Așa cum am mai spus .. la câte se întâmplă în lume se poate spune că România chiar este o țară binecuvântată.
Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !
Costi
Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 134 – Anii de tranziție .. un capitol ce cuprind cuvântările din Urmia privind suveranitatea divină și umană, suveranitatea politică .. etc
Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-134-anii-de-tranzitie
(1483.1) 134:0.1 ÎN CURSUL călătoriei sale mediteraneene, Iisus studiase cu atenţie persoanele întâlnite şi ţările traversate, şi cam prin această epocă a ajuns la decizia sa finală cu privire la restul vieţii sale pe pământ. El considerase pe deplin şi tot atunci aprobase definitiv planul care prevedea ca el să se nască din Părinţi iudei în Palestina. El a revenit deci în deplină cunoştinţă de cauză în Galileea pentru a aştepta începerea operei sale de învăţător public al adevărului. El s-a apucat să facă planuri în vederea unei cariere publice în ţările poporului tatălui său Iosif, şi a făcut aceasta din propria sa voinţă.
(1483.2) 134:0.2 Prin experienţa personală şi umană, Iisus ajunsese la concluzia că, din toată lumea romană, Palestina era cel mai bun loc pentru a dezvolta ultimele capitole din viaţa sa pământeană şi pentru a juca acolo scenele finale. Pentru prima dată, el a fost pe deplin satisfăcut de programul constând în manifestarea făţişă a adevăratei lui naturi şi în revelarea identităţii sale divine printre iudeii şi gentilii din Palestina sa natală. El a decis categoric să termine viaţa pământească şi să desăvârşească cariera sa de existenţă muritoare în aceleaşi ţări în care îşi începuse experienţa sa umană ca bebeluş lipsit de apărare. Cariera sa pe Urantia debutase printre iudeii din Palestina; el a ales să îşi termine viaţa în Palestina şi printre iudei.
(1483.3) 134:1.1 După ce şi-a luat rămas bun de la Gonod şi Ganid în Charax (în luna decembrie a anului 23), Iisus a revenit prin Ur în Babilon, unde s-a alăturat unei caravane din deşert care făcea drum către Damasc. Din Damasc, el s-a dus în Nazaret oprind-se în Capernaum câteva ore, atât cât să facă o vizită familiei lui Zebedeu. El l-a întâlnit pe fratele său Iacob, venit de câtăva vreme să muncească în locul său pe şantierul naval al lui Zebedeu. După ce a stat de vorbă cu Iacob şi Iuda (care se întâmpla să fie şi el în Capernaum) şi după ce i-a încredinţat fratelui său Iacob căsuţa pe care Ioan Zebedeu reuşise să o cumpere, Iisus şi-a continuat drumul către Nazaret.
(1483.4) 134:1.2 La sfârşitul călătoriei sale mediteraneene, Iisus primise destui bani pentru a face faţă întreţinerii sale aproape până la începutul serviciului său public. Dar, în afară de Zebedeu din Capernaum şi de oamenii pe care Iisus îi întâlnise în cursul acestui tur extraordinar, lumea nu a ştiut niciodată că el a făcut această călătorie. Familia lui a crezut întotdeauna că el îşi petrecuse timpul cu studiul în Alexandria. Iisus nu a confirmat niciodată această credinţă şi nici nu a tăgăduit pe faţă această neînţelegere.
(1483.5) 134:1.3 În timpul şederii sale de câteva săptămâni în Nazaret, Iisus a stat de vorbă cu familia şi cu prietenii lui, şi a petrecut câtva timp la atelierul de reparaţii cu fratele său Iosif, dar a acordat cea mai mare parte a atenţiei sale Mariei şi lui Rut. Rut avea atunci aproape cincisprezece ani, şi acesta era primul prilej pentru Iisus de a sta îndelung de vorbă cu ea de îndată ce devenise o tânără femeie.
(1484.1) 134:1.4 De la o vreme, Simon şi Iuda doreau amândoi să se căsătorească, dar nu le venise să facă asta fără consimţământul lui Iisus. Ei amânaseră deci evenimentul, sperând în apropiata reîntoarcere a fratelui lor mai mare. Deşi toţi l-au considerat pe Iacob ca şef de familie în majoritatea chestiunilor, când era vorba de căsătorie, ei voiau binecuvântarea lui Iisus. Cele două căsătorii, cea a lui Simon şi cea a lui Petru, au fost deci celebrate, printr-o singură ceremonie, la începutul lunii martie a anului 24. Toţi copii vârstnici erau acum căsătoriţi; numai Rut mezina a rămas acasă cu Maria.
(1484.2) 134:1.5 Iisus a discutat individual cu diverşii membri ai familiei sale într-un mod foarte natural şi normal, dar, când erau reuniţi la un loc, el avea atât de puţine de spus, încât şi-au dat cu toţii seama de aceasta. Mai ales Maria era derutată de conduita deosebit de ciudată a fiului ei mai mare.
(1484.3) 134:1.6 În momentul în care Iisus se pregătea să părăsească Nazaretul, călăuza unei importante caravane care trecea prin oraş a căzut grav bolnavă, iar Iisus, fiind un cunoscător de limbi străine, s-a oferit să o înlocuiască. Această călătorie ar necesita absenţa lui pe o perioadă de un an; din moment ce toţi fraţii săi erau căsătoriţi şi mama sa trăia singură acasă cu Rut, Iisus a convocat un consiliu de familie în cadrul căruia a propus ca mama sa şi Rut să meargă să locuiască la Capernaum în casa pe care o dăduse atât de recent lui Iacob. În consecinţă, la câteva zile după ce Iisus a plecat cu caravana, Maria şi Rut s-au dus să se instaleze la Capernaum, unde au locuit pe tot restul vieţii Mariei în casa oferită de Iisus. Iosif şi familia lui s-au mutat în vechea casă familială din Nazaret.
(1484.4) 134:1.7 Anul acesta a fost unul dintre cei mai neobişnuiţi în experienţa interioară a Fiului Omului; el a făcut mari progrese în realizarea unei armonii funcţionale între mintea sa umană şi Ajustorul său interior. Ajustorul fusese activ ocupat cu reorganizarea gândurilor lui Iisus şi cu pregătirea mentalităţii sale în vederea unor mari evenimente care se situau atunci în viitorul apropiat. Personalitatea lui Iisus se pregătea pentru marea ei schimbare de atitudine faţă de lume. Aceasta era perioada intermediară, stadiul de tranziţie dintre fiinţa care îşi începuse viaţa ca Dumnezeu înfăţişându-se ca om, şi care se pregătea acum să-şi desăvârşească cariera pământeană în calitate de om înfăţişându-se ca Dumnezeu.
(1484.5) 134:2.1 Iisus a părăsit Nazaretul pe întâi aprilie, anul 24, pentru a călători în caravana pe care trebuia să o conducă până în regiunea mării Caspice. Caravana căreia Iisus i se alăturase ca însoţitor pornea din Ierusalim către regiunea situată în sud-estul mării Caspice trecând prin Damasc şi lacul Urmia, şi traversând Asiria, Media şi Partia. S-a scurs un an întreg înainte ca el să revină din această expediţie.
(1484.6) 134:2.2 Pentru Iisus, această călătorie în caravană era o nouă aventură de explorare şi de slujire personală. El a avut o experienţă interesantă cu familia alcătuită din membrii caravanei sale – pasageri, păzitori şi însoţitori de cămile. Zeci de bărbaţi, de femei şi de copii ce locuiau de-a lungul drumului urmat de caravană trăiau o viaţă mai bogată ca urmare a contactului lor cu Iisus, pentru ei, căpetenia extraordinară a unei caravane obişnuite. Dintre cei care beneficiau de serviciul său personal cu aceste ocazii nu toţi aveau de câştigat din asta, însă, în marea majoritate, cei pe care l-au întâlnit şi care i-au vorbit au fost îmbunaţi pentru ce le-a mai rămas de trăit din viaţa lor pământească.
(1484.7) 134:2.3 Dintre toate călătoriile sale prin lume, această expediţie către Marea Caspică a fost cea care l-a dus pe Iisus cel mai aproape de Orient şi i-a permis să dobândească o mai bună înţelegere a popoarelor din Extremul Orient. El a avut contacte intime şi personale cu membrii fiecăreia dintre rasele supravieţuitoare de pe Urantia, afară de cea roşie. Slujirea sa personală i-a procurat aceeaşi plăcere pe lângă fiecare dintre aceste rase variate şi dintre aceste popoare amestecate, şi toate au fost receptive la adevărul viu pe care îl aducea el. Europenii din Extremul Occident precum şi asiaticii din Extremul Orient au acordat atenţie cuvintelor sale de speranţă şi de viaţă veşnică; ei au fost deopotrivă de influenţaţi de viaţa de servire afectuoasă şi de îndrumare spirituală pe care el o trăia printre ei cu atâta bunăvoinţă.
(1485.1) 134:2.4 Călătoria caravanei a fost reuşită din toate punctele de vedere. Acesta a fost un episod dintre cele mai interesante din viaţa omenească a lui Iisus, căci, în timpul acestui an, el a jucat un rol executiv prin faptul de a fi responsabil de bunurile materiale încredinţate lui şi de ocrotirea călătorilor caravanei. El şi-a îndeplinit multiplele sale îndatoriri cu o fidelitate, cu o eficienţă şi cu o înţelepciune extreme.
(1485.2) 134:2.5 La reîntoarcerea sa din regiunea caspică, Iisus a abandonat dirijarea caravanei după ce au sosit la lacul Urmia, unde s-a oprit puţin mai mult de două săptămâni. El a revenit în Damasc în calitate de călător cu o altă caravană ai cărei proprietari de cămile i-au cerut să rămână în serviciul lor. Refuzând această ofertă, el şi-a continuat călătoria cu convoiul caravanei până la Capernaum, unde a sosit pe 1 aprilie al anului 25. El nu mai considera Nazaretul ca fiind căminul său. Capernaum devenise acum căminul lui Iisus, al lui Iacob, al Mariei şi al lui Rut, dar Iisus nu a mai trăit niciodată cu familia sa. Când se afla în Capernaum, el locuia la Zebedeu.
(1485.3) 134:3.1 Pe drumul ce duce la Marea Caspică, Iisus se oprise în vechiul oraş persan al Urmiei, de pe malul vestic al lacului cu acelaşi nume, pentru a lăsa caravanei sale câteva zile de repaus şi de refacere. Pe cea mai mare insulă dintr-un mic arhipelag situat la mică distanţă de ţărmul Urmiei, se găsea o vastă clădire – un amfiteatru pentru cuvântări – consacrat „spiritului religiei”. Acest edificiu era în realitate un templu de filozofie a religiilor.
(1485.4) 134:3.2 Acest templu al religiei fusese construit de un bogat negustor numit Cymboyton şi de cei trei fii ai lui. Acest cetăţean al Urmiei, număra, printre strămoşii lui, oameni de neamuri foarte variate.
(1485.5) 134:3.3 În această şcoală de religie, cuvântările şi discuţiile începeau la ora 10 dimineaţa în toate zilele săptămânii. Sesiunile de după amiază începeau la ora 3, iar dezbaterile de seară se deschideau la ora 8. Cymboyto, sau unul dintre cei trei fii ai lui, prezida întotdeauna aceste reuniuni de învăţământ, de discuţii şi de dezbateri. Fondatorul acestor extraordinare şcoli religioase a trăit şi a murit fără a fi dezvăluit vreodată credinţele sale religioase personale.
(1485.6) 134:3.4 În mai multe rânduri, Iisus a participat la discuţii şi, înainte de plecarea sa din Urmia, Cymboyton s-a înţeles cu Iisus ca în călătoria sa de reîntoarcere, să stea două săptămâni cu ei în Urmia şi să ţină douăzeci şi patru de cuvântări despre „Fraternitatea Oamenilor”. Iisus trebuia de asemenea să conducă douăsprezece sesiuni de seară comportând întrebări, discuţii şi dezbateri asupra cuvântărilor sale în particular, şi asupra fraternităţii oamenilor în general.
(1485.7) 134:3.5 Conform acestui aranjament, Iisus s-a oprit din călătoria sa de reîntoarcere şi a ţinut aceste cuvântări. Dintre toate învăţăturile date de Maestru pe Urantia, acestea au fost cele mai sistematice şi cele mai formale. Niciodată mai înainte, nici mai târziu, el nu a dezvoltat un subiect atât de mult ca în cursul acestor cuvântări şi discuţii despre fraternitatea oamenilor. În realitate, aceste cuvântări se refereau la „Împărăţia lui Dumnezeu” şi la „Regatele Oamenilor.”
(1486.1) 134:3.6 Mai mult de treizeci de religii şi culturi religioase erau reprezentate la facultatea acestui templu al filozofiei religioase. Învăţătorii erau aleşi, întreţinuţi şi pe deplin acreditaţi de grupurile lor religioase respective. În momentul acela, erau cam şaptezeci şi cinci de maeştri în facultate, şi trăiau în cabane care adăposteau fiecare câte o duzină de persoane. În fiecare nouă lună, grupurile se schimbau prin tragere la sorţi. Intoleranţa, spiritul gâlcevitor sau orice altă tendinţă de zădărnicire a bunului mers al comunităţii provocau concedierea promptă şi expeditivă a învăţătorului vinovat. El era dat afară fără ceremonie şi în locul lui era instalat imediat următorul.
(1486.2) 134:3.7 Aceşti instructori de diverse religii făceau un mare efort pentru a arăta similitudinea religiilor lor în ceea ce privea elementele lor fundamentale de viaţă prezentă şi de viaţă viitoare. Pentru a obţine un loc la această facultate, era de ajuns să accepţi o doctrină – fiecare maestru trebuia să reprezinte o religie care îl recunoştea pe Dumnezeu – un fel de Deitate supremă. Existau cinci maeştri independenţi care nu reprezentau nici o religie organizată, şi tot cu acest titlu a apărut şi Iisus înaintea facultăţii.
(1486.3) 134:3.8 [Când noi, medienii, am pregătit rezumatul învăţăturilor lui Iisus în Urmia, s-a ivit un dezacord între serafimii Bisericilor şi serafimii progresului în legătură cu oportunitatea de a include aceste învăţături în Revelaţia Urantiei. Condiţiile care prevalează în cel de-al douăzecilea secol, atât în religii, cât şi în guvernele umane, sunt atât de diferite de cele ale epocii lui Iisus, încât era într-adevăr dificil să se adapteze învăţăturile din Urmia ale Maestrului la problemele din regatul lui Dumnezeu şi din regatele oamenilor aşa cum aceste funcţiuni mondiale sunt existente în cel de-al douăzecilea secol. Noi nu am fost niciodată capabili să formulăm învăţăturile Maestrului într-o manieră acceptabilă simultan pentru aceste două grupuri de serafimi din guvernul planetar. În cele din urmă, Melchisedecul preşedinte al comisiei de revelaţie a numit un comitet de trei medieni ai ordinului nostru pentru a prezenta punctul nostru de vedere asupra învăţăturilor din Urmia ale Maestrului adaptate la condiţiile politice şi religioase ale secolului al douăzecilea de pe Urantia. În consecinţă, cei trei medieni secundari, care suntem noi, au desăvârşit această adaptare a învăţăturilor lui Iisus reformulând declaraţiile sale în maniera în care noi le-am aplica la condiţiile lumii de astăzi. Noi dăm acum aceste expuneri aşa cum se prezintă ele după ce au fost revăzute de Melchisedecul preşedinte al comisiei de revelaţie]
(1486.4) 134:4.1 Fraternitatea oamenilor este întemeiată pe paternitatea lui Dumnezeu. Familia lui Dumnezeu îşi are obârşia în iubirea lui Dumnezeu – Dumnezeu este iubire. Dumnezeu Tatăl îşi iubeşte dumnezeieşte copiii, pe toţi fără excepţie.
(1486.5) 134:4.2 Regatul din ceruri, guvernul divin, este întemeiat pe faptul suveranităţii divine – Dumnezeu este spirit. Din moment ce Dumnezeu este spirit, această împărăţie este spirituală. Împărăţia cerurilor nu este nici material, nici pur intelectual; el este o relaţie spirituală între Dumnezeu şi om.
(1486.6) 134:4.3 Dacă diferitele religii recunosc suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl, atunci toate aceste religii vor rămâne în pace. Numai când o religie pretinde că este într-un fel superioară tuturor celorlalte şi că posedă o autoritate exclusivă asupra lor, atunci îşi permite ea să nu tolereze celelalte religii, sau îndrăzneşte să-i persecute pe adepţii acestora.
(1487.1) 134:4.4 Pacea religioasă – fraternitatea – nu poate exista niciodată fără ca toate religiile să fie dispuse să se dezbare de orice autoritate ecleziastică şi să abandoneze în întregime orice concept de suveranitatea spirituală. Dumnezeu singur este spirit suveran.
(1487.2) 134:4.5 Pentru a exista egalitate între religii (libertate religioasă) fără războaie religioase, trebuie ca toate religiile să consimtă să transfere suveranitatea religioasă unui nivel suprauman, lui Dumnezeu însuşi.
(1487.3) 134:4.6 Împărăţia cerurilor din inima oamenilor va crea unitatea religioasă (dar nu în mod necesar uniformitatea) pentru că fiecare colectivitate religioasă compusă din asemenea credincioşi va fi degajată de orice noţiune de autoritate ecleziastică – de suveranitate religioasă.
(1487.4) 134:4.7 Dumnezeu este spirit, şi Dumnezeu dăruieşte un fragment din fiinţa sa spirituală pentru a locui în inima omului. Din punct de vedere spiritual, toţi oamenii sunt egali. Împărăţia cerurilor este lipsit de caste, de clase, de nivele sociale şi de grupuri economice. Voi sunteţi cu toţii fraţi.
(1487.5) 134:4.8 Însă, din clipa în care pierdeţi din vedere suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl, o religie dată va începe să-şi afirme superioritatea asupra tuturor celorlalte. Atunci, în locul păcii pe pământ şi a bunăvoinţei printre oameni, vor începe disensiuni, recriminări şi chiar şi războaie religioase, sau cel puţin războaie între credincioşi ai unor diverse religii.
(1487.6) 134:4.9 Dacă ele nu se recunosc reciproc ca subordonate unei anumite suprasuveranităţi, unei anumite autorităţi care le depăşeşte, fiinţele înzestrate cu liber arbitru şi care se consideră ca egale sunt, mai devreme sau mai târziu, tentate să-şi încerce aptitudinea de a câştiga putere şi autoritate asupra altor persoane şi a altor grupuri. Conceptul de egalitate nu aduce niciodată pace, decât odată cu recunoaşterea reciprocă a unei supersuveranităţi a cărei influenţă este dominantă.
(1487.7) 134:4.10 Oamenii religioşi ai Urmiei trăiesc împreună într-o pace şi o linişte relative deoarece au renunţat la toate noţiunile lor de suveranitate religioasă. Din punct de vedere spiritual, ei credeau cu toţii într-un Dumnezeu suveran; din punct de vedere social, ei se supuneau în întregime autorităţii întregi şi incontestabile a lui Cymboyton. Ei ştiau bine tot ce s-ar întâmpla cu fiecare învăţător care ar căuta să se impună asupra colegilor lui. Nu se poate stabili nici o pace religioasă durabilă pe Urantia înainte ca toate colectivităţile religioase să renunţe în mod liber la noţiunile lor de favoare divină, de popor ales şi de suveranitate religioasă. Numai când Dumnezeu Tatăl va deveni suprem, atunci vor deveni oamenii fraţi întru religie şi vor trăi împreună pe pământ în pace religioasă.
(1487.8) 134:5.1 [În vreme ce învăţătura Maestrului referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu este un adevăr – complicat însă de apariţia subsecventă a unei religii referitoare la el printre religiile omeneşti – în schimb, expunerile sale referitoare la suveranitatea politică sunt imens de complicate prin evoluţia politicii de viaţă a naţiunilor din timpul ultimelor nouăsprezece secole. În epoca lui Iisus, nu existau decât două mari puteri mondiale – Imperiul Roman din Occident şi Imperiul Hanului din Orient – şi ele erau bine separate de regatul parţilor şi de alte ţări interpuse din regiunile Mării Caspice şi ale Turkestanului. În expunerea care urmează, noi ne-am îndepărtat deci şi mai mult de substanţa învăţăturilor din Urmia ale Maestrului privitoare la suveranitatea politică; în acelaşi timp, noi ne străduim să descriem importanţa acestor învăţături după cum sunt ele aplicabile în stadiul deosebit de critic al evoluţiei politice din cel de-al douăzecilea secol al erei creştine.]
(1487.9) 134:5.2 Războiul de pe Urantia nu va lua niciodată sfârşit atâta timp cât naţiunile se vor agăţa de noţiunea iluzorie a suveranităţii naţionale nelimitate. Nu există decât două nivele de suveranitate relativă pe o lume locuită: liberul arbitru spiritual al fiecărui individ muritor şi suveranitatea colectivă de ansamblu a omenirii. Între nivelul fiinţei umane individuale şi cel al omenirii în ansamblu, toate grupările şi asocierile sunt relative, tranzitorii şi nu au valoare decât în măsura în care ele sporesc în fericire, în bunăstare şi în progresul indivizilor şi al marelui ansamblu planetar – omul şi omenirea.
(1488.1) 134:5.3 Învăţătorii religioşi nu trebuie niciodată să uite că suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu învinge toate loialismele spirituale intermediare şi interpuse. Liderii civili vor învăţa, într-o bună zi, că cei Prea Înalţi domină în regatele oamenilor.
(1488.2) 134:5.4 Această domnie a celor Prea Înalţi în regatele oamenilor nu este stabilită în folosul particular al unui grup de muritori special favorizaţi. Nu există nici un astfel de lucru precum „poporul ales”. Domnia celor Prea Înalţi, a supracontrolorilor evoluţiei politice, este menită să promoveze, printre toţi oamenii, cel mai mare bine pentru cât mai mulţi şi pentru o durată cât se poate de lungă.
(1488.3) 134:5.5 Suveranitatea este putere; ea creşte prin organizare. Sporirea organizării puterii politice este bună şi dezirabilă, căci ea tinde să înglobeze sectoare mereu mai vaste ale ansamblului omenirii. Dar această aceeaşi creştere a organizaţiilor politice creează o problemă la fiecare stadiu intermediar între organizarea iniţială şi naturală a puterii politice – familia – şi încununarea finală a creşterii politice – guvernarea întregii omeniri de către toată omenirea şi pentru toată omenirea.
(1488.4) 134:5.6 Pornind de la puterea părintească din grupul familial, suveranitatea politică evoluează prin organizare pe măsură ce familiile se suprapun în clase consanguine care se unesc, pentru diferite motive, în unităţi tribale – în grupări politice supra-consanguine. Apoi, prin negoţ, prin comerţ şi prin cucerire, triburile se unifică într-o naţiune, în vreme ce naţiunile înseşi sunt unificate uneori într-un imperiu.
(1488.5) 134:5.7 Pe măsură ce suveranitatea trece de la mici grupuri la colectivităţi mai vaste, războaiele izbucnesc mai rar. Vrem să zicem că războaiele minore dintre micile naţiuni se diminuează, dar potenţialul marilor războaie se măreşte pe măsură ce naţiunile care îşi exercită suveranitatea devin din ce în ce mai mari. Curând, când întreaga lume va fi fost explorată şi ocupată, când naţiunile vor fi mai puţin numeroase, consolidate şi puternice, când aceste mari naţiuni care se pretind suverane vor ajunge să aibă frontiere comune, când ele nu vor fi separate decât de oceane, atunci cadrul va fi pregătit pentru războaiele majore, conflictele mondiale. Naţiunile aşa-zise suverane nu pot înghionti cu cotul fără a genera conflicte şi fără a provoca războaie.
(1488.6) 134:5.8 Dificultatea în a face să evolueze suveranitatea politică de la familie până la toată omenirea rezidă în inerţia-rezistenţă întâlnită la toate nivelele intermediare. Ocazional familiile şi-au sfidat clanul şi, la rândul lor, clanurile şi triburile au refuzat adesea să se supună suveranităţii Statului teritorial. Fiecare nou progres evolutiv al suveranităţii politice este (şi a fost întotdeauna aşa) stingherit şi stânjenit de „stadiile de eşafodaj” ale dezvoltărilor anterioare de organizare politică. Aceasta este adevărat deoarece loialismele omeneşti, odată mobilizate, sunt greu de modificat. Acelaşi loialism care face posibilă evoluţia tribului face dificilă evoluţia „supratribului” – statul teritorial. Şi acelaşi loialism (patriotism) care face posibilă evoluţia statului teritorial complică imens dezvoltarea evolutivă a guvernului totalităţii omenirii.
(1488.7) 134:5.9 Suveranitatea politică este creată datorită renunţării la autodeterminare, mai întâi a individului în interiorul familiei, iar apoi ale familiilor şi ale clanurilor în raport cu tribul şi cu colectivităţile mai largi. Acest transfer progresiv al autodeterminării de la organizaţii mai mici la organizaţii politice mereu mai vaste se continuă în general neabătut în Orient de la întemeierea dinastiilor Ming şi Mogol. În Occident, el a prevalat, vreme de peste o mie de ani, până la sfârşitul războiului mondial; o nefericită mişcare retrogradă a inversat apoi temporar această tendinţă normală prin restabilirea suveranităţii politice ruinate a numeroase mici colectivităţi europene.
(1489.1) 134:5.10 Urantia nu se va bucura de o pace durabilă până când naţiunile aşa-zise suverane nu îşi vor încredinţa în mod inteligent şi pe deplin puterile lor suverane frăţiei oamenilor – guvernului omenirii. Internaţionalismul – ligile naţiunilor – este neputincios în a aduce o pace permanentă între oameni. Confederaţiile mondiale ale naţiunilor vor împiedica în mod eficient războaiele minore şi vor controla în mod acceptabil naţiunile mai mici, dar ele nu vor reuşi nici să împiedice războaiele mondiale, nici să le controleze pe cele trei, patru sau cinci guverne cele mai puternice. În faţa conflictelor reale, una dintre aceste puteri mondiale se va retrage din Ligă şi va declara război. Nu puteţi împiedica naţiunile de la a se angaja în război atâta timp cât ele rămân contaminate de virusul iluzoriu al suveranităţii naţionale. Internaţionalismul este un pas în direcţia cea bună. O forţă de poliţie internaţională va împiedica multe dintre războaiele minore, dar ea va fi ineficientă în a împiedica războaiele majore, conflictele dintre marile guverne militare ale pământului.
(1489.2) 134:5.11 Pe măsură ce descreşte numărul naţiunilor cu adevărat suverane (marile puteri), oportunitatea şi nevoia unui guvern al omenirii s-au mărit. Când nu vor mai fi decât câteva (mari) puteri realmente suverane, va trebui ca ele fie să se lanseze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţia naţională (imperială), fie să renunţe de bună voie la anumite prerogative de suveranitate, ele creând nucleul esenţial al unei puteri supranaţionale care va servi ca început al suveranităţii reale a întregii omeniri.
(1489.3) 134:5.12 Pacea nu va veni pe Urantia înainte ca fiecare naţiune aşa-zisă suverană să predea puterea sa de a face război în mâinile unui guvern reprezentativ al întregii umanităţi. Suveranitatea politică este înnăscută la popoarele lumii. Când toate popoarele Urantiei vor crea un guvern mondial, ele vor avea dreptul şi puterea de a-l face SUVERAN. Şi, când o asemenea putere mondială reprezentativă sau democratică va controla forţele terestre, aeriene şi navale ale lumii, pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni vor putea prevala – dar nu înainte de aceasta.
(1489.4) 134:5.13 Să cităm un exemplu însemnat al celui de-al nouăsprezecelea şi al celui de-al douăzecilea secol. Cele patruzeci şi opt de state ale Uniunii Federale americane se bucură de pace de vreme îndelungată. Ele nu mai poartă războaie între ele. Şi-au predat suveranitatea lor guvernului federal şi, prin intermediul arbitrajului în caz de război, ele au renunţat la orice pretenţie la iluziile autodeterminării. Fiecare stat îşi reglementează treburile interne, dar nu se ocupă de afacerile externe, de taxele vamale, de imigrare, de chestiunile militare sau de comerţul dintre state. Statele individuale nu se ocupă nici de chestiunile cetăţeniei. Cele patruzeci şi opt de state nu suferă de ravagiile războiului decât dacă suveranitatea guvernului federal este supusă vreunui pericol.
(1489.5) 134:5.14 După ce au abandonat sofismele gemene ale suveranităţii şi ale autodeterminării, aceste patruzeci şi opt de state se bucură, între ele, de linişte şi pace. Tot aşa, naţiunile Urantiei vor începe să se bucure de pace atunci când îşi vor preda în mod liber suveranităţile lor respective în mâinile unui guvern global – suveranitatea fraternităţii oamenilor. În aceste condiţii mondiale, micile naţiuni vor fi tot atât de puternice ca cele mari, după cum micul stat al Rhode Island-ului are doi senatori în congresul american întocmai ca statul foarte populat al New York-ului sau ca vastul stat al Texasului.
(1490.1) 134:5.15 Suveranitatea (statul) limitată a acestor patruzeci şi opt de state a fost creată de oameni şi pentru oameni. Suveranitatea superstatică (naţională) a Uniunii federale americane a fost creată de primele treisprezece dintre aceste state în propriul lor interes şi în interesul oamenilor. Cândva suveranitatea supranaţională a guvernului planetar al omenirii va fi creată într-un mod asemănător de către naţiuni în propriul lor interes şi în interesul tuturor oamenilor.
(1490.2) 134:5.16 Cetăţenii nu sunt născuţi în interesul guvernelor; guvernele sunt cele create şi stabilite în interesul oamenilor. Evoluţia suveranităţii politice nu ar putea avea alt sfârşit decât apariţia guvernământului suveranităţii tuturor oamenilor. Toate celelalte suveranităţi au valori relative, semnificaţii intermediare şi un statut subordonat.
(1490.3) 134:5.17 Odată cu progresul ştiinţific, războaiele au să devină din ce în ce mai devastatoare până la a echivala aproape cu o sinucidere rasială. Câte războaie mondiale ar trebui purtate, şi câte ligi ale naţiunilor au să eşueze înainte ca oamenii să fie dispuşi să stabilească guvernul omenirii, să înceapă să se bucure de binecuvântările unei păci permanente şi să prospere graţie liniştii datorite bunăvoinţei – bunăvoinţa mondială – printre oameni?
(1490.4) 134:6.1 Dacă un om îşi doreşte cu ardoare independenţa – libertatea – el trebuie să-şi reamintească că toţi ceilalţi oameni tânjesc după aceeaşi independenţă. Grupurile de muritori care iubesc astfel libertatea nu pot trăi împreună decât supunându-se legilor, regulilor şi regulamentelor care vor asigura fiecărora acelaşi grad de independenţă, ocrotind, în acelaşi timp, acest acelaşi grad de independenţă pentru toţi semenii lor muritori. Dacă un om ar trebui să fie absolut liber, atunci ar trebui ca un altul să devină absolut sclav. Natura relativă a libertăţii este adevărată în domeniile sociale, economice şi politice. Libertatea este darul civilizaţiei făcut posibil prin aplicarea LEGII.
(1490.5) 134:6.2 Religia face posibilă, din punct de vedere spiritual, realizarea fraternităţii oamenilor, dar ar fi nevoie de un guvern al omenirii pentru a regla problemele sociale, economice şi politice asociate acestui ţel al eficienţei şi al bunăstării umane.
(1490.6) 134:6.3 Vor fi războaie şi zvonuri de războaie – o naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni – atâta timp cât suveranitatea politică a lumii va fi divizată şi injust deţinută de un grup de state naţionale. Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor au fost constant în război una contra celorlalte până în ziua când şi-au abandonat suveranităţile lor respective încredinţându-le Regatului Unit.
(1490.7) 134:6.4 Un nou război mondial are să le înveţe pe naţiunile aşa-zise suverane să formeze un soi de federaţie, ceea ce va crea un mecanism care să permită evitarea micilor războaie, războaiele dintre naţiunile mai mici; dar războaiele generale vor continua până la crearea guvernului omenirii. Suveranitatea globală va împiedica războaiele globale – nimic altceva nu o va putea face.
(1490.8) 134:6.5 Cele patruzeci şi opt de state americane libere trăiesc împreună în pace, şi totuşi ele adăpostesc cetăţeni de toate rasele şi naţionalităţile în vreme ce, la naţiunile europene, aceste sunt mereu în război. Aceşti americani reprezintă aproape toate religiile, toate sectele religioase şi toate cultele întregii vaste lumi, şi totuşi trăiesc împreună în pace în America de Nord. Toate acestea sunt făcute posibile fiindcă ceste patruzeci şi opt de state au renunţat la suveranitatea lor şi au abandonat orice noţiune de pretinse drepturi la autodeterminare.
(1490.9) 134:6.6 Aceasta nu este o chestiune de înarmare sau de dezarmare. Chestiunea recrutării şi a serviciului militar voluntar nu mai intră la socoteală în aceste probleme de menţinere a păcii mondiale. Dacă li s-ar lua marilor naţiuni toate formele de armament mecanic modern şi toate tipurile de explozivi, ele se vor bate cu pumnii, cu pietre şi cu bâte atâta vreme cât ele vor rămâne agăţate de iluziile lor asupra dreptului divin la suveranitate naţională.
(1491.1) 134:6.7 Nu războiul este marea şi teribila boală a omului; el este un simptom, un rezultat. Adevărata boală este virusul suveranităţii naţionale.
(1491.2) 134:6.8 Naţiunile Urantiei nu au deţinut o suveranitate reală; ele nu au dispus niciodată de o suveranitate capabilă de a le proteja de ravagiile şi de devastările războaielor mondiale. În formarea guvernului global al omenirii nu este vorba, pentru naţiuni, de a-şi abandona suveranitatea, ci mai degrabă de a crea efectiv o suveranitate mondială, reală, durabilă şi de bună credinţă, care va fi de atunci încolo pe deplin capabilă să de a le proteja de toate războaiele. Treburile locale vor fi tratate de guvernele locale, iar treburile naţionale de guvernele naţionale; treburile internaţionale vor fi administrate de guvernul planetar.
(1491.3) 134:6.9 Pacea mondială nu va putea fi menţinută prin tratate, prin diplomaţie, prin politici străine, prin alianţe sau echilibrări ale puterilor, nici prin alt tip de expedient jonglând cu suveranitatea naţionalismului. Trebuie lăsată să se manifeste legea mondială şi trebuie să fie aplicată de un guvern mondial – prin suveranitatea întregii omeniri.
(1491.4) 134:6.10 Sub un guvern mondial, indivizii se vor bucura de o libertate mult mai mare. Astăzi, cetăţenii marilor puteri sunt taxaţi, reglementaţi şi controlaţi într-o manieră aproape opresivă. O mare parte a amestecului actual în libertăţile individuale va dispare când guvernele naţionale vor fi dispuse, în materie de afaceri internaţionale, să-şi încredinţeze suveranitatea unui guvern general al planetei.
(1491.5) 134:6.11 Sub un guvern planetar, colectivităţile naţionale vor avea realmente ocazia de a realiza libertăţile personale ale unei democraţii autentice şi de a se bucura de ele. Acesta va fi sfârşitul falsităţii autodeterminării. Cu o reglementare globală a monezilor şi a comerţului, va veni era nouă a unei păci la scară mondială. Un limbaj comun va izvorî poate curând, şi va exista cel puţin speranţa de a avea, cândva, o religie mondială, sau nişte religii având un punct de vedere planetar.
(1491.6) 134:6.12 Securitatea colectivă nu va asigura niciodată pacea până când colectivitatea nu va îngloba toată omenirea.
(1491.7) 134:6.13 Suveranitatea politică a guvernului reprezentativ al omenirii va aduce o pace durabilă pe pământ, iar fraternitatea spirituală a omului va asigura definitiv bunăvoinţa printre toţi oamenii. Nu există nici o altă cale de a obţine pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni.
(1491.8) 134:6.14 După moartea lui Cymboyton, fiii săi au întâmpinat mari dificultăţi în menţinerea păcii în universitatea lor. Repercusiunile învăţăturilor lui Iisus ar fi fost mult mai mari dacă învăţătorii creştini ulteriori care au profesat la facultatea din Urmia ar fi dat dovadă de mai multă înţelepciune şi dacă ar fi exercitat mai multă toleranţă.
(1491.9) 134:6.15 Fiul mai mare al lui Cymboyton apelase la ajutorul lui Abner, din Philadelphia, dar alegerea învăţătorilor de către Abner a fost foarte nefericită, în sensul că ei s-au dovedit inflexibili şi intransigenţi. Aceşti învăţători au căutat să facă să domine religia lor peste celelalte credinţe. Ei nu au bănuit niciodată că prelegerile călăuzei de caravană la care se făceau atât de adesea referiri fuseseră ţinute de Iisus însuşi.
(1491.10) 134:6.16 Cum confuzia a sporit în sânul facultăţii, cei trei fraţi au retras sprijinul lor financiar, şi, după cinci ani, şcoala s-a închis. Ea s-a redeschis mai târziu ca templu mithriac şi a fost în cele din urmă incendiată cu ocazia uneia dintre celebrările lor orgiace.
(1492.1) 134:7.1 Când Iisus a revenit din călătoria lui de la Marea Caspică, el ştia că deplasările lui prin lume erau aproape terminate. El nu a mai făcut decât o călătorie în afara Palestinei, iar aceasta a fost în Siria. După o scurtă şedere în Capernaum, el s-a dus în Nazaret, unde a rămas câteva zile ca să facă nişte vizite. La mijlocul lui aprilie el a plecat din Nazaret în Tyr. De acolo, el s-a îndreptat către nord oprindu-se pentru câteva zile în Sidon, dar destinaţia sa era Antiohia.
(1492.2) 134:7.2 Acesta a fost anul plimbărilor solitare ale lui Iisus prin Palestina şi prin Siria. În cursul acestor peregrinări, el a fost cunoscut sub diverse nume în diferite părţi ale ţării: tâmplarul din Nazaret, constructorul de bărci din Capernaum, scribul din Damasc şi învăţătorul din Alexandria.
(1492.3) 134:7.3 Fiul Omului a locuit mai mult de două luni în Antiohia, muncind, observând, studiind, stând de vorbă, făcând servicii şi, în tot acest timp, aflând cum trăiesc oamenii, cum gândesc, simt şi reacţionează în tot ceea ce ţine de existenţa umană. Vreme de trei săptămâni din această perioadă, el a lucrat ca fabricant de corturi. În cursul periplului său, el a rămas în Antiohia mai mult timp decât în orice alt oraş. Zece ani mai târziu, când apostolul Pavel a predicat în Antiohia şi şi-a auzit discipolii vorbind despre scribul din Damasc, el nu a bănuit că elevii săi auziseră vocea şi ascultaseră învăţăturile Maestrului însuşi.
(1492.4) 134:7.4 Părăsind Antiohia, Iisus a coborât de-a lungul coastei către sud până la Cezareea, unde s-a oprit câteva săptămâni, apoi a continuat de-a lungul coastei până la Ioppa. De la Ioppa el s-a îndreptat către interior, trecând în Iamnia, Azdot şi Gaza. Din Gaza, el a apucat-o pe ruta internă către Beerşeba unde a rămas o săptămână.
(1492.5) 134:7.5 Iisus a pornit atunci în cea din urmă deplasare a lui, în calitate de persoană particulară prin Palestina, plecând de la Beerşeba din sud până la Dan în nord. Pe parcursul acestui traseu către nord, el s-a oprit în Hebron, în Betleem (unde a văzut locul său de naştere), în Ierusalim (nu a vizitat Bethania), în Beerot, în Lebona, în Sycar, în Siquem, în Samaria, în Geba, în En-Ganim, în Endor şi în Madon. Traversând Magdala şi Capernaum, el a continuat către nord, a trecut pe la est de Apele Meromului şi s-a dus, prin Karahta, în Dan sau în Cezareea lui Filip.
(1492.6) 134:7.6 Ajustorul interior al Gândirii l-a făcut atunci pe Iisus să abandoneze locurile locuite de oameni şi să şadă pe muntele Hermon pentru a desăvârşi acolo stăpânirea minţii sale omeneşti şi pentru a efectua deplina sa consacrare faţă de ceea ce a mai rămas din lucrarea vieţii sale pe pământ.
(1492.7) 134:7.7 Aceasta a fost una dintre epocile neobişnuite şi extraordinare ale vieţii Maestrului pe Urantia. O altă experienţă foarte asemănătoare a fost aceea prin care el a trecut, singur pe dealurile de lângă Pella, imediat după botezul său. Această perioadă de izolare de pe muntele Hermon a marcat sfârşitul carierei sale pur omeneşti, adică terminarea tehnică a efuziunii sale muritoare, în timp ce izolarea ulterioară a marcat începutul fazei mai divine a efuziunii sale. Iisus a trăit singur cu Dumnezeu vreme de şase săptămâni pe coastele muntelui Hermon.
(1492.8) 134:8.1 După ce a petrecut o vreme în apropierea Cezareei lui Filip, Iisus şi-a pregătit proviziile, şi-a procurat un animal de povară, a angajat un băiat pe nume Tiglat şi a urmat drumul Damascului până la un sat altădată cunoscut sub numele de Beit Ien, pe primele înălţimi ale muntelui Hermon. Acolo, cu puţin înainte de mijlocul lui august al anului 25, el şi-a aşezat tabăra, şi-a lăsat proviziile în grija lui Tiglat şi a urcat pe coastele nelocuite ale muntelui. În cursul acestei prime zile, Tiglat l-a însoţit pe Iisus în urcuşul său până la un anumit punct situat la aproximativ 2 000 de metri deasupra nivelului mării; acolo şi-a construit o firidă de piatră în care Tiglat trebuia să depună hrana de două ori pe săptămână.
(1493.1) 134:8.2 A doua zi după ce l-a părăsit pe Tiglat, Iisus nu efectuase decât un scurt traseu către vârf, când s-a oprit ca să se roage. Printre altele, el a cerut Tatălui său să-i trimită păzitorul lui serafic ca „să-l însoţească pe Tiglat”. El a cerut permisiunea de a urca sigur către ultima sa luptă cu realităţile existenţei muritoare, iar rugămintea sa a fost împlinită. El a intrat în marea încercare, însoţit numai de Ajustorul său interior pentru a-l îndruma şi a-l susţine.
(1493.2) 134:8.3 Iisus a mâncat frugal în timpul şederii sale de pe munte; el nu s-a abţinut de la mâncare decât câte o zi sau două succesiv. Fiinţele supraumane care l-au înfruntat pe acest munte, cu care s-a luptat în spirit şi pe care le-a învins în putere, erau reale; acestea erau duşmanii lui implacabili din sistemul Sataniei; ele nu erau nici una dintre acele năluciri ale imaginaţiei izvorâte din divagaţiile intelectuale ale unui muritor slăbit şi murind de foame, incapabil de a distinge realitatea de viziunile unei minţi tulburate.
(1493.3) 134:8.4 Iisus a petrecut ultimele trei săptămâni din august şi primele trei săptămâni din septembrie pe Muntele Hermon. În timpul acestor săptămâni, el a îndeplinit sarcina de muritor de a atinge cercurile comprehensiunii mentale şi ale controlului personalităţii. În toată această perioadă de comuniune cu Tatăl său celest, Ajustorul şi-a îndeplinit în mod egal sarcinile care îi fuseseră distribuite. Atunci a fost atins ţelul omenesc al acestei creaturi terestre. Nu i-a rămas decât să consume faza finală a armonizării minţii sale cu Ajustorul.
(1493.4) 134:8.5 După mai mult de cinci săptămâni de comuniune neîntreruptă cu Tatăl său din Paradis, Iisus a fost absolut încredinţat de natura sa şi convins de triumful său asupra nivelelor materiale de manifestare a personalităţii în spaţiu-timp. El a crezut pe deplin în ascendentul naturii sale divine asupra naturii sale umane şi nu a ezitat să îl afirme.
(1493.5) 134:8.6 Către sfârşitul şederii sale pe munte, Iisus i-a cerut Tatălui său permisiunea de a avea o discuţie cu duşmanii săi din Satania în calitate de Fiu al Omului, în calitate de Iosua ben Iosif. Această cerere i-a fost satisfăcută. În cursul ultimei săptămâni pe Muntele Hermon a avut loc marea ispită, încercarea universului. Satan (reprezentându-l pe Lucifer) şi Caligastia, Prinţul Planetar rebel, erau prezenţi pe lângă Iisus şi i-au fost făcuţi pe deplin vizibili. Această „ispită”, această încercare finală a loialităţii omeneşti în faţa expunerilor false ale personalităţilor rebele, nu avea legătură nici cu hrana, nici cu turnurile templelor, nici cu faptele prezumţioase; ea nu avea legătură cu regatele acestei lumi, ci cu suveranitatea unui puternic şi glorios univers. Simbolismul scrierilor voastre era destinat epocilor înapoiate ale gândirii infantile a lumii. Generaţiile următoare ar trebui să înţeleagă marea luptă prin care a trecut Fiul Omului în timpul acelei zile frământate de pe muntele Hermon.
(1493.6) 134:8.7 În numeroase propuneri şi contra-propuneri ai emisarilor lui Lucifer, Iisus nu a dat decât un singur răspuns: „Fie ca voia Tatălui meu din Paradis să prevaleze şi, în ceea ce te priveşte pe tine, fiul meu rebel, Cei Îmbătrâniţi de Zile să te judece dumnezeieşte. Eu sunt Creatorul-tată al tău; cu greu te pot judeca just, şi tu ai dispreţuit deja îndurarea mea. Te încredinţez judecăţii Judecătorilor unui mai mare univers.”
(1494.1) 134:8.8 În toate expedientele şi compromisurilor sugerate de Lucifer, în toate propunerile amăgitoare cu privire la manifestarea în încarnare, Iisus s-a mărginit la a răspunde: „Facă-se voia Tatălui meu din Paradis.” Şi, când severa încercare a fost depăşită, serafimul păzitor detaşat a revenit alături de Iisus şi i-a acordat ajutorul său.
(1494.2) 134:8.9 Într-o după-amiază de sfârşit de vară, în mijlocul arborilor şi în tăcerea naturii, Mihail din Nebadon a câştigat suveranitatea indiscutabilă a universului său. În ziua aceea el a îndeplinit sarcina impusă Fiilor Creatori de a trăi pe deplin o viaţă întrupată sub înfăţişarea cărnii muritoare pe lumile evolutive ale timpului şi spaţiului. Această înfăptuire capitală nu a fost anunţată universului înainte de botezarea sa, cu câteva luni mai târziu, dar ea a avut realmente loc în ziua aceea pe munte. Când Iisus a coborât din şederea lui de pe Muntele Hemon, rebeliunea lui Lucifer în Satania şi secesiunea lui Caligastia pe Urantia erau practic terminate. Iisus a plătit cel din urmă preţ cerut lui pentru a obţine suveranitatea universului său. Ceea ce, în sine, reglementează statutul tuturor rebelilor şi determină ca orice ridicare a acestei ordini (dacă se va produce vreodată) va putea fi tratată în mod sumar şi efectiv. În consecinţă, se poate vedea că ceea ce se obişnuieşte a se numi „marea ispită” a lui Iisus a avut loc cu câtva timp înainte de botezarea sa şi nu imediat după acel eveniment.
(1494.3) 134:8.10 La sfârşitul şederii sale pe munte, în timp ce Iisus cobora de acolo, el l-a întâlnit pe Tiglat urcând cu mâncare la locul de întâlnire. Făcându-l să facă cale întoarsă, i-a zis: „Perioada mea de odihnă este terminată; trebuie să mă întorc la treburile Tatălui meu.” El era un om tăcut mult schimbat urmând drumul de întoarcere către Dan, unde şi-a luat rămas bun de la băiat făcându-i cadou măgarul. El s-a îndreptat apoi spre sud pe calea pe care o apucase la venire, şi s-a dus în Capernaum.
(1494.4) 134:9.1 Era acum aproape de sfârşitul verii, cam pe vremea zilei ispăşirii şi a sărbătorii tabernacolelor. Iisus a avut o reuniune de familie în Capernaum în timpul sabatului. A doua zi, el a plecat la Ierusalim cu Ioan, fiul lui Zebedeu, trecând prin estul lacului şi prin Gerasa, şi coborând valea Iordanului. În vreme ce pe parcursul drumului el a stat de vorbă cu tovarăşul său, Ioan a remarcat că în Iisus se produsese o mare schimbare.
(1494.5) 134:9.2 Iisus şi Ioan au rămas peste noapte în Bretania, la Lazăr şi la surorile lui, şi au plecat dis-de-dimineaţă în cea de-a doua zi, către Ierusalim. Cei doi tovarăşi, sau cel puţin Ioan, au petrecut aproape trei săptămâni în Ierusalim şi în împrejurimile oraşului. Într-adevăr, Ioan a mers adesea singur în Ierusalim, în timp ce Iisus umbla pe dealurile învecinate şi se dedica de multe ori comuniunii spirituale cu Tatăl său care este în ceruri.
(1494.6) 134:9.3 Amândoi au asistat la slujba solemnă de ziua ispăşirii. Ioan a fost foarte impresionat de ceremoniile din această zi majoră în ritualul religios iudaic, dar Iisus a rămas un spectator gânditor şi tăcut. Pentru Fiul Omului acest spectacol era jalnic şi patetic. Îl vedea ca pe o falsă reprezentare a caracterului şi a atributelor Tatălui său celest. El considera evenimentele acestei zile ca pe o parodiere a faptelor justiţiei divine şi a adevărurilor îndurării infinite. El ardea de dorinţa de a proclama adevărul despre caracterul iubitor şi despre comportamentul îndurător al Tatălui său în univers, dar fidelul său Veghetor l-a prevenit că ceasul nu venise încă. Totuşi, în seara aceea, în Bethania, Iisus a strecurat numeroase remarci care l-au tulburat mult pe Ioan, care nu a înţeles niciodată pe de-a-ntregul adevărata semnificaţie a ceea ce îi spusese Iisus în cursul discuţiei lor din această seară.
(1495.1) 134:9.4 Iisus a plănuit să rămână cu Ioan toată săptămâna sărbătorii tabernaculelor. Această serbare era sărbătoarea anuală a întregii Palestine, vremea vacanţelor iudaice. Iisus nu a participat deloc la bucuriile ocaziei, dar era evident că el găsea plăcere şi satisfacţie când vedea voioşia şi bucuria celor tineri şi a celor bătrâni ce îşi dădeau frâu liber.
(1495.2) 134:9.5 În mijlocul săptămânii celebrării şi înainte de terminarea festivităţilor, Iisus şi-a luat rămas bun de la Ioan spunându-i că dorea să se retragă pe coline, unde putea să comunice mai bine cu Tatăl său din paradis. Ioan s-ar fi dus cu el, dar Iisus a stăruit ca el să rămână până la sfârşitul festivităţilor zicându-i: „Nu ţi se cere să porţi povara Fiului Omului; numai paznicul trebuie să vegheze în vreme ce oraşul doarme în pace.” Iisus nu a revenit în Ierusalim. După aproape o săptămână de solitudine pe dealurile de lângă Bretania, el a plecat în Capernaum. Pe drumul său de întoarcere, el a petrecut o zi şi o noapte, singur, pe povârnişurile Muntelui Gilboa, aproape de locul unde se sinucisese regele Saul; când a sosit la Capernaum, el părea mai senin decât atunci când plecase cu Ioan la Ierusalim.
(1495.3) 134:9.6 A doua zi dimineaţă, Iisus s-a dus la cufărul care conţinea efectele sale personale, care rămăsese în atelierul lui Zebedeu, şi-a pus şorţul şi s-a prezentat la lucru zicând: „Se cuvine să rămân activ pe când aştept să-mi vină ceasul.” El a lucrat mai multe luni pe şantierul naval, până în ianuarie al anului următor, alături de fratele său Iacob. După această perioadă de lucru cu Iisus, Iacob nu a mai abandonat niciodată realmente şi în întregime credinţa sa în misiunea lui Iisus, indiferent de îndoielile care au venit să întunece înţelegerea sa a operei vieţii Fiului Omului.
(1495.4) 134:9.7 În cursul acestei perioade finale de lucru pe şantierul naval, Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la finisarea interioară a câtorva dintre ambarcaţiunile mai mari. El şi-a dat foarte mult osteneala în munca sa manuală şi părea să încerce satisfacţia înfăptuirilor umane atunci când termina o frumoasă piesă. El nu-şi pierdea timpul cu detalii, dar, atunci când era vorba de esenţialul dintr-o întreprindere dată, el era un muncitor meticulos.
(1495.5) 134:9.8 Cu trecerea timpului, au ajuns la Capernaum zvonuri pe seama unuia Ioan care predica botezându-i pe pocăiţi în Iordan. Ioan zicea: „Împărăţia cerurilor este la îndemână; căiţi-vă şi fiţi botezaţi”. Iisus a ascultat aceste relatări, în vreme ce Ioan urca încet valea Iordanului de la vadul râului cel mai apropiat de Ierusalim. Dar Iisus a continuat să lucreze la construcţia de bărci, până în momentul în care Ioan a urcat pe râu până la un loc de lângă Pella, în luna lui ianuarie a anului 26. Atunci, Iisus şi-a depus uneltele declarând: „Mi-a venit ceasul”, şi s-a înfăţişat în curând lui Ioan pentru a fi botezat.
(1495.6) 134:9.9 În Iisus se petrecuse o mare schimbare. Puţini au fost oamenii care, după ce au beneficiat de vizitele lui şi de ajutorul său pe când el cutreiera ţinuturile în lung şi în lat, au recunoscut ulterior, în învăţătorul public, aceeaşi persoană pe care o cunoscuseră şi o iubiseră ca individ particular în cursul anilor precedenţi. Exista un anumit motiv pentru nereuşita primilor săi îndatoraţi de a-l recunoaşte în rolul său subsecvent de învăţător public având autoritate: ani lungi de zile transformarea minţii sale şi a spiritului său continuase, şi se desăvârşise în timpul şederii sale bogate în întâmplări de pe Muntele Hermon.
Până la o nouă revedere .. pace și lumină opentru toți !
Costi
La Multi Ani ! .. tuturor celor ce poarta numele Sf. Mucenic Gheorghe.
L
La Multi Ani ! .. si celor ce poarta nume de flori pentru ziua Floriilor.
Pana la o noua revedere .. pace si lumina pentru toti.
Costi
Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 133 – Întoarcerea de la Roma .. un capitol plin de învățături privind:sistemul castelor din India, îndurare și justiție, discursuri despre minte, suflet, știință și multe altele…
Sublinierile italic și colorate cu învățăturile lui Iisus imi aparțin .. cine dorește să citească materialul în original fară aceste sublinieri o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-133-reintoarcerea-de-la-roma
(1468.1) 133:0.1 PREGĂTINDU-SE să părăsească Roma, Iisus nu şi-a luat rămas bun de la nici unul dintre prietenii săi. Scribul din Damasc apăruse în Roma fără să fi fost anunţat şi tot astfel a şi dispărut. A trebuit să treacă un an întreg până ca cei care îl cunoşteau şi îl iubeau să renunţe la speranţa de a-l mai revedea. Înainte de sfârşitul celui de-al doilea an, mici grupuri ale celor care îl cunoscuseră s-au pomenit reunite în virtutea interesului lor comun pentru învăţăturile sale şi a amintirii momentelor bune petrecute cu el. Aceste mici grupuri de stoici, de cinici şi de adepţi ai cultelor de mistere au continuat să ţină aceste reuniuni sporadice şi neprotocolare până în epoca în care au apărut, la Roma, primii predicatori ai religiei creştine.
(1468.2) 133:0.2 Gonod şi Ganid au făcut atâtea cumpărături din Alexandria şi din Roma încât şi-au trimis toate bagajele lor înainte la Tarente cu un convoi de animale de povară, în vreme ce aceşti trei călători traversau în tihnă Italia, pe jos, pe marea Cale Apenină. În cursul acestei călătorii, ei au întâlnit tot soiul de fiinţe omeneşti. Mulţi dintre cetăţenii romani şi dintre coloniştii greci trăiau de-a lungul acestui drum, dar începea deja să-şi facă apariţia progenitura unui mare număr de sclavi de neam inferior.
(1468.3) 133:0.3 Într-o zi când s-au oprit să ia prânzul, cam pe la jumătatea drumului către Tarente, Ganid i-a pus lui Iisus o întrebare directă cu privire la ce anume gândea el despre sistemul castelor din India. Iisus a răspuns: „Cu toate că fiinţele umane se deosebesc unele de altele sub multe raporturi, toţi muritorii se află pe un picior de egalitate în faţa lui Dumnezeu şi a lumii spirituale. În ochii lui Dumnezeu, nu există decât două grupuri de muritori, cei ce doresc să facă voia sa şi cei care nu doresc asta. Când universul priveşte la o lume locuită, el deosebeşte în mod egal două mari clase de oameni, cei care îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care nu-l cunosc. Cei ce nu îl pot cunoaşte sunt socotiţi printre animalele unui tărâm dat. Omenirea poate fi, pe drept cuvânt, împărţită în numeroase categorii după diferitele lor însuşiri, căci ele pot fi considerate din punct de vedere fizic, mental, social, profesional sau moral; însă, înaintea curţii de judecată a lui Dumnezeu, aceste diferite clase de muritori apar pe picior de egalitate. Într-adevăr, Dumnezeu nu face consideraţii personale. Cu toate că nu se poate evita recunoaşterea, la oameni, a aptitudinilor şi a înzestrărilor diversificate în materie intelectuală, socială şi morală, nu ar trebui să se facă nici o distincţie de acest ordin în fraternitatea spirituală a oamenilor atunci când sunt reuniţi pentru a adora în prezenţa lui Dumnezeu.”
(1468.4) 133:1.1 Un incident foarte interesant s-a produs într-o după-amiază pe marginea drumului în vreme ce se apropiau de Tarente. Ei au văzut un băietan grosolan şi brutal atacându-l pe un băiat mai mic. Iisus nu a întârziat să-i sară în ajutor tânărului atacat şi, când l-a scos din încurcătură, el l-a ţinut strâns pe agresor până ce acest băieţel a reuşit să scape. Din clipa în care Iisus l-a lăsat pe tânărul brutal, Ganid a tăbărât pe el şi l-a luat bine la bătaie. Spre marea uluire a lui Ganid, Iisus a intervenit prompt. El l-a reţinut pe Ganid şi i-a permis băiatului înfricoşat să fugă. De îndată ce şi-a recăpătat suflul, Ganid a exclamat cuprins de agitaţie: „Maestre, nu reuşesc să te înţeleg. Dacă îndurarea cere ca tu să-l salvezi pe băieţel, justiţia nu pretinde ea ca agresorul mai tare să fie pedepsit?” În cursul răspunsului său, Iisus a zis:
(1469.1) 133:1.2 ”Ganid, este foarte adevărat că nu înţelegi. Serviciul îndurării este întotdeauna o treabă individuală, în vreme ce justiţia şi pedepsele sunt funcţiunea grupurilor administrative ale societăţii, ale guvernului şi ale universului. În calitate de individ, eu sunt obligat să arăt îndurare; trebuia ca eu să vin în ajutorul băiatului atacat, şi, cu toată logica, eu am dreptul de a folosi forţa suficientă pentru a paraliza agresorul. Iată ce tocmai am făcut. L-am scăpat pe băiatul atacat, şi acolo s-a terminat intervenţia îndurării. Apoi eu l-am ţinut cu forţa pe agresor atât cât să-i las timp victimei lui mai slabe să fugă, după care m-am retras din situaţie. Nu m-am apucat să-l judec pe atacant evaluând mobilurile sale – să apreciez toate elementele care pe care le comporta atacul său – apoi să-i aplic pedeapsa pe care mintea mea ar fi putut-o dicta pentru justa răsplată a faptei sale greşite. Ganid, îndurarea poate fi darnică, liberală, dar justiţia este precisă. Dă-ţi seama că există puţine şanse să vezi două persoane punându-se de acord asupra sancţiunii susceptibile să satisfacă exigenţele justiţiei. Unul ar vrea să impună patruzeci de lovituri de bici, un altul douăzeci, în vreme ce un al treilea ar recomanda întemniţarea ca o pedeapsă justă. Nu poţi tu să vezi că, pe acest pământ, mai bine ar fi ca asemenea responsabilităţi să cadă pe umerii colectivităţii sau ca ele să fie administrate de reprezentanţi aleşi din această colectivitate? În univers, dreptul de a judeca aparţine celor care cunosc pe deplin antecedentele tuturor faptelor rele precum şi motivele lor. Într-o societate civilizată şi într-un univers organizat, administrarea justiţiei presupune pronunţarea unei juste sentinţe după o judecată echitabilă, iar aceste prerogative sunt cuvenite de drept corpurilor judiciare ale lumilor şi administratorilor omniscienţi ai universurilor superioare din toată creaţia.”
(1469.2) 133:1.3 Zile întregi au vorbit despre problema constând în manifestarea îndurării şi a administrării justiţiei. Ganid a înţeles, cel puţin într-o anumită măsură, de ce Iisus nu voia să se bată personal, dar i-a pus o ultimă întrebare la care nu a primit niciodată un răspuns pe dea-ntregul satisfăcător. El a întrebat: „Maestre, dacă o creatură mai puternică decât tine şi rea te-ar ataca şi te-ar ameninţa cu distrugerea, cum ai acţiona? Nu ai face nici un efort ca să te aperi?” Iisus nu putea să răspundă într-o manieră completă şi satisfăcătoare întrebării tânărului, căci el nu voia să-i dezvăluie că el (Iisus) trăia pe pământ pentru a da unui univers care îl privea exemplul iubirii Tatălui din Paradis. El a răspuns totuşi aceasta:
(1469.3) 133:1.4 ”Ganid, eu înţeleg bine până la ce punct te nedumeresc unele dintre aceste probleme şi am să mă străduiesc să răspund la întrebarea ta. În primul rând, în orice atac eventual îndreptat contra persoanei mele, eu aş determina dacă agresorul este sau nu este fiu de Dumnezeu – fratele meu întru carne. Dacă aş socoti că această creatură este lipsită de judecată morală şi de raţiune spirituală, eu m-aş apăra fără şovăială până la limita forţei mele de rezistenţă, fără a ţine seama de consecinţe pentru atacant. Însă, dacă acest tovarăş ar avea statutul de fiu, eu nu m-aş bate astfel împotriva lui, nici chiar în caz de legitimă apărare. Altfel zis, eu nu l-aş pedepsi anticipat şi fără judecată pentru a mă fi atacat. Prin toate sacrificiile posibile, eu aş căuta să-l împiedic şi să-l fac să-şi schimbe hotărârea de a-şi lansa atacul, şi de a-l potoli în cazul în care nu aş reuşi să-l fac să se oprească. Ganid, eu am o încredere absolută în supravegherea superioară exercitată de tatăl meu care este în ceruri. Eu nu cred că mi se poate face realmente vreun rău sau că opera vieţii mele poate fi într-adevăr pusă în primejdie prin vreun efort al inamicilor mei îndreptat împotriva mea, şi pe de altă parte noi în mod sigur nu avem a ne teme de nici o violenţă din partea prietenilor noştri. Eu sunt absolut convins că întregul univers este prietenos faţă de mine – şi eu stărui a crede în acest atotputernic adevăr cu o încredere totală, în ciuda tuturor aparenţelor contrare.”
(1470.1) 133:1.5 Dar Ganid nu era pe deplin satisfăcut. El a revenit de mai multe ori asupra subiectului. Iisus i-a povestit unele dintre experienţele sale de copil şi i-a vorbit, de asemenea, de Iacob, fiul zidarului. Aflând cum Iacob se erijase el însuşi în apărător al lui Iisus, Ganid a zis: Iar Iisus a răspuns: „Această încercare încă nu a venit, Ganid, şi, atunci când va veni, va trebui să ne conformăm voinţei Tatălui.” Aceasta a fost aproape tot ceea ce tânărul a putut scoate de la învăţătorul său despre subiectul dificil al autoapărării şi al non-rezistenţei. Cu alt prilej, Ganid a obţinut de la Iisus opinia că societatea organizată avea tot dreptul de a folosi forţa pentru a pune în execuţie hotărârile ei juste.
(1470.2) 133:2.1 În vreme ce zăboveau la punctul de acostare al corăbiei aşteptând descărcarea unei părţi din încărcătura ei, călătorii au remarcat un om care o maltrata pe soţia sa. Potrivit obiceiului său, Iisus a intervenit în favoarea persoanei atacate. El s-a apropiat din spate de soţul furios, l-a bătut uşor pe umăr şi i-a zis: „Prietene, se poate să-ţi vorbesc între patru ochi pentru câteva clipe?” Bărbatul cuprins de mânie a fost surprins de această abordare şi, după un moment de ezitare stânjenitoare, el a bolborosit: „Ăăă – păi – da, ce ai cu mine?” Iisus l-a luat de o parte şi i-a spus: „Prietene, îmi închipui că trebuie să ţi se fi întâmplat ceva teribil. Doresc foarte mult ca tu să-mi spui ce anume i s-a putut întâmpla unui om tare ca tine pentru a-l face să se dedea la acte de violenţă asupra soţiei lui, mama copiilor lui, şi asta în ochii tuturor. Eu sunt sigur că ai sentimentul de a avea un motiv bun pentru a justifica acest atac. Ce a făcut soţia ta pentru a merita un asemenea tratament din partea soţului ei? Privindu-te, eu cred că desluşesc pe chipul tău iubirea de dreptate, dacă nu dorinţa de a arăta îndurare. Mă aventurez a zice că, dacă mă găseşti pe marginea drumului, atacat de hoţi, tu te vei arunca fără şovăială în ajutorul meu. Eu îndrăznesc să afirm că tu ai înfăptuit multe fapte de curaj de felul acesta în cursul vieţii tale. Acum, prietene, spune-mi despre ce este vorba. Oare soţia ta a făcut ceva rău, sau ţi-ai pierdut prosteşte capul şi ai lovit-o într-un mod nesocotit?” Inima bărbatului a fost atinsă, nu atât de cuvintele lui Iisus cât de privirea afectuoasă şi de surâsul plin de compasiune care însoţea concluzia remarcilor sale. Omul a zis: „Bag seama că tu eşti un preot de-al cinicilor şi-ţi sunt recunoscător că m-ai înfrânat. Soţia mea n-a făcut cine ştie ce rău; ea este o femeie bună, dar m-a enervat felul în care se ia cu mine la harţă în public, şi îmi pierd adesea sângele rece. Sunt dezolat de lipsa mea de control asupra mea, şi făgăduiesc că voi încerca să-mi îndeplinesc angajamentul pe care l-am luat faţă de fraţii tăi care m-au învăţat calea mai bună, în urmă cu mai mulţi ani. Ţi-o promit.”
(1471.1) 133:2.2 Atunci, luându-şi rămas bun, Iisus a adăugat: „Frate, nu uita niciodată că bărbatul nu are autoritate asupra femeii dacă femeia nu i-a dat cu promptitudine şi de bună voie această autoritate. Consoarta ta s-a angajat să parcurgă viaţa cu tine, să te ajute în luptele pe care le comportă această viaţă şi să-şi asume cea mai mare parte a poverii constând în aducerea pe lume şi în creşterea copiilor tăi. În schimbul acestei prestări speciale, este cât se poate de echitabil ca ea să primească de la tine această protecţie specială pe care bărbatul o poate da femeii în calitate de partener obligat de a purta, de a aduce pe lume şi de a hrăni copiii. Consideraţia şi grija pe care un bărbat este dispus să le acorde soţiei sale şi copiilor săi indică măsura în care acest om a atins nivelele superioare ale conştiinţei de sine, creativă şi spirituală. Nu ştii tu că bărbaţii şi femeile sunt parteneri ai lui Dumnezeu, în sensul că ei cooperează pentru a crea fiinţe care cresc până ajung să posede potenţialul de suflete nemuritoare? Tatăl care este în ceruri îl tratează ca pe un egal pe Spiritul-Mamă al copiilor universului. Este ceva dumnezeiesc a-ţi împărtăşi viaţa şi tot ceea ce se raportează la aceasta pe un picior de egalitate cu mama şi tovarăşul care împărtăşeşte pe deplin cu tine această experienţă divină de a vă reproduce în viaţa copiilor voştri. Numai dacă îi poţi iubi pe copiii tăi aşa cum Dumnezeu te iubeşte pe tine, tu o vei iubi şi o vei îndrăgi pe soţia ta aşa cum Tatăl care este în ceruri onorează şi exaltă Spiritul Infinit, mama tuturor copiilor spiritului unui vast univers.”
(1471.2) 133:2.3 Urcând la bordul corăbiei, ei şi-au întors privirile pentru a contempla scena cuplului care, cu lacrimi în ochi, se ţineau îmbrăţişaţi în tăcere. După ce a auzit partea din urmă a mesajului lui Iisus către acest om, Gonod a petrecut toată ziua meditând la acest subiect şi a hotărât să îşi reorganizeze căminul când va fi înapoi în India.
(1471.3) 133:2.4 Călătoria până la Nicopole a fost agreabilă, dar lentă, căci vântul nu era favorabil. Cei trei tovarăşi au petrecut multe ore povestindu-şi experienţele lor din Roma şi reamintindu-şi tot ceea ce li s-a întâmplat de la prima lor întâlnire în Ierusalim. Ganid era pătruns de spiritul slujirii personale. El a început să-l exercite pe cambuzier, dar, în ziua a doua, când s-a afundat în apele adânci ale religiei, el l-a chemat pe Iosua în ajutor pentru a-l trage afară.
(1471.4) 133:2.5 Ei au petrecut mai multe zile la Nicopole, oraşul fondat de August cu vreo cincizeci de ani mai înainte ca „oraş al victoriei” pentru a comemora bătălia de la Actium; acesta era locul unde August îşi aşezase tabăra cu oastea sa înainte de bătălie. Ei au fost găzduiţi în casa unui anume Ieremia, un prozelit grec al credinţei iudaice pe care îl întâlniseră la bord. Mai târziu, apostolul Pavel a petrecut toată iarna cu fiul lui Ieremia, în această casă, în cursul celei de-a treia călătorii misionare a lui. De la Nicopole, Iisus, Gonod şi Ganid au navigat pe acelaşi vas către Corint, capitala provinciei romane Achaia.
(1471.5) 133:3.1 Încă dinaintea sosirii lor în Corint, Ganid începuse să se intereseze foarte mult de religia iudaică. Nu a fost deci nimic anormal în aceea că într-o zi, trecând prin faţa sinagogii şi văzând oameni intrând acolo, el i-a cerut lui Iisus să-l ducă la slujbă. În ziua aceea ei au auzit discursul unui erudit rabin despre „Destinul Israelului”. După slujbă ei l-au întâlnit pe un anume Crispus, principalul conducător al acestei sinagogi. Ei s-au reîntors de mai multe ori la slujbele de la sinagogă, dar cu deosebire pentru a-l întâlni pe Crispus. Ganid a căpătat o mare afecţiune pentru el, pentru soţia lui şi pentru familia lor de cinci copii. El s-a desfătat observând cum îşi ducea un iudeu viaţa sa de familie.
(1472.1) 133:3.2 În timp ce Ganid studia viaţa de familie, Iisus îl învăţa pe Crispus cele mai bune căi ale vieţii religioase. Iisus a avut mai mult de douăzeci de discuţii cu acest iudeu progresist. Peste ani, Pavel a predicat chiar în această sinagogă, iar iudeii au respins mesajul său şi au interzis printr-un vot continuarea predicării lui la sinagogă. El s-a dus apoi la gentili, şi nu este nimic surprinzător în aceea că Crispus şi toată familia sa au îmbrăţişat noua religie. Crispus a devenit unul dintre principalii susţinători ai Bisericii creştine pe care Pavel a organizat-o ulterior în Corint.
(1472.2) 133:3.3 În cursul celor optsprezece luni în care Pavel a predicat în Corint şi în care i s-au alăturat mai târziu Sila şi Timotei, el a întâlnit multe alte persoane care fuseseră instruite de „preceptorul iudeu al fiului unui negustor hindus.”
(1472.3) 133:3.4 În Corint, Iisus, Gonod şi Ganid au întâlnit oameni de toate rasele venind de pe trei continente. Alături de Alexandria şi Roma, Corintul era oraşul cel mai cosmopolit al imperiului mediteranean. Multe dintre spectacolele de acolo atrăgeau atenţia, şi Ganid n-a obosit să tot viziteze citadela care se înălţa la aproape şase sute de metri deasupra mării. El a petrecut de asemenea o mare parte a timpului său liber la sinagogă şi în casa lui Crispus. Ganid a fost mai întâi şocat, apoi sedus de statutul femeii în căminele iudee; aceasta a fost o revelaţie pentru tânărul hindus.
(1472.4) 133:3.5 Iisus şi Ganid au fost adesea gazdele unui alt cămin iudeu, şi anume cel al lui Justus, un negustor plin de evlavie, care trăia într-o casă alături cu sinagoga. Pavel a stat mai târziu în această casă şi a auzit de mai multe ori povestindu-se aceste întâlniri cu tânărul hindus şi cu preceptorul lui iudeu. Pavel şi Justus se întrebau ce se alesese oare de acest înţelept şi strălucit învăţător evreu.
(1472.5) 133:3.6 În cursul şederii lor la Roma, Ganid remarcase că Iisus refuzase să-i însoţească la băile publice. Tânărul bărbat încercase de mai multe ori după aceea să-l incite pe Iisus în a-şi da părerea asupra relaţiilor dintre sexe. Iisus răspundea întrebărilor băiatului, dar niciodată nu părea înclinat să discute despre acest subiect. Într-o seară, pe când se plimbau prin Corint, aproape de locul unde zidul citadelei cobora în mare, ei au fost acostaţi de două femei de stradă. Ganid era pe drept cuvânt pătruns de ideea că Iisus era un om cu idealuri înalte care detesta tot ceea ce se atingea de impuritate sau avea o duhoare de rău; în consecinţă, el le-a vorbit aspru acestor femei invitându-le în mod grosolan să plece. Văzând aceasta, Iisus i-a spus lui Ganid: „Tu ai intenţii bune, dar nu ar trebui să îţi îngădui să vorbeşti astfel copiilor lui Dumnezeu, chiar dacă se întâmplă ca ei să fie copii rătăciţi. Cine suntem noi să le judecăm pe aceste femei? Cunoşti tu toate circumstanţele care le-au făcut să recurgă la asemenea metode pentru a-şi câştiga traiul? Stai aici cu mine şi hai să discutăm despre aceste lucruri.” Prostituatele au fost şi mai uimite decât Ganid de cuvintele sale.
(1472.6) 133:3.7 Grupul stătea în picioare, luminat de lună, iar Iisus a continuat: „În fiecare minte omenească trăieşte un spirit divin, dar de la Tatăl care este în ceruri. Acest spirit bun se străduieşte întotdeauna să ne conducă la Dumnezeu, să ne ajute să-l găsim pe Dumnezeu şi să-l cunoască pe Dumnezeu. Dar muritorii sunt totodată supuşi multor tendinţe fizice naturale pe care Creatorul le-a pus în ei pentru a servi bunăstarea individuală şi rasială. Or, bărbaţii şi femeile se zăpăcesc adesea în eforturile lor de a se înţelege şi de a ataca multiplele dificultăţi întâlnite în câştigarea existenţei lor într-o lume atât de mult dominată de egoism şi de păcat. Ganid, bag de seamă că nici una nici cealaltă dintre femeile acestea nu este depravată de bună voie. Pot să zic, după chipul lor, că ele au îndurat mari amărăciuni; ele au suferit mult sub loviturile unui destin aparent crud; ele nu au ales intenţionat felul acesta de viaţă. Într-o descurajare apropiindu-se de disperare, ele au cedat presiunii de moment şi au acceptat acest procedeu neplăcut pentru a avea din ce trăi, drept cel mai bun mod de a ieşi dintr-o situaţie care le părea disperată. Ganid, unii oameni sunt realmente perverşi în inima lor şi aleg în deplină cunoştinţă de cauză să facă lucruri demne de dispreţ. Dar, spune-mi, privind acum aceste chipuri scăldate în lacrimi, vezi tu acolo ceva rău sau răutăcios?” În vreme ce Iisus aştepta răspunsul său, vocea înăbuşită de emoţie a lui Ganid a bâlbâit următoarele cuvinte: „Nu, Maestre, nu văd nici urmă de aşa ceva şi îmi cer scuze pentru grosolănia mea – le rog să mă ierte.” Atunci Iisus a zis: „Te anunţ, din partea lor, că ele te-au iertat pe tine, tot aşa cum zic, din partea Tatălui meu din ceruri, că el le-a iertat pe ele. Acum însoţiţi-mă toţi trei către casa unui prieten unde vom afla odihnă şi vom face planuri pentru viaţa nouă şi mai bună care este înaintea noastră.” Până acolo, femeile uluite nu scoseseră nici o vorbă; ele s-au privit şi i-au urmat în tăcere pe oamenii ce le arătau calea.
(1473.1) 133:3.8 Imaginaţi-vă surpriza soţiei lui Justus când, la această oră târzie, Iisus a apărut cu Ganid şi cu cele două străine zicând: „Ne cerem scuze că am sosit la această oră, dar Ganid şi cu mine am vrea să mâncăm un pic şi să împărtăşim masa cu aceste noi prietene care au şi ele nevoie de hrană. În plus, venim către tine cu gândul că te-ar interesa să te sfătuieşti cu noi în legătură cu cea mai bună manieră de a le ajuta pe aceste două femei să pornească pe un drum nou în viaţă. Ele îţi pot istorisi povestea lor, dar presupun că au avut multe necazuri; însăşi prezenţa lor în casă dovedeşte cu câtă seriozitate doresc ele să cunoască nişte oameni de bine, şi cu câtă bunăvoinţă vor prinde ocazia de a arăta lumii întregi – şi chiar şi îngerilor din cer – ce brave şi nobile femei pot deveni.”
(1473.2) 133:3.9 Când Marta, soţia lui Justus, a pus mâncarea pe masă, Iisus şi-a luat la revedere într-un mod neaşteptat zicând: „E târziu, şi cum tatăl tânărului are să ne aştepte, ne rugăm să ne scuzaţi că vă lăsăm împreună – trei femei – fiicele mult iubite ale celui Preaînalt. Mă voi ruga pentru călăuzirea voastră spirituală în timp ce voi aveţi să faceţi planuri pentru viaţa lor nouă şi mai bună pe pământ şi pentru viaţa veşnică din marele de dincolo.”
(1473.3) 133:3.10 Iisus şi Ganid şi-au luat deci rămas bun de la femei. Până atunci, cele două prostituate nu spuseseră nimic, iar Ganid era tot atât de incapabil să vorbească. Şi pentru câteva clipe Marta a fost în aceeaşi situaţie, dar s-a ridicat curând la înălţimea împrejurărilor şi a făcut, pentru aceste străine, tot ceea ce sperase Iisus. Cea mai vârstnică dintre cele două a murit, la puţin timp după aceea, cu strălucite speranţe de supravieţuire veşnică; cea mai tânără a lucrat cu Justus la sediul lui de afaceri şi a devenit mai târziu, pentru toată viaţa ei, membrul primei Biserici creştine din Corint.
(1473.4) 133:3.11 În casa lui Crispus, Iisus şi Ganid l-au întâlnit în mai multe rânduri pe unul Gaius, care a devenit mai târziu un fidel susţinător al lui Pavel. În timpul acestor două luni în Corint, ei au avut conversaţii familiare cu zeci de persoane demne de interes. În urma acestor contacte, aparent datorate întâmplării, mai mult de jumătate dintre cei interesaţi au devenit ulterior membrii ai comunităţii creştine.
(1473.5) 133:3.12 Cu ocazia primei sale treceri prin Corint, Pavel nu avusese intenţia de a rămâne multă vreme, dar el nu ştia cât de bine pregătise preceptorul iudeu calea pentru lucrările sale. El a descoperit în plus că Aquila şi Priscila manifestaseră deja un mare interes pentru doctrina sa. Aquila era unul dintre cinicii cu care Iisus a intrat în contact la Roma; el şi soţia lui erau refugiaţi iudei din Roma, şi au îmbrăţişat rapid învăţăturile lui Pavel, care a trăit şi a muncit cu ei, căci şi ei erau fabricanţi de corturi. Aceste împrejurări sunt pricina pentru care Pavel şi-a prelungit şederea în Corint.
(1474.1) 133:4.1 Iisus şi Ganid au trecut prin multe alte experienţe interesante în Corint. Ei au avut discuţii intime cu un mare număr de persoane care au profitat foarte mult de expunerile lui Iisus.
(1474.2) 133:4.2 Pe un morar, Iisus l-a învăţat să macine grăunţele adevărului în moara experienţei vii, în aşa fel încât să facă lucrurile dificile ale vieţii divine cu uşurinţă acceptabile, chiar şi de semenii muritori slabi şi debili. Iisus a zis: „Dă laptele adevărului celor care sunt în copilăria percepţiei spirituale. În viaţa ta şi-n îndrumarea ta afectuoasă, serveşte hrana spirituală sub formă atrăgătoare şi adaptată capacităţii de recepţie a fiecăruia dintre cei care îţi pun întrebări.”
(1474.3) 133:4.3 Unui centurion roman, Iisus i-a spus: „Dă Cezarului ceea ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Nu există conflict între slujirea sinceră a lui Dumnezeu şi slujirea loială a Cezarului, decât dacă Cezarul are pretenţia de a-şi aroga omagiul pe care numai Deitatea îl poate pretinde. Loialitatea faţă de Dumnezeu, dacă ajungi să îl cunoşti, te face tot atât de loial şi de fidel în devotamentul tău faţă de un împărat demn de acest nume.”
(1474.4) 133:4.4 Liderului sincer al cultului mithriac, Iisus i-a zis: „Bine faci că tu cauţi o religie a salvării veşnice, însă te înşeli sperând că găseşti acest glorios adevăr în misterele stabilite de oameni şi în filozofiile omeneşti. Nu ştii tu că misterul salvării veşnice rezidă în propriul tău suflet? Nu ştii tu că Dumnezeu din cer şi-a trimis spiritul să trăiască în tine, şi că toţi oamenii care iubesc adevărul şi îl servesc pe Dumnezeu vor fi conduşi de acest spirit afară din viaţa aceasta, prin porţiile morţii, până la înălţimile veşnice ale luminii, unde Dumnezeu aşteaptă să-şi primească copiii? Şi nu uita niciodată că voi, care îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, sunteţi fiii lui Dumnezeu dacă aspiraţi cu adevărat să fiţi asemănători cu el.”
(1474.5) 133:4.5 Maestrului epicurian, i-a spus: „Bine faci că alegi ceea ce este mai bun şi că apreciezi ceea ce este bun, dar oare eşti înţelept atunci când omiţi să deosebeşti marile lucruri ale vieţii muritoare încorporate în tărâmurile spirituale ieşite din conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în inima umană? În orice experienţă umană, lucrul important este conştiinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu al cărui spirit trăieşte în tine şi caută să te facă să înaintezi în lunga şi aproape interminabila călătorie pentru a atinge prezenţa personală a Tatălui nostru comun, Dumnezeul întregii creaţii, Domnul universurilor.”
(1474.6) 133:4.6 Antreprenorului şi constructorului grec, el i-a spus: „Prietene, aşa cum le construieşti edificii materiale oamenilor, dezvoltă un caracter spiritual asemănător spiritului divin interior al sufletului tău. Nu lăsa reuşita ta de constructor temporal să o ia înaintea înfăptuirilor tale de fiu spiritual al regatului din ceruri. În vreme ce clădeşti case ale timpului pentru altul, nu neglija să te încredinţezi de propriul tău drept de şedere în casele veşniciei. Aminteşte-ţi mereu că există un oraş ale cărei temelii sunt dreptatea şi adevărul, şi al cărui constructor şi creator este Dumnezeu.”
(1474.7) 133:4.7 Judecătorului roman, Iisus i-a zis: „În timp ce judeci oamenii, ţine minte că tu însuţi de vei înfăţişa, într-o bună zi, în faţa tribunalului Cârmuitorilor unui univers. Judecă cu justeţe, şi chiar cu îndurare, căci tot aşa, într-o bună zi, tu vei dori cu ardoare consideraţia îndurătoare din partea Arbitrului Suprem. Judecă după cum tu ai vrea să fii judecat în circumstanţe asemănătoare, şi vei fi astfel călăuzit de spiritul legii precum şi de litera sa. Întocmai cum tu acorzi o justiţie dominată de echitate, şi în lumina nevoilor celor care sunt aduşi în faţa ta, tot aşa vei avea tu dreptul de a te aştepta la o justiţie domolită de îndurare atunci când te vei găsi, într-o bună zi, înaintea Judecătorului întregului pământ.”
(1475.1) 133:4.8 Stăpânei hanului grecesc, el i-a zis: „Oferă ospitalitatea ta ca o persoană care primeşte copiii celui Preaînalt. Înalţă corvoada trudei tale zilnice la nivelele elevate ale unei arte prin conştiinţa crescândă că tu îl serveşti pe Dumnezeu servind persoanele în care Dumnezeu locuieşte prin spiritul său venit să trăiască în inima oamenilor. Caută astfel să transformi mintea lor şi să conduci sufletul lor la cunoaşterea Tatălui Paradisiac care a acordat toate aceste daruri ale spiritului divin.”
(1475.2) 133:4.9 Iisus a avut numeroase întâlniri cu un negustor chinez. Luându-şi rămas bun de la el, el i-a făcut următoarele recomandări: „Nu îl adora decât pe Dumnezeu, care este adevăratul tău strămoş spiritual. Adu-ţi aminte că spiritul Tatălui trăieşte întotdeauna în tine şi orientează întotdeauna sufletul tău către cer. Dacă tu urmezi indicaţiile inconştiente ale acestui spirit nemuritor, tu în mod sigur vei urca cu greu calea elevată care duce la găsirea lui Dumnezeu. Când vei reuşi să ajungi la Tatăl care este în ceruri, asta va fi pentru că tu, căutându-l, tu cauţi să-i semeni tot mai mult. Deci, adio Chang, însă numai pentru o vreme, căci noi ne vom întâlni din nou în lumile de lumină, unde Tatăl sufletelor spirituale a rezervat numeroase puncte de oprire fermecătoare pentru cei care se îndreaptă către Paradis.”
(1475.3) 133:4.10 Călătorului ce venea din Anglia, el i-a zis: „Frate, bag de seamă că tu eşti în căutarea adevărului. Eu sugerez posibilitatea ca spiritul Tatălui din orice adevăr se află în tine. Ai încercat tu vreodată cu sinceritate să vorbeşti spiritului din propriul tău suflet? Un astfel de lucru este într-adevăr dificil, şi asta rar îţi procură conştiinţa unei reuşite; dar orice încercare cinstită a minţii materiale de a comunica cu spiritul său interior duce la un anumit succes, cu toate că majoritatea acestor magnifice experienţe umane trebuie să rămână mult timp nişte înregistrări supraconştiente în sufletele acestor muritori cunoscători de Dumnezeu.”
(1475.4) 133:4.11 Unui tânăr fugar, Iisus i-a spus: „Aminteşte-ţi că există două fiinţe de care nu poţi scăpa – Dumnezeu şi tu însuţi. Oriunde te-ai duce, tu te vei duce pe tine însuţi şi vei duce spiritul Tatălui celest are trăieşte în inima ta. Fiule, nu mai încerca să te amăgeşti; înhamă-te la practica curajoasă de a face faţă evenimentelor vieţii; bizuieşte-te ferm pe încredinţarea de faptul filiaţiei tale cu Dumnezeu şi pe certitudinea vieţii veşnice, aşa cum ţi-am indicat. De acum încolo să ai obiectivul de a fi un om adevărat, un om hotărât să înfrunte cu curaj şi cu inteligenţă viaţa.”
(1475.5) 133:4.12 Criminalului condamnat, el i-a zis în ceasul cel din urmă: „Frate, tu ai trecut prin momente rele. Te-ai rătăcit, te-ai încâlcit în mrejele crimei. După cele ce mi-ai zis, eu ştiu că tu nu plănuiseşi lucrul care este pe punctul de te costa viaţa ta temporară. Însă tu ai comis această faptă rea, iar concetăţenii tăi te-au găsit vinovat; au decis că trebuie să mori. Nici tu, nici eu nu putem contesta Statului dreptul de a se apăra în maniera în care a ales-o. Nu pare să existe nici o cale omenească de scăpare de pedeapsa faptelor tale greşite. Semenii tăi sunt obligaţi să te judece după ceea ce ai făcut, dar există un Judecător la care poţi face apel pentru a fi iertat, şi care te va judeca după adevăratele tale motive şi după intenţiile tale mai bune. Tu nu trebuie să te temi de judecata lui Dumnezeu dacă căinţa ta este autentică şi credinţa ta sinceră. Faptul că eroarea ta antrenează pedeapsa cu moartea impuse de oameni nu judecă dinainte şansele pe care le păstrează sufletul tău de a obţine dreptate şi îndurare în faţa tribunalelor celeste.”
(1476.1) 133:4.13 Iisus a găsit încântare în multe discuţii intime cu un mare număr de suflete însetate, prea numeroase pentru a fi menţionate în această relatare. Cei trei călători au apreciat mult şederea lor în Corint. Cu excepţia Atenei, care era cel mai renumit ca centru de învăţământ, Corintul era oraşul cel mai important al Greciei din această epocă a imperiului roman. Şederea lor de două luni în acest centru comercial înfloritor le-a oferit la toţi trei ocazia de a câştiga o foarte preţioasă experienţă. Şederea lor în acest oraş a fost una dintre opririle cele mai interesante de pe drumul de întoarcere din Roma.
(1476.2) 133:4.14 Gonod avea multiple interese comerciale în Corint, dar, în cele din urmă, el şi-a terminat afacerile, şi s-au pregătit să se îndrepte, pe apă, către Atena. Ei au călătorit pe o mică barcă care putea fi transportată pe uscat de la unul din porturile Corintului la altul, pe o distanţă de şaisprezece kilometri.
(1476.3) 133:5.1 La scurt timp, ei au sosit în anticul centru de învăţământ şi de ştiinţă grecesc. Inima lui Ganid tresălta la ideea de a se găsi în Atena, de a fi în Grecia, în centrul cultural al anticului imperiu al lui Alexandru care îşi extinsese graniţele până la propriul lui ţinut al Indiei. Erau puţine afaceri de încheiat, astfel încât Gonod a petrecut cea mai mare parte din timpul său cu Iisus şi cu Ganid, vizitând numeroase locuri interesante şi ascultând discuţiile pasionante dintre băiat şi iscusitul său maestru.
(1476.4) 133:5.2 În Atena încă era în floare o mare universitate, şi cei trei au făcut frecvente vizite sălilor ei de învăţământ. Iisus şi Ganid discutaseră deja în amănunt învăţăturile lui Platon când asistaseră la conferinţele de la muzeul din Alexandria. Cei trei bărbaţi au apreciat foarte mult artele greceşti, ale cărei urme se puteau încă găsi răspândite prin oraş.
(1476.5) 133:5.3 Tatăl şi fiul, amândoi, au savurat mult discuţia asupra ştiinţei care a avut loc, într-o seară, la hanul lor, între Iisus şi un filozof grec. După ce acest pedant a vorbit vreme de aproape trei ceasuri şi după ce şi-a terminat discursul, Iisus a zis – în termeni conformi cu gândirea modernă:
(1476.6) 133:5.4 Poate că savanţii vor măsura într-o zi energia sau manifestările de forţă ale gravitaţiei, ale luminii sau ale electricităţii, dar aceşti aceiaşi savanţi nu vor putea niciodată spune, ştiinţific vorbind, ce anume sunt aceste fenomene universale. Ştiinţa tratează despre activităţile fizico-energetice, religia tratează despre valorile eterne. Adevărata filozofie este izvorâtă din înţelepciune, care face tot cei stă în putinţă ca să coreleze aceste observaţii cantitative şi calitative. Există întotdeauna o primejdie, aceea că omul de ştiinţă, tratând despre lucrurile pur fizice, poate fi vătămat de un orgoliu matematic şi de un egoism static, fără a mai menţiona orbirea spirituală.
(1476.7) 133:5.5 Logica este valabilă în lumea materială, şi te poţi bizui pe matematică atunci când aplicarea ei se limitează la lucrurile fizice, dar nici una dintre cele două nu trebuie să fie considerată ca fiind în întregime demnă de încredere sau infailibilă când se aplică în problemele vieţii. Viaţa înglobează fenomene care nu sunt în întregime materiale. Aritmetica spune că, dacă omul poate tunde o oaie în zece minute, zece oameni pot face asta într-un minut. Acesta este un calcul exact, dar nu este adevărat, căci cei zece oameni nu ar reuşi să facă astfel; ei s-ar stânjeni atât de mult unii pe alţii încât munca ar fi considerabil încetinită.
(1477.1) 133:5.6 Matematica afirmă că, dacă o persoană reprezintă o anumită unitate de valoare intelectuală şi morală, zece persoane asemănătoare reprezintă de zece ori această valoare. Însă, ocupându-se de personalitatea umană, ar fi mult mai aproape de adevăr a spune că valoarea unei asemenea asocieri de personalităţi este o sumă egală cu pătratul personalităţilor ce figurează în operaţie mai degrabă decât simpla lor sumă aritmetică. Un grup social de fiinţe umane operând într-o armonie coordonată reprezintă o forţă mult mai mare decât simpla sumă a elementelor lui.
(1477.2) 133:5.7 Se poate identifica cantitatea ca un fapt; ea devine atunci un factor ştiinţific uniform. Calitatea, fiind o chestiune de interpretare mentală, reprezintă o estimare de valori; şi trebuie deci să rămână o experienţă a individului. Când ştiinţa şi religia vor deveni amândouă mai puţin dogmatice şi vor tolera mai bine critica, filozofia va începe atunci să atingă unitatea în comprehensiunea inteligentă a universului.
(1477.3) 133:5.8 Există unitate în universul cosmic numai dacă ajungeţi să discerneţi manifestările ei în fapte. Universul real este prietenos cu fiecare copil al Dumnezeului etern. Adevărata problemă este următoarea: cum poate mintea finită a omului să ajungă la o unitate de gândire logică, veritabilă şi corespunzătoare unităţii cosmosului? Această stare mentală de cunoaştere a universului nu poate fi dobândită decât concepând faptele cantitative şi valorile calitative ca având o cauză comună – Tatăl din Paradis. O asemenea concepţie despre realitate dă vederi mai largi asupra unităţii intenţionale a fenomenelor din univers; ea revelează chiar şi un scop spiritual de realizare progresivă a personalităţii; şi acela este un concept asupra unităţii care poate percepe fundalul neschimbător al unui univers viu în care relaţiile impersonale se schimbă fără încetare şi în care relaţiile personale evoluează continuu.
(1477.4) 133:5.9 Materia, spiritul şi starea intermediară dintre ele sunt trei nivele legate şi asociate ale adevăratei unităţi a universului real. Oricât de divergente ar putea părea fenomenele universale ale faptelor şi ale valorilor, ele sunt în cele din urmă unificate în Suprem.
(1477.5) 133:5.10 Realitatea existenţei materiale se ataşează energiilor necunoscute tot atât de bine ca şi materia vizibilă. Când energiile universului sunt domolite până într-atâta încât să realizeze încetinirea necesară, atunci, în condiţii favorabile, aceste aceleaşi energii devin mase. Nu uitaţi că mintea, singura capabilă să perceapă prezenţa realităţilor aparente, este ea însăşi reală. Cauza fundamentală a acestui univers al energiei-masă, al minţii şi al spiritului este eternă – ea există şi constă în natura şi reacţiile Tatălui Universal şi a coordonatelor lui absolute.
(1477.6) 133:5.11 Ascultătorii au fost mai mult decât stupefiaţi la auzul acestor cuvinte ale lui Iisus. Când filozoful grec şi-a luat rămas bun de la el, i-a zis: „În sfârşit, ochii mei au văzut un iudeu care se gândeşte la altceva decât la superioritatea rasială şi vorbeşte despre altceva decât de religie.” Şi s-au retras pentru a înnopta.
(1477.7) 133:5.12 Şederea în Atena a fost plăcută şi profitabilă, dar nu în mod deosebit de fecundă pentru contactele umane. Prea mulţi atenieni din vremea aceea erau fie orgolioşi din punct de vedere intelectual de reputaţia lor de altă dată, fie stupizi şi ignoranţi din punct de vedere mental, deoarece erau urmaşi ai sclavilor inferiori aduşi în cursul epocilor anterioare, în care existase glorie în Grecia şi înţelepciune în mintea locuitorilor ei. Cu toate acestea, se întâlneau încă multe inteligenţe pătrunzătoare printre cetăţenii Atenei.
(1477.8) 133:6.1 Părăsind Atena, călătorii au trecut prin Troade pentru a se duce în Efes, capitala provinciei romane din Asia. Ei au mers adesea până la faimosul templu al Artemisei efesenienilor, la vreo trei kilometri de oraş. Artemis era cea mai faimoasă zeiţă a întregii Asii Minore şi totodată perpetuarea zeiţei mame şi mai străvechi din antica epocă anatoliană. Grosolanul idol expus în imensul templu consacrat adorării sale se presupusese a fi căzut din cer. Ganid fusese învăţat, în tinereţe, să respecte statuile ca pe nişte simboluri ale divinităţii, iar vestigiile acestei educaţii nu fuseseră în întregime extirpate; el a crezut că ar face bine să cumpere o mică relicvă de argint în onoarea acestei zeiţe a fecundităţii din Asia Minoră. În seara aceea, călătorii au discutat îndelung despre adorarea obiectelor făcute de mâna omului.
(1478.1) 133:6.2 În cea de-a treia zi a şederii lor, ei au coborât pe jos, de-a lungul râului, pentru a observa dragarea de la gura portului. La amiază, ei au vorbit cu un tânăr fenician foarte descurajat căruia îi era dor de casă, dar care era adesea invidios pe un tânăr promovat peste el. Iisus i-a adresat cuvinte de încurajare şi a citat străvechiul proverb ebraic: „Calităţile unui om sunt cele care îi fac o situaţie şi îl pun în contact cu marii oameni.”
(1478.2) 133:6.3 Dintre toate oraşele importante pe care le-au vizitat în turul lor în jurul Mediteranei, pe aici trecerea lor a fost cel mai puţin profitabilă pentru munca ulterioară a misionarilor creştini. Eforturile lui Pavel se datorează în mare măsură faptul că creştinismul a putut începe să se propage în Efes. Pavel a rămas acolo peste doi ani, fabricând corturi pentru a-şi câştiga traiul şi ţinând, în fiecare seară, conferinţe asupra religiei şi a filozofiei în principala sală de audienţă a şcolii din Tyrannus.
(1478.3) 133:6.4 Un gânditor progresiv avea legături cu această şcoală locală de filozofie. Iisus a avut cu el mai multe întrevederi profitabile în cursul cărora a folosit, în mai multe rânduri, cuvântul „suflet”. Acest grec învăţat a sfârşit prin a-l întreba ce anume înţelegea el prin „suflet”, iar Iisus a răspuns:
(1478.4) 133:6.5 ”Sufletul este partea omului care reflectă sinele său, care discerne adevărul şi care percepe spiritul; el înalţă pentru totdeauna fiinţa umană deasupra nivelului lumii animale. Conştiinţa de sine, în ea însăşi şi prin ea însăşi, nu este sufletul. Conştiinţa de sine morală este realizarea adevăratului sine omenesc şi constituie fundamentul sufletului omenesc. Sufletul este partea omului care reprezintă valoarea potenţială a supravieţuirii experienţei umane. Alegerea morală şi înfăptuirea spirituală, aptitudinea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi îndemnul de a fi asemenea lui, sunt caracteristicile sufletului. Sufletul omului nu poate exista fără gândire morală şi fără activitate spirituală. Un suflet stagnant este un suflet muribund. Sufletul omului este distinct de spiritul divin care locuieşte în inima sa. Spiritul divin soseşte în momentul în care mintea omului manifestă prima sa activitate morală, şi aceasta este ocazia naşterii sufletului.
(1478.5) 133:6.6 ”Salvarea sau pierderea unui suflet depinde de faptul dacă conştiinţa morală a atins, sau nu, statutul de supravieţuire prin alianţă veşnică cu spiritul nemuritor asociat care i-a fost dat. Mântuirea este spiritualizarea propriei sale realizări a conştiinţei morale, care a dobândit astfel o valoare de supravieţuire. Toate formele de conflicte psihice constau într-o lipsă de armonie între conştiinţa de sine, morală sau spirituală, şi conştiinţa de sine pur intelectuală.
(1478.6) 133:6.7 ”Când sufletul omenesc este maturizat, înnobilat şi spiritualizat, el se apropie de statutul celest, în sensul că el este aproape de a fi o entitate intermediară între material şi spiritual, între sinele material şi spiritul divin. Sufletul în evoluţie al unei fiinţe umane este greu de descris, iar existenţa lui este încă şi mai greu de demonstrat, căci el nu poate fi descoperit nici prin metodele de investigaţie fizice, nici prin cele ale dovedirii spirituale. Ştiinţa materială nu poate dovedi existenţa unui suflet, şi nici încercările pur spirituale. În ciuda neputinţei ştiinţei materiale şi a criteriilor spirituale în descoperirea existenţei sufletului omenesc, orice individ conştient din punct de vedere moral cunoaşte existenţa sufletului său ca experienţă personală reală şi efectivă.”
(1479.1) 133:7.1 În curând, călătorii au navigat către Cipru, cu o oprire în Rodos. Lor le-a plăcut acest lung voiaj maritim şi au sosit la destinaţie cu trupul odihnit şi cu spiritul destins.
(1479.2) 133:7.2 Planul lor era să se bucure de o perioadă de adevărată odihnă şi de recreaţie în cursul acestei vizite în Cipru, în vreme ce turul făcut în jurul Mediteranei era pe isprăvite. Ei au debarcat la Pafos şi au început de îndată să adune provizii pentru o şedere de mai multe săptămâni în munţii învecinaţi. În cea de a treia zi de după sosirea lor, ei au plecat spre înălţimi cu animalele lor de povară bine încărcate.
(1479.3) 133:7.3 Vreme de două săptămâni, cei trei s-au bucurat din toată inima, apoi, pe nepregătite, tânărul Ganid a căzut grav bolnav. El a suferit timp de două săptămâni de o mare febră, adeseori ajungând până la delir. Iisus şi Gonod s-au dedicat mult îngrijirii băiatului bolnav. Cu multă pricepere şi cu drag Iisus l-a îngrijit pe băiat, iar Gonod a fost uimit de gentileţea şi de ştiinţa pe care Iisus le manifesta în tot ce făcea pe lângă tânărul bolnav. Ei erau departe de orice locuinţă, iar tânărul era prea bolnav ca să poată fi transportat; aşadar ei s-au pregătit cât de bine au putut pentru a-l îngriji până ce se vindecă, chiar în locul acela de pe munte.
(1479.4) 133:7.4 În timpul celor trei săptămâni de convalescenţă ale lui Ganid, Iisus i-a istorisit multe povestiri interesante despre natură şi despre diverse fantezii. Ei s-au distrat foarte mult hoinărind prin munţi; Ganid punând întrebări, Iisus răspunzând la ele şi Gonod minunându-se de tot ceea ce auzea.
(1479.5) 133:7.5 În cursul ultimei săptămâni de şedere la munte, Iisus a avut cu Ganid o lungă convorbire despre funcţiunile minţii omeneşti. După mai multe ore de discuţii, băiatul i-a pus următoarea întrebare: „Maestre, la ce te referi când spui că omul încearcă o formă de conştiinţă de sine mai elevată decât cea a animalelor superioare?” Iisus i-a dat următorul răspuns pe care noi îl transpunem în limbaj modern:
(1479.6) 133:7.6 Fiule, eu ţi-am vorbit deja mult despre mintea omului şi despre spiritul divin care locuieşte în ea, însă, acum, eu stărui asupra faptului că conştiinţa de sine este o realitate. Când un animal devine conştient de el însuşi, el devine un om primitiv. Această realizare rezultă dintr-o coordonare funcţională dintre energia impersonală şi mintea care concepe spiritul; acesta este fenomenul care justifică, pentru o persoană umană, dăruirea unui punct focal absolut, spiritul Tatălui care este în ceruri.
(1479.7) 133:7.7 Ideile nu sunt pur şi simplu o înregistrare de senzaţii; ideile sunt senzaţii combinate cu interpretările gândite ale sinelui personal; iar sinele este mai mult decât suma senzaţiilor. O individualitate care evoluează începe să manifeste simptome ale unei apropieri de unitate, iar această unitate decurge din prezenţa interioară a unui fragment de unitate absolută care animă din punct de vedere spiritual o astfel de minte conştientă de sine de origine animală.
(1479.8) 133:7.8 Un simplu animal nu poate avea conştiinţă de sine în timp. Animalele posedă o coordonare fiziologică de senzaţii şi de recunoaşteri asociate, şi o memorie corespunzătoarea; dar nici unul dintre ele nu ar recunoaşte senzaţia ca având pentru el o semnificaţie; nici unul dintre ele nu ar da dovadă de o asociere intenţionată a acestor experienţe fizice combinate, aşa cum se vede manifestată în concluziile interpretările umane inteligente şi gândite. Faptul existenţei lui autoconştiente, asociat realităţii experienţei lui spirituale subsecvente, face din om un fiu potenţial al universului şi lasă să se prevadă că el va atinge în cele din urmă Unitatea supremă a universului.
(1480.1) 133:7.9 Sinele omenesc nu este nici pur şi simplu suma stărilor lui de conştiinţă succesive. Fără funcţionarea eficientă a unui factor care triază şi asociază stările de conştiinţă, nu ar exista o unitate suficientă pentru a justifica denumirea de individualitate. O minte neunificată de ordinul acesta cu greu ar putea atinge nivele conştiente ale salvării umane. Dacă asociaţiile din conştiinţă ar fi doar un accident, s-ar constata, în mintea tuturor oamenilor, prezenţa de asociaţii necontrolate făcute fără noimă, cum se observă în anumite faze de alienare mentală.
(1480.2) 133:7.10 O minte umană bazată exclusiv pe conştienţa de senzaţii fizice nu ar putea atinge niciodată nivele spirituale. Acestui gen de minte materială i-ar lipsi totalmente simţul valorilor morale şi ar fi lipsit şi de simţul director al dominaţiei spirituale, care este atât de esenţial pentru unificarea în mod armonios a personalităţii în timp, şi care este inseparabilă de supravieţuirea personalităţii în eternitate.
(1480.3) 133:7.11 Mintea umană începe de timpuriu să manifeste calităţi supramateriale. Intelectul omenesc cu adevărat gânditor nu este în întregime legat de limitele timpului. Faptul că indivizii se deosebesc atât de mult în acţiunile din viaţa lor nu indică doar înzestrările ereditare variate şi influenţele diferite ale mediului înconjurător; el denotă şi gradul de unificare cu spiritul interior al Tatălui atins de sine, măsura identificării unuia cu celălalt.
(1480.4) 133:7.12 Mintea umană nu suportă bine conflictul dublei loialităţi. Sufletul încearcă o încordare extremă atunci când suferă experienţa unui efort pentru a sluji în acelaşi timp binele şi răul. Mintea suprem fericită şi eficient unificată este în întregime consacrată facerii voii Tatălui din ceruri. Conflictele nerezolvate distrug unitatea şi pot duce la tulburarea minţii. Cu toate acestea, caracterul supravieţuirii unui suflet nu este favorizat de tendinţa de a-şi asigura pacea mentală cu orice preţ prin renunţarea la aspiraţiile nobile şi prin compromisurile cu idealurile spirituale. Această pace este atinsă mai degrabă afirmând cu hotărâre a triumfului a ceea ce este adevărat, şi această victorie este obţinută triumfând asupra răului prin marea forţă a binelui.
(1480.5) 133:7.13 Cei trei călători au pornit a doua zi către Salamis, de unde s-au îmbarcat către Antiohia, un port de pe coasta siriană.
(1480.6) 133:8.1 Antiohia era capitala provinciei romane din Siria, şi acolo îşi avea reşedinţa guvernatorul imperial. Antiohia avea o jumătate de milion de locuitori; acesta era al treilea oraş al imperiului ca importanţă şi primul prin depravare şi prin imoralitatea flagrantă. Gonod avea de încheiat nişte afaceri considerabile, astfel încât Iisus şi Ganid au fost lăsaţi adeseori în voia lor. Ei au vizitat totul în acest oraş poliglot, afară doar de dumbrava lui Dafne. Gonod şi Ganid s-au dus singuri la acest înalt loc al infamiei, căci Iisus a refuzat să-i însoţească. Scenele nu erau prea şocante pentru hinduşi, însă ele erau respingătoare pentru un evreu idealist.
(1480.7) 133:8.2 Iisus devenea mai calm şi mai gânditor pe măsură ce se apropia de Palestina şi de sfârşitul călătoriei lor. Ei au stat de vorbă cu puţină lume în Antiohia şi rareori s-au plimbat prin oraş. După multe întrebări asupra motivelor pentru care maestrul său manifestase atât de puţin interes pentru Antiohia, Ganid l-a auzit în cele din urmă pe Iisus zicând: „Acest oraş nu este departe de Palestina; poate că îl voi revedea într-o bună zi.”
(1481.1) 133:8.3 Ganid a trecut printr-o experienţă foarte interesantă în Antiohia. Tânărul se dovedise un elev capabil şi începuse deja să aplice practic unele învăţături ale lui Iisus. Un anumit hindus angajat în afacerile tatălui său din Antiohia devenise atât de dezagreabil şi de ursuz încât se plănuise concedierea sa. Când Ganid a prins de veste, s-a dus la sediul de afaceri al tatălui său şi a avut o lungă convorbire cu compatriotul său. Acest om avea sentimentul de a fi fost plasat pe un post care nu i se potrivea. Ganid i-a vorbit de Tatăl din ceruri şi şi-a lărgit sub multe raporturi vederile sale asupra religiei. Însă, din tot ceea ce Ganid a putut zice, un proverb ebraic i-a făcut cel mai mult bine interlocutorului său, şi iată această vorbă de înţelepciune: „Tot ce mâna ta găseşte de făcut, fă-o cu toată puterea ta.”
(1481.2) 133:8.4 După ce şi-au pregătit bagajele pentru caravana de cămile, cei trei tovarăşi şi-au continuat drumul coborând până la Sidon şi apoi, de acolo, la Damasc, şi, trei zile mai târziu, s-au pregătit să facă lunga călătorie prin nisipurile deşertului.
(1481.3) 133:9.1 Trecerea caravanei prin deşert nu era o experienţă nouă pentru aceşti mult umblaţi călători. După ce l-a observat pe maestrul său ajutând la încărcarea celor douăzeci de cămile ale lor şi a remarcat că el se oferea voluntar să conducă propriul lor animal, Ganid a strigat: „Maestre, există oare vreun lucru pe care să nu-l poţi face?” Iisus s-a mulţumit să surâdă şi a zis: „Un învăţător nu-i cu siguranţă lipsit de onoare în ochii unui elev sârguincios.” Şi au plecat astfel către anticul oraş al Urului.
(1481.4) 133:9.2 Iisus a fost foarte interesat de istoria primitivă a Urului, locul de naştere al lui Avraam, şi a fost totodată fascinat de ruinele şi de tradiţiile Susei, atât de mult încât Gonod şi Ganid şi-au prelungit cu trei săptămâni şederea lor în aceste regiuni cu scopul de a-i da mai mult timp lui Iisus ca să-şi continue investigaţiile; ei căutau de asemenea să găsească cel mai bun prilej de a-l convinge să intre în India împreună cu ei.
(1481.5) 133:9.3 În Ur, Ganid a avut o lungă discuţie cu Iisus pe tema deosebirii dintre cunoaştere, înţelepciune şi adevăr. El a fost foarte fermecat de cuvintele înţeleptului evreu: „Înţelepciunea este lucrul principal; deci, tu dobândeşte înţelepciunea. Cu toată căutarea ta de cunoaştere, tu dobândeşte înţelegerea. Exaltă înţelepciunea şi ea te va împinge înainte. Ea te va duce la onoruri, cu condiţia să o practici.”
(1481.6) 133:9.4 A sosit în cele din urma ziua despărţirii. Ei au fost cu toţii bravi, îndeosebi băiatul, dar aceasta a fost o grea încercare. Ei aveau lacrimi în ochi, însă curaj în inimă. Luându-şi rămas bun de la maestrul său, Ganid a zis: „Adio, Maestre, dar nu pentru totdeauna. Când voi reveni la Damasc, te voi căuta. Te iubesc, căci mă gândesc că Tatăl care este în ceruri trebuie într-un fel să-ţi semene; cel puţin eu ştiu că tu semeni mult cu ceea ce mi-ai povestit tu despre el. Îmi voi reaminti învăţătura ta, dar, mai presus de orice, eu nu te voi uita niciodată pe tine.” Cât despre Gonod, el a zis: „Adio unui mare învăţător, un Maestru care ne-a făcut mai buni şi ne-a ajutat să-l cunoaştem pe Dumnezeu.” Iar Iisus a răspuns: „Pace vouă, şi bine ar fi ca binecuvântarea Tatălui din ceruri să fie veşnic cu voi.” Iisus a stat în picioare pe mal şi a privit mica barcă ducându-i către corabia ancorată. Maestrul i-a părăsit astfel pe prietenii săi hinduşi în Charax, pentru a nu-i mai revedea niciodată pe lumea aceasta. Nici ei, pe lumea aceasta, nu au ştiut niciodată că omul apărut mai târziu ca Iisus din Nazaret era chiar prietenul care tocmai i-a părăsit – Iosua învăţătorul lor.
(1481.7) 133:9.5 În India, Ganid a crescut şi a devenit un om influent, vrednic succesor al tatălui său; el a răspândit în toate părţile şi peste hotare nobilele adevăruri pe care le învăţase de la Iisus, maestrul său preaiubit. Mai târziu în viaţă, când Ganid a auzit vorbindu-se de ciudatul învăţător din Palestina care şi-a sfârşit viaţa pe o cruce, el a recunoscut bine asemănarea dintre evanghelia acestui Fiu al Omului şi învăţăturile preceptorului său iudeu, dar lui nu i-a trecut niciodată prin minte gândul că cei doi erau una şi aceeaşi persoană.
(1482.1) 133:9.6 Astfel ia sfârşit capitolul din viaţa Fiului Omului care ar putea fi intitulat: Misiunea lui Iosua învăţătorul.
Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți!
Costi
Cine este Iisus al cărui nume apare în Koran de mai multe ori decât profetul Mahomed ?
Căutând să răspundă la întrebare, a recitit Koranul și prin argumentație logică a ajuns la concluzia că Iisus este Dumnezeu și că musulmanii ar trebui să devină creștini.
Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !
Costi
Despre Resetarea Monetară Globală și despre formarea BRICS-ului pentru a corecta situația monetară internațională, susținând monedele individuale ale lumii cu aur și resurse naturale s-a mai vorbit în ultimii ani .. precum și de necesitatea (forțarea) intrării USA în BRICS pentru a trece de la raportarea falsă petro-dolar la susținerea monedei lor în aur.
Astfel rămasă singură la 31 martie 2016 SUA s-a alăturat în cele din urmă Alianței BRICS, deschizând ușa pentru ca Noua Republică să preia și să dicteze politica monetară a SUA în conformitate cu regulile subliniate în Constituția originală a SUA ..
Deci Dragonii învingand astfel Cabala … deschizând astfel lumea spre benefice schimbări ce pe lângă unele financiare vor permite și eliberarea a peste 6.000 de brevete de tehnologii suprimate, care au fost reținute de la public sub masca securității naționale, inclusiv dispozitive de energie liberă, antigravitaționale și de vindecare sonice.
Se pare că anunțul oficial cu noile schimbări și așa zisă Noua Republică USA va fi făcut public în jurul datei de 4 iulie 2016.
Articol preluat de pe http://burebista2012.blogspot.ro/
Noua Republică USA via Restarea Monetară Globală
De cel puțin 2 ani am început să public articole despre colapsul iminent al economiei globale, Resetarea Financiară (Monetară) Globală și legea NESARA, precum și de Familiile Dragon, Acordul de la Bretton Woods și acțiunile lui Neil Keenan și ale echipei sale pentru ca Fondurile Colaterale să parvină tuturor oamenilor de pe planetă.
Iată că acest proces este la final.
Dacă veți avea răbdare să citiți aceste informații până la capăt vă veți lumina complet referitor la acest subiect și la istoria financiară adevărată, punctual și strict la obiect. A fost ceva muncă din partea mea, dar a meritat.
Este cel mai mare sentiment de speranță și împlinire pe care l-am avut de când am deschis blogul…Ne așteaptă vremuri cum nici în vise nu am văzut.
Lectură plăcută și Dumnezeu să binecuvinteze Noua Republică a SUA !
Resetarea Monetară Globală este un proces complicat despre o resetare la nivel mondial al valutelor, înlăturarea mafiei Khazare, restaurarea Republicii SUA și a Constituției originale a SUA. În prezent, procesul se derulează fără întârziere și este de așteptat să fie finalizat în termen de săptămâni.
Mai jos este o istorie a acestui proces, inclusiv formarea Noii Republici SUA, integrarea Rezervei Federale în noua Trezorerie a SUA din Reno, modificările preconizate în sistemul fiscal din SUA, cu eliberarea anticipată a 800 de numere și relația dintre proiectele umanitare de 800 de trilioane $ (800.000 de miliarde) din banii contribuabilului SUA încasați de la un audit din 1992 a Rezervei Federale. Cele mai mari rate ale Contractului sunt disponibile, mai ales dacă se dedică un procent bun de fonduri pentru proiecte umanitare. Aceste rate mai mari se spune că sunt finanțate din 800.000.000.000.000 $ din banii contribuabilului din SUA, care au fost luați în mod ilegal de către Rezerva Federală în timpul Administrației Bush, apoi confiscați în timpul auditului din 1992 al Federal Reserve.
În prezent, banii sunt în conturile bancare europene așteaptând Resetarea Monetară Globală (RMG).
Istoria Noii Republici SUA și a procesului Resetării Monetare Globale (RMG)
Există un documentar: ,,Eagle One to Wanta” care se referă la modul în care agentul secret al preș. Reagan, ambasadorul Lee Emil Wanta acumulează 3,8 trilioane printr-un acord negociat cu secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov în procesul de prăbușire al URSS. 3,8 trilioane au fost proiectați a se reîntoarce la poporul american, dar a fost furat de către Federal Reserve System. Wanta a promis să elimine peste noapte datoria națională după un mandat eliberat de US District Court din 2006. Documentarul este programat a fi difuzat la anunțarea Noii Republici în jurul datei de 04 iulie 2016: http://eagleonetowanta.com/
Doamne ajută să se îndeplinească cu adevărat! Fiți pregătiți pentru aceste anunțuri mărețe, dar mai ales pentru ce va urma după asta….
Drum drept spre Lumină!
Sursa : http://inteldinarchronicles.blogspot.ro/2016/04/federal-reserve-to-new-republic-via.html
Până la o nouă revedere pace și lumină pentru toți !
Costi
https://youtu.be/swYowKVPeoo
Acest filmare a făcut mare vâlvă fiind prezentată pe canalele media: internet, tv si presă.
Se pot oare si materializa ? .. si dacă da de ce fără veșminte ? .. sau se vrea a aduce in plan terestru și un streaptis tip angelic … haha ? … glumesc , probabil acest video este o simpla făcătură.
https://youtu.be/CDINpJLN1Mk
Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !
Costi
Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 132 – Șederea la Roma .. un capitol plin de învățături privind: Adevăratele valori, Adevărul și credința, Serviciul personal, Sfaturi către bogați, Serviciul social .. etc
Sublinierile italic și colorate cu învățăturile lui Iisus imi aparțin .. cine dorește să citească materialul în original fară aceste sublinieri o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.
http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-132-sederea-la-roma
(1455.1) 132:0.1 ÎNTRUCĂT Gonod aducea salutul principilor Indiei către guvernatorul roman Tiberiu, cei doi hinduşi şi Iisus s-au înfăţişat înaintea suveranului în cea de-a treia zi a sosirii lor la Roma. Morocănosul împărat era neobişnuit de bine dispus în ziua aceea şi s-a întins bine la vorbă cu cei trei. După ce vizitatorii s-au retras, împăratul s-a referit la Iisus, atrăgându-i atenţia aghiotantului care stătea în dreapta sa: „Dacă aş avea prestanţa regală şi manierele elegante ale acestui băiat, atunci aş fi un adevărat împărat, nu-i aşa?”
(1455.2) 132:0.2 În timpul şederii sale la Roma, Ganid a avut ore regulate pentru studiu şi pentru vizitarea locurilor de interes din oraş. Tatăl său avea de încheiat multe afaceri. Dorind ca fiul său, maturizându-se, să ajungă capabil să-l succedă cu demnitate în administrarea vastelor sale întreprinderi, el a socotit că venise timpul de a-l introduce în lumea afacerilor. Numeroşi cetăţeni ai Indiei trăiau în Roma, şi s-a întâmplat adesea ca Gonod să fie însoţit de unul dintre proprii lui angajaţi în calitate de interpret, astfel încât Iisus a avut la dispoziţia sa zile întregi; aceasta i-a dat timp ca să cunoască bine acest oraş de două milioane de locuitori. Iisus era văzut frecvent la Forum, centru al afacerilor şi al vieţii politice şi juridice. De asemenea, el urca adesea în Capitolium şi, pe când privea acest templu magnific închinat lui Jupiter, Junonei şi Minervei, el medita asupra sclaviei şi ignoranţei în care erau ţinuţi romanii. El petrecea deopotrivă multă vreme pe dealul Palatin, unde se afla reşedinţa împăratului, templul lui Apollo şi bibliotecile latină şi greacă.
(1455.3) 132:0.3 În această epocă, Imperiul Roman se întindea peste toată Europa meridională, peste Asia Minoră, Siria, Egipt şi peste nord-vestul Africii, iar locuitorii lui cuprindeau cetăţeni din toate ţările emisferei orientale. Principala raţiune pentru care Iisus consimţise să facă această călătorie era dorinţa sa de a studia acest ansamblu cosmopolit al muritorilor Urantiei şi de a se amesteca cu ei.
(1455.4) 132:0.4 Pe durata şederii sale la Roma, Iisus a învăţat multe despre oameni, dar cea mai preţioasă dintre toate experienţele multiple ale şederii lui de şase luni din acest oraş a fost contactul său cu liderii religioşi ai capitalei imperiului şi influenţa pe care a exercitat-o asupra lor. Înainte de sfârşitul primei lui săptămâni la Roma, Iisus se dusese să-i vadă pe principalii conducători ai cinicilor, ai stoicilor şi ai cultelor de mistere, îndeosebi pe cei ai grupului mithriac, şi făcuse cunoştinţă cu ei. Poate că Iisus presimţea că iudeii aveau să respingă misiunea sa, însă el prevedea deja cu foarte mare certitudine că mesagerii săi vor veni în curând la Roma pentru a proclama împărăţia cerurilor. El s-a apucat deci, în maniera cea mai uluitoare, să pregătească calea pentru ca mesajul lor să se bucure de o mai bună şi mai sigură primire. El a ales cinci conducători dintre stoici, unsprezece dintre cinici şi şaisprezece dintre maeştrii cultului de mistere. Vreme de şase luni, el a petrecut o mare parte din timpul său liber în strânsă asociere cu aceşti învăţători religioşi, şi iată metoda după care i-a instruit: el nu a atacat nici o singură dată erorile lor şi nu a menţionat nici măcar defectele învăţăturilor lor. În fiecare caz, el alegea partea de adevăr din lecţiile lor, iar apoi se apuca să înfrumuseţeze şi să ilumineze adevărul din mintea lor în aşa fel încât în puţină vreme, această scoatere în relief a adevărului a îndepărtat în mod eficient eroarea ce-l însoţea; acesta este felul în care aceşti bărbaţi şi aceste femei învăţaţi de Iisus au fost pregătiţi să recunoască ulterior adevărurile adiţionale şi similare din învăţăturile primilor misionari creştini. Această promptă acceptare a învăţăturilor predicatorilor evangheliei a fost elementul care a dat un atât de puternic impuls răspândirii rapide a creştinismului în Roma şi, de acolo, pe tot cuprinsul imperiului.
(1456.1) 132:0.5 Se poate înţelege mai bine semnificaţia acestei înfăptuiri remarcabile atunci când observăm că, în acest grup de treizeci şi doi de lideri religioşi din Roma instruiţi de Iisus, numai doi nu au dat roade. Ceilalţi treizeci au jucat un rol capital în întemeierea creştinismului în Roma, iar unii dintre ei au ajutat de asemenea ca din principalul templu mithriac să se facă prima biserică creştină din acest oraş. Noi cei care privim activităţile omeneşti din culise şi în lumina celor nouăsprezece secole scurse, recunoaştem numai trei factori care ar fi adus o contribuţie majoră la pregătirea de timpuriu a terenului pentru răspândirea rapidă a creştinismului în Europa:
(1456.2) 132:0.6 1. Alegerea şi menţinerea lui Simon Petru ca apostol.
(1456.3) 132:0.7 2. Discuţia de la Ierusalim cu Ştefan, a cărui moarte a condus la câştigarea lui Saul din Tars.
(1456.4) 132:0.8 3. Pregătirea preliminară a acestor treizeci de romani de care tocmai am vorbit, pentru a-i face ulterior şefii noii religii în Roma şi în tot imperiul.
(1456.5) 132:0.9 În cursul tuturor experienţelor lor, nici Ştefan, nici cei treizeci de aleşi nu şi-au dat niciodată seama că ei vorbiseră cândva cu omul al cărui nume devenise subiectul învăţăturii lor religioase. Opera lui Iisus în numele celor treizeci şi doi pe care îi alesese iniţial a fost în întregime personală. În muncile sale pentru aceşti bărbaţi şi femei, scribul din Damasc nu a întâlnit niciodată mai mult de trei în acelaşi timp, şi rareori mai mult de doi; în cea mai mare parte a timpului, el i-a învăţat individual. El a reuşit să înfăptuiască această mare operă de educaţie religioasă, deoarece cei interesaţi nu erau prizonieri ai tradiţiilor; ei nu erau victime ale ideilor fixe preconcepute cu privire la dezvoltările religioase din viitor.
(1456.6) 132:0.10 În cursul anilor imediat următori, Petru, Pavel şi ceilalţi creştini care propovăduiau la Roma au auzit în mai multe rânduri vorbindu-se de scribul din Damasc care îi precedase şi care pregătise într-un mod atât de evident (inconştient după părerea lor) calea pentru venirea lor cu noua evanghelie. Pavel nu a bănuit niciodată realmente identitatea acestui scrib din Damasc, însă, cu puţină vreme înainte de moartea sa, din cauza similitudinii descrierilor persoanei, el a ajuns la concluzia că „fabricantul de corturi din Antiohia” era şi „scribul din Damasc”. Cu o anumită ocazie, în cursul predicilor sale din Roma, Simon Petru a presupus, ascultând o descriere a scribului din Damasc, că această persoană ar fi putut fi Iisus, dar el a respins numaidecât această idee ştiind foarte bine (cel puţin aşa gândea el) că Maestrul nu fusese niciodată la Roma.
(1456.7) 132:1.1 Cu Angamon, liderul stoicilor, Iisus a avut o convorbire ce a durat o noapte întreagă pe la începutul şederii sale la Roma. Acest om a devenit mai târziu un mare prieten al lui Pavel şi s-a dovedit unul dintre cei mai puternici susţinători ai Bisericii creştine din Roma. Iată pe scurt, şi transcris în limbaj modern, ceea ce l-a învăţat Iisus pe Angamon:
(1457.1) 132:1.2 Criteriul adevăratelor valori trebuie să fie căutat în lumea spirituală şi pe nivelele divine ale realităţii eterne. Pentru un muritor ascendent, toate criteriile materiale şi normele de bază trebuie să fie considerate efemere, parţiale şi inferioare. Omul de ştiinţă, în calitate de om de ştiinţă, este mărginit la descoperirea raportului faptelor materiale între ele. Din punct de vedere tehnic, el nu are dreptul de a afirma că el este materialist, ori idealist, căci făcând astfel el ar abandona comportamentul adevăratului savant; într-adevăr, toate aceste luări de poziţie reprezintă însăşi esenţa filozofiei.
(1457.2) 132:1.3 Dacă discernământul moral şi nivelul spiritual al omenirii nu sunt sporite în mod proporţional, progresul nelimitat al unei culturi pur materialiste poate sfârşi prin a deveni o ameninţare pentru civilizaţie. O ştiinţă pur materialistă ascunde în ea însăşi germenul potenţial al distrugerii oricărui efort ştiinţific, căci un asemenea comportament lasă să se prevestească prăbuşirea ultimă a unei civilizaţii care a abandonat valorile ei morale şi a repudiat ţelul ei spiritual de a atinge desăvârşirea.
(1457.3) 132:1.4 Savanţii materialişti şi idealiştii extremişti sunt sortiţi să fie întotdeauna în conflict, însă nu tot acesta este cazul savanţilor şi al idealiştilor care utilizează aceleaşi norme de apreciere în ceea ce priveşte înaltele valori morale şi nivelele de încercare spirituală. În toate epocile, oamenii de ştiinţă şi oamenii religioşi trebuie să recunoască că ei stau să fie judecaţi în faţa tribunalului nevoilor omenirii. Ei trebuie să se abţină de la a se război între ei, totodată străduindu-se vitejeşte să-şi justifice supravieţuirea printr-un devotament sporit în slujba progresului uman. Dacă aşa-zisa ştiinţă sau aşa-zisa religie dintr-o epocă sunt false, trebuie ca ele ori să-şi purifice activităţile, ori să dispară înaintea emergenţei unei ştiinţe materiale sau a unei religii spirituale de un ordin mai veridic şi mai meritoriu.
(1457.4) 132:2.1 Mardus era liderul recunoscut al cinicilor din Roma; el a devenit un mare prieten al scribului din Damasc. Zi de zi, el discuta cu Iisus şi, seară de seară, asculta învăţătura sa divină. Printre cele mai importante discuţii cu Mardus se găseşte şi aceea menită să răspundă întrebării acestui cinic sincer privitoare la bine şi rău. Iată în esenţă, şi transpus în limbajul celui de-al douăzecilea secol, răspunsul lui Iisus:
(1457.5) 132:2.2 Fratele meu, binele şi răul sunt doar cuvinte care simbolizează nivelele relative la care omul înţelege universul observabil. Dacă eşti leneş din punct de vedere etic şi indiferent din punct de vedere social, se pot lua ca criteriu al binelui uzanţele sociale curente. Dacă eşti indolent din punct de vedere spiritual şi stagnant din punct de vedere moral, se pot lua ca criteriu al binelui practicile şi tradiţiile religioase ale contemporanilor. Dar sufletul care supravieţuieşte timpului şi răsare în veşnicie trebuie să facă o alegere vie şi personală între bine şi rău, aşa cum sunt ele determinate de adevăratele valori ale criteriilor spirituale stabilite de spiritul divin pe care Tatăl care este în ceruri l-a trimis să locuiască în inima omului. Acest spirit interior este criteriul de supravieţuire a personalităţii.
(1457.6) 132:2.3 Bunătatea, întocmai ca şi adevărul, este totdeauna relativă şi contrastează infailibil cu răul. Perceperea acestor calităţi ale bunătăţii şi ale adevărului permite sufletelor evoluânde ale oamenilor să ia aceste decizii personale de alegere care sunt esenţiale supravieţuirii eterne.
(1458.1) 132:2.4 Individul orb din punct de vedere spiritual care urmează în mod logic dictatele ştiinţei, uzanţele sociale şi dogmele religioase, se găseşte în marele pericol de a-şi sacrifica independenţa morală şi de a-şi pierde libertatea spirituală. Un asemenea suflet este sortit să devină un papagal intelectual, un automat social şi un sclav al autorităţii religioase.
(1458.2) 132:2.5 Bunătatea înaintează întotdeauna către noi nivele de libertate crescândă de a se desăvârşi moral şi de a realiza personalitatea spirituală descoperirea Ajustorului interior şi identificarea cu el. O experienţă este bună atunci când intensifică aprecierea frumuseţii, sporeşte voinţa morală, măreşte discernământul adevărului, dezvoltă aptitudinea de a-ţi iubi şi de a-ţi servi semenii, înalţă idealurile spirituale şi unifică mobilurile umane supreme ale timpului cu planurile eterne ale Ajustorului interior. Toate acestea conduc direct la dorinţa sporită de a face voia Tatălui, ceea ce întreţine pasiunea divină de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a deveni şi mai mult asemenea lui.
(1458.3) 132:2.6 Pe măsură ce vă veţi înălţa pe scara universală a dezvoltării creaturilor, veţi constata o sporire a bunătăţii şi o diminuare a răului, în perfectă conformitate cu capacitatea voastră de a face experienţa bunătăţii şi de a discerne adevărul. Aptitudinea de a întreţine eroarea sau de a face experienţa răului nu se va pierde în întregime înainte ca sufletul omenesc ascendent să atingă nivelele spirituale finale.
(1458.4) 132:2.7 Bunătatea este vie, relativă, întotdeauna în progres; ea este invariabil o experienţă personală şi veşnic legată de discernerea adevărului şi a frumuseţii. Bunătatea se găseşte în recunoaşterea valorilor pozitive ale adevărului nivelului spiritual care trebuie, în experienţa umană, să contrasteze cu contraponderea negativă umbrele răului potenţial.
(1458.5) 132:2.8 Până ce atingeţi nivelele Paradisului, bunătatea va fi întotdeauna mai mult o căutare decât o posesiune, mai mult un scop decât o experienţă de dobândire. Însă, chiar dacă vă este foame şi sete de dreptate, voi veţi căpăta o satisfacţie crescândă din accesul parţial la bunătate. Prezenţa binelui şi a răului în lume este prin ea însăşi o dovadă pozitivă a existenţei realităţii voinţei morale a omului, personalitatea, care identifică astfel aceste valori şi se găseşte deopotrivă de capabilă să aleagă dintre ele.
(1458.6) 132:2.9 În momentul în care un ascendent muritor atinge Paradisul, aptitudinea sa de a identifica sinele cu adevăratele valori ale spiritului este amplificată până ce a atins posesiunea perfectă a luminii vieţii. O astfel de personalitate spirituală, ajunsă la perfecţiune, devine atât de complet, de dumnezeieşte şi de spiritual unificată cu calităţile pozitive şi supreme ale bunătăţii, ale frumuseţii şi ale adevărului, încât nu mai rămâne nici o posibilitate, unui spirit atât de drept, de a proiecta vreo umbră negativă a răului potenţial atunci când el este expus luminozităţii pătrunzătoare a luminii divine a Suveranilor infiniţi ai Paradisului. La toate aceste personalităţi spirituale, bunătatea a încetat a mai fi parţială, opusă unui contrariu şi relativă; ea a devenit în chip divin completă şi în chip spiritual desăvârşită; ea se apropie de puritatea şi de perfecţiunea Supremului.
(1458.7) 132:2.10 Posibilitatea răului este necesară alegerii morale, dar actualizarea răului nu este. O umbră nu are decât o realitate relativă. Răul actual, real nu este necesar ca experienţă personală. Răul potenţial acţionează tot atât de bine ca un stimulent al deciziei în domeniile progresului moral la nivelele inferioare de dezvoltare spirituală. Răul nu devine o realitate a experienţei personale decât atunci când mintea înzestrată cu simţ moral face din el alegerea ei.
(1459.1) 132:3.1 Nabo era un iudeu grec ce purta primul rang printre liderii principalului cult de mistere din Roma, cultul mithriac. Acest mare-preot a avut numeroase întâlniri cu scribul din Damasc, dar ceea ce a exercitat asupra lui influenţa cea mai durabilă a fost discuţia pe care au avut-o, într-o seară, despre adevăr şi credinţă. Nabon se gândise să-l convertească pe Iisus şi chiar îi sugerase să se întoarcă în Palestina ca învăţător mithriac. El nu băga de seamă că de fapt Iisus îl pregătea să devină unul dintre primii convertiţi la evanghelia împărăţiei. Iată, transcrisă în terminologie modernă, substanţa învăţăturii lui Iisus:
(1459.2) 132:3.2 Adevărul nu se poate defini prin cuvinte, ci numai prin trăirea lui. Adevărul este întotdeauna mai mult decât cunoaşterea. Cunoaşterea ţine de lucrurile observate, însă adevărul transcende aceste nivele pur materiale, în sensul că el se alătură înţelepciunii şi înglobează lucruri imponderabile precum experienţa umană, şi chiar şi realităţile spirituale şi vii. Cunoaşterea îşi are originea în ştiinţă; înţelepciunea, în adevărata filozofie; adevărul, în experienţa religioasă a vieţii spirituale. Cunoaşterea tratează despre fapte; înţelepciunea se ocupă de relaţii; adevărul ţine de valorile realităţii.
(1459.3) 132:3.3 Omul tinde să cristalizeze ştiinţa, să formuleze filozofia şi să dogmatizeze adevărul, pentru că dă dovadă de o minte leneşă în adaptarea la luptele progresive pentru viaţă, şi că îi este îngrozitor de frică de necunoscut. Omul este din fire lent la iniţierea schimbărilor în obiceiurile lui de gândire şi în tehnicile lui de vieţuire.
(1459.4) 132:3.4 Adevărul revelat, adevărul descoperit personal, este suprema voluptate a sufletului omenesc. El este creaţia combinată a minţii materiale şi a spiritului lăuntric. Mântuirea veşnică a unui suflet care distinge adevărul şi iubeşte frumuseţea este încredinţat de această foame şi de această sete de bunătate care îl determină pe acest muritor să-şi propună un scop unic, acela de a face voia Tatălui, de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a deveni asemenea lui. Nu există niciodată conflict între adevărata cunoaştere şi adevăr. Se poate să existe conflict între cunoaştere şi credinţele umane, credinţele pătate de prejudecăţi, deformate de frică şi dominate de teama de a înfrunta noi fapte de descoperire materială sau de progres spiritual.
(1459.5) 132:3.5 Adevărul însă nu poate să devină posesiunea omului fără exercitarea credinţei sale. Aceasta este adevărat pentru că gândurile, înţelepciunea, etica şi ideile unui om nu pot să se înalţe mai sus decât credinţa sa, speranţa sa sublimă. Şi orice credinţă veritabilă de felul acesta este întemeiată pe o reflecţie profundă, pe o autocritică sinceră şi pe o conştiinţă morală intransigentă. Credinţa este inspiraţia imaginaţiei creatoare impregnate cu spirit.
(1459.6) 132:3.6 Credinţa acţionează pentru a elibera activităţile supraomeneşti ale scânteii divine, germenul nemuritor care trăieşte în mintea umană şi care este potenţialul supravieţuirii eterne. Plantele şi animalele supravieţuiesc în timp prin tehnica ce constă în transmiterea, de la o generaţie la alta, de particule identice cu ele însele. Sufletul omenesc (personalitatea) supravieţuieşte morţii corpului prin asocierea de identitate cu această nemuritoare scânteie lăuntrică de divinitate, care acţionează pentru perpetuarea personalităţii umane pe un nivel superior de continuitate al existenţei universale şi progresive. Germenul ascuns din sufletul omenesc este un spirit nemuritor. A doua generaţie a sufletului este prima dintre manifestările succesive ale personalităţii în existenţele spirituale şi progresive care nu iau sfârşit decât în momentul când entitatea divină atinge sursa existenţei sale, sursa personală a întregii existenţe, Dumnezeu, Tatăl Universal.
(1459.7) 132:3.7 Viaţa umană continuă – supravieţuieşte – deoarece ea are o funcţie în univers, sarcina de a-l găsi pe Dumnezeu. Animat de credinţă, sufletul omului nu se poate opri înainte de a fi atins acest scop al destinului; şi atunci când el a atins acest ţel divin, el nu mai poate lua sfârşit, căci a devenit asemenea lui Dumnezeu – veşnic.
(1460.1) 132:3.8 Evoluţia spirituală este o experienţă a alegerii crescânde şi voluntare a bunătăţii, însoţită de o diminuare egală şi progresivă a posibilităţii răului. Când se atinge finalitatea alegerii bunătăţii şi deplina capacitate de a aprecia adevărul, ia naştere o perfecţiune a frumuseţii şi a sfinţeniei, a căror dreptate inhibă pe vecie chiar şi posibilitatea ivirii conceptului de rău potenţial. Sufletul care îl cunoaşte astfel pe Dumnezeu nu proiectează nici o umbră a răului care seamănă îndoială atunci când el operează pe un nivel al spiritului atât de elevat al bunătăţii divine.
(1460.2) 132:3.9 Prezenţa spiritului Paradisului în mintea omului constituie făgăduinţa revelaţiei şi angajamentul credinţei ale unei existenţe veşnice de progres divin pentru orice suflet care caută să atingă identitatea cu acest fragment al spiritului nemuritor şi interior al Tatălui Universal.
(1460.3) 132:3.10 Progresul în univers este caracterizat printr-o libertate crescândă a personalităţii, deoarece această libertate este asociată cu depăşirea progresivă a nivelelor tot mai elevate de înţelegere de sine, şi de stăpânire de sine voluntară ce rezultă din această înţelegere. Atingerea perfecţiunii în stăpânirea spirituală de sine echivalează cu desăvârşirea independenţei din univers şi cu libertatea personală. Credinţa hrăneşte şi menţine sufletul omului în mijlocul confuziei din orientarea sa iniţială dintr-un univers atât de vast. În ce priveşte rugăciunea, ea devine marea unificatoare a diverselor inspiraţii care izvorăsc din imaginaţia creatoare şi din impulsiunile credinţei unui suflet ce încearcă să se identifice cu idealurile spirituale ale divinei prezenţe interioare şi asociate.
(1460.4) 132:3.11 Nabon a fost puternic impresionat de aceste cuvinte, cum era de altfel de fiecare dintre discuţiile sale cu Iisus. Aceste adevăruri au continuat să ardă în inima sa, şi Nabon a fost de mare ajutor pentru cei care au venit mai târziu să predice evanghelia lui Iisus.
(1460.5) 132:4.1 În timpul şederii sale la Roma, Iisus şi-a consacrat toate momentele de răgaz muncii de pregătire a bărbaţilor şi a femeilor, pentru ca ei să devină viitorii ucenici în împărăţia ce va veni. El a petrecut mult timp pentru a dobândi o cunoaştere intimă a oamenilor din toate rasele şi din toate clasele care trăiau în acest oraş, cel mai mare şi cel mai cosmopolit din lume. În fiecare dintre numeroasele sale contacte umane, Iisus avea un dublu scop: dorea să afle reacţia interlocutorilor săi faţă de viaţa lor în trup, şi era totodată înclinat să zică sau să facă ceva care să facă această viaţă mai bogată şi mai demnă de a fi trăită. În cursul acestor săptămâni, învăţăturile sale religioase nu se deosebeau de cele care au caracterizat viaţa sa ulterioară în calitate de învăţător al celor doisprezece apostoli şi de predicator pe lângă mulţimi.
(1460.6) 132:4.2 Substanţa mesajului său era întotdeauna faptul iubirii Tatălui celest şi al adevărului îndurării sale, legat de vestea bună că omul este un fiu prin credinţă al acestui aceluiaşi Dumnezeu al iubirii. Tehnica obişnuită a contactelor sociale ale lui Iisus consta în a pune întrebări pentru a-i face pe oameni să iasă din rezerva lor şi să-i facă să vorbească cu el. La începutul discuţiei, în general el era cel care punea întrebări şi, la urmă, ei erau cei care îl asaltau cu întrebările. El era deopotrivă de priceput în a-i învăţa pe ceilalţi şi punându-le întrebări şi răspunzându-le. De regulă, cei pe care îi învăţa cel mai mult erau cei cărora le spunea cel mai puţin. Cei care se foloseau cel mai mult de îndrumarea sa personală erau oameni suprasolicitaţi, neliniştiţi şi deprimaţi, cărora prilejul de a-şi despovăra sufletul înaintea unui ascultător plin de compasiune şi înţelegător le aducea o mare uşurare; Iisus era acest ascultător şi încă mai mult. Când aceste fiinţe umane neadaptate îi vorbiseră de necazurile lor, el fusese întotdeauna în măsură de a le oferi sugestii practice şi imediat utile vizând atenuarea adevăratelor lor dificultăţi, fără a neglija rostirea unor cuvinte de mângâiere pentru prezent şi de consolare imediată. Acestor îndureraţi el le vorbea invariabil de iubirea lui Dumnezeu şi, prin diverse şi variate metode, el le transmitea mesajul că ei erau copiii acestui Tată celest care îi iubea.
(1461.1) 132:4.3 În felul acesta, în timpul şederii sale la Roma, Iisus a intrat într-un contat prietenesc şi însufleţitor cu peste cinci sute de muritori ai tărâmului. El a ajuns astfel la o cunoaştere a diverselor rase ale omenirii pe care n-ar fi putut-o niciodată dobândi în Ierusalim, nici chiar în Alexandria. El a privit întotdeauna aceste şase luni de la Roma ca pe una dintre perioadele cele mai îmbogăţitoare şi cele mai instructive ale vieţii sale pământeşti.
(1461.2) 132:4.4 După cum era de aşteptat, un om atât de dinamic şi înzestrat cu talente atât de felurite, nu putea să trăiască şase luni astfel în metropola lumii fără a fi abordat de un mare număr de persoane doritoare de a se asigura de serviciile sale pentru anumite treburi sau, mai adesea, pentru proiecte de învăţământ, de reforme sociale sau de mişcări religioase. El a primit peste o duzină de propuneri de felul acesta şi s-a folosit de fiecare dintre ele ca de o ocazie pentru a transmite unele gânduri înnobilatoare din punct de vedere spiritual, fie prin cuvinte bine alese, fie printr-un serviciu îndatoritor. Iisus ţinea foarte mult să facă ceva – chiar şi de puţină importanţă – pentru toate soiurile de oameni.
(1461.3) 132:4.5 El au discutat despre politică şi despre treburi ale statului cu un senator roman, şi acest unic contact cu Iisus a făcut o asemenea impresie asupra acestui legislator, încât acesta şi-a petrecut restul vieţii încercând în zadar să-i îndemne pe colegii săi să schimbe cursul politicii în vigoare de la ideea de guvern care întreţine şi hrăneşte poporul la cea de popor care întreţine guvernul. Iisus a petrecut o seară cu un bogat proprietar de sclavi şi i-a vorbit de om ca fiu de Dumnezeu; a doua zi, omul acesta numit Claudius a dezrobit o sută douăzeci şi şapte de sclavi. Iisus s-a dus să cineze la un medic grec şi l-a făcut să înţeleagă că pacienţii săi nu au numai un corp, ci şi o minte şi un suflet; el l-a determinat astfel pe acest doctor să acorde semenilor săi îngrijiri mai aprofundate. Iisus a stat de vorbă cu toate soiurile de oameni din toate mediile sociale. Băile publice au fost singurul loc din Roma pe care nu l-a vizitat. El a refuzat să-i însoţească pe prietenii săi din pricina promiscuităţii sexuale care domnea acolo.
(1461.4) 132:4.6 Mergând de-a lungul Tibrului cu un soldat roman, el a zis: „Inima să-ţi fie tot atât de curajoasă ca şi braţul. Îndrăzneşte să faci dreptate şi fii în stare să te arăţi îndurător. Obligă natura ta inferioară să asculte de natura ta superioară, aşa cum asculţi tu de superiorii tăi. Respectă bunătatea şi exaltă adevărul. Alege frumosul în locul urâtului. Iubeşte-l pe aproapele tău şi caută-l pe Dumnezeu din toată inima ta, căci Dumnezeu este Tatăl tău din ceruri.”
(1461.5) 132:4.7 Oratorului de la forum Iisus i-a spus: „Elocvenţa ta este plăcută, logica ta este admirabilă, vocea ta este agreabilă, dar învăţătura ta este prea puţin conformă cu adevărul. Numai dacă te-ai putea bucura de satisfacţia însufleţitoare de a-l cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată spiritual al tău, atunci vei putea tu să-ţi foloseşti capacitatea de orator în eliberarea semenilor tăi din robia întunericului şi din sclavia ignoranţei.” Acest om numit Marcu a fost acela care l-a auzit mai târziu pe Petru predicând în Roma şi a devenit succesorul său. Cu prilejul crucificării lui Simon Petru, el a fost cel care i-a sfidat pe persecutorii romani şi a continuat cu îndrăzneală să predice noua evanghelie.
(1462.1) 132:4.8 Întâlnind un biet om care fusese acuzat pe nedrept, Iisus l-a însoţit în faţa magistratului şi a primit permisiunea specială să se înfăţişeze în locul şi în numele său. El a ţinut atunci excelentul discurs în care a zis: „Justiţia asigură măreţia unei naţiuni, şi cu cât o naţiune este mai mare, cu atât trebuie să fie mai grijulie ca injustiţia să nu-l atingă nici pe cel mai umil cetăţean al ei. Vai de o naţiune în care numai cei care au bani şi influenţă pot să obţină cu promptitudine dreptatea în faţa tribunalelor! Un magistrat are datoria sacră de a-l achita pe cel nevinovat precum şi de a-l pedepsi pe cel vinovat. Supravieţuirea unei naţiuni depinde de imparţialitatea, de echitatea şi de integritatea tribunalelor ei. Guvernul civil este întemeiat pe justiţie, tot aşa cum adevărata religie se bazează pe îndurare.” Judecătorul a reconsiderat cazul şi, după examinarea probelor, el l-a eliberat pe acuzat. Dintre toate activităţile lui Iisus din cursul acestei epoci de îndrumare personală, acest incident a fost cel mai aproape de o intervenţie în public.
(1462.2) 132:5.1 Un bogat, cetăţean roman şi stoic, a devenit foarte interesat de învăţăturile lui Iisus, căruia îi fusese prezentat de Angamon. După mai multe întrevederi particulare, acest bogat cetăţean l-a întrebat pe Iisus ce ar face cu o avere dacă ar avea-o, iar Iisus a răspuns: „Eu aş consacra bogăţia materială ridicării nivelului vieţii materiale, tot aşa cum mi-aş oferi cunoaşterea, înţelepciunea şi serviciile mele spirituale pentru îmbogăţirea vieţii intelectuale, pentru înnobilarea vieţii sociale şi pentru a face să progreseze viaţa spirituală. Eu aş administra bunurile materiale ca un înţelept şi eficient depozitar al resurselor unei generaţii pentru beneficiul şi înnobilarea generaţiei apropiate şi a generaţiilor următoare.”
(1462.3) 132:5.2 Totuşi bogătaşul nu a fost în întregime satisfăcut de răspunsul lui Iisus şi s-a încumetat să-l întrebe din nou: „Dar ce crezi tu că ar trebui să facă cu averea sa un om aflat în poziţia mea? Trebuie să o păstreze sau s-o distribuie?” Şi, când Iisus şi-a dat seama că acest om dorea realmente să cunoască mai bine adevărul cu privire la fidelitatea sa faţă de Dumnezeu şi la îndatoririle faţă de oameni, el şi-a dezvoltat răspunsul zicând: „Bunul meu prieten, înţeleg că tu cauţi sincer înţelepciunea şi că iubeşti cu onestitate adevărul; sunt aşadar dispus să-ţi expun punctul meu de vedere asupra soluţiei problemelor tale privitoare la responsabilităţile bogăţiei. Fac asta pentru că tu mi–ai cerut îndrumare şi, dându-ţi acest sfat, eu nu mă ocup de averea nici unui alt bogătaş. Eu nu-ţi dau aceste îndrumări decât ţie, şi pentru călăuzirea ta personală. Dacă doreşti în mod cinstit să consideri averea ca pe un depozit, dacă doreşti realmente să devii un gerant înţelept şi eficient al capitalurilor tale acumulate, atunci eu te sfătuiesc să faci analiza următoare a surselor bogăţiilor tale. Întreabă-te, făcând tot ce îţi stă în putinţă ca să găseşti răspunsul cinstit, de unde vin ele? Pentru a te ajuta să analizezi originea marii tale averi, eu ţi-aş sugera ca tu să păstrezi prezente în minte următoarele zece metode diferite pentru a strânge bunuri materiale:
(1462.4) 132:5.3 ”1. Averea moştenită – bogăţiile provenind de la părinţi şi de la alţi strămoşi.
(1462.5) 132:5.4 ”2. Averea descoperită – bogăţiile provenite din resursele necultivate ale pământului mamă.
(1462.6) 132:5.5 ”3. Averea comercială – bogăţiile obţinute ca beneficiu echitabil din schimbul şi din trocul de bunuri materiale.
(1462.7) 132:5.6 ”4. Averea nejustă – bogăţii căpătate prin exploatarea inechitabilă a semenilor tăi sau prin transformarea lor în sclavi.
(1463.1) 132:5.7 ”5. Averea din dobânzi – venitul scos din posibilităţile de câştig just şi echitabil al capitalurilor investite.
(1463.2) 132:5.8 ”6. Averea datorită geniului – bogăţii care recompensează darurile creative şi inventive ale minţii umane.
(1463.3) 132:5.9 ”7. Averea fortuită – bogăţii obţinute din generozitatea semenilor sau care îşi au originea în circumstanţele vieţii.
(1463.4) 132:5.10 ”8. Averea furată – bogăţii obţinute pe căi nejuste sau necinstite, prin furt sau prin fraudă.
(1463.5) 132:5.11 ”9. Fondurile încredinţate – averea plasată în mâinile tale de către semenii tăi pentru o întrebuinţare specifică prezentă sau viitoare.
(1463.6) 132:5.12 ”10. Averea câştigată – bogăţii căpătate direct din propria ta muncă personală, justa şi echitabila remunerare a propriilor tale eforturi zilnice, mentale şi fizice.
(1463.7) 132:5.13 ”Deci, prietene, dacă vrei să fii, înaintea lui Dumnezeu şi în slujirea oamenilor, un fidel şi just gerant al marii tale averi, trebuie să o împarţi cu aproximaţie între aceste zece mari categorii, şi să administrezi apoi fiecare porţiune conform interpretării înţelepte şi cinstite a legilor justiţiei, ale echităţii, ale loialităţii şi ale adevăratei eficienţe. Cu toate acestea, Dumnezeul din cer nu te-ar condamna dacă, în situaţiile îndoielnice, tu te-ai înşela uneori în consideraţia plină de îndurare şi dezinteresată pentru victimele suferinde de pe urma împrejurărilor nefericite din viaţa muritoare. Când te vei îndoi sincer de echitatea şi de justeţea anumitor situaţii materiale, deciziile tale să-i favorizeze pe cei care sunt la nevoie. Străduieşte-te să-i ajuţi pe cei care, din nefericire, suferă de pe urma unor privaţiuni nemeritate.”
(1463.8) 132:5.14 După ce au discutat aceste subiecte vreme de mai multe ceasuri, bogătaşul a cerut instrucţiuni mai complete şi mai detaliate, iar Iisus şi-a dezvoltat sfaturile spunând în esenţă următoarele: „Oferindu-ţi noi sugestii privitoare la atitudinea ta faţă de avere, eu îţi recomand să primeşti sfatul meu ca dat exclusiv pentru tine şi pentru călăuzirea ta personală. Eu nu vorbesc decât în numele meu şi pentru tine ca prieten care vrea să ştie. Te rog să nu dictezi altor oameni bogaţi maniera în care trebuie să considere averea lor. Te povăţuiesc apoi următoarele:
(1463.9) 132:5.15 ”1. Ca gerant al unei averi moştenite, trebuie să iei în seamă originea ei. Tu eşti moralmente obligat să reprezinţi generaţia trecută în transmiterea cinstită a averii legitime generaţiilor următoare după ce ai scăzut o sumă echitabilă în beneficiul generaţiei prezente. Dar tu nu eşti obligat să perpetuezi o necinste sau o nedreptate implicată în acumularea inechitabilă a unei averi de către strămoşii tăi. Dacă o parte din averea ta moştenită se arată a proveni din fraudă şi nedreptăţi, tu o poţi cheltui conform convingerilor tale privitoare la dreptate, la generozitate şi la restituire. În ce priveşte restul averii tale legitim moştenite, tu poţi să dispui de el în mod echitabil şi îl poţi transmite fără teamă în calitate de depozitar al unei generaţii în contul celei următoare. O înţeleaptă discriminare şi o judecată sănătoasă ar trebui să dicteze succesorilor săi dispoziţiile sale testamentare.
(1463.10) 132:5.16 ”2. Orice persoană care se bucură de o avere provenită dintr-o descoperire ar trebui să nu uite că fiecare individ nu trăieşte pe pământ decât o perioadă scurtă; prin urmare, el ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a împărţi beneficiul descoperirilor sale într-un mod util cu un număr cât mai mare dintre semenii săi. Deşi descoperitorului nu trebuie să i se refuze orice recompensă pentru eforturile sale de descoperire, el nu trebuie nici să pretindă în mod egoist a-şi aroga toate avantajele şi binefacerile provenind din scoaterea la iveală a resurselor acumulate de natură.
(1464.1) 132:5.17 ”3. Câtă vreme oamenii aleg să conducă treburile lumii prin comerţ şi prin troc, ei au dreptul de a avea un beneficiu echitabil şi legitim. Orice comerciant merită o remuneraţie pentru serviciile sale; orice negustor are dreptul la salariul său. Loialitatea comercială şi tratamentul cinstit acordat membrilor afacerilor organizate ale lumii creează toate felurile de averi din profit; aceste surse de bogăţie trebuie să fie judecate după principiile superioare ale justiţiei, ale cinstei şi ale echităţii. Un comerciant nu trebuie să ezite în a lua pentru o anumită operaţie dată acelaşi beneficiu pe care el l-ar acorda bucuros unui coleg într-o afacere similară. Cu toate că acest soi de profit, atunci când afacerile se încheie la o scară mare, nu este identic cu veniturile câştigate individual, o astfel de avere acumulată pe cale cinstită conferă posesorului ei un drept considerabil de a-şi impune părerea când este vorba de a o distribui.
(1464.2) 132:5.18 ”4. Nici un muritor cunoscător de Dumnezeu şi căutând să facă voia divină nu se poate coborî până la a se angaja în asuprirea celorlalţi prin intermediul averii sale. Nici un om nobil nu se va strădui să strângă bogăţii şi să acumuleze o putere financiară prin înrobirea sau exploatarea nejustă a fraţilor săi întru carne. Când bogăţia este câştigată din truda oamenilor asupriţi, ea este un blestem moral şi un stigmat spiritual. Orice avere de soiul acesta ar trebui restituită celor care au fost astfel deposedaţi, sau copiilor lor şi nepoţilor lor. Nu se poate clădi o civilizaţie durabilă pe temelia practicii constând în privarea celor ce trudesc pentru salariul lor.
(1464.3) 132:5.19 ”5. Capitalul cinstit are dreptul să pretindă dobânzi. Atâta timp cât oamenii iau cu împrumut şi dau cu împrumut, ei pot să perceapă o dobândă echitabilă, cu condiţia ca suma împrumutată să fie dobândită legitim. Purifică-ţi mai întâi capitalul înainte de a pretinde dobânzi. Nu deveni meschin şi lacom până la a te înjosi la practicarea cametei. Nu-ţi îngădui niciodată să fii atât de egoist, încât să foloseşti puterea banilor pentru a câştiga un avantaj nejust asupra semenilor tăi care sunt la strâmtoare. Nu ceda ispitei de a pretinde dobânzi cămătăreşti de la fratele tău dacă este strâmtorat băneşte.
(1464.4) 132:5.20 ”6. Dacă din întâmplare câştigi o avere prin sclipirile de geniu, dacă bogăţia reprezintă remunerarea darurilor tale inventive, nu reclama o porţiune injustă a acestei remunerări. Geniul datorează ceva atât strămoşilor săi, cât şi progeniturii sale; el are deopotrivă obligaţii faţă de rasă, de naţiune şi de circumstanţele descoperirilor sale originale; el nu trebuie să uite că a muncit la invenţiile sale şi le-a pus la punct ca om între oameni. În schimb, ar fi nejust să privezi un geniu de toate plus-valorile din averea sa. De altfel le va fi întotdeauna imposibil oamenilor să stabilească legi şi regulamente în mod uniform aplicabile tuturor problemelor de distribuire echitabilă a bogăţiilor. Trebuie mai întâi să-i recunoşti pe oameni ca fiind fraţii tăi. Dacă doreşti în mod cinstit să-i tratezi aşa cum ai dori tu însuţi să fii tratat, dictatele obişnuite ale cinstei şi ale echităţii te vor călăuzi în reglementarea justă şi imparţială a tuturor problemelor periodice privitoare la remunerările economice şi la justiţia socială.
(1464.5) 132:5.21 ”7. Excepţie făcând doar onorariile juste şi legitime câştigate în administrarea bunurilor, nici un om nu ar trebui să emită pretenţii personale asupra averii pe care timpul şi şansa se poate să le fi plasat în mâinile sale. Bogăţiile accidentale ar trebui considerate întrucâtva ca un depozit de încredere spre cheltuirea în profitul grupului vostru economic sau social. Posesorii acestei averi ar trebui să aibă o voce unanimă în determinarea distribuirii înţelepte şi eficiente a acestor bunuri necâştigate. Oamenii civilizaţi nu vor considera întotdeauna tot ceea ce controlează ca fiind proprietatea lor personală şi privată.
(1465.1) 132:5.22 ”8. Dacă vreo porţiune din averea ta a provenit cu bună ştiinţă din fraude, dacă o fracţiune din bunurile tale a fost adunată prin practici necinstite sau prin metode inechitabile, dacă bogăţiile tale sunt produsul afacerilor încheiate cu semenii tăi în mod nejust, grăbeşte-te să restitui toate aceste câştiguri rău dobândite proprietarilor lor legitimi. Repară în întregime prejudiciile şi epurează astfel averea ta de toate elementele necinstite.
(1465.2) 132:5.23 ”9. Gestionarea bunurilor de către o persoană în numele altora este o responsabilitate solemnă şi sacră. Nu expune riscurilor acest depozit, nu îl pune în pericol. Nu te preleva de el pentru tine însuţi, afară doar de fracţiunea recunoscută echitabilă de toţi oamenii cinstiţi.
(1465.3) 132:5.24 ”10. Partea din avere ta care reprezintă câştigurile datorate propriilor eforturi fizice şi mentale – dacă ai muncit în mod loial şi echitabil – este cu adevărat a ta. Nimeni nu poate contesta dreptul tău de a deţine şi de a utiliza această avere după cum crezi de cuviinţă, cu condiţia ca în exercitarea acestui drept să nu le faci rău semenilor săi.
(1465.4) 132:5.25 Când Iisus a terminat de dat aceste sfaturi, bogatul roman s-a ridicat de pe divanul său şi, dându-i bună seara lui Iisus, i-a făcut următoarea promisiune: „Dragul meu prieten, văd că tu eşti un om de mare înţelepciune şi de mare bunătate; de mâine voi începe să administrez toată averea mea conform poveţelor tale.”
(1465.5) 132:6.1 Tot în Roma s-a petrecut şi un incident emoţionant în care Creatorul unui univers a petrecut mai multe ore ca să îl ducă pe un copil pierdut la mama sa îngrijorată. Acest băieţel se îndepărtase de casă şi se rătăcise şi Iisus l-a găsit plângând de disperare. Iisus şi Ganid erau în drum spre bibliotecă, dar s-au ocupat mai degrabă de copil, ducându-l la mama lui acasă. Ganid nu a uitat niciodată comentariul lui Iisus: „Ştii şi tu Ganid, cea mai mare parte dintre fiinţele umane seamănă cu acest copil rătăcit. Ei pierd mult timp plângând de frică şi suferind de supărare, pe câtă vreme în realitate ei se găsesc foarte aproape de salvare şi de siguranţă, aşa cum acest copil era doar puţin mai încolo de casa sa. Toţi cei care cunosc calea adevărului şi se bucură de încredinţarea cunoaşterii lui Dumnezeu ar trebui să considere ca pe un privilegiu, şi nu ca pe o datorie, oferirea de îndrumări semenilor lor în eforturile acestora de a găsi satisfacţiile vieţii. Oare nu am simţit noi o bucurie supremă ducându-l pe acest copil la mama sa? Tot astfel, cei care îi conduc pe oameni la Dumnezeu încearcă o satisfacţie supremă în slujba omului. Din ziua aceea şi în tot restul vieţii sale pe pământ, Ganid a fost întotdeauna în căutare de copii pierduţi pentru a-i putea readuce la căminul lor.”
(1465.6) 132:6.2 Trăia o văduvă cu cinci copii al cărei soţ fusese omorât într-un accident. Iisus i-a povestit lui Ganid cum el însuşi îşi pierduse tatăl tot într-un accident. Ei s-au dus de mai multe ori s-o consoleze pe această mamă şi pe copiii ei, iar Ganid i-a cerut bani tatălui său ca să le furnizeze hrană şi îmbrăcăminte. Ei nu au încetat din eforturile lor înainte de a fi găsit un loc de muncă pentru fiul mai mare, astfel încât el să poată contribui la întreţinerea familiei.
(1465.7) 132:6.3 În seara aceea, în vreme ce Gonod asculta povestirea acestor experienţe, îi spuse cu blândeţe lui Iisus: „Eu îmi propun să fac din fiul meu un învăţat sau un om de afaceri, şi acum tu începi să faci din el un filozof şi un filantrop.” Iisus răspunse surâzând: „Poate că le vom face din el pe toate patru. El se va putea atunci bucura de o împătrită satisfacţie în viaţă, căci urechea sa subtilă menită să cunoască melodia umană va putea să discernă patru tonuri în loc de unul singur.” Atunci Gonod zise: „Bag seama că tu chiar eşti un filozof. Trebuie să scrii o carte pentru generaţiile viitoare.” Iar Iisus răspunse: „Nu o carte – misiunea mea este să trăiesc o viaţă în această generaţie şi pentru toate generaţiile. Eu…” Dar el se opri şi îi spuse lui Ganid: „Fiule, e timpul să mergem la culcare.”
(1466.1) 132:7.1 Iisus, Gonod şi Ganid au făcut cinci călătorii cu plecare de la Roma către unele puncte de interes din teritoriul înconjurător. În cursul vizitei lor în regiunea lacurilor italiene din nord, Iisus a avut o lungă discuţie cu Ganid despre imposibilitatea de a da unui om învăţături despre Dumnezeu dacă acest om nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu. Pe traseul lor către lacuri, ei întâlniseră întâmplător un păgân încuiat la minte, iar Ganid a fost surprins să vadă că Iisus, contrar modului său obişnuit de acţiune, nu l-a antrenat pe omul acesta într-o conversaţie care ar fi condus în mod natural la discutarea unor chestiuni spirituale. Când Ganid l-a întrebat pe Maestrul său de ce îi purta aşa puţin interes acestui păgân, Iisus i-a zis:
(1466.2) 132:7.2 ”Ganid, omul acesta nu avea sete de adevăr. El nu era nemulţumit de sine însuşi. Nu era pregătit să apeleze la ajutor, iar ochiul minţii sale nu era deschis pentru a primi lumina destinată sufletului. Omul acesta nu era maturizat pentru recoltarea mântuirii. Trebuie să i se acorde un răgaz pentru ca încercările şi dificultăţile vieţii să îl pregătească să primească înţelepciunea şi cunoaşterea superioare. Sau şi mai bine, dacă ar putea veni să trăiască cu noi, noi am putea prin viaţa noastră să i-l arătăm pe Tatăl care este în ceruri; vieţile noastre, ca fii de Dumnezeu, l-ar putea atrage până la a-l obliga să se intereseze de Tatăl nostru. Nu îl poţi revela pe Dumnezeu celui care nu îl caută, nici nu poţi conduce sufletele reticente la bucuriile salvării. Trebuie ca experienţele vieţii să-i fi dat omului setea de adevăr sau ca el să dorească să îl cunoască pe Dumnezeu ca urmare a contactului cu viaţa celor care îl cunosc pe Tatăl divin, înainte ca o altă fiinţă umană să poată acţiona ca intermediar pentru a-l face pe un asemenea tovarăş muritor să creadă în Tatăl care este în ceruri. Dacă îl cunoaştem pe Dumnezeu, adevărata noastră muncă pe pământ constă în a trăi în aşa fel încât să permitem Tatălui să se reveleze prin viaţa noastră. Astfel, toate persoanele care îl caută pe Dumnezeu îl vor vedea pe Tatăl şi vor recurge la ajutorul nostru pentru a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu care reuşeşte în maniera aceasta să se exprime în viaţa noastră.”
(1466.3) 132:7.3 În munţi, în cursul călătoriei lor în Elveţia, Iisus a avut, cu tatăl şi fiul, o discuţie de o zi întreagă despre budism. Ganid pusese de multe ori întrebări directe despre Buddha, dar primise întotdeauna nişte răspunsuri mai mult sau mai puţin evazive. În ziua aceea, în prezenţa fiului său, tatăl i-a pus lui Iisus o întrebare directă privitoare la Buddha şi a primit un răspuns direct. Gonod a zis: „Aş vrea realmente să ştiu ce crezi tu despre Buddha.” Iar Iisus a răspuns:
(1466.4) 132:7.4 ”Acel Buddha al vostru a fost mult superior budismului vostru. Buddha a fost un om mare, şi chiar şi un profet pentru poporul său, dar un profet orfan. Ce vreau eu să zic prin asta este că, de timpuriu, el l-a pierdut din vedere pe Tatăl său spiritual, Tatăl care este în ceruri. Experienţa sa a fost tragică. El a încercat să trăiască şi să propovăduiască ca mesager al lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Buddha şi-a orientat corabia sa drept către portul sigur, până la intrarea în adăpostul portului salvării muritorilor, şi, acolo, din cauza planurilor de navigaţie eronate, buna corabie a eşuat la mal. Acolo stă de numeroase generaţii, imobilă şi aproape iremediabil blocată. Mulţi dintre compatrioţii voştri au rămas pe acest vas pe perioada a toţi aceşti ani. Ei trăiesc destul de aproape ca să poată auzi vocea apelor liniştite din micul port, dar refuză să intre, deoarece nobila corabie a bunului Buddha a avut neşansa de a eşua chiar la intrarea în port. Popoarele budiste nu vor intra niciodată în această radă decât dacă abandonează corabia filozofică a profetului lor şi dacă se prind de spiritul său. Dacă poporul vostru ar fi rămas fidel spiritului lui Buddha, voi aţi fi intrat demult în adăpostul vostru de linişte a spiritului, de odihnă a sufletului şi de asigurare a salvării.
(1467.1) 132:7.5 ”Vezi tu, Gonod, Buddha îl cunoştea pe Dumnezeu în spirit, dar nu a reuşit să îl descopere cu claritate în minte; iudeii l-au descoperit pe Dumnezeu cu claritate în minte, dar au eşuat în mare măsură a-l cunoaşte în spirit. Astăzi, budiştii se zbat într-o filozofie fără Dumnezeu, în vreme ce poporul meu este jalnic înlănţuit de teama de un Dumnezeu şi lipsit de o filozofie revelatoare a vieţii şi a libertăţii. Voi aveţi o filozofie fără Dumnezeu; iudeii au un Dumnezeu, dar sunt în mare măsură lipsiţi de o filozofie a vieţii care să fie raportată la el. Buddha, dat fiind faptul că nu a avut viziunea lui Dumnezeu ca spirit şi ca Tată, nu a reuşit să aducă în învăţătura sa energia morală şi forţa motrice spirituală pe care o religie trebuie să le aibă pentru a schimba o rasă şi a înălţa o naţiune.”
(1467.2) 132:7.6 Atunci Ganid a strigat: „Maestre, să instituim, tu şi eu, o nouă religie care să fie destul de bună pentru India şi destul de mare pentru Roma; poate că am putea-o aduce iudeilor în schimbul lui Iehova.” Iisus a răspuns: „Ganid, religiile oamenilor nu se instituie. Ele se dezvoltă în cursul unor lungi perioade de timp, în vreme ce revelaţiile lui Dumnezeu strălucesc precum fulgerele peste pământ în viaţa oamenilor care îl revelează pe Dumnezeu semenilor lor.” Dar nici Gonod, nici Ganid nu au înţeles semnificaţia acestor cuvinte profetice.
(1467.3) 132:7.7 În noaptea aceea, după ce s-au dus la culcare, Ganid nu a putut dormi. El i-a vorbit mult tatălui său şi a sfârşit prin a spune: „Ştii, tată, eu cred uneori că Iosua este un profet.” Iar tatăl său i-a răspuns doar pe un ton somnolent: „Fiul meu, mai sunt alţii…”
(1467.4) 132:7.8 Din ziua aceea şi pentru tot restul vieţii sale pământeşti, Ganid a continuat să elaboreze o religie a sa. El a fost puternic impresionat în sinea sa de largul orizont al spiritului lui Iisus, de spiritul lui de echitate şi de toleranţă. În toate discuţiile lor filozofice şi religioase, tânărul nu a avut niciodată resentimente, nici reacţii de antagonism.
(1467.5) 132:7.9 Ce privelişte pentru inteligenţele celeste, acest spectacol al unui adolescent hindus propunându-i Creatorului unui univers să instituie cu el o nouă religie! Or, deşi tânărul nu a ştiut-o, ei chiar erau pe cale să întemeieze o religie nouă şi veşnică, atunci şi acolo – o nouă cale de salvare, revelarea lui Dumnezeu oamenilor de către Iisus şi în Iisus. Ceea ce tânărul dorea să facă cel mai mult pe lume, el o făcea efectiv, dar în mod inconştient. Aşa a fost întotdeauna, şi aşa este. Când imaginaţia umană iluminată şi chibzuită, instruită şi călăuzită din punct de vedere spiritual caută, din toată inima şi cu dezinteres, să facă sau să fie ceva, ea devine creativă într-o măsură apreciabilă, potrivit cu gradul de consacrare al muritorului pentru a face dumnezeieşte voia Tatălui. Când omul se asociază cu Dumnezeu, atunci se pot produce şi se produc efectiv mari evenimente.
Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !
Costi
Dragi prieteni,
După ce v-am prezentat cele trei mănăstiri care alcătuiesc triunghul energetic argeșean vă propun să mergem pe urmele Sf Apostol Andrei în Dobrogea și să facem un popas de data aceasta la Mănăstirea Dervent.
Scurt istoric – Poziționare
Mănăstirea Dervent a fost prima mănăstire vizitată de mine … vizita a fost făcută în anul 2007 iar pe atunci încă se lucra la amenajarea intrării în mănăstire.
Începuturile schitului Dervent se pierd în negura vremii. După cum se ştie, cea mai veche vatră monahală de pe teritoriul ţării noastre este consemnată în partea de sud a Scythiei Minor, între Tomis şi Durostorum, localizare care corespunde cu poziţia Derventului.
Primele informaţii istorice sigure despre înfiinţarea unei sihăstrii în apropierea acestei vechi cetăţi datează abia din secolul al IX-lea fiind întemeiată aici de călugări autohtoni, sub influenţa vechilor aşezări monahale din partea locului.
La 17 septembrie 1991 Ierom. Gheorghe Avram – va forma o obşte care în 1993 număra 24 de vieţuitori care în urma incidentului de la Peştera Sfântului Apostol Andrei” – pe atunci un schit al Mănăstirii Dervent, situat la 30 de km – când monahul Nicodim, ctitorul mănăstirii, este accidentat mortal – jumătate din obşte va pleca la „Peşteră”..
Poziționare
La aproximativ 20 de kilometri de frontiera cu Bulgaria, venind dinspre Ostrov, pe un deal de unde pot fi admirate apele sclipitoare ale Dunarii, în vremuri ferite de inundații, se află Mănăstirea Dervent. Zidurile albe și acoperișurile roșii, turlele argintii iți atrag atenția de la distanță. Pe latura de vest, un zid masiv de piatră cu contraforturi, decorat în partea superioară cu un parapet-friză, aminteşte de vechea cetate care a existat pe acest loc în secolele IX-XI.
Tradiția acestei Sfinte Mănăstiri ne spune ca pe malul drept al Dunării, în apropiere, la o distanta de numai doi kilometri de mănăstirea Dervent, a existat o cetate antică romană cu numele de Dervent, nume care înseamnă lagăr sau garnizoană romană .. probabil numele Mănăstirii provenind de aici.
Dar mai bine să lăsăm imaginile să vorbească în foto și filmele prezentate mai jos.
Foto și filme
Izvorul Tămăduirii
Foto – făcute de mine în 2007 – click pe foto pentru zoom
Intrarea
Curtea interioară – Biserica
Curtea interioară
Zidul extern
Subsemnatul – cu zidul exterior în spate – lângă o mică arteziană
Arhimandrit Elefterie Mihai
Crucea tămăduitoare a animalelor
Sfânta fecioară Maria cu pruncul Iisus
Dreptul Simeon cu pruncul Iisus
Interiorul bisericii
Diverse Moaște
Icoana făcătoare de minuni
Crucea tămăduitoare
Spre izvorul tămăduitor
Izvorul cu apă tămăduitoare
Dintre cele patru Sfinte Cruci care au existat iniţial la Dervent, una mare şi trei mai mici, după cum spune tradiţia „crescute din pământ”, în prezent se mai află două: cea mare, care are puteri tămăduitoare, este adăpostită în paraclisul din partea stângă a bisericii, iar cea mică se află în afara bisericii, în stânga altarului şi la ea se vindecă animalele bolnave.
Celelalte două cruci mici au fost scoase din pământ, după cum arată legenda, în timpul stăpânirii otomane.
Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !
Costi
Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !
Costi