Viața și învățăturile lui Iisus – Luni in Ierusalim

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

         Luni în Ierusalim

  1. Curăţarea templului

  2. Sfidarea autorităţii Maestrului

  3. Parabola celor doi fii

  4. Parabola proprietarului absent

  5. Parabola ospăţului de la nuntă

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 173

Luni în Ierusalim

(1888.1) 173:0.1 DUPĂ cum se convenise în prealabil, Iisus şi apostolii s-au reunit, în această dimineaţă de luni, devreme, la Simon din Bethania şi, după o scurtă întrevedere, au plecat către Ierusalim. Cei doisprezece au rămas neobişnuit de tăcuţi pe tot drumul lor spre templu; ei nu îşi reveniseră după experienţa din ajun. Erau în expectativă, temători şi profund afectaţi de un sentiment de detaşare care rezulta din subita schimbare de tactică a Maestrului, la care se adăuga instrucţiunea ce le fusese dată, de a nu se angaja în nici un fel de propovăduire publică în toată această săptămână de Paşti.

(1888.2) 173:0.2 Grupul a coborât muntele Olivet, cu Iisus în frunte, apostolii urmându-l îndeaproape într-o tăcere meditativă. Toţi, cu excepţia lui Iuda Iscariotul, nu se gândeau decât la un singur lucru: Ce va face Maestrul astăzi? Cât despre Iuda el era absorbit de acest unic gând: Ce să fac? Să rămân cu Iisus şi cu tovarăşii mei sau să mă retrag? Şi dacă am să-i părăsesc, cum mă voi rupe de ei?

(1888.3) 173:0.3 Dimineaţa era magnifică când aceşti oameni au ajuns la templu către ora nouă. Ei s-au dus de îndată în curtea cea mare în care Iisus propovăduia atât de adesea şi, după ce i-a salutat pe credincioşii care îl aşteptau, Iisus a urcat pe una dintre estradele rezervate învăţătorilor şi a început să vorbească mulţimii care se adunase. Apostolii s-au îndepărtat puţin şi au aşteptat desfăşurarea evenimentelor.

1. Curăţarea templului

(1888.4) 173:1.1 În legătură cu slujbele şi cu riturile de cult din templu se dezvoltase un imens trafic comercial. Era comerţul care consta în furnizarea de animale menite pentru diverse sacrificii. Deşi fidelii aveau permisiunea de a-şi aduce propriile lor ofrande, subzista totuşi faptul că animalele nu trebuiau să prezinte nici o „tară” în sensul legii evitice interpretate de către inspectorii oficiali ai templului. Mulţi dintre fideli înduraseră umilirea de a-şi vedea animalul, presupus perfect, respins de examinatorii de la templu. S-a generalizat practica de a cumpăra animalele sacrificiale chiar de la templu. Se găseau foarte aproape pe Muntele Măslin diverşi furnizori de la care ţi le puteai procura, dar se împământenise datina de a le dobândi direct din parcurile de animale situate în templu. Obiceiul de a vinde toate soiurile de animale sacrificiale în curţile templului se dezvoltase treptat. Ieşiseră în felul acesta la iveală afaceri foarte active şi aducătoare de profituri enorme. O parte din beneficii erau rezervate tezaurului templului, dar cea mai mare parte revenea indirect familiilor marilor preoţi aflaţi la putere.

(1888.5) 173:1.2 Vânzarea de animale în templu prospera, căci, dacă un fidel cumpăra un animal de acolo, deşi preţul era destul de ridicat, el nu mai trebuia să plătească taxe şi era sigur că sacrificiul propus nu va fi respins, sub pretextul că animalul nu era realmente sau teoretic neprihănit. Din timp în timp, creşteau, într-un mod exorbitant, preţurile cerute oamenilor de rând, mai ales în timpul marilor sărbători naţionale. Într-un anumit moment, preoţii avizi au mers până întra-acolo încât să pretindă echivalentul unei săptămâni de lucru pentru o pereche de porumbei care ar fi fost în mod normal vânduţi săracilor pentru câţiva dinari. „Fiii lui Ana” începuseră deja să-şi instaleze tarabele în incinta templului, chiar pe acele amplasamente de piaţă care au subzistat până la demolarea lor, de către populaţie, cu trei ani înainte de distrugerea templului însuşi.

(1889.1) 173:1.3 Dar traficul cu animale de sacrificiu şi diversele negoţuri nu erau singurul mod în care erau profanate curţile templului. Se dezvoltase, în epocă, un vast sistem de bancă şi de schimb, care se practica de-a dreptul în incinta templului şi se instaurase în felul următor: în cursul dinastiei asmoneene, iudeii îşi bătuseră propria lor monedă de argint, se stabilise practica de ase pretinde ca taxa de jumătate de siclu şi toate celelalte drepturi ale templului să fie plătite cu această monedă iudaică. Această reglementare făcea necesar ca schimbătorii de bani să fie autorizaţi să furnizeze sicli ortodocşi bătuţi de iudei în schimbul a numeroase feluri de monedă care circulau în Palestina şi în alte provincii ale imperiului roman. Impozitul templului, ce trebuia plătit de toată lumea, afară de femei, de sclave şi de minore, era de o jumătate de siclu, o monedă cam de mărimea unui ban de argint de doi centimetri în diametru, dar de două ori mai groasă. Pe vremea lui Iisus, preoţii fuseseră şi ei scutiţi te impozitul templului. Prin urmare, din 15 până în 25 ale lunii precedente Paştelor, schimbătorii acreditaţi îşi ridicau barăcile în principalele oraşe ale Palestinei cu scopul de a furniza iudeilor moneda potrivită pentru plătirea taxelor templului la sosirea lor în Ierusalim. După această perioadă de zece zile, aceşti schimbători plecau către Ierusalim şi îşi instalau tejghelele în curţile templului. Ei erau autorizaţi să preleveze un comision de la cincisprezece până la douăzeci de centime pe un ban valorând aproape cincizeci de centime, şi dublu pe o monedă de valoare superioară. Aceşti bancheri de la templu trăgeau deopotrivă profit din schimbarea tuturor banilor destinaţi cumpărării de animale de sacrificiu şi plătirii de legăminte şi de ofrande.

(1889.2) 173:1.4 Nu numai că aceşti schimbători de bani de la templu făceau afaceri regulate de bancă pentru a scoate un beneficiu din schimbul a cel puţin douăzeci de monezi aduse periodic de pelerini, cu prilejul treceri lor prin Ierusalim, dar ei se angajau totodată în tot felul de operaţii care ţineau de profesia de bancher. Vistierul templului şi liderii religioşi trăgeau profituri imense din aceste activităţi comerciale. Nu era rar ca tezaurul templului să conţină echivalentul a zece tone de aur, pe câtă vreme ce oamenii de rând zăceau în mizerie şi continuau să plătească aceste prelevări injuste.

(1889.3) 173:1.5 În această dimineaţă de luni, Iisus a încercat să propovăduiască evanghelia împărăţiei celeste în mijlocul acestei zgomotoase mulţimi de schimbători, de vânzători şi de neguţători de animale. Nu era singurul care să se indigneze de această pângărire a templului; oamenii de rând, şi mai ales iudeii din provinciile străine, erau profund mâhniţi în inima lor de a vedea profanat astfel templul lor naţional pentru bani. În această epocă, Sinedriul însuşi îşi ţinea întrunirile regulate într-o sală în jurul căreia continua vacarmul acestor discuţii şi acest talmeş-balmeş de comerţ şi de troc.

(1890.1) 173:1.6 În clipa în care Iisus avea să înceapă cuvântarea sa, s-au produs două incidente care i-au atras atenţia. Pe tejgheaua unui schimbător vecin, se iscase o discuţie violentă şi aprinsă din cauza unui comision prea ridicat cerut unui iudeu din Alexandria, şi, în acelaşi moment, aerul era sfâşiat de mugetele a o sută de boi care erau trecuţi dintr-o secţiune a parcului de animale într-alta. În timp ce Iisus zăbovea, contemplând în tăcere, dar meditativ, această scenă de negoţ şi de confuzie, el a zărit alături de el un candid galileean căruia îi vorbise la Iron şi pe care iudeii, aroganţi şi pretinzându-se superiori, îl ridiculizau şi îl înghionteau. Toate acestea s-au combinat în sufletul lui Iisus pentru a provoca una dintre aceste ciudate accese de indignare emotivă care îl apucau periodic.

(1890.2) 173:1.7 Spre stupefacţia apostolilor lui, care stăteau în imediata apropiere îi se abţineau să participe la scena care a urmat, Iisus a coborât de pe estradă de propovăduire, s-a îndreptat către băiatul care conducea vita prin curte, i-a luat biciul din mână şi a mânat repede animalele din templu, dar asta n-a fost totul. Sub privirile mirate a mii de persoane adunate în curtea templului, el s-a îndreptat cu paşi mari şi maiestuoşi către secţiunea cea mai îndepărtată a ţarcului de vite şi s-a apucat să deschidă porţile fiecărui staul şi să gonească animalele închise în ele. Din clipa aceea pelerinii adunaţi au fost electrizaţi; cu aclamaţii tumultoase, ei au mers către bazare şi au început să răstoarne mesele celor care schimbau bani. În mai puţin de cinci minute orice comerţ a fost măturat din templu. În momentul în care gărzile romane din vecinătate au apărut pe scenă, totul era din nou paşnic şi mulţimea se disciplinase. Urcând din nou pe estrada oratorilor, Iisus s-a adresat mulţimii zicând: „Voi aţi asistat astăzi la ceea ce fusese anunţat în Scripturi: ‘Casa mea se va numi casă de rugăciuni pentru toate naţiunile dar voi aţi făcut din ea o grotă pentru hoţi.’”

(1890.3) 173:1.8 Până să fi putut zice mai mult, osanale de laudă au izbucnit în marea adunare şi, curând, un grup de tineri a ieşit din mulţime pentru a cânta imnuri de recunoştinţă, pentru că neguţătorii profani şi speculaţi fuseseră alungaţi din templul sacru. Între timp nişte preoţi ajunseseră pe scenă şi unul dintre ei i-a zis lui Iisus: „Oare tu n-ai auzit ce-au zis copiii leviţilor?” Şi Maestrul a răspuns: „N-ai citit tu oare ‘că lauda ieşită perfectă din gura copiilor şi a pruncilor!’” În timpul restului zilei, în vreme ce Iisus propovăduia, păzitorii stabiliţi de popor au vegheat la toate porţile şi n-au permis nimănui să transporte nici măcar un vas gol prin curţile templului.

(1890.4) 173:1.9 Când liderii religioşi şi scribii au prins de veste despre aceste evenimente, au fost zăpăciţi. Lor le-a fost cu atât mai frică şi au fost cu atât mai hotărâţi să-l extermine. Dar erau foarte tare încurcaţi, neştiind cum să-l omoare, căci se temeau mult de mulţimi, care aprobau acum deschis expulzarea speculanţilor profani. În tot cursul zilei, care a fost liniştită şi paşnică în curţile templului, mulţimea a ascultat învăţăturile lui Iisus şi a fost literalmente copleşită de cuvintele lui.

(1890.5) 173:1.10 Acest act surprinzător Iisus depăşea puterea de înţelegere a apostolilor lui. Ei au fost atât de deconcertaţi de această scenă subită şi neaşteptatată a Maestrului lor încât, pe toată durata acestei scene, au rămas într-un grup compact lângă estrada oratorilor. Ei n-au făcut nici cel mai mic gest pentru a participa la curăţirea templului. Dacă acest eveniment spectaculos ar fi avut loc în ajun, în momentul sosirii triumfale a lui Iisus la templu, la ieşirea procesiunii tumultoase pe porţile oraşului, unde el fusese fără încetare zgomotos aclamat de mulţime, ei ar fi fost gata să acţioneze; dar, în felul în care s-a întâmplat incidentul, ei nu erau în nici un fel pregătiţi să participe la el.

(1891.1) 173:1.11 Această curăţire a templului revelează atitudinea Maestrului faţă de comercializarea practicilor religioase precum şi repulsia sa pentru toate formele de injustiţie şi de speculaţie pe seama săracilor şi ignoranţilor. Episodul arată de asemenea că Iisus nu aproba refuzul de a folosi forţa pentru a proteja majoritatea grupului uman contra practicilor neloiale şi înrobitoare ale minorităţilor nedrepte capabile să se fortifice îndărătul puterii politice, financiare sau ecleziastice. Nu trebuie să se permită oamenilor şireţi, depravaţi şi uneltitori, să se organizeze pentru a exploata şi a-i asupri pe cei care, din cauza idealismului lor, nu sunt dispuşi să recurgă la violenţă pentru a se apăra sau pentru a pune în executare proiectele lor demne de lude.

2. Sfidarea autorităţii Maestrului

(1891.2) 173:2.1 Duminică, intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim a insuflat atâta teamă conducătorilor iudei încât ei n-au îndrăznit a mai pune să fie arestat. În ziua următoare, spectaculoasa purificare a templului a întârziat tot atât de efectiv arestarea Maestrului. Zi după zi, conducătorii iudeilor erau tot mai decişi să-l distrugă, dar erau abătuţi de două temeri care se combinau pentru a întârzia ora loviturii. Conducătorii preoţilor şi ai scribilor nu voiau să-l aresteze pe Iisus în public, căci se temeau ca mulţimea să nu se întoarcă împotriva lor cu resentimente şi cu furie. EI se temeau şi de eventualitatea unui apel către gărzile romane pentru a calma o mişcare populară.

(1891.3) 173:2.2 În cursul şedinţei sale de amiază, Sinedriul a decis în unanimitate că trebuiau să termine repede cu Iisus, căci nici unul dintre prietenii Maestrul nu asista la această reuniune. Membrii Sinedriului n-au putut totuşi să se pună de acord asupra momentului şi a manierei de a-l aresta. EI au decis în cele din urmă să desemneze cinci grupuri care se vor amesteca în public cu intenţia de a-l încurca pe Iisus în învăţăturile sale sau de a-l discredita în vre-un fel în ochii celor care ascultau îndrumările sale. Prin urmare, către ora două, în momentul în care Iisus tocmai îşi începea discursul despre „Libertatea Filiaţiei”, un grup de bătrâni din Israel şi-a croit drum până aproape de el, l-au întrerupt în maniera lor obişnuită, întrebându-l: „Prin ce autoritate faci tu aceste lucruri? Cine ţi-a dat această autoritate?”

(1891.4) 173:2.3 Conducătorii iudei şi funcţionarii Sinedriului iudaic aveau cu desăvârşire dreptul de a pune această întrebare oricui pretindea că propovăduieşte şi acţionează în maniera extraordinară care îl caracterizase pe Iisus, mai ales în recenta sa conduită când a eliminat din templu tot comerţul. Aceşti negustori şi schimbători de bani activau cu o permisiune directă dată de liderii cei mai înalţi, iar un procentaj din bunurile lor era presupus a reveni direct tezaurului templului. Nu uitaţi că autoritate era deviza întregii societăţi iudaice. Profeţii aduceau întotdeauna necazuri deoarece aveau îndrăzneala de a pretinde să propovăduiască fără autoritate, fără a fi fost instruiţi cum se cuvine în academiile rabinice şi fără a fi primit apoi hirotonisirea regulată a Sinedriului. Absenţa acestei autorităţi pentru a propovădui în mod făţiş în public era considerată ca denotând fie o ignoranţă înfumurată, fie o rebeliune deschisă. În vremea aceasta, numai Sinedriul putea ţine confere hirotonisirea unui bătrân sau unui învăţător, şi această teorie trebuia să aibă loc în faţa a cel puţin trei persoane hirotonisite anterior în acelaşi mod. Această hirotonisire conferea titlul de rabin învăţătorului şi îl califica totodată pentru a acţiona ca judecător „legând şi dezlegând chestiunile supuse deciziei sale.”

(1892.1) 173:2.4 Conducătorii templului s-au prezentat înaintea lui Iisus, la această oră a după-amiezii, aducând o provocare nu numai învăţăturii sale, ci şi faptelor sale. Iisus ştia bine că aceşti aceiaşi oameni afirmaseră de multă vreme în public că autoritatea învăţăturii sale era satanică şi că toate lucrările sale puternice fuseseră înfăptuite graţie puterii prinţului demonilor. De aceea Maestrul a început răspunsul lui la întrebare lor printr-o altă întrebare. Iisus a zis: „Aş vrea să vă pun şi eu o întrebare. Dacă îmi răspundeţi, atunci vă voi zice şi eu prin ce autoritate înfăptuiesc lucrările mele. De unde venea botezul lui Ioan? Îşi trăgea el autoritatea din cer sau de la oameni?”

(1892.2) 173:2.5 Când au auzit aceasta, cei care îl luaseră la întrebări pe Iisus s-au tras deoparte pentru a se sfătui în legătură cu răspunsul pe care l-ar putea da lui Iisus. Se gândiseră să-l încurce pe Iisus în faţa mulţimii, dar acum se pomeneau ei înşişi foarte confuzi înaintea auditorilor adunaţi atunci în curtea templului. Deruta lor a fost şi mai evidentă atunci când ei au revenit la Iisus şi i-au zis: „În ceea ce priveşte botezul lui Ioan, noi nu putem răspunde; nu ştim.” Ei i-au răspuns astfel Maestrului pentru că se înţeleseseră între ei în felul următor: Dacă zicem că botezul lui Ioan vine din cer, Iisus va zice: De ce nu îl credeţi? Şi s-ar putea ca el să adauge că îşi are autoritatea de la Ioan. Şi dacă spunem că botezul lui vine de la oameni, mulţimea s-ar putea întoarce împotriva noastră, căci majoritatea socotesc că Ioan era un profet. Ei au fost astfel obligaţi să revină în faţa lui Iisus şi a mulţimii mărturisind că ei, învăţătorii religioşi şi conducătorii Israelului, nu puteau (sau nu voiau) să-şi exprime o opinie asupra misiunii lui Ioan. Când au vorbit astfel, Iisus şi-a coborât privirea spre ei şi a zis: „Nici eu nu vă voi spune prin ce autoritate voi înfăptui lucrurile acestea.”

(1892.3) 173:2.6 Iisus nu avusese niciodată de gând să-l invoce pentru autoritatea sa pe Ioan, care nu primise hirotonisirea Sinedriului. Autoritatea lui Iisus rezida în ea înseşi şi în supremaţia eternă a Tatălui său.

(1892.4) 173:2.7 Folosind această metodă faţă de adversarii Folosind această metodă vizavi de adversarii săi, Iisus nu căuta să evite întrebarea. În primul rând, el putea să pară vinovat de o măiastră evadare, dar nu era acesta cazul. Iisus nu era niciodată dispus să tragă nici un fel de foloase, nici chiar de la inamicii lui. În această aparentă evitare, el a oferit realmente, tuturor auditorilor săi, răspunsul la întrebarea despre autoritatea conferită misiunii sale. Fariseii afirmaseră că el înfăptuia prin autoritatea prinţului demonilor. Or, Iisus repetase de multe ori că el propovăduia şi lucra prin autoritatea Tatălui său celest, lucru pe care conducătorii iudei refuzau să-l accepte. Ei căutau deci să-l discrediteze prin a-l face să admită că învăţătura sa depăşea regula, de vreme ce el nu fusese niciodată sancţionat de Sinedriu. Răspunzând în felul în care a făcut-o, fără a pretinde că ar fi primit autoritatea de la Ioan, el satisfăcea auditoriul, cu rezultatul că efortul inamicilor lui pentru a-l prinde în cursă, se întorcea în mod eficient împotriva lor şi îi discredita mult în ochii tuturor persoanelor prezente.

(1892.5) 173:2.8 Iscusinţa Maestrului de a se purta cu adversarii era lucrul care stârnea atâta frică în ceilalţi. Ei n-au mai încercat să-l i-a la întrebări în ziua aceea şi s-au retras să se sfătuiască iar între ei. Dar poporului iudeu nu i-a trebuit mult până să remarce necinstea şi lipsa de sinceritate din întrebările puse lui Iisus de către conducătorii iudei. Chiar şi poporul de rând n-avea cum să nu observe deosebirea dintre maiestatea morală a Maestrului şi ipocrizia calculată a duşmanilor lui. Dar curăţirea templului îi adusese pe saduchei de partea fariseilor pentru a elabora planurile menite să-l distrugă pe Iisus. Şi saducheii reprezentau atunci majoritatea Sinedriului.

3. Parabola celor doi fii

(1893.1) 173:3.1 În timp ce fariseii cârcotaşi stăteau acolo în tăcere, Iisus şi-a coborât privirea spre ei şi a zis: „De vreme ce voi vă îndoiţi de misiunea lui Ioan şi sunteţi ostili învăţăturii şi lucrărilor Fiului Omului, ascultaţi parabola pe care am să v-o povestesc Un mare proprietar respectat avea doi fii şi dorea să-i ajute ca să administreze vastele sale domenii. S-a dus l-a mezin şi i-a zis: „Mergi astăzi şi lucrează în podgoria mea.” Acest fiu nechibzuit i-a răspuns tatălui: „N-am să merg”, dar apoi s-a căit şi s-a dus. Proprietarul s-a dus apoi la fiul lui mai mare şi i-a spus şi lui: „Fiule, mergi de lucrează în podgoria mea.” Iar acest fiu ipocrit şi infidel i-a răspuns: „Da, tată, voi merge.” Însă, când tatăl i-a întors spatele, el nu a mai mers acolo. Eu vă pun întrebarea, care dintre aceşti fii a făcut realmente voia tatălui său?”

(1893.2) 173:3.2 Auditoriul a răspuns în unanimitate: „Primul fiu.” Atunci, Iisus a zis: „Aşa este; şi, acum, eu proclam că publicanii şi prostituatele, chiar dacă s-ar părea că ei refuză chemarea la pocăinţă, vor vedea greşeala de pe calea lor şi vor intra în împărăţia cerurilor înaintea voastră, care pretindeţi cu ostentaţie că îl slujiţi pe Tatăl care este în ceruri refuzând totodată să-i înfăptuiţi lucrările. Nu voi, scribii şi fariseii, sunteţi cei care a-ţi crezut în Ioan, ci mai degrabă publicanii şi păcătoşii. Voi nici nu credeţi în învăţătura mea, dar poporul ascultă cuvintele mele cu bucurie.”

(1893.3) 173:3.3 Iisus nu-i dispreţuia personal pe farisei şi pe saduchei. Sistemul lor de învăţământ şi de practică era ce căuta el să discrediteze. El nu era ostil faţă de nimeni, dar, aici, se producea conflictul inevitabil dintre o religie spirituală nouă şi vie şi străvechea religie de ceremonie, de tradiţie şi de autoritate.

(1893.4) 173:3.4 În tot acest timp, cei doisprezece apostoli stăteau alături de Maestru, însă fără a participa în nici un fel la aceste schimburi de cuvinte. Fiecare dintre cei doisprezece reacţiona în felul lui particular la evenimentele din zilele acestea care încheiau misiunea întrupării lui Iisus în carne, şi fiecare observa deopotrivă consemnul Maestrului de a se abţine de la propovăduirea sau de la predicarea în public în timpul acestei săptămâni de Paşti.

4. Parabola proprietarului absent

(1893.5) 173:4.1 Când liderii fariseilor şi ai scribilor, care căutaseră să-l încurce pe Iisus cu întrebările lor, după ce au încetat să mai asculte parabola celor doi fii, s-au retras pentru a se concentra din nou. Maestrul, îndreptându-şi atenţia către mulţimea atentă, a povestit altă parabolă:

(1893.6) 173:4.2 ”Un om bun, care poseda o proprietate, a plantat o vie. A înconjurat-o cu un gard şi a săpat o groapă pentru a o presa şi a construit un turn de veghe pentru paznici. Apoi a dat via în locaţie şi a plecat într-o lungă călătorie într-o ţară străină. Şi când a venit sezonul culesului s-a apropiat, el a trimis servitori care să-i perceapă arenda. Dar, după ce se înţeleseseră între ei, fermierii au refuzat să dea acestor servitori veniturile pe care ei le datorau; în loc de aceasta, ei i-au atacat pe servitori, pe unul l-au lovit, în al doilea au aruncat cu pietre şi pe ceilalţi i-au trimis de acolo cu mâinile goale.” Când proprietarul a aflat de poveste, el a trimis pe alţi servitori mai destoinici care să rezolve chestiunea cu aceşti locatari răutăcioşi; însă aceştia i-au rănit ţi pe noii servitori şi i-au tratat în mod ruşinos. Atunci, proprietarul l-a trimis pe servitorul lui favorit, intendentul său, iar locatarii l-au omorât. Şi totuşi, cu răbdare şi cu îndurare, proprietarul a mai trimis şi alţi servitori, dar locatarii n-au vrut să primească pe nici unul; ei l-au lovit pe unul şi i-au omorât pe ceilalţi. Când proprietarul a fost tratat astfel, el a hotărât să-şi trimită fiul la locatarii ingraţi zicându-şi: ‘Ei pot să-i maltrateze pe servitorii mei, dar vor arăta cu siguranţă respect pentru fiul meu mult iubit. Însă, văzându-l venind pe fiul lui, locatarii impenitenţi s-au vorbit între ei în felul următor: ‘Acesta este moştenitorul. Haide-ţi atunci să-l omorâm, şi moştenirea ne va aparţine.’ Astfel deci, ei l-au prins, după ce l-au izgonit afară din vie l-au omorât. Când stăpânul acestei vii a aflat că ei i-au alungat şi i-au omorât fiul, ce putea să le mai facă acestor locatari ingraţi şi răi?”

(1894.1) 173:4.3 Când auditorii au auzit această parabolă şi întrebarea lui Iisus, au răspuns: Proprietarul îi va nimici pe aceşti nemernici şi va închiria via unor fermieri cinstiţi, care îi vor da roadele la vremea lor. Unii dintre ei au înţeles că parabola făcea aluzie la naţiunea iudaică, la maniera în care ea îşi tratase profeţii, şi la respingerea iminentă a lui Iisus şi a învăţăturii împărăţiei. Ei au zis atunci cu tristeţe: „Dumnezeu vrea ca noi să nu mai facem astfel de lucruri.”

(1894.2) 173:4.4 Iisus a văzut că un grup de farisei şi de saduchei îşi croia drum spre el prin mulţime. El s-a oprit un moment, până când aceştia au fost aproape, şi apoi au zis: „Voi ştiţi cum au respins părinţii voştri pe profeţi, şi ştiţi bine că, în inima voastră, voi a-ţi hotărât să-l respingeţi pe Fiul Omului.” Apoi, plimbând o privire iscoditoare peste preoţii şi bătrânii care erau pe lângă el, Iisus a zis: „N-aţi mai citit până acum în Scripturi povestea pietrei pe care constructorii o aruncaseră ţi care a devenit piatra de temelie atunci când a descoperit-o poporul. Eu vă avertizez deci încă o dată că, dacă continuaţi să respingeţi această evanghelie împărăţia cerurilor vă va fi curând luat pentru a fi dat unui popor dispus să primească vestea cea bună şi să producă roadele spiritului. Această piatră comportă un mister, căci cine cade peste ea va fi prefăcut în bucăţele, dar va fi salvat; însă acela peste care va cădea ea va fi prefăcut în pulbere, iar cenuşa sa va fi împrăştiată în cele patru vânturi.”

(1894.3) 173:4.5 Când fariseii au auzit aceste cuvinte, ei au înţeles că Iisus făcea aluzie la ei şi la alţi conducători iudei. Ei aveau o mare dorinţă să-l înhaţe pe loc, dar se temeau de mulţime. Totuşi, ei au fost atât de iritaţi de cuvintele Maestrului încât s-au retras pentru a se consulta din nou cu privire la maniera de a-l duce la pierzanie. În seara aceea, fariseii şi saducheii s-au înţeles să încerce să-l prindă în cursă în ziua următoare.

5. Parabola ospăţului de la nuntă

(1894.4) 173:5.1 După ce scribii şi conducătorii s-au retras, Iisus s-a adresat din nou mulţimii adunate şi a povestit parabola nunţii. A spus:

(1894.5) 173:5.2 ”Se poate compara împărăţia cerurilor cu un rege care a dat o petrecere de nuntă pentru fiul său ţi a trimis mesageri pentru a-i chema pe cei care fuseseră în prealabil invitaţi la ospăţ, zicând: ‚Totul este pregătit pentru a lua masa de nuntă la palatul regelui.’ Or, mulţi dintre cei care făgăduiseră să asiste au refuzat acum să se mai ducă acolo. Când regele a aflat de refuzul invitaţilor săi, el a mai trimis şi alţi servitori şi mesageri cu aceste cuvinte: ‚Spuneţi tuturor celor care erau invitaţi, să vină, căci, iată, masa mea este pregătită. Boii şi viţeii mei graşi vor fi omorâţi, şi totul va fi pregătit pentru apropiata căsătorie a fiului meu.’ Însă, iarăşi, invitaţii lipsiţi de consideraţie nu prea au luat în seamă chemarea regelui lor şi-au văzut fiecare de treabă, unul cu ferma sa, altul cu olăritul lui şi alţii cu negoţurile lor. Ba alţii nu numai că nu s-au mulţumit să arate astfel dispreţ pentru convocarea regelui, dar s-au revoltat deschis, au pus mâna pe mesagerii regelui, iau maltratat într-un mod ruşinos şi pe unii chiar i-au omorât. Când regele şi-a dat seama că invitaţii lui aleşi, chiar şi aceia care acceptaseră invitaţia sa preliminară şi au făgăduit să asiste la sărbătorirea căsătoriei, refuzaseră până la urmă chemarea sa, se revoltaseră, iar apoi atacaseră şi asasinaseră pe mesagerii lui speciali. El a fost cuprins de o furie violentă. Atunci, regele insultat a mobilizat armatele sale şi pe cele ale aliaţilor lui, apoi le-a ordonat să nimicească pe aceşti ucigaşi rebeli şi să le incendieze oraşul.

(1895.1) 173:5.3 ”După ce i-a pedepsit pe cei care dispreţuiseră invitaţia sa, el a fixat o nouă zi pentru petrecerea de nuntă şi le-a spus mesagerilor lui: ‚Primii invitaţi la nuntă nu erau demni de solicitudinea mea. Mergeţi acum la răscruci şi pe drumurile mari, chiar şi dincolo de marginile oraşului, şi invitaţii pe toţi cei pe care îi întâlniţi, chir şi pe străini, să vină ca să asiste la sărbătoarea nunţii.’ Servitorii au umblat aşadar pe drumurile mari şi prin locurile îndepărtate; i-au adunat pe toţi cei întâlniţi, buni şi răi, bogaţi şi săraci, astfel încât sala de nuntă a fost umplută de comeseni binevoitori. Când totul a fost pregătit, regele a intrat ca să-i vadă pe oaspeţii săi şi, spre marea lui surpriză, el a văzut un bărbat fără veşminte de nuntă. Or, regele oferise cu generozitate robe de nuntă pentru toţi invitaţii lui; el s-a adresat omului zicând: ‚Prietene, cum se face că ai intrat în sala invitaţilor, cu această ocazie, fără haina de nuntă?’ Şi acest om nepregătit n-a ştiu să zică. Atunci, regele le-a zis servitorilor săi: Alungaţi acest smintit din casa mea şi faceţi-l să împărtăşească soarta tuturor celor care au dispreţuit ospitalitatea mea şi au refuzat chemarea mea. Nu vreau să am aici pe nimeni în afară de aceia care se bucură să accepte invitaţia mea, şi care îmi fac onoarea de a purta veşmintele de nuntă pe care le-am pus cu atâta mărinimie la dispoziţia tuturor.’”

(1895.2) 173:5.4 După ce a povestit această parabolă, Iisus era pe cale să trimită de acolo mulţimea când un credincios simpatizant şi-a croit drum printre oameni până la el şi l-a întrebat: „Maestre, cum vom fi noi informaţi de lucrurile acestea? Cum vom fi noi pregătiţi pentru invitaţia regelui? Ce semn ne vei da ca noi să ştim că tu eşti Fiul lui Dumnezeu?” După ce a auzit întrebările acestea, Maestrul a zis: „El nu vă va da decât un singur semn.” Apoi, arătând cu degetul către propriul lui corp, a continuat: „Distrugeţi acest templu, şi în trei zile îl voi clădi din nou.” Însă cei de faţă nu l-au înţeles şi s-au dispersat zicându-şi între ei: „Sunt aproape cincizeci de ani de când templul acesta este în construcţie, şi totuşi Iisus a zis că el îl va distruge şi îl va reconstrui în trei zile.” Nici chiar apostolii săi n-au priceput semnificaţia acestei fraze, dar ulterior, după reînviere, ei şi-au reamintit ceea ce le spusese Maestrul.

(1895.3) 173:5.5 Către ora patru din după-amiază, Iisus a făcut semn apostolilor şi le-a indicat că dorea să părăsească templul şi să meargă în Bethania pentru a lua acolo masa de seară şi pentru a avea o noapte de odihnă. Pe muntele Măslinului, Iisus a dat dispoziţii lui Andrei, lui Filip şi lui Toma pentru ca, în ziua următoare, ei să facă o tabără mai aproape de oraş. Conform instrucţiunilor sale, ei şi-au pus corturile, în dimineaţa zilei următoare, în râpa de pe coasta care domina parcul de campare publică din Gheţimani, pe un mic teren care aparţinea lui Simon din Bethania.

(1896.1) 173:5.6 Din nou, acesta a fost un grup de iudei tăcuţi care au urcat versantul vestic al muntelui Măslin, în această seară de luni. Ca niciodată până atunci, aceşti doisprezece oameni au început să presimtă că un eveniment tragic era iminent. Pe de o parte spectaculoasa curăţire a templului din primele ceasuri ale dimineţii suscitase speranţa lor de a-l vedea pe Maestrul lor afirmându-se şi manifestându-şi marile sale puteri; pe de altă parte evenimentele de după-amiază acţionaseră potrivnic, în sensul că ele lăsau să se prevadă cu certitudine că autorităţile iudaice vor respinge învăţăturile lui Iisus. Apostolii erau într-o expectativă plină de nelinişte şi cuprinşi de o teribilă incertitudine. Ei realizau că numai câteva zile scurte se mai puteau intercala între evenimentele din ajun şi şocul unei ruine iminente. Ei simţeau toţi că avea să se petreacă ceva extraordinar, dar nu ştiau la ce să se aştepte. Ei s-au dus să se odihnească fiecare în colţişorul său, dar au dormit foarte puţin. Chiar şi gemenii Alfeu sfârşiseră prin a se deştepta la ideea că evenimentele din viaţa Maestrului se derulau rapid către apogeul lor final.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Puterile secrete – Puterea Rugăciunii

Cu toate speculațiile făcute (calculele, semnele cerești) … apocalipsa nu a venit … se pare ca îi place să se lase așteptată … haha  … sau poate Puterea Rugăciunii oamenilor a fost sanvatoare …. oricum „apocalipse” avem mai tot timpul prin uragane, tornade, cutremure si alte fenomene extreme.

Din scrierile lui Jackob Lorber în unele previziuni făcute de Iisus asupra viitorului omenirii legat de spiritualizare vorbește de o perioadă a anilor 3500 … deci daăa revelațiile lui Lorber sunt corecte pană atunci fiți siguri că omenirea nu va dispare în urma unei apocalipse planetare.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sărbători religioase – Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant.

Inaltarea Sfintei CruciIn aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

– Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;

– Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.

Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.

Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.

Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Intrarea în Ierusalim

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Pe drumul Ierusalimului

  1. Sabatul din Betania

  2. Duminică dimineaţa cu apostolii

  3. Plecarea către Ierusalim

  4. Vizita la templu

  5. Atitudinea apostolilor

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 172

Intrarea în Ierusalim

(1878.1) 172:0.1 IISUS şi apostolii au sosit în Bethania aproape de ora patru după-amiază. Lazăr, surorile lui şi prietenii lui îl aşteptau. Datorită faptului că atâţia oameni veneau zilnic să vorbească cu Lazăr despre reînvierea lui, Iisus a fost informat că se luaseră măsuri pentru ca el să fie găzduit la un credincios din vecinătate, unul Simon care, de la moartea tatălui lui Lazăr, era persoana cea mai însemnată din micul sat.

(1878.2) 172:0.2 În seara aceea, Iisus a primit un mare număr de vizitatori; micul popor din Bethania şi din Bethfagi au făcut cum au putut pentru a-l face să se simtă că era binevenit. Multe persoane credeau că Iisus mergea acum la Ierusalim, sfidând complet decretul de moarte emis de Sinedriu, pentru a se proclama rege al iudeilor. Dar familia din Bethania – Lazăr, Marta şi Maria – înţelegeau mai clar că Iisus nu era un rege de soiul acesta; ea simţea vag că această şedere la Ierusalim şi în Bethania putea să fie ultima.

(1878.3) 172:0.3 Conducătorii preoţilor au fost informaţi că Iisus locuia în Bethania, dar ei au crezut preferabil să nu caute să-l prindă între prietenii lui; ei au decis să aştepte ca el să intre în Ierusalim. Iisus ştia toate acestea, dar păstra un calm maiestuos. Niciodată nu-l mai văzuseră prietenii lui atât de liniştit şi mai amabil. Chiar şi apostolii lui erau stupefiaţi să constate absenţa lui de la orice preocupare, în vreme ce membrii Sinedriului făcuseră apel la toată populaţia iudaică pentru a-l preda pe mâna lor. În noaptea aceea, în timp ce Maestrul dormea, apostolii au făcut de pază cu schimbul doi câte doi, şi mulţi dintre ei erau încinşi cu sabia lor. În următoarea zi de dimineaţă devreme ei au fost deşteptaţi de sute de pelerini care veneau din Ierusalim, chiar în acea zi de sabat, pentru a-i vedea pe Iisus şi pe Lazăr, pe care il ridicase dintre morţi.

1. Sabatul din Betania

(1878.4) 172:1.1 Pelerini din afara Iudeei, precum şi autorităţi iudee, întrebaseră cu toţii: „Voi ce credeţi? Va veni Iisus la sărbătoare?” Poporul a fost deci fericit să afle că Iisus era în Bethania, dar conducătorii preoţilor şi ai fariseilor au fost oarecum dezorientaţi. Ei erau mulţumiţi de a-l avea sub jurisdicţia lor, dar erau uşor deconcertaţi de îndrăzneala sa. Ei îşi aminteau că, cu prilejul precedentei sale vizite în Bethania, Lazăr fusese sculat dintre morţi, şi Lazăr devenea o mare problemă pentru duşmanii lui.

(1878.5) 172:1.2 Cu şase zile înainte de Paşti, în seara de după sabat, toată Bethania şi tot Bethfagiul s-au reunit pentru a sărbători sosirea lui Iisus printr-un banchet public la Simon. Această cină era în onoarea lui Iisus şi a lui Lazăr; ea a fost oferită bravând Sinedriul. Marta a dirijat servirea mesei. Sora sa, Maria, se găsea printre spectatori, căci era contrar datinii iudeilor ca o femeie să ia parte la un banchet public. Agenţii Sinedriului erau prezenţi, dar se temeau să pună mâna pe Iisus în mijlocul prietenilor săi.”

(1879.1) 172:1.3 Iisus a discutat cu Simon al lui Ioşua, al cărui prenume era omonim cu al său, şi a povestit cum Ioşua şi israeliţii sosiseră la Ierusalim prin Ierihon. Comentând legenda căderii zidurilor Ierihonului, Iisus a zis: „Pe mine nu mă interesează aceste ziduri de cărămidă şi de piatră, ci aş vrea să provoc surparea zidurilor de prejudecăţi, de fariseism şi de ură din faţa proclamării iubirii Tatălui pentru toţi oamenii.”

(1879.2) 172:1.4 Banchetul a continuat firesc şi cu voie bună, atâta doar că apostolii erau umbriţi de o gravitate neobişnuită. Iisus era excepţional de bine dispus şi se jucase cu copiii până în momentul aşezării la masă.

(1879.3) 172:1.5 Nu s-a produs nimic extraordinar până la sfârşitul ospăţului, când Maria, sora lui Lazăr, a ieşit din grupul de spectatori, a înaintat până la divanul unde Iisus stătea întins ca oaspete de onoare şi s-a apucat să desfacă un flacon de alabastru care conţinea unguent foarte rar şi costisitor. După ce l-a uns capul Maestrului, ea a început să-i verse din el şi pe picioare şi şi-a desfăcut părul pentru a i le şterge. Toată casa a fost umplută de parfumul unguentului, şi toţi asistenţii au fost stupefiaţi de ceea ce făcuse Maria. Lazăr n-a zis nimic, dar, când unii dintre oaspeţi au murmurat de indignare la această folosire a unui unguent atât de scump, Iuda Iscariotul s-a apropiat de locul unde Andrei era întins şi i-a zis: „De ce nu s-a vândut uleiul acesta şi banii de pe el să fie daţi pentru hrănirea săracilor? Tu ar trebui să zici Maestrului să reprobe această risipă.”

(1879.4) 172:1.6 Ştiind la ce se gândeau şi auzind ceea ce ziceau, Iisus şi-a pus mâna pe capul Mariei îngenuncheate alături de el şi, cu o expresie de bunătate pe chipul său, i-a zis: „Fiecare dintre voi s-o lase în pace. De ce o supăraţi cu toate acestea, având în vedere că în inima ei a făcut o faptă bună? Vouă care murmuraţi zicând că acest unguent ar fi trebuit vândut şi banii daţi săracilor, îngăduiţi-mi să vă spun că voi aveţi întotdeauna săraci cu voi, astfel încât puteţi să vă ocupaţi de ei ori de câte ori vi se pare bine. Dar eu, eu nu voi fi întotdeauna cu voi; voi merge în curând alături de Tatăl meu. Această femeie a păstrat de multă vreme acest unguent pentru corpul meu cu prilejul îngropării mele; din moment ce ea a crezut un lucru bun să procedeze la această ungere anticipându-mi moartea, această satisfacţie nu-i va fi refuzată. Făcând aceasta, Maria v-a blamat pe voi toţi, în sensul că, prin actul acesta, ea îşi manifestă credinţa în ceea ce am zis despre moartea mea şi urcarea mea alături de Tatăl din ceruri. Această femeie nu va fi mustrată pentru ceea ce a făcut în seara aceasta. Eu vă zic însă că, în epocile ce vor veni, peste tot în lume unde evanghelia va fi predicată, ceea ce a făcut ea va fi povestit în memoria ei.”

(1879.5) 172:1.7 Din cauza acestei mustrări, luată ca un reproş personal, Iuda Iscariotul s-a decis în cele din urmă să caute o răzbunare pentru sentimentele lui rănite. El de multe ori nutrise aceste idei în subconştientul său, dar acum a îndrăznit să nutrească şi gânduri rele în mintea sa, în mod deschis şi conştient. Mulţi alţi oaspeţi l-au încurajat în această atitudine, căci preţul unguentului echivala cu salariul unui om pe timp de un andestul pentru a oferi pâine la cinci mii de persoane. Dar Maria îl iubea pe Iisus; ea îşi procurase preţiosul unguent pentru a îmbălsăma corpul lui după moartea sa, căci ea credea în cuvintele lui când el îi avertiza că trebuia să moară. Aplicarea unguentului nu trebuia să fie refuzată Mariei, chiar dacă şi-ar schimba părerea şi s-ar hotărî să facă această ofrandă Maestrului pe când el era încă viu.

(1879.6) 172:1.8 Lazăr şi Marta ştiau amândoi că Mariei îi luase mult timp ca să strângă banii destinaţi cumpărării acestui flacon de nard; ei aprobau din toată inima că ea acţionase în această chestiune potrivit dorinţei din inima ei, căci ei erau bogaţi şi puteau uşor să-şi permită luxul unei asemenea ofrande.

(1880.1) 172:1.9 Când liderii preoţilor au auzit de această cină din Bethania în cinstea lui Iisus şi a lui Lazăr, au început să se sfătuiască cu privire la ce linie de conduită să urmeze faţă de Lazăr. Ei au decis curând că Lazăr trebuia şi el să moară. Au tras concluzia, pe drept cuvânt, că ar fi inutil să-l omoare pe Iisus dacă îl lăsau să trăiască pe Lazăr, pe care Iisus îl ridicase dintre morţi.

2. Duminică dimineaţa cu apostolii

(1880.2) 172:2.1 În dimineaţa aceasta de duminică, în magnifica grădină a lui Simon, Maestrul i-a chemat pe cei doisprezece apostoli ai săi în jurul său şi le-a dat instrucţiunile finale pregătitoare pentru intrarea lor în Ierusalim. El le-a zis că va rosti probabil multe predici şi va preda numeroase lecţii înainte de a se întoarce alături de Tată, dar le-a recomandat să se abţină de la orice acţiune publică în timpul acestei şederi de Paşti la Ierusalim. Le-a prescris să rămână pe lângă el şi „să vegheze şi să se roage”. Iisus ştia că un mare număr dintre apostolii şi discipolii lui imediaţi purtau deja săbii ascunse asupra lor, dar n-a făcut nici o aluzie la această stare de lucruri.

(1880.3) 172:2.2 Instrucţiunile din această dimineaţă comportau un scurt rezumat al slujirii apostolilor de la ziua hirotonisirii lor de lângă Capernaum şi până în ziua aceasta când se pregăteau să intre în Ierusalim. Apostolii l-au ascultat în tăcere şi n-au pus nici o întrebare.

(1880.4) 172:2.3 Devreme în dimineaţa aceea, David Zebedeu îi încredinţase lui Iuda fondurile provenind din vânzarea echipamentului din tabăra de la Pella. La rândul său, Iuda încredinţase cea mai mare parte din banii aceia lui Simon, gazda lor, pentru ca el să-i păstreze în anticiparea exigenţelor intrării lor în Ierusalim.

(1880.5) 172:2.4 După conferinţa cu apostolii, Iisus a avut o convorbire cu Lazăr şi i-a recomandat să evite să-şi sacrifice viaţa spiritului de răzbunare al Sinedriului. Pentru a da ascultare acestei recomandări a fugit Lazăr cu câteva zile mai târziu la Filadelfia, când funcţionarii Sinedriului au trimis agenţii ca să-l aresteze.

(1880.6) 172:2.5 Într-un anumit sens, toţi discipolii lui Iisus simţeau criza iminentă, dar au fost împiedicaţi de a-i înţelege pe deplin gravitatea prin voioşia neobişnuită şi excepţionala bună dispoziţie a Maestrul.

3. Plecarea către Ierusalim

(1880.7) 172:3.1 Bethania era aproape la trei kilometri de templu, şi era ora unu şi jumătate, în această după-amiază de duminică, când Iisus s-a pregătit să pornească către Ierusalim. El avea sentimente de profundă afecţiune pentru Bethania şi pentru oamenii simpli care o locuiau. Nazareth, Capernaum şi Ierusalim îl respinseseră, dar Bethania îl acceptase şi crezuse în el. În acest mic sat, unde aproape toţi bărbaţii, femeile şi copiii erau credincioşi, Iisus a ales să înfăptuiască cea mai puternică lucrare a efuziunii sale terestre, reînvierea lui Lazăr. Dacă l-a ridicat din morţi, asta n-a fost pentru a-i face pe locuitori să creadă, ci mai degrabă pentru că ei credeau deja.

(1880.8) 172:3.2 Iisus se gândise toată dimineaţa la intrarea sa în Ierusalim. Până atunci, el se străduise mereu să împiedice ca publicul să-l aclame ca fiind Mesia, dar, în ziua aceea, situaţia era diferită. El se apropia de sfârşitul încarnării sale, moartea sa fusese decretată de Sinedriu şi nu exista nici un inconvenient în a permite discipolilor lui să-şi exprime liber sentimentele, întocmai cum s-ar fi produs dacă ar fi ales să facă o intrare oficială şi publică în oraş.

(1881.1) 172:3.3 Iisus nu a hotărât să facă această intrare publică în Ierusalim nici ca pe un ultim apel, nici ca pe o ultimă încercare de a pune mâna pe putere. Aceasta n-a fost nici doar pentru a satisface dorinţele umane ale discipolilor şi apostolilor săi. Iisus nu întreţinea nici una dintre iluziile fantasmagorice ale unui visător; el ştia bine care va fi deznodământul unei asemenea vizite.

(1881.2) 172:3.4 După ce a decis să facă o intrare publică la Ierusalim, Maestrul a fost confruntat cu necesitatea de a alege o metodă convenabilă pentru a executa hotărârea sa. El a trecut în revistă numeroasele profeţii, mai mult sau mai puţin contradictorii, aşa-zise mesianice, dar n-a găsit decât una singură susceptibilă de a-i fi potrivită de urmat. Cea mai mare parte a afirmaţiilor profetice descriau un rege, fiu şi succesor al lui David, un om îndrăzneţ şi agresiv, capabil să elibereze temporar tot Israelul de jugul dominaţiei străine. Dar exista un pasaj al Scripturilor, uneori asociat lui Mesia de aceia care se ataşau mai mult de conceptul spiritual al misiunii sale. Iisus s-a gândit că acest pasaj putea logic servi drept ghid pentru intrarea lui în Ierusalim. Acest text se găsea în Zaharia şi zicea: „Bucură-te mult, o, fiică a Sionului; scoate strigăte de bucurie, o, fiică a Ierusalimului. Iată, regele tău vine la tine. El este drept şi aduce salvarea. El vine cu umilinţă şi cu bunăvoinţă, călare pe un mânz de catâr.”

(1881.3) 172:3.5 Un rege războinic intra întotdeauna într-un oraş călare pe un cal; un rege aflat într-o misiune de pace şi prietenie intra întotdeauna călărind pe un catâr. Iisus nu va intra în Ierusalim ca un om pe şaua calului, ci era gata să intre paşnic şi cu bune intenţii ca Fiu al Omului pe un măgar.

(1881.4) 172:3.6 Iisus încercase de mult timp să insufle, prin învăţătură directă, apostolilor şi discipolilor lui că împărăţia lui nu era al acestei lumi, că era vorba de o chestiune pur spirituală; dar nu izbutise. Acum, el voia să încerce, printr-un apel simbolic, ceea ce nu reuşise să facă prin învăţătura sa clară şi personală. În consecinţă, Iisus i-a chemat pe Petru şi pe Ioan imediat după masa de prânz şi le-a ordonat să meargă în Bethfagi, un sat vecin situat un pic mai încolo de drumul mare, şi la scurtă distanţă în nord-vestul Betaniei. El le-a zis: Mergeţi la Bethfagi şi, când veţi ajunge la răscrucea de drumuri, veţi găsi acolo un pui de asin legat acolo. Dezlegaţi mânzul şi aduceţi-l. Dacă cumva vă întreabă cineva de ce faceţi asta, spuneţi-i doar atât: Maestrul are nevoie de el. Când cei doi apostoli s-au dus către Bethfagi conform instrucţiunilor primite, ei au găsit mânzul legat pe drum lângă mama sa în preajma unei case din colţ. În timp ce Petru dezlega mânzul, proprietarul a sosit şi a întrebat de ce făceau asta. Când Petru i-a răspuns conform instrucţiunilor Maestrului, omul a zis: Dacă Maestrul vostru este  din Galileea, mânzul este la dispoziţia sa. Şi ei au adus deci măgăruşul.

(1881.5) 172:3.7 Între timp, mai multe sute de pelerini se reuniseră în jurul lui Iisus şi al apostolilor săi. Din mijlocul dimineţii, vizitatorii în trecere, care se duceau la sărbătoarea de Paşti se opriseră acolo. Totuşi, David Zebedeu şi câţiva dintre foştii lui mesageri au luat asupra lor sarcina de a merge la Ierusalim, unde au răspândit, printre mulţimile de pelerini care vizitau templul, vestea că Iisus din Nazareth îşi făcea intrarea triumfală în oraş. În consecinţă, mai multe mii dintre acei pelerini au dat năvală pentru a-l saluta pe acest profet, autorul minunilor de care se vorbise atât de mult, şi pe care unii îl luau drept Mesia. Această mulţime care ieşea din Ierusalim l-a întâmpinat pe Iisus şi grupul care se îndrepta către Ierusalim, îndată după ce trecuseră de creasta Muntelui Măslinilor şi începuseră să coboare către oraş.

(1882.1) 172:3.8 Când procesiunea a plecat din Bethania, entuziasmul era mare printre mulţimea veselă de discipoli, de credincioşi şi de pelerini vizitatori, dintre care mulţi veneau din Galileea şi din Pereea. În momentul plecării, cele doisprezece femei ale corpului evanghelic iniţial, însoţite de câteva colaboratoare, au ajuns pe scenă şi s-au alăturat acestei procesiuni extraordinare care se îndrepta cu veselie către oraş.

(1882.2) 172:3.9 Înainte de pornire, gemenii lui Alfeu şi-au pus mantalele pe măgăruş şi au ţinut animalul în vreme ce Maestrul îl încăleca. Pe când procesiunea urca Muntele Olivetului, mulţimea bucuroasă şi-a aruncat veşmintele pe pământ şi au adus crengi culese din copacii vecini pentru a face un covor de onoare pentru măgăruşul care îl purta pe Fiul regal, Mesia promis. Coborând ei către Ierusalim, mulţimea fericită a început să cânte, sau mai degrabă să strige la unison psalmul: „Osanale Fiului lui David. Binecuvântat fie acela care vine în numele Domnului. Osanale celui Preaînalt din ceruri. Binecuvântat fie împărăţia care coboară din ceruri.”

(1882.3) 172:3.10 Iisus a fost vesel şi bucuros pe parcursul traseului, până în clipa când a ajuns pe creasta Muntelui Măslinilor de unde aveai o vedere panoramică asupra oraşului şi a turnurilor templului. Maestrul a oprit procesiunea, şi o mare tăcere s-a abătut peste mulţimea care îl vedea plângând. Coborându-şi privirea peste vasta mulţime care ieşea din oraş pentru a-l întâmpina, Maestrul a zis, cu multă emoţie şi cu o voce înecată în lacrimi: O Ierusalime, dacă ai fi ştiut numai, chiar şi tu, măcar în această zi pe care ţi-e dată, lucrurile care aparţin păcii tale, şi pe care le-ai fi putut avea cu atâta abundenţă! Însă, acum, aceste glorii v-au fost ascunse ochilor voştri. Tu eşti pe cale de a respinge pe Fiul Păcii şi de a întoarce spatele evangheliei salvării. Curând va veni ziua în care duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul vostru şi te vor asedia din toate părţile; te vor distruge din temelie, şi nu va rămâne piatră pe piatră din tine. Şi toate acestea ţi se vor întâmpla pentru că tu nu ai cunoscut timpul divinei tale vizitări. Tu eşti pe punctul de a respinge darul lui Dumnezeu şi toţi oamenii te vor respinge pe tine.

(1882.4) 172:3.11 Când Iisus a terminat de vorbit, ei au început să coboare Muntele Măslinilor şi au întâlnit curând mulţimea de vizitatori care veneau din Ierusalim agitând crenguţe de palmier, strigând osanale şi exprimându-şi în diverse chipuri veselia şi solidaritatea ei. Maestrul nu făcuse nimic pentru ca mulţimile să iasă din Ierusalim ca să le vină în întâmpinare; alţii se ocupaseră de asta. El n-a premeditat niciodată nici o scenă teatrală.

(1882.5) 172:3.12 Mulţimii care năvălea pentru a-i ura bun venit Maestrului, i se alăturaseră numeroşi farisei şi alţi duşmani ai lui Iisus. Ei au fost atât de descumpăniţi de această explozie bruscă şi neaşteptată de aclamaţii populare, încât le-a fost frică să-l aresteze pe Iisus, de teamă ca nu cumva acest act să stârnească deschis o revoltă populară. Ei se temeau mult de comportamentul masei de vizitatori, care auziseră vorbindu-se mult despre Iisus, şi dintre care un mare număr credeau în el.

(1882.6) 172:3.13 La apropierea de Ierusalim, mulţimea a devenit mai demonstrativă, până într-atâta încât unii farisei şi-au croit drum până la Iisus şi i-au zis: „Maestre, ar trebui să-i dojeneşti pe discipolii tăi şi să-i îndemni să se comporte mai cuviincios.” La care Iisus a răspuns: „Se cuvine ca aceşti copii să ureze bun venit Fiului Păcii, pe care conducătorii preoţilor l-au respins. Ar fi inutil să-i opresc, de teamă ca nu cumva în locul lor să înceapă a striga pietrele acestea de pe marginea drumului.”

(1882.7) 172:3.14 Fariseii s-au grăbit s-o ia înaintea procesiunii pentru a se alătura Sinedriului, care se afla atunci la templu, şi le-au dat seamă confraţilor lor: „Vedeţi, tot ceea ce facem noi nu serveşte la nimic; suntem reduşi la tăcere de acest galileean. Poporul a devenit nebun după el; dacă nu-i oprim pe aceşti ignoranţi, lumea întreagă o să-l urmeze.”

(1883.1) 172:3.15 În realitate, nu se putea ataşa nici o semnificaţie profundă acestei explozii superficiale şi spontane de entuziasm popular. Deşi voioasă şi sinceră, această întâmpinare nu denotă nici o convingere reală sau profunda in inima acestei mulţimi vesele. Aceleaşi mulţimi au fost tot atât de prompte în a-l respinge pe Iisus, mai târziu în aceeaşi săptămână, de îndată ce Sinedriul a luat cu fermitate şi cu hotărâre poziţie împotriva lui, când ele şi-au pierdut iluzii – când şi-au dat seama că Iisus nu avea să-şi instaureze împărăţia conform speranţelor lor îndelung nutrite.

(1883.2) 172:3.16 Însă tot oraşul a fost puternic agitat, până într-atâta încât toată lumea întreba: „Cine este omul acesta?” Şi mulţimea răspundea: „Acesta este profetul din Galileea, Iisus din Nazareth.”

4. Vizita la templu

(1883.3) 172:4.1 În vreme ce gemenii Alfeu urmau să restituie măgarul proprietarului lui, Iisus şi cei zece apostoli s-au despărţit de asociaţii lor cei mai apropiaţi şi s-au preumblat prin templu observând pregătirile Paştilor. Nu s-a făcut nici o tentativă de a-l molesta pe Iisus, căci Sinedriul se temea mult de popor, şi, la urma urmei, această teamă era unul dintre motivele pentru care Iisus permisese mulţimii să-l aclame astfel. Apostoli cu greu înţelegeau că acesta era unicul procedeu uman susceptibil să împiedice eficient ca Iisus să nu fie arestat pe loc cu prilejul intrării lui în oraş. Maestrul dorea să dea locuitorilor Ierusalimului, umili şi însemnaţi, precum şi zecilor de mii de asistenţi la Paşti, această ultimă şansă în plus de a auzi evanghelia şi de a primi, dacă o vroiau, pe Fiul Păcii.

(1883.4) 172:4.2 Acum, în timp ce după-amiaza se termina şi mulţimile mergeau să se refacă, Iisus şi discipolii lui imediaţi au fost lăsaţi singuri. Ce zi ciudată fusese aceea! Apostolii erau gânditori, dar muţi. Niciodată, în cursul asocierii lor cu Iisus, ei nu mai asistaseră la o zi asemănătoare. Ei s-au aşezat vreme de câteva clipe ei s-au aşezat lângă amplasamentul comorii templului, observându-i pe oamenii care îşi vărsau acolo contribuţia: bogaţii vărsau sume largi în caseta de ofrande, şi fiecare dădea ceva după posibilităţile sale. La sfârşit a venit o văduvă săracă, îmbrăcată mizerabil, şi au remarcat că ea punea doi bănuţi (mici monezi de cupru) în pâlnie. Atunci, Iisus a atras atenţia apostolilor asupra văduvei zicând: Reţineţi bine ceea ce tocmai aţi văzut. Această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi ceilalţi, căci ceilalţi n-au dat decât o mică fracţiune din surplusul lor, pe câtă vreme, cu toată mizeria ei, această biată femeie a dat tot ceea ce avea, chiar şi necesarul ei.

(1883.5) 172:4.3 În timp ce se lăsa seara, ei umblau în tăcere prin curţile templului, şi, după ce a observat o dată mai mult aceste scene familiare, Iisus şi-a reamintit emoţiile legate de vizitele sale anterioare, fără a le uita pe primele, şi i-a zis: „Să mergem sus în Bethania ca să ne odihnim.” Iisus, cu Petru şi Ioan, au mers să locuiască la Simon, în timp ce ceilalţi apostoli au fost găzduiţi la prietenii lor din Bethania şi din Bethfagi.

5. Atitudinea apostolilor

(1883.6) 172:5.1 În această seară de duminică, pe parcursul întoarcerii către Bethania, Iisus a mers înaintea apostolilor. Nu s-a pronunţat nici o vorbă până în clipa când s-au despărţit după ce au sosit la casa lui Simon. Niciodată cei doisprezece oameni n-au încercat sentimente atât de variate şi inexplicabile ca cele care surveneau acum în mintea şi în sufletul acestor ambasadori ai împărăţiei. Aceşti robuşti galileeni erau tulburaţi şi descumpăniţi; nu ştiau la ce să se aştepte; erau prea surprinşi ca să fie speriaţi. Nu ştiau nimic de planurile Maestrului pentru ziua următoare, şi n-au pus nici o întrebare. S-au dus la locuinţele lor, dar n-au dormit mult, cu excepţia gemenilor. Totuşi, ei n-au pus nici o pază înarmată în preajma lui Iisus la Simon acasă.

(1884.1) 172:5.2 Andrei era complet nedumerit şi aproape dezorientat. A fost singurul apostol care n-a căutat să evalueze în mod serios explozia populară de aclamaţii. El era prea preocupat de gândul responsabilităţii sale de conducător al corpului apostolic pentru a analiza serios sensul sau semnificaţia zgomotoaselor osanale ale mulţimii. Andrei avea mare grijă să vegheze asupra unora dintre asociaţii lui, pentru care se temea ca nu cumva să se lase purtaţi de emoţii în timpul entuziasmului popular, mai ales a lui Petru, Iacob, Ioan şi Simon Zelotul. În toată această zi şi în cele imediat următoare, Andrei a fost asaltat de mari îndoieli, dar nu şi-a exprimat nici una dintre aceste îngrijorări către asociaţii lui apostolici. El era preocupat de atitudinea unora dintre cei doisprezece, pe care îi ştia înarmaţi cu sabie, dar ignora faptul că propriul lui frate purta şi el una. Procesiunea intrând în Ierusalim n-a făcut decât o impresie relativ superficială asupra lui Andrei. El era prea ocupat cu responsabilităţile sarcinii sale pentru a fi în vreun alt fel atins.

(1884.2) 172:5.3 Simon Petru a fost mai întâi aproape ameţit de această manifestaţie populară de entuziasm; dar era foarte trezit în clipa când s-au înapoiat în Bethania în noaptea aceea. Petru nu putea nici cum să-şi închipuie unde voia să ajungă Maestrul. Era teribil de dezamăgit că Iisus nu profitase de acest val de favoare populară pentru a face vreo proclamaţie. Petru n-a izbutit să înţeleagă de ce Iisus nu vorbise mulţimii pe când sosise la templu, sau cel puţin să fi permis vreunuia dintre apostoli să se adreseze mulţimii. Petru era un mare predicator, şi nu-i plăcea să vadă pierzându-se un auditoriu atât de vast, atât de receptiv şi atât de entuziasmat. I-ar fi plăcut atât de mult să predice evanghelia împărăţiei acestei mulţimi, pe loc, în templu, dar Maestrul le interzisese în mod expres să propovăduiască sau să predice în Ierusalim în această săptămână a Paştilor. Reacţia la procesiunea spectaculară din oraş a fost dezastruoasă pentru Simon Petru. Pe timpul nopţii Petru se dezmeticise şi era copleşit de o tristeţe inexprimabilă.

(1884.3) 172:5.4 Pentru Iacob Zebedeu, această duminică a fost o zi de perplexitate şi de tulburare profundă; el nu pricepea rostul evenimentelor; el nu putea planul Maestrului care permitea acestor excesive aclamaţii, şi care refuza apoi să rostească măcar un cuvânt mulţimii odată ajuns la templu. Pe când procesiunea cobora de pe Olivet către Ierusalim, şi mai ales în momentul în care el i-a întâlnit pe miile de pelerini care se năpusteau să-l întâmpine pe Maestru, Iacob a fost crunt sfâşiat de sentimente contradictorii: exaltare şi satisfacţie pentru ceea ce vedea, şi profundă teamă pentru ceea ce avea să se petreacă la sosirea lor la templu. După aceea, el a fost descurajat şi umplut de dezamăgire când l-a văzut pe Iisus coborând de pe măgar şi plimbându-se agale prin curţile templului. Iacob nu putea înţelege de ce el irosea această magnifică ocazie de a proclama împărăţia. Seara, mintea sa a fost cuprinsă de o angoasantă şi teribilă incertitudine.

(1884.4) 172:5.5 Ioan Zebedeu s-a apropiat oarecum de înţelegerea motivelor acţiunilor lui Iisus; cel puţin el pricepea parţial semnificaţia spirituală a ceea ce se chema intrarea triumfală în Ierusalim. În vreme ce mulţimea se îndrepta spre templu şi îl vede pe Maestrul lui călărind pe măgar, el şi-a amintit că l-a auzit pe Iisus citând pasajul din Scripturi unde Zaharia îl descria pe Mesia ca un om al păcii intrând în Ierusalim pe un măgar. Reflectând la acest citat din Scripturi, Ioan a început să înţeleagă sensul simbolic al spectacolului din această după-amiază de duminică. Cel puţin, el a înţeles destul semnificaţia pasajului Scripturilor ca să se poată bucura întrucâtva de episodul acela şi ca să nu se lase deprimat în exces prin finalul aparent inutil al procesiunii triumfale. Ioan avea un tip de minte care înclina în mod firesc să gândească şi să simtă în simboluri.

(1885.1) 172:5.6 Filip a fost complet descumpănit de caracterul brusc şi spontan al exploziei. Coborând Olivetul, el nu şi-a putut aduna îndeajuns ideile pentru a ajunge la o concluzie precisă asupra semnificaţiei defilării. Într-un sens, el se bucura de spectacol pentru că Maestrul său era onorat. Sosind la templu, el a fost tulburat de ideea că Iisus ar putea să-i ceară să hrănească mulţimea, şi astfel că, conduita lui Iisus care se îndepărta liniştit de mulţimi, şi care dezamăgise atât de crunt majoritatea apostolilor a fost, pentru Filip, o mare uşurare. Mulţimile constituiseră uneori o mare încercare pentru administratorul celor doisprezece. Dup ce fusese eliberat de aceste temeri personale privitoare la nevoile materiale ale mulţimii, Filip i s-a alăturat lui Petru pentru a-şi exprima dezamăgirea pentru că nu se făcuse nimic pentru a se propovădui mulţimii. În seara aceea, Filip a cugetat din nou la aceste experienţe şi a fost tentat să pună la îndoială toată ideea de regat. El s-a întrebat cu onestitate şi cu uimire de semnificaţia posibilă a tuturor acestor evenimente, dar n-a împărtăşit aceste îndoieli nimănui. Îl iubea prea mult pe Iisus şi avea o mare credinţă personală în Maestru.

(1885.2) 172:5.7 Nataniel a fost apostolul care, în afară de aspectele simbolice şi profetice ale evenimentelor, era cel mai aproape de înţelege motivul Maestrului de a se încredinţa de sprijinul popular al pelerinilor de Paşti. Înainte de a ajunge la templu, el s-a gândit că, fără această intrare spectaculară în Ierusalim, Iisus ar fi fost oprit de agenţii Sinedriului şi azvârlit în închisoare încă din clipa în care s-ar fi încumetat să intre în oraş. El n-a fost deci câtuşi de puţin surprins să vadă că Maestrul nu se mai servea de mulţimea entuziastă după ce a pătruns în incinta oraşului şi a făcut o astfel de impresie asupra conducătorilor iudei încât ei s-au abţinut de la a-l pune imediat sub stare de arest. Înţelegând adevăratul motiv al Maestrului de a pătrunde în oraş în felul acesta, Nataniel a rămas în mod firesc mai bine echilibrat pe când urma grupul, şi a fost mai puţin tulburat sau dezamăgit decât ceilalţi apostoli de conduita ulterioară a lui Iisus. Nataniel avea mare înţelegere în aptitudinea lui Iisus de a înţelege oamenii, şi în sagacitatea sa şi în abilitatea sa de a mânui situaţiile dificile.

(1885.3) 172:5.8 Matei a fost mai întâi descumpănit de zăpăceala spectacolului. El n-a priceput semnificaţia a ceea ce îi vedeau ochii decât în momentul în care, l-a rândul său, el şi-a amintit de citatul lui Zaharia în care profetul făcea aluzie la bucuria Ierusalimului pentru că regele lui venise, aducând salvarea şi călărind pe un măgăruş. În timp ce procesiunea se îndrepta către oraş apoi se orienta către templu, Matei a căzut în extaz; el avea convingerea că ceva extraordinar se va produce în momentul în care Maestrul va sosi la templu în fruntea acestei mulţimi care scotea strigăte. Când un fariseu l-a luat în râs pe Iisus zicând: „Uitaţi-vă cu toţii, vedeţi-l pe cel care vine aici, regele iudeilor călare pe un cal”, Matei nu s-a abţinut să-l lovească decât graţie unui mare efort de stăpânire de sine. Nimeni dintre cei doisprezece nu era mai deprimat decât el, în seara aceea, pe drumul de întoarcere în Bethania. După Simon Petru şi Simon Zelotul, el a fost cel care a încercat cea mai violentă tensiune nervoasă şi s-a pomenit, seara, într-o stare de completă istovire. Dar, în dimineaţa zilei următoare, Matei îşi recăpătase curajul; la urma urmei, el ştia să piardă.

(1886.1) 172:5.9 Toma a fost cel mai descumpănit şi cel mai nedumerit dintre cei doisprezece. În cea mai mare parte a timpului, el s-a mărginit la a-i urmări pe ceilalţi, privind spectacolul şi întrebându-se sincer care ar putea fi mobilul Maestrului pentru a participa la o atât de ciudată defilare. În străfundul inimii sale, el considera toată scena ca puţin copilărească, dacă nu de-a dreptul stupidă. Nu-l mai văzuse pe Iisus făcând aşa ceva, şi era nedumerit în încercarea de a-i explica conduita Maestrului, în acea după-amiază de duminică. În clipa în care au ajuns la templu, Toma a tras concluzia că această defilare populară avea rostul de a înfricoşa Sinedriul astfel încât acesta să nu îndrăznească să-l aresteze imediat pe Maestru. Pe drumul de întoarcere în Bethania, Toma a chibzuit mult, dar n-a zis nimic. La ora culcării, iscusinţa Maestrului de a organiza tumultoasa intrare în Ierusalim începuse să-i facă întrucâtva apel la simţul umorului, şi el a fost foarte încurajat de această reacţie.

(1886.2) 172:5.10 Această duminică începuse ca o mare zi pentru Simon Zelotul. El avea viziuni de acţiuni minunate înfăptuite în Ierusalim în cursul următoarelor zile, şi în aceea avea dreptate, dar Simon visa la instaurarea noii suveranităţi naţionale a iudeilor, cu Iisus pe tronul lui David. Simon şi-i imagina pe naţionalişti trecând la acţiune odată cu proclamarea împărăţiei, cu el însuşi la comanda supremă a forţelor militare ale noului regat, pe cale de a se aduna. Pe drumul de coborâre de pe Muntele Măslinilor, el prevedea chiar şi că membrii Sinedriului şi toţi partizanii lui vor fi morţi în ziua aceea înainte de apusul soarelui. El credea realmente că urma să se producă un mare eveniment. El era omul cel mai zgomotos din toată mulţimea. Dar la ora cinci după-amiază el nu mai era decât un apostol serios, abătut şi deziluzionat. El nu şi-a revenit niciodată complet din depresiunea care l-a afectat ca urmare a şocului din această zi; cel puţin, el nu s-a refăcut decât la mult timp după reînvierea Maestrului.

(1886.3) 172:5.11 Pentru gemenii Alfeu, această zi a fost perfectă. Ei s-au bucurat realmente tot timpul. Ca armare a absenţei lor din timpul paşnicei vizite la templu, ei au scăpat în mare parte de contralovitura aclamaţiilor populare. Ei n-au putut înţelege cu nici un chip comportamentul abătut al apostolilor la întoarcerea lor în Bethania, în seara aceea. În amintirile gemenilor, această zi a fost întotdeauna cea în care ei s-au simţit cel mai aproape de cer pe pământ; ea a fost apogeul satisfăcător al întregii lor cariere de apostoli. Amintirea exaltării acestei după-amieze de duminică i-a susţinut pe parcursul întregii tragedii a acestei memorabile săptămâni, până la ora crucificării. Aceasta era intrarea regală cea mai potrivită pe care puteau s-o conceapă gemenii; ei s-au bucurat de fiecare clipă a spectacolului. Ei aprobau pe deplin tot ceea ce au văzut, şi au îndrăgit multă vreme amintirea.

(1886.4) 172:5.12 Dintre toţi apostolii, Iuda Iscariotul a fost cel mai defavorabil afectat de intrarea procesională în Ierusalim. Mintea sa fermenta dezagreabil pentru că Maestrul îl dojenise, în ajun, în legătură cu ungerea făcută de Maria la ospăţul dat de Simon. Iuda era dezgustat de tot spectacolul, care i se părea copilăresc, dacă nu de-a dreptul ridicol. În vreme ce acest apostol înclinat spre răzbunare observau evenimentele acestei după-amieze de duminică, Iisus i se părea a semăna mai mult cu un bufon decât cu un rege. Iuda era profund enervat de acest spectacol. El împărtăşea punctul de vedere al grecilor şi al romanilor care dispreţuiau orice persoană care accepta să călărească pe un măgar sau pe un catâr. În momentul în care procesiunea triumfală a intrat în oraş, Iuda aproape că se decisese să abandoneze orice idee despre un asemenea regat. Era aproape hotărât să renunţe la toate aceste încercări burleşti de stabilire a împărăţiei cerurilor. Apoi el s-a gândit la reînvierea lui Lazăr, şi la multe alte evenimente, şi a decis să rămână cu cei doisprezece, măcar încă o zi. În plus, el purta punga lor de bani şi nu voia să plece ducând cu el fondurile apostolice. Pe drumul de întoarcere din Bethania, în seara aceea, conduita sa n-a părut ciudată, căci toţi apostolii erau deopotrivă de deprimaţi şi de tăcuţi.

(1887.1) 172:5.13 Iuda a fost foarte mult influenţat de faptul că prietenii lui saduchei l-au luat în râs. Nici un alt factor n-a exercitat, asupra hotărârii sale finale de a-l părăsi pe Iisus şi pe ceilalţi apostoli, o atât de puternică influenţă încât episodul survenit în momentul în care Iisus a ajuns la poarta oraşului. Un saducheu de seamă, prieten de familie al lui Iuda, s-a îndreptat în grabă către el cu intenţia de a-l ridiculiza puţin, dar fără răutate şi l-a bătut pe spate zicându-i: De ce ai o faţă aşa plouată, prietene bun? Bucură-te, şi alătură-te nouă pentru a-l aclama pe acest Iisus din Nazareth, regele Iudeilor, în timp ce trece pe poarta Ierusalimului, călare pe un măgar. Iuda nu dădu-se niciodată înapoi din faţa persecuţiilor, dar n-a putut îndura să fie luat în râs în felul acesta. Pe lângă sentimentul său îndelung nutrit de răzbunare, se amesteca acum această fatală frică de ridicol, acest sentiment teribil şi înfricoşător de a fi ruşinat de Maestrul său şi de tovarăşii lui apostoli. În inima sa, acest ambasador hirotonisit a-l împărăţiei era deja un dezertor nu-i rămânea decât să găsească un pretext plauzibil pentru a o rupe pe faţă cu Maestrul.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sărbători Religioase – Nașterea Maicii Domnului

Cu ocazia Nașterii Maicii Domnului …. fie ca și sufletele și inimile noastre să renască și să se umple de lumină și iubire … La Mulți Ani ! … tutor ce poartă numele Maria și derivatele lor  Mariana, Mioara, Mari, …  Marian, Marin … și altele .

Image result for foto nasterea maicii domnului

„La Naşterea Maicii Domnului”, Sfântul Andrei, episcop din Creta, spunea: „Sărbătorirea de astăzi cinsteşte naşterea Maicii Domnului, dar însemnătatea şi scopul acestui eveniment decurg din întruparea Cuvântului dumnezeiesc. De fapt, Maria se naşte, este alăptată şi creşte pentru a fi Mama Regelui nemuritor al veacurilor, Mama lui Dumnezeu. Tot pentru acest motiv, Biserica sărbătoreşte şi ziua venirii în lume a Mariei – aşa cum face numai pentru Ioan Botezătorul şi, natural, pentru Cristos –, spre deosebire de ceilalţi sfinţi, pe care-i sărbătoreşte de ziua «naşterii pentru cer»”. Naşterea Mariei este minunată şi sublimă, nu prin ceea ce cărţile apocrife istorisesc cu bogăţie de amănunte şi cu naivitate, ci prin faptul că reprezintă un moment hotărâtor în realizarea planului de mântuire urmat de iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Pe drumul Ierusalimului

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Pe drumul Ierusalimului

  1. Plecarea din Pella

  2. Estimarea preţului

  3. Turul în Pereea

  4. Propovăduind la Livias

  5. Orbul din Ierihon

  6. Vizita la Zacheu

  7. „Pe când trecea Iisus”

  8. Parabola lirelor

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 171

Pe drumul Ierusalimului

(1867.1) 171:0.1 ÎN ZIUA de după memorabila predică despre Împărăţia cerurilor, Iisus a anunţat că va pleca în ziua următoare, cu apostolii, pentru a asista la Paşte în Ierusalim, vizitând, în drum, numeroase oraşe ale Pereei meridionale.

(1867.2) 171:0.2 Cuvântarea asupra împărăţiei şi anunţul că el va asista la Paşte i-au determinat pe toţi discipolii să creadă că el mergea la Ierusalim pentru a inaugura regatul temporar al supremaţiei iudaice. Indiferent de ceea ce ar fi putut spune Iisus în legătură cu caracterul nematerial al împărăţiei, el n-a putut înlătura în întregime din mintea auditorilor săi iudei ideea că Mesia trebuia să întemeieze un fel de guvern naţionalist cu sediul la Ierusalim.

(1867.3) 171:0.3 Ceea ce a spus Iisus în predica sa de sabat n-a făcut decât să deruteze pe majoritatea discipolilor săi; foarte puţini dintre ei au fost iluminaţi de discursul Maestrului. Principalii discipoli înţelegeau întrucâtva învăţăturile sale privitoare la împărăţia interioara „împărăţia cerurilor din voi”, dar ei mai ştiau că Iisus vorbise şi de un alt regat viitor, şi credeau că de aceea urca Iisus acum la Ierusalim, pentru a stabili acest regat. Când au fost dezamăgiţi în aceste aşteptări, când Maestrul a fost respins de iudei şi când, mai târziu, Ierusalimul a fost efectiv distrus, ei s-au încă agăţat de această speranţă, crezând sincer că Maestrul va reveni curând în lume pentru a stabili împărăţia făgăduită.

(1867.4) 171:0.4 În după-amiaza din duminica aceea Salomeea, mama lui Iacob şi a lui Ioan Zebedeu, a venit către Iisus cu ai ei doi fii apostoli, ca şi cum s-ar fi apropiat de un potentat oriental; ea a căutat să-l facă pe Iisus să-i făgăduiască anticipat că îi va acorda ceea ce îi va cere, oricare ar fi cererea ei. Dar Maestrul n-a vrut să făgăduiască nimic; în loc de asta, el i-a cerut: Ce doreşti să fac pentru tine? Şi Salomeea a răspuns: Maestre, acum că mergi în sus către Ierusalim pentru a institui împărăţia, aş vrea făgăduinţa ta că fiii mei vor fi onoraţi odată cu tine, unul şezând în dreapta ta şi celălalt în stânga ta în împărăţia ta.

(1867.5) 171:0.5 Când Iisus a auzit această cerere a Salomeei, i-a zis: „Femeie, tu nu ştii ce ceri.” Apoi, uitându-se drept în ochii celor doi apostoli care căutau onoruri, le-a zis: „Pentru că vă cunosc şi vă iubesc de multă vreme, pentru că am şi locuit în casa mamei voastre, pentru că Andrei va desemnat să fiţi tot timpul pe lângă mine, voi îi permiteţi mamei voastre să vină în taină la mine şi să formuleze această cerere necuviincioasă. Îngăduiţi-mi să vă întreb aceasta: Sunteţi voi în stare să beţi din cupa din care sunt eu gata să beau?” Fără a sta nici o clipă pe gânduri, Iacob şi Ioan au răspuns: „Da, Maestre, suntem în stare.” Iisus zise atunci: „Sunt întristat să aflu că voi nu ştiţi de ce mergem la Ierusalim; sunt mâhnit să aflu că nu înţelegeţi natura împărăţiei mele. Sunt dezamăgit că o aduceţi pe mama voastră ca să-mi prezinte această cerere. Ştiu însă că, în inima voastră, voi mă iubiţi. Eu vă declar deci că într-adevăr, veţi bea cupa mea de amar şi veţi împărtăşi umilirea mea, dar nu mie îmi revine să vă confer un loc la dreapta mea sau la stânga mea. Aceste onoruri sunt rezervate celor care au fost desemnaţi de Tatăl meu.”

(1868.1) 171:0.6 Între timp, cineva raportase această conversaţie lui Petru şi celorlalţi apostoli; aceştia au fost indignaţi de faptul că Iacob şi Ioan ar fi căutat ca ei să fie preferaţi înaintea lor şi s-ar fi dus în taină cu mama lor formulând o astfel de cerere. Când au ajuns să discute între ei, Iisus i-a reunit pe toţi şi le-a zis: „Voi înţelegeţi bine cum conducătorii gentili îi domină pe supuşii lor, şi cum mai marii îşi exercită autoritatea. Însă nu tot aşa va fi în împărăţia cerurilor. Dacă careva vrea să fie mare printre voi, atunci să devină mai întâi servitorul vostru. Dacă cineva vrea să fie primul în regat, atunci să vă servească. Eu vă declar că Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci pentru a servi. Merg acum în Ierusalim pentru a-mi da viaţa făcând voia Tatălui meu, şi fiind în serviciul fraţilor mei.” Când apostolii au auzit aceste cuvinte, s-au retras ca să se roage. În seara aceea, ca răspuns la eforturile lui Petru, Iacob şi Ioan şi-au cerut scuzele de rigoare celor zece şi au intrat din nou în graţiile tovarăşilor lor.

(1868.2) 171:0.7 Cerând locuri în dreapta şi în stânga lui Iisus la Ierusalim, fiii lui Zebedeu nu îşi închipuiau nici pe departe că în mai puţin de o lună, învăţătorul lor preaiubit va fi atârnat, pe o cruce romană, cu un hoţ muribund la dreapta sa, iar în stânga un alt răufăcător. Şi mama lor, care a asistat la crucificare, şi-a adus aminte de prosteasca cerere cu care venise la Iisus în Pella cu privire la onorurile pe care cu atâta inconştienţă le căutase pentru fiii ei apostoli.

1. Plecarea din Pella

(1868.3) 171:1.1 Luni dimineaţa, pe 1 martie, Iisus şi cei doisprezece apostoli ai săi şi-au luat definitiv adio de la tabăra din Pella şi au pornit către sud în turul lor prin oraşele Pereei meridionale, unde asociaţii lui Abner erau la lucru. Ei au petrecut peste două săptămâni discutând cu cei şaptezeci, apoi s-au dus direct la Ierusalim pentru Paşte.

(1868.4) 171:1.2 Când Maestrul a plecat din Pella, discipolii, în număr de vreo mie, care erau în tabără cu apostolii, l-au urmat. La vadul Iordanului de pe drumul Ierihonului, aproape jumătate din acest grup l-a părăsit aflând că mergea la Hesbon, şi după ce şi-a ţinut predica despre „Estimarea Preţului”. Această jumătate şi-a continuat drumul şi a urcat către Ierusalim, în timp ce cealaltă jumătate a grupului l-a urmat pe Iisus vreme de două săptămâni pe parcursul turului său prin oraşele Pereei de sud.

(1868.5) 171:1.3 Într-un mod general, cea mai mare parte a discipolilor imediaţi ai lui Iisus au înţeles că tabăra din Pella fusese abandonată, dar luau asta ca pe o indicaţie că Maestrul lor îşi propunea, în sfârşit, mergea la Ierusalim pentru a-şi pune în valoare pretenţiile sale la tronul lui David. Marea majoritate a discipolilor săi n-a fost niciodată capabilă să priceapă vreun alt concept de regat al cerurilor. Oricare ar fi fost învăţăturile lui Iisus, ei n-ar fi vrut să renunţe la această concepţie iudaică despre regat.

(1868.6) 171:1.4 Acţionând pe baza instrucţiunilor apostolului Andrei, David Zebedeu a închis tabăra de vizitatori din Pella miercuri, 15 martie. În momentul acesta, aproape patru mii de vizitatori se aflau acolo, fără a mai socoti cele peste o mie de persoane care stăteau cu apostolii într-un loc cunoscut sub numele de „tabăra învăţătorilor”, şi care l-au însoţit pe Iisus şi pe cei doisprezece către sud. În ciuda neplăcerii sale de a o face, David a vândut tot echipamentul taberei unor numeroşi cumpărători şi s-a dus în Ierusalim cu fondurile astfel adunate, ca să le încredinţeze ulterior lui Iuda Iscariotul.

(1869.1) 171:1.5 David a fost prezent în Ierusalim în săptămâna ultimei şi tragicei săptămâni. El a luat-o pe mama sa cu el la Bethsaida după crucificare. Aşteptându-i pe Iisus şi pe apostoli, David s-a oprit la Lazăr în Bethania şi a fost profund tulburat de maniera în care fariseii începuseră să-l persecute şi să-l hărţuiască pe Lazăr de la reînvierea sa. Andrei îi ordonase lui David să întrerupă serviciul de mesageri, ceea ce a fost interpretat de toţi ca o indicaţie că împărăţia urma să fie curând instaurată în Ierusalim. David se pomenise fără slujbă şi aproape că se decisese să devină apărătorul voluntar al lui Lazăr, când obiectul solicitudinii sale indignate a fugit în grabă la Filadelfia. În consecinţă, la câtăva vreme după reînvierea lui şi după moartea mamei sale, David s-a dus în Filadelfia, însă nu mai înainte a o ajuta pe Marta şi pe Maria sa îşi vândă proprietăţile. El şi-a petrecut restul vieţii în asociere cu Abner şi cu Lazăr, şi a devenit supervizorul financiar al tuturor marilor activităţi care interesau împărăţia şi care îşi aveau centrul în Filadelfia pe durata vieţii lui Abner.

(1869.2) 171:1.6 La puţin timp după distrugerea Ierusalimului, Antiohia a devenit cartierul general al creştinismului Pavelian, în vreme ce Filadelfia rămânea centrul împărăţiei cerurilor după Abner. Din Antiohia, versiunea Paveliană a învăţăturilor lui Iisus şi despre Iisus s-a răspândit în toată lumea occidentală. Pornind din Filadelfia, misionarii versiunii abneriene a împărăţiei cerurilor s-au răspândit în toată Mesopotamia şi în Arabia, până în epoca ulterioară în care aceşti emisari intransigenţi ai învăţăturilor lui Iisus au fost copleşiţi de subita dezvoltare a islamului.

2. Estimarea preţului

(1869.3) 171:2.1 Când Iisus şi suita sa de aproape o mie de persoane au sosit la marginea Iordanului, la vadul din Bethania uneori numit Bethabara, discipolii lui au început să înţeleagă că Maestrul nu mergea direct la Ierusalim. În timp ce ezitau şi discutau între ei, Iisus s-a urcat pe o stâncă mare şi a rostit discursul care a fost intitulat „Estimarea preţului”. Maestrul a zis:

(1869.4) 171:2.2 ”Începând de acum, cei ce vor să mă urmeze trebuie să accepte să plătească preţul unei consacrări totale facerii voii Tatălui meu. Dacă vreţi să fiţi discipolii mei, trebuie să fiţi dispuşi să abandonaţi tată, mamă, soţie, copii, fraţi şi surori. Cine vrea de acum încolo să fie discipolul meu trebuie să accepte să renunţe chiar şi la viaţa sa, tot aşa cum Fiul Omului este gata să-şi ofere viaţa pentru a-şi desăvârşi misiunea de facere a voii Tatălui, pe pământ şi în întrupare.

(1869.5) 171:2.3 ”Dacă nu sunteţi dispuşi să plătiţi întregul preţ, voi nu  aveţi cum să fiţi discipolii mei. Înainte de a continua, fiecare dintre voi ar trebui să şadă şi să socotească cât costă să fie discipolul meu. Care dintre voi se va apuca să construiască un turn de pază pe pământurile sale fără ca mai întâi să stea ca să estimeze costul şi să vadă dacă posedă atâţia bani ca să-l cumpere? Dacă nu calculaţi mai întâi preţul, poate că veţi descoperi, după ce aţi pus temeliile, că sunteţi incapabili să terminaţi ceea ce aţi început. Atunci, toţi vecinii voştri vă vor lua în râs spunând: ‚Uitaţi-vă, omul acesta a început să construiască, dar n-a fost în stare să-şi termine lucrul. Încă o dată, care rege, atunci când se pregăteşte să poarte un război cu alt rege, nu începe prin a se aşeza să chibzuiască pentru a şti dacă, cu zece mii de oameni, va putea face faţă celui care vine contra lui cu douăzeci de mii? Dacă regele acesta nu îşi poate înfrunta inamicul pentru că nu este pregătit, atunci trimite o solie la celălalt rege, în vreme ce acesta din urmă este încă departe, şi se informează de condiţiile păcii.

(1870.1) 171:2.4 ”Trebuie, aşadar, ca acum fiecare dintre voi să se aşeze pentru a evalua ce îl costă să fie discipolul meu. De acum înainte nu mă mai puteţi urma ascultând învăţătura şi practicând lucrările. Va trebui să faceţi faţă unor persecuţii înverşunate şi să depuneţi mărturie în favoarea acestei evanghelii în faţa unor decepţii zdrobitoare. Dacă voi nu acceptaţi să renunţaţi la tot ceea ce sunteţi şi să consacraţi acestei lucrări tot ceea ce posedaţi, atunci nu sunteţi vrednici de a fi discipolii mei. Dacă v-aţi cucerit deja în inima voastră, nu aveţi de ce vă teme de victoria exterioară pe care va trebui curând s-o câştigaţi când Fiul Omului va fi respins de conducătorii preoţilor şi ai saducheilor, şi daţi pe mâna necredincioşilor zeflemişti.

(1870.2) 171:2.5 ”Acum trebuie să vă analizaţi şi să descoperiţi mobilul vostru pentru a fi discipolul meu. Dacă căutaţi onoruri şi glorie, dacă gândirea voastră înclină către lume, voi semănaţi cu sarea care şi-a pierdut savoarea. Şi, când ceea ce este socotit drept gustul ei sărat şi-a pierdut savoarea, cu ce va fi asezonat? Un asemenea condiment este atunci inutil, nu-i bun decât de aruncat la gunoi. Acum, eu v-am avertizat, îndemnându-vă să vă întoarceţi la casele voastre dacă nu sunteţi dispuşi să beţi cu mine cupa care se pregăteşte. În repetate rânduri, eu v-am zis că împărăţia mea nu este al acestei lumi, dar voi nu vreţi să mă credeţi. Cel care are urechi să audă, să audă ceea ce zic.”

(1870.3) 171:2.6 Imediat după ce a rostit aceste cuvinte, Iisus, conducându-i pe cei doisprezece a plecat către Hesbon, urmat de aproape cinci sute de persoane. La puţin timp după aceea, cealaltă jumătate a mulţimii şi-a continuat drumul în sus la Ierusalim. Apostolii, precum şi principalii discipoli, au reflectat îndelung la aceste cuvinte, dar au rămas ataşaţi de credinţa că după această scurtă perioadă de adversitate şi de încercări, regatul va fi cu certitudine instaurat oarecum în conformitate cu speranţele lor îndelung nutrite.

3. Turul în Pereea

(1870.4) 171:3.1 Vreme de peste două săptămâni, Iisus şi cei doisprezece, urmaţi de o mulţime de mai multe sute de discipoli, au călătorit prin sudul Pereei şi au vizitat toate oraşele în care lucrau cei şaptezeci. Mulţi gentili locuiau în regiunea aceasta şi, de vreme ce puţini dintre ei sărbătoreau Paştele la Ierusalim, mesagerii împărăţiei au putut continua fără întrerupere munca lor de propovăduire şi de predicare.

(1870.5) 171:3.2 Iisus l-a întâlnit pe Abner la Hesbon, şi Andrei a ordonat ca lucrările celor şaptezeci să nu fie întrerupte de sărbătoarea paştelor. Iisus le-a recomandat mesagerilor să-şi continue munca fără a ţine în nici un fel cont de ceea ce avea să se petreacă la Ierusalim. El l-a mai sfătuit pe Abner şi să permită femeilor din corpul evanghelic, cel puţin celor care o doreau, să meargă de Paşti la Ierusalim. Aceasta a fost ultima oară când Abner l-a mai văzut pe Iisus întrupat. Maestrul şi-a luat adio de la el spunând: Fiule, ştiu că tu vei fi fidel împărăţiei, şi rog Tatăl să-ţi acorde înţelepciune, ca tu să-i poţi iubi şi înţelege pe fraţii tăi.”

(1870.6) 171:3.3 În cursul călătoriei lor din oraş în oraş, un mare număr dintre însoţitorii lor i-au părăsit pentru a se duce la Ierusalim, astfel că în momentul în care Iisus a plecat pentru Paşti, numărul celor care îl urmaseră zi după zi se redusese la cel puţin două sute.

(1871.1) 171:3.4 Apostolii au înţeles că Maestrul mergea la Ierusalim de Paşti. Ei ştiau că Sinedriul difuzase, în tot Israelul, un mesaj care anunţa că Iisus fusese condamnat la moarte, şi care ordona ca orice persoană care ştia unde se găsea să informeze despre asta Sinedriul. În ciuda acestui fapt, apostolii nu erau tot atât de alarmaţi ca atunci când Iisus le spusese, în Filadelfia, că se ducea să-l vadă pe Lazăr. Această schimbare de atitudine, trecând de la o frică intensă la o stare de discretă expectativă, se datora în principal reînvierii lui Lazăr. Apostolii ajunseseră la concluzia că în caz de urgenţă, Iisus ar putea să-şi afirme puterea divină şi săi acopere de ruşine pe inamicii săi. Această încredere, dublată de credinţa lor mai profundă şi mai matură în supremaţia spirituală a Maestrului lor, explică curajul exterior manifestat de discipolii lui imediaţi; aceştia se pregăteau acum să-l urmeze până în Ierusalim, înfruntând proclamaţia publică a Sinedriului cum că Iisus trebuia să moară.

(1871.2) 171:3.5 Majoritatea apostolilor şi mulţi dintre discipolii lui apropiaţi nu credeau că Iisus poate să moară. Socotind că el era „reînvierea şi viaţa”, ei îl considerau ca nemuritor şi triumfător deja asupra morţii.

4. Propovăduind la Livias

(1871.3) 171:4.1 Miercuri seara, pe 29 martie, Iisus şi discipolii lui şi-au aşezat tabăra la Livias, pe drumul Ierusalimului, după ce şi-au încheiat turul lor prin oraşele din Pereea meridională. În timpul acestei nopţi din Livias, Simon Zelotul şi Simon Petru, care complotaseră să li se livreze, în locul acesta, peste o sută de săbii, au primit şi au distribuit aceste arme tuturor celor care voiau să le accepte şi să le poarte ascunse în mantiile lor. Simon Petru îşi purta încă sabia în noaptea în care Maestrul a fost trădat în grădina din Gheţimani.

(1871.4) 171:4.2 Joi dimineaţa devreme, înainte ca ceilalţi să se trezească, Iisus l-a chemat pe Andrei şi a zis: „Trezeşte-i pe tovarăşii tăi! Am să le zic ceva.” Iisus ştia de săbii şi care dintre apostoli primiseră şi purtau asemenea arme, dar nu le-a destăinuit niciodată că cunoştea treaba asta. Când Andrei i-a deşteptat pe tovarăşii lui şi aceştia s-au adunat, Iisus le-a zis: „Copiii mei, aţi trăit vreme îndelungată alături de mine, şi eu v-am învăţat multe lucruri utile pentru epoca noastră; aş vrea acum să vă avertizez să nu vă puneţi încrederea nici în certitudinile cărnii, nici în slăbiciunile apărării umane contra încercărilor care ne aşteaptă curând. V-am luat aici de o parte pentru a vă zice, încă o dată, în mod clar, că noi urcăm către Ierusalim, unde ştiţi că Fiul Omului a fost deja condamnat la moarte. Eu vă repet că Fiul Omului va fi predat conducătorilor preoţilor şi liderilor religioşi; ei îl vor condamna şi îl vor da pe mâinile gentililor. Ei îşi vor bate joc de Fiul Omului; vor îndrăzni chiar şi să îl scuipe şi să îl biciuiască, şi îl vor trimite la moarte. Să nu fiţi consternaţi când ei îl vor ucide pe Fiul Omului, căci vă declar că el va reînvia în cea de-a treia zi. Aveţi grijă de voi înşivă şi să vă aduceţi aminte că v-am prevenit.”

(1871.5) 171:4.3 Din nou, apostolii au fost stupefiaţi, nedumeriţi, dar n-au putut reuşi să ia cuvintele lui în sensul lor literal; nu puteau înţelege că Maestrul le vorbise fără ocolişuri. Erau atât de orbiţi de credinţa lor persistentă într-un regat temporar pe pământ, cu sediul în Ierusalim, încât nu puteau – nu voiau – să accepte ca literale vorbele lui Iisus. Ei au meditat toată ziua la ceea ce voise să le zică Maestrul prin declaraţii atât de ciudate, dar nici unul nu a îndrăznit să-i pună întrebări referitoare la ele. Numai după moartea sa apostolii dezorientaţi au ajuns să înţeleagă că Maestrul le vorbise cu francheţe şi direct, acesta prevăzându-şi răstignirea.

(1872.1) 171:4.4 Aici în Livias s-a întâmplat că anumiţi farisei simpatizanţi au venit la Iisus şi după ce au luat micul dejun i-au zis: „Fugi grabnic de pe aceste meleaguri, căci Irod caută acum să te omoare, întocmai cum a făcut-o şi cu Ioan. El se teme de ridicarea poporului şi ţi-a hotărât moartea. Îţi aducem acest avertisment ca tu să poţi să scapi.”

(1872.2) 171:4.5 Or, aceasta era parţial adevărat. Reînvierea lui Lazăr îl înfricoşase şi alarmase pe Irod. Ştiind că Sinedriul îndrăznise să-l condamne pe Iisus înainte de a-l aduce la judecată, Irod hotărâse fie să-l omoare pe Iisus, fie să-l izgonească de pe domeniile sale. El dorea realmente cea de-a doua soluţie, căci se temea atât de mult de Iisus încât spera să nu fie obligat să-l execute.

(1872.3) 171:4.6 După ce a ascultat ceea ce fariseii aveau de zis, Iisus a răspuns: Eu îl cunosc bine pe Irod cu frica sa de această evanghelie a împărăţiei. Însă nu vă înşelaţi, el ar prefere mult să-l vadă pe Fiul Omului mergând în sus la Ierusalim şi conducătorii religioşi să fie cei care să-l facă să sufere şi să moară. După ce îşi pătase mâinile cu sângele lui Ioan, el nu era dornic să poarte responsabilitatea morţii Fiului Oului. Mergeţi şi spuneţi-i acestui vulpoi că Fiul Omului predică astăzi în Pereea, că se va duce mâine în Iudeea şi că după câteva zile el îşi va fi desăvârşit misiunea pe pământ şi va fi pregătit pentru ascensiunea lui către Tată.

(1872.4) 171:4.7 Apoi Iisus s-a întors către apostolii săi şi a zis: „Din vremuri îndepărtate, profeţii au pierit la Ierusalim şi se cade ca Fiul Omului să meargă în cetatea casei Tatălui pentru a fi jertfit ca preţ al sectarismului omenesc şi ca consecinţă a prejudecăţilor religioase şi a orbirii spirituale. O, Ierusalime, Ierusalime, care îţi omori profeţii şi arunci cu pietre în învăţătorii adevărului! De câte ori n-aşi vrut oare să-i adun pe copiii tăi aşa cum o cloşcă îşi strânge puii sub aripile ei, dar n-aţi vrut să mă lăsaţi să o fac! Iată, casa voastră are să vă fie abandonată în dezolare. Veţi dori de multe ori să mă vedeţi, dar nu mă veţi vedea. Mă veţi căuta atunci, dar nu mă veţi găsi.” După ce a vorbit astfel, Iisus s-a întors către cei care îl înconjurau şi le-a zis: „Orice ar fi, să mergem la Ierusalim pentru a asista la Paşti şi să ne facem datoria îndeplinind voia Tatălui care este în ceruri.”

(1872.5) 171:4.8 Acesta a fost un grup de credincioşi nedumeriţi şi descumpăniţi care l-a urmat pe Iisus în ziua aceea în Ierihon. În declaraţiile lui Iisus referitoare la regat, apostolii nu puteau discerne decât certitudinea triumfului final. Ei nu se puteau resemna la înţelegerea avertismentului unui iminent eşec. Când Iisus a vorbit de „reînvierea în cea de-a treia zi”, ei au interpretat această afirmaţie ca semnificând un triumf sigur al împărăţiei imediat consecutiv unei dezagreabile încăierări preliminare cu liderii religioşi iudei. „Ziua a treia” era o expresie curentă a limbii iudaice însemnând „curând” sau „la puţină vreme după”. Când Iisus a vorbit de reînviere, el a crezut că el făcea aluzie la „reînvierea împărăţiei”.

(1872.6) 171:4.9 Aceşti credincioşi îl acceptaseră pe Iisus ca Mesia, iar iudeii nu ştiau nimic sau aproape nimic despre un Mesia care să sufere. Ei nu înţelegeau că, prin moartea sa, Iisus urma să înfăptuiască multe lucruri pe care nu le-ar fi putut face să se îndeplinească prin viaţa sa. Reînvierea lui Lazăr dăduse apostolilor curajul de a intra în Ierusalim, dar aceasta a fost amintirea transfigurării care l-a susţinut pe Maestru în această perioadă grea a manifestării sale.

5. Orbul din Ierihon

(1873.1) 171:5.1 Târziu în după-amiaza de joi 20 martie, Iisus şi apostolii săi, urmaţi de o companie de vreo două sute de discipoli, s-au apropiat de zidurile Ierihonului. Ajungând în apropierea porţilor cetăţii, ei au întâlnit o mulţime de cerşetori, printre care se găsea un anume Bartimeu, un bărbat de o vârstă înaintată care era orb din tinereţea sa. Acest cerşetor orb auzise mult vorbindu-se de Iisus, şi era la curent cu tămăduirea orbului Iosia din Ierusalim. El nu ştiuse de ultima trecere a lui Iisus prin Ierihon înainte ca Maestrul să fi plecat către Bethania. Bartimeu hotărâse să nu-l mai lase niciodată pe Iisus să viziteze Ierihonul fără a face apel la el pentru a-i restabili vederea.

(1873.2) 171:5.2 Vestea apropierii lui Iisus fusese anunţată în tot Ierihonul şi sute de locuitori se adunaseră pentru a merge în întâmpinarea sa. Când această grămadă de oameni a venit escortându-l pe Maestru la intrarea sa în oraş, Bartimeu a auzit marele zgomot al tropăiturilor mulţimii şi a ştiut că se petrecea ceva neobişnuit. El i-a întrebat deci pe vecinii săi ce anume se întâmpla, şi unul dintre cerşetori i-a răspuns: Tocmai trece Iisus din Nazareth. Când Bartimeu a auzit că Iisus era în apropiere, şi-a dres glasul şi a început să strige: Iisuse, Iisuse, ai milă de mine! şi, cum striga tot mai tare, unii însoţitori ai lui Iisus s-au dus la el şi l-au mustrat rugându-l să stea liniştit; dar asta n-a servit la nimic; Bartimeu n-a făcut decât să strige şi mai tare.

(1873.3) 171:5.3 Când Iisus l-a auzit pe orb strigând, s-a oprit şi, când l-a văzut, le-a zis prietenilor lui: Aduceţi la mine omul acela. La care, ei s-au dus la Bartimeu zicând: Ai curaj şi vino cu noi, căci Maestrul te-a chemat la el. La auzul acestor cuvinte, Bartimeu şi-a aruncat mantaua şi a sărit în mijlocul drumului, în timp ce persoanele cele mai apropiate l-au călăuzit către Iisus. Adresându-se lui Bartimeu, Iisus a zis: Ce vrei să fac pentru tine? Şi orbul a răspuns: Aş vrea ca vederea să-mi fie restabilită. La auzul acestei cereri şi înaintea acestei credinţe, Iisus a spus: Tu îţi vei recăpăta vederea; mergi în drumul tău; credinţa ta te-a vindecat. Şi Bartimeu şi-a recăpătat numaidecât vederea; a rămas lângă Iisus, slăvindu-l pe Dumnezeu, până la plecarea lui Iisus din ziua următoare către Ierusalim; şi, atunci, el a precedat mulţimea proclamând la toată lumea cum fusese restabilită vederea sa în Ierihon.

6. Vizita la Zacheu

(1873.4) 171:6.1 Când procesiunea Maestrului a intrat în Ierihon, soarele era aproape de asfinţit, şi Iisus era dispus să rămână în oraş peste noapte. În momentul în care a trecut prin faţa biroului de taxe, Zacheu, şeful publican sau perceptorul de taxe, se găsea acolo; or, el dorea foarte mult să-l vadă pe Iisus. Acest şef publican era foarte bogat şi auzise vorbindu-se mult de acest profet din Galileea. El hotărâse să vadă ce fel de om era Iisus data viitoare când ar veni în Ierihon. În consecinţă, Zacheu a căutat să-şi croiască drum prin mulţime, dar ea era prea densă, şi Zacheu era mic de statură, astfel încât nu putea vedea pe deasupra capetelor. Atunci, şeful publican a urmat mulţimea până la centrul oraşului, nu departe de locul unde locuia el. Văzând că nu izbutea să străbată mulţimea şi închipuindu-şi că poate Iisus avea de gând să traverseze oraşul fără a se opri în el, el a alergat înainte şi s-a căţărat într-un sicomor ale cărui ramuri întinse atârnau deasupra drumului. El ştia că, în felul acesta, va putea să-l vadă bine pe Maestru în trecerea sa. Şi nu se înşelase, căci, trecând pe acolo, Iisus s-a oprit, şi-a ridicat ochii către Zacheu şi a zis: „Grăbeşte-te să cobori, Zacheu, căci în seara asta va trebui să rămân în casa ta.” Când Zacheu a auzit aceste cuvinte surprinzătoare, aproape că a căzut din copac în graba sa de a coborî. Mergând către Iisus, el şi-a exprimat marea bucurie datorată faptului că Maestrul vroia să se oprească la el acasă.

(1874.1) 171:6.2 S-au dus acolo numaidecât, iar locuitorii Ierihonului au fost foarte miraţi că Iisus a consimţit să stea la conducătorul publicanilor. În timp ce Maestrul şi apostolii lui zăboveau cu Zacheu în faţa porţii casei, unul dintre fariseii din Ierihon care se găsea prin preajmă a zis: „Voi vedeţi că omul acesta a mers să se adăpostească la un fiu apostat al lui Avram, un păcătos care este un perceptor şi îşi fură propriul popor.” Când Iisus a auzit aceasta, s-a uitat la Zaheu şi a zâmbit. Atunci Zaheu s-a urcat pe un scaun şi a zis: „Oameni din Ierihon, ascultaţi-mă! Poate că sunt un publican şi un păcătos, dar marele învăţător a venit să stea în casa mea. Înainte ca el să intre, vă zic că eu am să dau săracilor jumătate din toate bunurile mele; şi, de mâine, dacă am cerut pe nedrept ceva de la cineva, îi voi da înapoi împătrit. Am să caut salvarea cu toată inima mea şi am să învăţ să făptuiesc cu justeţe în ochii lui Dumnezeu.”

(1874.2) 171:6.3 Când Zaheu a sfârşit de vorbit, Iisus a zis: „Astăzi, salvarea a venit în casa asta, şi tu ai devenit, în adevăr, un fiu al lui Avram.” Apoi, întorcându-se către mulţimea adunată în jurul lor, Iisus a zis: Nu vă miraţi de ceea ce zic şi nu vă simţiţi ofensaţi de ceea ce facem, căci mereu am declarat că Fiul Omului a venit ca să caute şi să salveze ceea ce se pierduse.”

(1874.3) 171:6.4 Iisus şi apostolii lui au fost găzduiţi la Zaheu pentru noaptea aceea şi, în dimineaţa zilei următoare au pornit pe „drumul tâlharilor”, în direcţia Betaniei, pentru a asista la paşte în Ierusalim.

7. „Pe când trecea Iisus”

(1874.4) 171:7.1 Iisus a împrăştiat încurajări peste tot pe unde trecea. El era plin de graţie şi de adevăr. Asociaţii lui n-au încetat să se minuneze de cuvintele amabile care ieşeau din gura sa. Se poate cultiva amabilitatea, dar bunăvoinţa este aroma prieteniei care emană dintr-un suflet saturat de iubire.

(1874.5) 171:7.2 Bunătatea forţează întotdeauna respectul, dar, când ea este lipsită de graţie, ea înlătură adesea afecţiunea. Numai când bunătatea este graţioasă poate ea să exercite o atracţie universală. Bunătatea nu este eficientă decât dacă este atrăgătoare.

(1874.6) 171:7.3 Iisus îi înţelegea realmente pe oameni; de aceea putea să manifeste o veritabilă simpatie şi să arate o sinceră compasiune. Dar rareori se lăsa cuprins de milă. Cât timp compasiunea sa era nelimitată, simpatia sa era practică, personală şi constructivă. Niciodată familiaritatea lui cu suferinţa n-a generat indiferenţa, şi ştia să-şi aducă ajutorul sufletelor îndurerate fără a le spori compătimirea de sine.

(1874.7) 171:7.4 Iisus putea să fie un astfel de ajutor pentru oameni pentru că îi iubea sincer. Îl iubea cu adevărat pe fiecare bărbat, pe fiecare femeie şi pe fiecare copil. Putea fi un adevărat prieten datorită remarcabilei sale puteri de pătrundere – el cunoştea în întregime conţinutul inimii şi al minţii omului. El era un observator plin de interes şi de fineţe. Era expert în înţelegerea nevoilor oamenilor şi abil în detectarea dorinţelor lor.

(1874.8) 171:7.5 Iisus nu era niciodată presat. El avea timp să-i îmbărbăteze pe semenii săi „trecând pe lângă ei”. Avea întotdeauna grijă ca prietenii lui să se simtă ca acasă. Era un ascultător fermecător. Nu încerca niciodată să scruteze într-o manieră indiscretă sufletul asociaţilor lui. Când încuraja o minte înfometată şi îngrija un suflet însetat, beneficiarul milosteniei sale nu avea tot atât de mult sentimentul de a i se confesa, ci mai degrabă de a sta de vorbă cu el. Ei aveau în el o încredere nelimitată pentru că vedeau că el avea atâta credinţă în ei.

(1875.1) 171:7.6 Iisus nu părea niciodată să dea dovadă de curiozitate faţă de oameni şi nu manifesta niciodată dorinţa de a le porunci, de a-i dirija, sau de a păstra contactul cu timpul. El inspira o profundă încredere în sine şi un solid curaj celor care se bucurau de compania sa. Când surâdea vreunei persoane, aceasta simţea o capacitate sporită de a rezolva multiplele ei probleme.

(1875.2) 171:7.7 Iisus îi iubea atât de mult pe oameni, şi cu atâta înţelepciune, încât nu ezita niciodată să fie sever cu ei ori de câte ori ocazia cerea această disciplină. Pentru a ajuta o persoană, el începea adesea prin a-i cere ajutorul. În felul acesta el îi suscita interesul şi făcea apel la cele mai bune elemente umane.

(1875.3) 171:7.8 Maestrul a putut discerne credinţa care salvează în grosolana superstiţie a femeii care căuta vindecarea prin contactul cu un colţ al veşmântului său. El era oricând pregătit şi dispus să întrerupă o predică sau să facă să aştepte o mulţime în vreme ce răspundea nevoilor vreunei creaturi izolate, sau chiar şi ale vreunui copilaş. Mari evenimente se produceau nu numai pentru că oamenii aveau credinţă în Iisus, dar şi pentru că Iisus avea o atât de mare încredere în ei.

(1875.4) 171:7.9 Cea mai mare parte dintre lucrurile realmente importante pe care Iisus le-a zis sau le-a făcut au părut să se producă întâmplător, „pe când trecea”. Serviciul terestru al Maestrului a prezentat foarte puţine aspecte profesionale, bine prevăzute, sau premeditate. El distribuia sănătate şi răspândea fericire cu naturaleţe şi cu graţie în cursul călătoriei sale prin viaţă. Era literalmente adevărat că el „umbla făcând bine”.

(1875.5) 171:7.10 În toate epocile, a fost de datoria discipolilor Maestrului să îngrijească „în trecere” – să facă bine cu dezinteres văzându-şi de îndatoririle lor cotidiene.

8. Parabola lirelor

(1875.6) 171:8.1 Grupul apostolic n-a părăsit Ierihonul decât cu puţin înainte de după-amiază, căci veghease până târziu în timpul serii precedente în timp ce Iisus propovăduia evanghelia împărăţiei lui Zaheu şi familiei sale. Aproape de jumătatea drumului care urca în Bethania, grupul a făcut o pauză pentru a lua prânzul, în vreme ce mulţimea continua să meargă către Ierusalim fără a şti că Iisus şi apostolii urmau să se instaleze, în noaptea aceea, pe Muntele Măslinilor.

(1875.7) 171:8.2 Contrar parabolei talanţilor, care se adresa tuturor discipolilor, parabola lirelor a fost istorisită în mai mare exclusivitate apostolilor. Ea era în mare măsură întemeiată pe experienţa lui Arhelau şi pe zadarnica încercare de a câştiga suveranitatea peste regatul Iudeei. Aceasta este una dintre rarele parabole ale Maestrului bazată pe un personaj istoric real. Nu era de mirare că apostoli s-au gândit la Arhelau, căi casa lui Zaheu din Ierihon era foarte aproape de palatul lui Arhelau, bogat decorat, iar apeductul mergea de-a lungul drumului pe care plecaseră din Ierihon.

(1875.8) 171:8.3 Iisus a zis: „Voi vă gândiţi că Fiul Omului merge la Ierusalim pentru a primi un regat, dar eu declar că voi sunteţi sortiţi dezamăgiri. Nu vă amintiţi voi povestea unui prinţ care a mers într-o ţară îndepărtată pentru a primi un regat? Înainte chiar de a fi apucat să revină, cetăţenii din provincia sa, care îl respinseseră deja din inima lor, au trimis la el o solie care spunea: Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi. Aşa cum suveranitatea temporară a acestui rege a fost înlăturată, la fel şi suveranitatea spirituală a Fiului Omului are să fie respinsă. Eu declar din nou că împărăţia mea nu este al acestei lumi. Dar, dacă i s-ar fi acordat Fiului Omului suveranitatea spirituală peste poporul său, el ar fi acceptat acest regat de suflete omeneşti şi ar fi domnit peste acest imperiu de inimi umane. Deşi au înlăturat suveranitatea mea spirituală asupra lor, eu voi reveni pentru a primi din mâinile altora, împărăţia spiritual care mi-a fost acum refuzat. Îl veţi vedea pe Fiul Omului respins astăzi, dar într-o altă epocă, ceea ce fiii lui Avram renegă în prezent va fi primit şi exaltat.

(1876.1) 171:8.4Acum, ca şi prinţul respins al acestei parabole, eu aş vrea să convoc înaintea mea pe cei doisprezece servitori ai mei, intendenţii mei speciali şi să dau fiecăruia dintre voi suma de o liră. Vă recomand să vegheaţi cu grijă la porunca mea de a comercializa cu sârguinţă cu banii care vă sunt încredinţaţi în timpul absenţei mele, pentru ca voi să aveţi cu ce justifica locotenenţa voastră atunci când voi reveni, când vi se va cere să daţi socoteală.

(1876.2) 171:8.5Chiar dacă Fiul respins n-ar trebui să vină, un alt Fiu va fi trimis pentru a primi acest regat, şi acest Fiu va trimite după voi toţi pentru a primi raportul vostru de locotenenţă şi a se bucura de câştigurile voastre.

(1876.3) 171:8.6 ”Când aceşti intendenţi au fost ulterior convocaţi pentru darea de seamă, primul va ieşi înainte spunând: ‚Doamne, cu lira ta eu am câştigat încă zece lire.’ Şi Stăpânul lui îi zice: ‚Bravo, eşti un bun slujitor şi, din moment ce te-ai arătat fidel în treaba aceasta, eu îţi voi da autoritate peste zece oraşe.’ Apoi al doilea a venit spunând: ‚Lira pe care mi-ai încredinţat-o, Doamne, a produs cinci.’ Şi Stăpânul a zis: ‚Atunci, am să te pun conducătorul a cinci oraşe.’ Şi aşa mai departe pentru toţi ceilalţi slujitori, până ce ultimul dintre ei a fost chemat să dea şi el socoteală şi a zis: ‚Doamne, uite lira ta pe care am păstrat-o cu grijă învelită în pânza aceasta. Am făcut aceasta pentru că mă temeam de tine. M-am gândit că erai nechibzuit, având în vedere că tu aduni de acolo de unde nu ai depus nimic, şi că culegi de acolo de unde n-ai semănat.’ Atunci, stăpânului lui a zis: ‚Servitor neglijent şi necredincios, o să te judec după propriile tale cuvinte. Tu ştii că eu culeg de acolo unde nu par să fi cultivat nimic; tu ştii deci că se pretindea de la tine această dare de seamă. Ştiind aceasta, ai fi putut măcar încredinţa banii mei vreunui bancher, pentru ca la întoarcerea mea, eu să-i găsesc cu o dobândă convenabilă.’

(1876.4) 171:8.7 ”Apoi prinţul a zis celor care stăteau acolo: ‚Luaţi banul de la acest servitor trândav şi daţi-l celui care are zece lire.’ Şi când ei i-au adus atras stăpânului atenţia că primul servitor avea deja zece lire, prinţul a zis: ‚Celui care are, i se va da şi mai mult; însă, celui care nu posedă nimic, i se va lua chiar şi ceea ce deţine.’”

(1876.5) 171:8.8 Apostolii vor căuta atunci să cunoască deosebirea dintre semnificaţia acestei parabole şi cea a fostei parabole a talanţilor, dar Maestrul n-a vrut să răspundă decât atâta numeroaselor lor întrebări: Meditaţi bine la aceste cuvinte în inima voastră, în timp ce fiecare dintre voi va descoperi în ea adevăratul înţeles.

(1876.6) 171:8.9 Nataniel, care a propovăduit atât de bine semnificaţia acestor două parabole în cursul anilor ulteriori, şi-a rezumat învăţăturile în concluziile care urmează:

(1876.7) 171:8.10 1. Aptitudinea este măsura practică a ocaziilor oferite de viaţă. Nu va fi nimeni ţinut răspunzător pentru ceea ce depăşeşte aptitudinile voastre.

(1876.8) 171:8.11 2. Fidelitatea măsoară infailibil gradul în care un om este demn de încredere. Este probabil ca cel care este fidel în lucrurile mici va da dovadă de tot atâta fidelitate şi în tot ceea ce este compatibil cu facultăţile lui.

(1876.9) 171:8.12 3. Maestrul acordă o recompensă mai mică pentru o fidelitate mai mică când şansele sunt egale.

(1877.1) 171:8.13 4. El acordă o recompensă egală pentru un fidel când şansele sunt mai mici.

(1877.2) 171:8.14 Când au terminat de mâncat şi când mulţimea celor care îl urmau şi-au continuat drumul către Ierusalim, Iisus s-a ridicat înaintea apostolilor la umbra unei stânci care se apleca deasupra drumului. Cu o demnitate senină şi cu o maiestate plină de graţie, el a arătat cu degetul spre vest şi a zis: „Veniţi, fraţilor, întronaţi în Ierusalim pentru a primi acolo ceea ce ne aşteaptă. Vom înfăptui astfel, în toate lucrurile, voia Tatălui ceresc.”

(1877.3) 171:8.15 Iisus şi apostolii lui s-au pornit deci la drum. Aceasta era ultima călătorie la Ierusalim a Maestrului întrupat sub înfăţişarea cărnii omului muritor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Împărăția cerurilor

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Împărăția Cerurilor

  1. Conceptele împărăţiei Cerurilor

  2. Conceptul de regat la Iisus

  3. În raport cu justeţea

  4. Învăţătura lui Iisus asupra împărăţiei

  5. Idei ulterioare despre regat

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 170

Împărăţia Cerurilor

(1858.1) 170:0.1 ÎN după-amiaza de sâmbătă 11 martie, Iisus a ţinut ultima sa predică de la Pella. Aceasta a fost una dintre cuvântările cele mai remarcabile ale slujirii sale publice. Ea a îmbrăţişat o discutare completă şi detaliată a împărăţiei cerurilor. El îşi dădea seama de confuzia care domnea în mintea apostolilor şi discipolilor lui cu privire la sensul şi semnificaţia expresiilor „împărăţia cerurilor” şi „împărăţia lui Dumnezeu”, pe care le folosea fără nici o distincţie între ele pentru a desemna misiunea sa de manifestare. Chiar termenul de regat al cerurilor ar fi fost suficient pentru a separa ceea ce reprezenta el de orice conexiune cu regatele pământeşti şi de guvernele temporare, dar n-a fost aşa. Ideea unui rege temporar era prea adânc înrădăcinată în mintea iudeilor pentru a fi astfel scoasă afară într-o singură generaţie. Iată de ce Iisus nu s-a opus deschis, de prima dată, acestui concept mult timp întreţinut al împărăţiei.

(1858.2) 170:0.2 În cursul acestei după-amiezi de sabat, Maestrul a căutat să clarifice învăţătura despre împărăţia cerurilor. El a tratat subiectul sub toate unghiurile şi s-a străduit să explice numeroasele sensuri diferite în care fusese folosit termenul. În această expunere, noi vom adăuga, la discursul său, mai multe declaraţii făcute de Iisus cu prilejuri anterioare, şi vom include aici unele remarci făcute exclusiv apostolilor în cursul discuţiilor de seară din aceeaşi zi. Noi vom face de asemenea anumite comentarii asupra dezvoltării ulterioare a ideii de regat în relaţie cu Biserica creştină edificată mai târziu.

1. Conceptele împărăţiei Cerurilor

(1858.3) 170:1.1 În legătură cu relatarea predicii lui Iisus, trebuie notat că totalitatea Scripturilor ebraice comportă un dublu concept de regat al cerurilor. Profeţii au prezentat împărăţia lui Dumnezeu ca fiind:

(1858.4) 170:1.2 1. O realitate prezentă; şi ca

(1858.5) 170:1.3 2. O speranţă viitoare – când împărăţia va fi realizat în plenitudinea lui în momentul apariţiei lui Mesia. Acesta este conceptul împărăţiei propovăduit de Ioan Botezătorul.

(1858.6) 170:1.4 Încă de la început, Iisus şi apostolii au propovăduit fiecare dintre aceste două concepte. Ar trebui păstrate în minte încă alte două idei despre regat:

(1858.7) 170:1.5 3. Conceptul iudaic ulterior al unui regat mondial şi transcendental de origine supranaturală şi de inaugurare miraculoasă.

(1858.8) 170:1.6 4. Învăţăturile persane descriu întemeierea unui regat divin ca rezultat al triumfului binelui asupra răului la sfârşitul acestei lumi.

(1858.9) 170:1.7 Chiar înainte de venirea lui Iisus pe pământ, iudeii combinau şi confundau toate aceste idei despre regat în conceptul lor apocaliptic asupra venirii lui Mesia pentru a stabili epoca triumfului iudaic, epoca eternă a suveranităţii supreme a lui Dumnezeu pe pământ, noua lume, era în care umanitatea îl va adora pe Iehova. Alegând să utilizeze acest concept de regat al cerurilor, Iisus a decis să-şi însuşească moştenirea cea mai elevată şi cea mai esenţială a celor două religii, iudaică şi persană.

(1859.1) 170:1.8 Împărăţia cerurilor, aşa cum a fost el când just când fals înţeles de-a lungul secolelor erei creştine, îmbrăţişa patru grupuri distincte de idei:

(1859.2) 170:1.9 1. Conceptul de iudei.

(1859.3) 170:1.10 2. Conceptul de persani.

(1859.4) 170:1.11 3. Conceptul de experienţă personală a lui Iisus, „împărăţia cerurilor din voi.”

(1859.5) 170:1.12 4. Conceptele compozite şi confuze pe care fondatorii şi promotorii creştinismului au căutat să le insufle lumii.”

(1859.6) 170:1.13 În diferite epoci şi în diverse împrejurări, se pare că Iisus a prezentat numeroase concepte de regat în lecţiile sale publice. Dar, apostolilor lui, el a propovăduit întotdeauna împărăţia ca îmbrăţişarea experienţei personale a unui om prin raport cu contemporanii lui de pe pământ şi cu Tatăl din ceruri. Ultimele sale cuvinte, referitoare la regat, erau întotdeauna: „Împărăţia este în voi.”

(1859.7) 170:1.14 Trei factori au cauzat veacuri şi veacuri de confuzie cu privire la sensul expresiei „împărăţia cerurilor”:

(1859.8) 170:1.15 1. Confuzia pricinuită de ideea de regat de-a lungul modificării ei progresive de către Iisus şi apostolii săi, odată cu trecerea ei prin diverse faze.

(1859.9) 170:1.16 2. Confuzia care a însoţit inevitabil transplantarea creştinismului primitiv de pe un teren iudaic pe un teren păgân.

(1859.10) 170:1.17 3. Confuzia inerentă faptului că creştinismul a devenit o religie organizată în jurul ideii centrale de persoană a lui Iisus. Evanghelia împărăţiei a devenit tot mai mult o religie despre Iisus.

2. Conceptul de regat la Iisus

(1859.11) 170:2.1 Maestrul a făcut să fie clar că împărăţia cerurilor trebuie să înceapă prin dublul concept al adevărului paternităţii lui Dumnezeu şi al faptului corelativ al fraternităţii oamenilor, şi că el trebuie să rămână centrat în acest dublu concept. Iisus a declarat că acceptarea unei asemenea învăţături i-ar elibera pe oameni de aservirea milenară faţă de teama animală, şi în acelaşi timp ar îmbogăţi viaţa omenească cu următoarele daruri ale noii vieţi de libertate spirituală:

(1859.12) 170:2.2 1. Posesiunea unui nou curaj şi a unei puteri spirituale sporite. Evanghelia împărăţiei trebuia să-l elibereze pe om şi să-i dea inspiraţia bună pentru a îndrăzni să spere la viaţa veşnică.

(1859.13) 170:2.3 2. Evanghelia aducea un mesaj de nouă încredere şi de adevărată consolare tuturor oamenilor, chiar şi săracilor:

(1859.14) 170:2.4 3. Evanghelia era ea înseşi un nou etalon al valorilor morale, un nou criteriu etic care permitea măsurarea conduitei umane. Ea descria idealul unei noi ordini sociale care va rezulta din ea.

(1859.15) 170:2.5 4. Ea propovăduia întâietatea spiritualului faţă de material; ea preamărea realităţile spirituale şi exalta idealurile supraumane.

(1860.1) 170:2.6 5. Această nouă evanghelie prezenta realizarea spirituală ca pe adevăratul ţel al vieţii. Viaţa omenească primea o nouă înzestrare de valoare morală şi de demnitate divină.

(1860.2) 170:2.7 6. Iisus a propovăduit că realităţile eterne erau rezultatul (răsplata) justeţei din eforturile pământeşti. Şederea muritorilor pe pământ a dobândit noi semnificaţii ca consecinţe ale recunoaşterii unui destin nobil.

(1860.3) 170:2.8 7. Noua evanghelia afirma că salvarea umană este revelarea unui plan divin de mare anvergură ce ar trebui să fie îndeplinit şi realizat în destinul viitor de slujire fără sfârşit a fiilor lui Dumnezeu care vor fi mântuiţi.

(1860.4) 170:2.9 Aceste învăţăturile acoperă ideea amplificată de regat pe care o propovăduia Iisus. Acest mare concept nu era mai deloc inclus în noţiunile elementare şi confuze pe care le propovăduia despre regat Ioan Botezătorul .

(1860.5) 170:2.10 Apostolii erau incapabili să priceapă semnificaţia reală a spuselor Maestrului cu privire la regat. Deformarea ulterioară a învăţăturile lui Iisus , aşa cum sunt ele înregistrate în Noul Testament, provin din aceea că conceptul autorilor evanghelici era colorat de credinţa că Iisus se retrăsese din această lume numai pentru o perioadă scurtă, şi că nu va întârzia să revină pentru a restabili împărăţia în putere şi în mărire – exact ideea de care ei se ataşaseră câtă vreme Maestrul era cu ei în carne. Dar Iisus nu legase întemeierea împărăţiei de ideea întoarcerii sale în această lume. Că au trecut secolele fără nici un semn al apariţiei „Noii Ere” nu contrazice în nici un fel învăţătura lui Iisus.

(1860.6) 170:2.11 Marele efort încorporat în această predică a fost încercarea de a transfera conceptul de regat al cerurilor în idealul ideii de a face voia lui Dumnezeu. De mult timp Maestrul îi învăţase pe discipolii lui să se roage: „Domnia ta să vină, voia ta să se facă.” Pe vremea aceasta, el a căutat în mod serios să-i facă să abandoneze folosirea expresiei, împărăţia lui Dumnezeu, în favoarea unui echivalent mai practic, voia lui Dumnezeu, dar n-a izbutit.

(1860.7) 170:2.12 Iisus dorea să înlocuiască ideea de regat, de rege şi de supuşi cu conceptul de familie celestă, de Tată celest şi de Fii ai lui Dumnezeu eliberaţi, angajaţi într-o slujire voioasă şi voluntară în favoarea semenilor lor umani şi în adorarea sublimă şi inteligentă a lui Dumnezeu Tatăl.

(1860.8) 170:2.13 Până atunci, apostolii dobândiseră un dublu punct de vedere asupra împărăţiei. Ei îl considerau ca:

(1860.9) 170:2.14 1. O chestiune de experienţă personală pe atunci prezentă în inima adevăraţilor credincioşi.

(1860.10) 170:2.15 2. O chestiune de fenomen rasial sau mondial; împărăţia era în viitor, ceva ce trebuia anticipat cu plăcere.

(1860.11) 170:2.16 Apostolii considerau venirea împărăţiei în inima oamenilor ca pe o dezvoltare treptată, asemănătoare cu drojdia din aluat sau cu creşterea grăuntelui de muştar. Ei credeau că venirea împărăţiei în sensul rasial sau mondial va fi atât subită cât şi spectaculoasă. Niciodată Iisus n-a contenit din a le spune că împărăţia cerurilor era experienţa lor personală constând în realizarea calităţilor superioare ale vieţii spirituale, şi că aceste realităţi ale experienţei spirituale sunt progresiv transferate planurilor noi şi superioare de certitudine divină şi de măreţie eternă.

(1860.12) 170:2.17 În acea după-amiază, Maestrul a propovăduit cu limpezime un nou concept al dublei naturi a împărăţiei, în sensul că el a descris următoarele două faze:

(1860.13) 170:2.18 ”În primul rând, împărăţia lui Dumnezeu în această lume, suprema dorinţă de a face voia lui Dumnezeu, iubirea dezinteresată a oamenilor care dă bunele roade ale unei conduite etice şi morale ameliorate.

(1861.1) 170:2.19 ”În al doilea rând, împărăţia lui Dumnezeu, în ceruri, ţelul credincioşilor muritori, starea în care iubirea de Dumnezeu a ajuns la perfecţiune şi în care voia lui Dumnezeu este înfăptuită într-un mod mai divin.”

(1861.2) 170:2.20 Iisus a propovăduit că, prin credinţă, credinciosul intră de pe acum în regat. În aceste diverse discursuri, el a propovăduit că două lucruri sunt esenţiale pentru a intra prin credinţă în regat:

(1861.3) 170:2.21 1. Încrederea, sinceritatea. A veni ca un copilaş, a primi foloasele filiaţiei ca pe un dar; a accepta să faci, fără a pune la îndoială, voia Tatălui, cu o încredere deplină şi sinceră în înţelepciunea Tatălui; a intra în regat, liber de prejudecăţi şi de idei preconcepute; a avea spiritul deschis şi a fi la fel de uşor de instruit ca un copil nerăsfăţat.

(1861.4) 170:2.22 2. Foamea de adevăr. Setea de dreptate, o schimbare a minţii, dobândirea unui mobil care să te îndemne să fii asemeni lui Dumnezeu şi să-l găseşti pe Dumnezeu.

(1861.5) 170:2.23 Iisus a propovăduit că păcatul nu este consecinţa unei naturi defectuoase, ci mai degrabă fructul unei minţi conştiente dominată de o voinţă rebelă. În ceea ce priveşte păcatul, el a propovăduit că Dumnezeu a iertat, şi prin actul de a-l ierta pe aproapele nostru putem noi să ne facem iertarea lui Dumnezeu disponibilă în favoarea noastră personală. Când îl iertaţi pe fratele vostru întrupat, voi creaţi astfel în propriul vostru suflet, capacitatea de a primi realitatea iertării lui Dumnezeu pentru propriile voastre fapte greşite.

(1861.6) 170:2.24 Pe vremea când apostolul Ioan a început să scrie povestea vieţii şi a învăţăturilor lui Iisus, primii creştini trecuseră prin atâtea necazuri legate de ideea de regat al lui Dumnezeu ca generatoare de persecuţii încât aproape că au abandonat folosirea acestui termen. Ioan vorbeşte mult despre „viaţa veşnică”. Iisus a vorbit adesea despre ea ca de „împărăţia vieţii”. Tot adeseori el făcea aluzie la „împărăţia lui Dumnezeu din voi”. El a calificat, o dată, această experienţă drept „comunitatea familială cu Dumnezeu Tatăl”. Iisus a căutat să înlocuiască cu numeroase expresii cuvântul „regat”, dar întotdeauna fără succes. El a folosit între altele: familia lui Dumnezeu, voia Tatălui, prietenii lui Dumnezeu, comunitatea credincioşilor, fraternitatea oamenilor, stâna Tatălui, copiii lui Dumnezeu, comuniunea celor fideli, serviciul Tatălui şi fii lui Dumnezeu eliberaţi.

(1861.7) 170:2.25 Însă el n-a putut evita utilizarea ideii de regat. Acest concept al împărăţiei a început să se schimbe numai cu o jumătate de secol mai târziu, după distrugerea Ierusalimului de către armatele romane. El s-a transformat în cultul vieţii eterne, în timp ce aspectele lui sociale şi instituţionale erau preluate de Biserica creştină pe cale de dezvoltare şi de cristalizare rapide.

3. În raport cu justeţea

(1861.8) 170:3.1 Iisus s-a străduit întotdeauna să insufle apostoli şi discipolilor săi necesitatea dobândirii, prin credinţă, a unei justeţi care v-a depăşi pe cea a lucrărilor servile pe care unii scribi şi farisei o etalau cu atâta vanitate înaintea lumii.

(1861.9) 170:3.2 Iisus a propovăduit că credinţa, simpla încredere copilărească, este cheia porţii împărăţiei, dar a propovăduit totodată că după ce ai trecut poarte, există trepte succesive de justeţe pe care copilul credincios trebuie să le urce pentru a creşte până la deplina statură a robuştilor fii ai lui Dumnezeu.

(1861.10) 170:3.3 Prin studiul tehnicii de a primi iertarea lui Dumnezeu se revelează maniera de a atinge justeţea împărăţiei. Credinţa este preţul pe care îl plătiţi pentru a intra în familia lui Dumnezeu; dar iertarea este actul lui Dumnezeu care acceptă credinţa voastră ca preţ al admiterii. Şi primirea iertării lui Dumnezeu de către un credincios în regat implică o experienţă precisă şi reală care cuprinde cele patru următoare etape, etapele împărăţiei justeţei interioare:

(1862.1) 170:3.4 1. Omul poate dispune efectiv de iertarea lui Dumnezeu şi să aibă acea experienţa personală exact în măsura în care şi el îi iartă pe semenii lui.

(1862.2) 170:3.5 2. Un om nu iartă cu adevărat pe semenii lui, decât dacă îi iubeşte ca pe el însuşi.

(1862.3) 170:3.6 3. Faptul de a iubi astfel pe aproapele tău ca pe tine însuţi este etica cea mai elevată.

(1862.4) 170:3.7 4. Conduita morală, adevărata dreptate, este atunci rezultatul natural al acestei iubiri.

(1862.5) 170:3.8 Este deci evident că adevărata religie interioară a împărăţiei tinde infailibil, şi tot mai mult, să se manifeste în căile practice ale ajutorului social. Iisus a propovăduit o religie vie care obliga pe fidelii săi să se angajeze în fapte de servire ca expresie a iubirii. Dar Iisus n-a pus etica în locul religiei. El a propovăduit religia ca pe o cauză, şi etica ca pe un rezultat.

(1862.6) 170:3.9 Justeţea unei fapte trebuie să se măsoare după mobilul ei: formele cele mai elevate ale binelui sunt deci inconştiente. Iisus nu s-a interesat niciodată de morală, nici de etică în ele înseşi. El s-a preocupat exclusiv de comuniunea interioară şi spirituală cu Dumnezeu Tatăl, comuniune care se manifestă atât de direct şi cu atâta certitudine sub forma serviciilor exterioare făcute oamenilor cu dragoste. El a propovăduit că evanghelia împărăţiei este o experienţă personală autentică pe care nimeni n-o poate păstra pentru sine însuşi. Conştiinţa de a fi un membru al familiei de credincioşi conduce inevitabil la practicarea preceptelor bunei conduite familiale, slujirea fraţilor şi surorilor în efortul lor de a întări şi a dezvolta fraternitatea.

(1862.7) 170:3.10 Religia împărăţiei este personală, individuală; roadele ei, rezultatele ei, sunt familiale şi sociale. Iisus n-a neglijat niciodată să exalte caracterul sacru al individului prin contrast cu comunitatea. Dar el recunoştea, deopotrivă, că omul îşi dezvoltă caracterul prin serviciul dezinteresat; el îşi dezvăluie natura sa morală în raporturile afectuoase cu semenii săi.

(1862.8) 170:3.11 Propovăduind că omul este interior, exaltând individul, Iisus dădea lovitura de graţie vechii ordini sociale, în sensul că el inaugura împărţirea adevăratei dreptăţi sociale. Lumea a cunoscut puţin această nouă ordine socială, deoarece ea a refuzat să practice principiile evangheliei împărăţiei cerurilor. Când acest regat de preeminenţă spirituală se va stabili realmente pe pământ, el nu se va manifesta în mod simplu printr-o ameliorare a condiţiilor materiale şi sociale; aceasta s-a tradus mai degrabă prin gloria valorilor spirituale superioare şi îmbogăţite, care caracterizează apropierea de epoca relaţiilor umane îmbunătăţite şi a înfăptuirilor spirituale în continuă avansare.

4. Învăţătura lui Iisus asupra împărăţiei

(1862.9) 170:4.1 Iisus n-a dat niciodată o definiţie precisă a împărăţiei. O dată rostea un discurs asupra împărăţiei, altă dată trata un aspect diferit al fraternităţii domniei lui Dumnezeu în inima oamenilor. În cursul predicii din această după-amiază de sabat, Iisus a făcut aluzie la cel puţin cinci faze, sau epoci ale împărăţiei, care sunt următoarele:

(1862.10) 170:4.2 1. Experienţa personală şi lăuntrică a vieţii spirituale a credinciosului în comuniunea sa individuală cu Dumnezeu Tatăl.

(1863.1) 170:4.3 2. Cunoaşterea fraternităţii credincioşilor evangheliei, aspectele sociale ale moralei superioare şi ale eticii însufleţite ce rezultă din domnia spiritului lui Dumnezeu în inima credincioşilor individuali.

(1863.2) 170:4.4 3. Fraternitatea supramuritoare a fiinţelor spirituale invizibile care prevalează pe pământ şi în cer, împărăţia supraumană al lui Dumnezeu.

(1863.3) 170:4.5 4. Perspectiva înfăptuirii mai desăvârşite a voii lui Dumnezeu, progresul către aurora unei noi ordini sociale în legătură cu o viaţă spirituală ameliorată – următoarea eră a omenirii.

(1863.4) 170:4.6 5. Împărăţia în plenitudinea sa, epoca viitoare de lumină şi de viaţă pe pământ.

(1863.5) 170:4.7 De aceea trebuie întotdeauna să analizăm învăţătura Maestrului pentru a şti la care dintre aceste cinci faze vrea să se refere când foloseşte expresia „împărăţia cerurilor”. Prin acest proces de schimbare treptată a voinţei omului şi de modificare corelativă a deciziilor umane, Mihail şi asociaţii lui se schimbă la fel, progresiv, dar cu certitudine, pe tot parcursul evoluţiei umane sociale şi de orice alt fel.

(1863.6) 170:4.8 Cu această ocazie, Maestrul a pus accentul pe următoarele cinci puncte reprezentând caracteristicile esenţiale ale evangheliei împărăţiei:

(1863.7) 170:4.9 1. Preeminenţa individului.

(1863.8) 170:4.10 2. Voinţa ca factor determinant în experienţa umană.

(1863.9) 170:4.11 3. Comuniunea spirituală cu Dumnezeu Tatăl.

(1863.10) 170:4.12 4. Satisfacţiile supreme ale serviciului expresie a iubirii omului.

(1863.11) 170:4.13 5. Transcendenţa spiritualului asupra materialului în personalitatea umană.

(1863.12) 170:4.14 Această lume n-a pus niciodată la încercare cu seriozitate, cu sinceritate şi cu onestitate aceste idei dinamice şi aceste idealuri divine ale doctrinei împărăţiei cerurilor expuse de Iisus. Voi însă nu ar trebui să vă lăsaţi descurajaţi de încetineala aparentă a progresului ideii împărăţiei pe Urantia. Amintiţi-vă că ordinea de evoluţie progresivă este supusă schimbărilor periodice bruşte şi neaşteptate, atât în lumea materială cât şi în lumea spirituală. Manifestarea lui Iisus ca Fiu întrupat a fost precis unul dintre aceste evenimente ciudate şi neaşteptate în viaţa spirituală a lumii. În căutarea semnificaţiei manifestării împărăţiei în epoca contemporană, să nu cumva să săvârşiţi greşeala fatală de a omite stabilirea lui în propria voastră inimă.

(1863.13) 170:4.15 Iisus a făcut aluzie la o fază a împărăţiei ca fiind situată în viitor, şi a sugerat, cu numeroase ocazii, că ea ar putea să apară ca element al unei crize mondiale. Pe de altă parte, în mai multe împrejurări, el a promis clar că va reveni cu siguranţă pe Urantia. Dar trebuie notat că el n-a stabilit niciodată o legătură pozitivă între aceste două idei. El a promis o nouă revelaţie a împărăţiei pe pământ la un moment dat al viitorului; el a mai promis şi că va reveni într-o bună zi, în persoană, pe această lume; dar n-a zis niciodată că aceste două evenimente vor coincide. După câte ştim, se poate ca aceste promisiuni să se refere sau nu la acelaşi eveniment.

(1863.14) 170:4.16 Apostolii şi discipolii săi au stabilit cu foarte mare certitudine o legătură între aceste două promisiuni. Când împărăţia nu s-a materializat după cum se aşteptaseră, ei şi-au adus aminte de învăţătura Maestrului privitoare la împărăţia viitor şi şi-au reamintit făgăduinţa sa de a reveni; ei au dedus îndată că aceste promisiuni se refereau la acelaşi eveniment. De aceea au trăit ei în speranţa reîntoarcerii sale iminente pentru a stabili împărăţia în plenitudinea sa, cu putere şi cu glorie. Şi aşa au trăit pe pământ generaţii succesive de credincioşi nutrind aceeaşi nădejde inspiratoare şi totodată decepţionantă.

5. Idei ulterioare despre regat

(1864.1) 170:5.1 După ce am rezumat învăţăturile lui Iisus asupra împărăţiei cerurilor, noi suntem autorizaţi să descriem anumite idei ulterioare care s-au ataşat conceptului de regat, şi să ne angajăm într-o previziune profetică a împărăţiei aşa cum ar putea el să evolueze în epoca ce vine.

(1864.2) 170:5.2 De-a lungul primelor secole de propagandă creştină, ideea de regat al cerurilor a fost foarte mult influenţată de noţiunile idealismului grec, care se răspândeau pe atunci cu rapiditate, ideea de natural ca umbră a spiritualului – a temporalului ca umbră a eternului în timp.

(1864.3) 170:5.3 Totuşi, marele pas care a marcat transplantarea învăţăturilor lui Iisus de pe un sol iudeu pe un sol păgân a fost făcut atunci când Mesia împărăţiei a devenit Mântuitorul Bisericii, o organizaţie socială şi religioasă izvorâtă din activităţile lui Pavel şi ale succesorilor lui, şi întemeiată pe învăţăturile lui Iisus cărora la care se adăugau ideile lui Philon şi doctrinele persane ale binelui şi răului.

(1864.4) 170:5.4 Ideile şi idealurile lui Iisus, încorporate în învăţătura evangheliei împărăţiei, aproape că au eşuat a mai fi realizate când discipolii săi au deformat progresiv declaraţiile sale. Conceptul de regat prezentat de Maestru a fost modificat în mod remarcabil de două mari tendinţe:

(1864.5) 170:5.5 1. Credincioşii iudei persistau în a-l considera pe Iisus drept Mesia. Ei au crezut că Maestrul va reveni într-un viitor foarte apropiat pentru a stabili un regat mondial mai mult sau mai puţin material.

(1864.6) 170:5.6 2. Gentilii creştini au început de devreme să accepte doctrinele lui Pavel, care au condus din ce în ce mai mult la credinţa generală că Iisus era Mântuitorul copiilor Bisericii; acest concept nou şi instituţional a succedat un concept primitiv al fraternităţii pur spirituale a împărăţiei.

(1864.7) 170:5.7 Biserica, ca o consecinţă socială a împărăţiei, ar fi fost în întregime naturală şi chiar dezirabilă. Răul Bisericii n-a fost existenţa ei, ci mai degrabă faptul că ea a înlăturat aproape complet conceptul de regat prezentat de Iisus. Biserica lui Pavel, ridicată la rangul de instituţie a devenit un substituent virtual pentru împărăţia cerurilor pe care îl proclamase Iisus.

(1864.8) 170:5.8 Dar nu vă îndoiţi, acest acelaşi regat al cerurilor, a cărui existenţă Maestrul o propovăduia a fi în inima oamenilor, va fi proclamat în această Biserică creştină, precum şi toate celelalte religii, rase şi naţiuni ale pământului – şi chiar şi fiecare individ.

(1864.9) 170:5.9 Împărăţia propovăduită de Iisus, idealul spiritual de justeţe individuală şi conceptul de divină comuniune a omului cu Dumnezeu, s-a întemeiat treptat în concepţia mistică a persoanei lui Iisus ca Mântuitor-Creator şi lider spiritual al unei comunităţi religioase socializate. În acest fel, o Biserică oficială şi instituţională a devenit substitutul fraternităţii împărăţiei condus individual de către spirit.

(1864.10) 170:5.10 Biserica a fost un rezultat social, inevitabil şi util al vieţii şi al învăţăturilor lui Iisus. Tragedia a constat în faptul că această reacţie socială la învăţăturile împărăţiei a înlocuit atât de complet conceptul spiritual de adevărat regat, aşa cum l-a propovăduit şi trăit Iisus.

(1865.1) 170:5.11 Pentru iudei, împărăţia era comunitatea israelită; pentru gentili a devenit Biserica creştină. Pentru Iisus, el era totalitatea indivizilor care îşi mărturisiseră credinţa în paternitatea lui Dumnezeu, proclamându-şi prin acesta consacrarea sinceră facerii voii lui Dumnezeu, şi devenind, astfel, membrii fraternităţii spirituale a oamenilor.

(1865.2) 170:5.12 Maestrul înţelegea perfect că anumite rezultate sociale apăreau în lume ca o consecinţă a difuziunii evangheliei împărăţiei. Dar intenţia sa era că toate aceste manifestări sociale dezirabile survin ca consecinţe naturale, inconştiente şi inevitabile, ca şi roadele spontane ale acestei experienţe personale lăuntrice a credincioşilor individuali, ale acestei comunităţi şi ale acestei comuniuni pur spirituale cu duhul divin care locuieşte în toţi aceşti credincioşi şi îi animă totodată.

(1865.3) 170:5.13 Iisus prevedea că o organizaţie socială, sau Biserică, va urma progresul veritabilului regat spiritual, şi de aceea nu s-a opus niciodată practicării de către apostoli a ritului botezului lui Ioan. El a propovăduit că sufletul care iubeşte adevărul – cel căruia îi este foame şi sete de justeţe şi de Dumnezeu – este admis prin credinţă în împărăţia spirituala; în acelaşi timp, apostolii propovăduiau că acelaşi credincios este admis în organizaţia socială a discipolilor prin ritul exterior al botezului.

(1865.4) 170:5.14 Când discipolii imediaţi ai lui Iisus au recunoscut eşecul lor parţial în realizarea idealului constând în stabilirea împărăţiei în inima oamenilor prin dominarea şi guvernarea spiritului la credincioşii individuali, ei au căutat să evite ca învăţătura Maestrului să fie în întregime pierdută; în acest scop, ei au substituit idealul său de regat cu crearea progresivă a unei organizaţii sociale vizibile, Biserica creştină. Când ei au îndeplinit acest program de substituire, ei s-au apucat să situeze împărăţia în viitor, cu scopul de a menţine logica şi de a asigura recunoaşterea învăţăturilor Maestrului asupra faptului împărăţiei. De îndată ce Biserica a fost solid întemeiată, a început să propovăduiască că în realitate împărăţia trebuia să apară la apogeul erei creştine, la a doua venire a lui Christos.

(1865.5) 170:5.15 În felul acesta, împărăţia a devenit conceptul unei epoci, ideea unei vizitări viitoare, şi idealul mântuirii finale a sfinţilor Celui Preaînalt. Primii creştini (şi mult prea mulţi dintre creştinii ulteriori) au pierdut în general din vedere ideea de Tată-şi-fiu încorporată în învăţătura lui Iisus despre regat, în vreme ce ei o substituiau cu comunitatea socială bine organizată a Bisericii. În fond, Biserica a devenit astfel în principal o fraternitate socială care a substituit efectiv conceptul şi idealul lui Iisus de fraternitate spirituală.

(1865.6) 170:5.16 Conceptul ideal al lui Iisus n-a reuşit să se impună, dar, pe fundamentele vieţii şi ale învăţăturilor personale ale Maestrului, completate de conceptele greceşti şi persane ale vieţii veşnice, şi sporite de doctrina lui Philon asupra contrastului temporalului cu spiritualul, Pavel s-a apucat să construiască una dintre societăţile umane cele mai progresiste care au existat vreodată pe Urantia.

(1865.7) 170:5.17 Conceptul lui Iisus este încă viu în religiile evoluate ale lumii. Biserica creştină a lui Pavel este umbra socializată şi umanizată a ceea ce proiectase Iisus să fie împărăţia cerurilor – şi precum va deveni totuşi cu mare siguranţă. Pavel şi succesorii lui au transferat parţial de la individ la Biserică responsabilitatea problemelor privitoare la viaţa veşnică. Christos a devenit astfel conducătorul Bisericii mai degrabă decât fratele mai mare fiecărui credincios din familia Tatălui din regat. Pavel şi contemporanii lui au aplicat Bisericii, în calitate de grup de credincioşi, toate implicaţiile spirituale ale lui Iisus privitoare la propria sa persoană şi la credincioşii individuali. Făcând aceasta, ei au dat o lovitură mortală conceptului lui Iisus care proclama împărăţia divin în inima fiecărui credincios.

(1866.1) 170:5.18 Astfel, de-a lungul secolelor, Biserica creştină a fost foarte stânjenită în lucrările ei pentru că a îndrăznit să-şi atribuie misterioasele puteri şi privilegii ale împărăţiei; or, acestea nu pot fi exercitate şi experimentate decât între Iisus şi fraţii săi spirituali credincioşi. Astfel, a devenit clar că apartenenţa la Biserică nu semnifică în mod necesar comunitate în regat; al doilea este spiritual, prima este în principal socială.

(1866.2) 170:5.19 Mai devreme sau mai târziu, un Ioan Botezătorul nou şi mai mare se va ridica proclamând că „împărăţia cerurilor este la îndemână” – însemnând o reîntoarcere la conceptul superior al lui Iisus care proclama că împărăţia este voia Tatălui său celest, dominantă şi transcendentă, din inima credincioşilor. Şi el a înfăptuit toate acestea fără a face nici cea mai mică aluzie la Biserica pământească vizibilă, nici la a doua venire anticipată a lui Christos. Trebuie să se producă o renaştere a învăţăturilor lui Iisus după cum le- a dat el, iar doctrina sa să fie re-expusă pentru a rectifica lucrarea discipolilor iniţiali care s-au pornit să creeze un sistem socio-filozofic de credinţe privind faptul şederii lui Mihail pe pământ. În foarte puţin timp, învăţătura acestei istorii despre Iisus a înlocuit aproape în întregime învăţătura evangheliei lui Iisus despre regat. În felul acesta, o religie istorică s-a substituit învăţăturii în care Iisus amestecase ideile morale şi idealurile spirituale cele mai elevate ale oamenilor cu cele mai sublime speranţe pentru viitor – viaţa veşnică. Or, aceea era evanghelia împărăţiei.

(1866.3) 170:5.20 Şi tocmai pentru că evanghelia lui Iisus prezenta atâtea aspecte diferite, în cuprinsul a câteva secole, cei care au studiat relatările învăţăturilor sale s-au divizat în atât de multe culte şi secte. Această jalnică divizare a credincioşilor creştini rezultă din incapacitatea lor de a discerne, în aspectele multiple ale învăţăturilor Maestrului, divina unitate a vieţii sale incomparabile. Dar va veni o zi când adevăraţii credincioşi în Iisus nu vor fi spiritualmente divizaţi în felul acesta în atitudinea lor în faţa necredincioşilor. Noi putem avea întotdeauna o diversitate a înţelegerii şi a interpretării intelectuale, şi chiar şi diverse grade de socializare, dar lipsa de fraternitate spirituală este atât nescuzabilă cât şi blamabilă.

(1866.4) 170:5.21 Nu vă înşelaţi! Există în învăţăturile lui Iisus o natură eternă care nu le va permite să rămână la infinit sterile în inima oamenilor chibzuiţi. Împărăţia aşa cum îl concepea Iisus a eşuat într-o mare măsură pe pământ; deocamdată, locul i-a fost luat de o Biserică exterioară; dar voi ar trebui să înţelegeţi că această Biserică este numai starea larvară a împărăţiei spiritual zădărnicit, şi care îl va purta prin această epocă materială până la o epocă mai spirituală în care învăţăturile Maestrului vor găsi ocazia de a se dezvolta mai pe deplin. Biserica aşa-zisă creştină devine în felul acesta crisalida unde dormitează acum conceptul împărăţiei în sensul lui Iisus. Împărăţia fraternităţii divine este întotdeauna viu; el va ieşi în mod sigur din lunga sa scufundare, tot atât de sigur ca şi faptul că fluturele sfârşeşte prin a ieşi la iveală ca magnifică dezvoltare a crisalidei sale metamorfice mai puţin atrăgătoare.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter