Povestea – Arborele care dăruiește de Shel Silverstein

voci: Constantin Rusu & Aneta Giocaș      muzica: CoRus       mixaj: CoRus Music

ARBORELE CARE DARUIESTE – de Shel Silverstein

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer.

Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.

Related image

Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poate atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

 

Iubirea este întotdeauna gata să se încline; ego-ul niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi ajunge.

Ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii.

Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale şi cânta în bătaia vântului.
Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini pe ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. A început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino, te aştept!”.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui.

Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.

Egoul este întotdeauna motivat. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea n-are niciun scop, ea reprezintă propria sa răsplată.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Când bate vântul cântăm şi dansăm. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi nefericiţi ca şi voi. Noi nu avem nevoie de bani.” Băiatul i-a spus: „Atunci, de ce să vin la tine? Am nevoie de bani”.

Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.Iubirea nu ţine niciodată nimic numai pentru ea, se dăruieşte necondiţionat.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Related image

Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi. A uitat cu totul de copac şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, cu întreaga lui fiinţă. După mulţi ani, băiatul devenit adult s-a întors la copac. Acesta s-a bucurat nespus: „Vino, mângâie-mi crengile şi dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea gesturi când eram un copil fără minte. Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă? ” „O casă! Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi-a început să taie crengile. Din acesta a rămas doar trunchiul, dar era foarte fericit.

Related image

Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna gata să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată scoate sunete în bătaia vântului. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, dragul meu”…

Dar degeaba, nimeni nu-l auzea.Timpul a trecut, bărbatul a îmbătrânit. Odată, aflat prin apropiere, a venit şi s-a aşezat lângă ciot. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a spus: „Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să fiu barca ta şi să te ajut astfel să ajungi în ţara aceea îndepărtată. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Te voi aştepta de-a pururi”.

Image result for foto barca din lemn

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului şi-a făcut barca şi a plecat. Acum, din copac a rămas doar rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui drag. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată m-am aşezat lângă un ciot şi acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva rău. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. Cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit… Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj…”

Image result for foto cu bani

Ilustrată în astfel de culori, iubirea poate părea un tablou sinistru şi naiv. Şi chiar este, pentru cine n-a avut vreodată de-a face cu ea şi pentru cine nu şi-a ascultat măcar o dată îndemnul inimii. Puţini sau inexistenţi sunt cei care nu s-au simţit cel puţin o dată penibili, din dragoste.

Dar viaţa nu este un perete alb pe care să ne agăţăm, orgolioşi, picturile savante ale imaginii despre noi; adevăratele culori ce ne definesc sunt vizibile numai pentru ochii celor ce pot şi vor să vadă mai departe de aparenţe; ele rămân legate cu fire miraculoase de memoria sufletului şi de privirea încremenită în aşteptare.

O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind atunci când simte din nou nevoia de lămuriri. Dacă poţi să spui exact motivul pentru care te-ai îndrăgostit, înseamnă că nu te-ai îndrăgostit cu adevărat.

Inteligenţa fără dragoste, te face pervers.
Dreptatea fără dragoste, te face implacabil.
Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit.
Succesul fără dragoste, te face arogant.
Bogăţia fără dragoste, te face avar.
Supunerea fără dragoste, te face servil.
Sărăcia fără dragoste, te face orgolios.
Frumuseţea fără dragoste, te face ridicol.
Autoritatea fără dragoste, te face tiran.
Munca fără dragoste, te face sclav.
Rugăciunea fără dragoste, te face introvertit.
Credinţa fără dragoste, te face fanatic.
Pedeapsa fără dragoste se transformă în tortură.

VIAŢA FĂRĂ DRAGOSTE… NU ARE SENS…

Nu a existat şi nu va exista nimeni care să se poată feri de dragoste atâta vreme cât va exista frumuseţe pe lume şi ochi care să o privească.

M-am întrebat odată de ce ţine Dumnezeu ca oamenii să-şi mărturisească păcatele şi greşelile. El ar trebui să ştie tot. De ce ţine atunci să ne oblige să spunem tare ceea ce el ştie? De ce? Ca să ne umilească! Ca să fim smeriţi şi umili! De aceea, eu nu ţin să-mi mărturisesc păcatele, ci să nu-l săvârşesc pe cel mai grav dintre ele: ACELA DE A NU MAI DORI NIMIC.

Cine nu poate înţelege o singură privire, cu atât mai puţin va înţelege o lungă explicaţie. Puţini avem darul de-a putea privi pe cineva cu atâta dragoste încât acela să înţeleagă mesajul: DACA TU N-AI FI EXISTAT…

Dar şi mai puţini avem norocul de-a fi măcar o dată priviţi astfel!..

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sărbători ortodoxe – Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Intrarea Maicii Domnului in Biserica este praznuita pe 21 noiembrie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.

Intrarea Maicii Domnului in BisericaParintii Maicii Domnului sunt Sfintii Ioachim si Ana. Lipsiti de copii, dar cu credinta in Dumnezeu, L-au rugat pe Dumnezeu sa le daruiasca cinstea de a fi parinti, fagaduind ca daca vor avea un copil, il vor duce la templu si il vor inchina Lui. Un inger le vesteste ca vor avea o fata pe care o vor numi Maria. Sfintii Ioachim si Ana nu au uitat de promisiunea facuta lui Dumnezeu si la trei ani de la nasterea Maicii Domnului au dus-o pe fiica lor la templu.

Aici a fost intampinata de marele preot Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezătorul, care a dus-o in cea mai sfanta incapere din acest loc, in Sfanta Sfintelor, unde a stat pana la varsta de 15 ani. A fost condusa in acel loc sfant, pentru ca ea insasi avea sa devina „Sfanta Sfintelor” lui Dumnezeu, salas a lui Dumnezeu-Cuvantul. Din ea, Cel Necuprins, Cel Vesnic, avea sa ia trup, sa Se faca cuprins in pantecele ei.

Pentru a marca această sărbatoare … în această zi de post este dezlegare la pește.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

 Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimul discurs de la templu

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                         Ultimul discurs de la templu

  1. Discursul

  2. Statutul individual al Iudeilor

  3. Reuniunea decisivă a sinedriului

  4. Situaţia la Ierusalim

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 175

Ultimul discurs de la templu

(1905.1) 175:0.1 ÎN ACEASTĂ după-amiază de marţi, după ora două, Iisus a ajuns la templu în compania a unsprezece apostoli, a lui Iosif din Arimatia, a treizeci de greci şi a altor câţiva discipoli, şi a început să rostească ultimul său discurs în curţile sacrului edificiu. Acest discurs constituia ultimul lui apel către poporul iudeu şi acuzarea finală împotriva îndârjiţilor duşmani care căutau să-l, nimicească – scribii, fariseii, saducheii şi principalii conducători ai Israelului. În timpul dimineţii, diversele lor grupuri au avut ocazia de a-i pune întrebări lui Iisus; în cursul acestei după-amieze nu i-a mai pus nimeni nici o întrebare.

(1905.2) 175:0.2 Paragraph 175:0.2 is missing.

1. Discursul

(1905.3) 175:1.1 ”Eu am fost cu voi timp îndelungat, am bătut ţara în lung şi-n lat, proclamând iubirea lui Dumnezeu pentru copiii oamenilor. Numeroşi sunt cei care au văzut lumina zilei şi care au intrat, prin credinţă, în împărăţia cerurilor. În legătură cu aceste învăţături şi cu aceste predici, Tatăl a înfăptuit multe lucrări minunate, mergând până la a învia morţii. Mulţi dintre cei bolnavi şi năpăstuiţi au fost vindecaţi pentru că aveau credinţă. Dar toate aceste proclamaţii ale adevărului şi  aceste vindecări de boli n-au deschis ochii celor care au refuzat să vadă lumina, a celor care au decis să respingă această evanghelie a împărăţiei.

(1905.4) 175:1.2 ”În toate aceste moduri, compatibile cu îndeplinirea voii Tatălui meu, apostolii mei şi cu mine am făcut tot posibilul pentru a trăi în pace cu fraţii noştri, pentru a ne conforma exigenţelor rezonabile ale legilor lui Moise şi ale legilor Israelului. Noi am căutat constant pacea, dar conducătorii Israelului n-au vrut-o. Respingând adevărul lui Dumnezeu şi al luminii cerului, ei se pun de o parte cu greşeala şi cu întunericul, între viaţă şi moarte, între adevăr şi greşeală.

(1905.5) 175:1.3 ”Mulţi dintre voi nu au crezut în învăţăturile mele şi au intrat deja în bucuria şi în libertatea conştiinţei filiaţiei lor cu Dumnezeu. Voi mi-aţi fost martori că eu am oferit această filiaţie cu Dumnezeu întregii naţiuni iudee, chiar şi celor care caută acum să mă distrugă. Chiar şi acum Tatăl meu încă îi va mai primi pe aceşti învăţători orbiţi şi pe aceşti conducători ipocriţi, numai să voiască ei să se întoarcă către el şi să accepte mărinimia sa. Încă nici acum nu este prea târziu pentru ca acest popor să primească cuvântul cerului şi să întâmpine favorabil pe Fiul Omului.

(1906.1) 175:1.4 ”Tatăl meu a tratat multă vreme pe poporul acesta cu îngăduinţă. Generaţii de-a rândul, noi ne-am trimis profeţii ca să îi propovăduiască şi să îl avertizeze şi, generaţie după generaţie, ei au fost omorâţi de aceşti învăţători veniţi din cer. Şi, acum, marii voştri preoţi îndârjiţi şi conducătorii voştri înverşunaţi continuă să facă exact acelaşi lucru. Tot aşa cum Irod a provocat moartea lui Ioan Botezătorul, voi vă pregătiţi acum să îl omorâţi pe Fiul Omului.

(1906.2) 175:1.5 ”Cât timp există o şansă pentru ca aceşti iudei să se întoarcă către Tatăl şi să caute salvarea, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacob îşi va ţine mâna mărinimoasă întinsă către voi; însă, odată ce vă veţi fi umplut cupa voastră de nerăbdare şi odată ce veţi fi respins definitiv îndurarea Tatălui meu, această naţiune va fi lăsată de una singură şi va ajunge repede la un sfârşit prea puţin glorios. Acest popor era chemat ca să devină lumina lumii, ca să proclame gloria spirituală a unei rase cunoscătoare de Dumnezeu. Dar voi v-aţi îndepărtat atât de mult de înfăptuirea privilegiilor voastre divine pe care mai marii voştri sunt pe cale să comită suprema nebunie a tuturor timpurilor, în sensul că ei sunt pe punctul de a respinge definitiv darul lui Dumnezeu tuturor oamenilor şi pentru toate epocile – revelaţia iubirii Tatălui care este în ceruri pentru toate creaturile sale pământeşti.

(1906.3) 175:1.6 ”Şi, odată ce veţi fi respins această revelaţie a lui Dumnezeu oamenilor, împărăţia lui Dumnezeu va fi data altor popoare, celor care îl vor primi cu bucurie şi cu fericire. În numele Tatălui care m-a trimis eu vă avertizez solemn că voi sunteţi pe cale de a vă pierde poziţia în lume ca popor purtător al drapelului adevărului etern şi ca păzitori ai legii divine. Eu vă ofer acum ultima voastră şansă de a ieşi în faţă şi a vă căi, pentru a vă arăta intenţia voastră de a-l căuta pe Dumnezeu din toată inima voastră şi de a intra, ca mici copii şi printr-o credinţă sinceră, în siguranţa şi în salvarea împărăţiei cerurilor.

(1906.4) 175:1.7 ”Tatăl meu a trudit multă vreme pentru salvarea voastră, iar eu am coborât pentru a vă arăta personal calea. Mulţi dintre iudei, dintre samariteni şi chiar şi dintre gentili, au crezut în evanghelia împărăţiei; dar cei care ar fi trebuit să fie primii care să înainteze pentru a accepta lumina cerului au refuzat cu încăpăţânare să creadă în revelaţia adevărului lui Dumnezeu – Dumnezeul revelat în om şi omul revelat în Dumnezeu.

(1906.5) 175:1.8 ”În această după-amiază, apostolii mei stau în faţa voastră în tăcere, dar voi veţi auzi curând glasul lor rostind chemarea la salvare şi îndemnul de a se uni în împărăţia cerească ca fii ai Dumnezeului viu. Şi, acum îi iau de martori pe discipolii lui şi pe credincioşii în evanghelia împărăţiei, precum şi pe mesagerii invizibili care sunt alături de ei, că eu am oferit o dată mai mult, Israelului şi conducătorilor lui eliberarea şi salvarea. Dar voi constataţi toţi că îndurarea Tatălui este dispreţuită şi că mesagerii adevărului sunt respinşi. Eu vă amintesc totuşi că scribii şi fariseii încă mai ocupă tronul lui Moise; în consecinţă, şi până când Cei Preaînalţi care guvernează în regatele oamenilor au izgonit în cele din urmă această naţiune şi au distrus locul în care sunt mai-marii ei, eu vă sfătuiesc să cooperaţi cu aceşti străbuni ai Israelului. Nu este necesar ca voi să participaţi la planurile lor de distrugere a Fiului Omului, însă, în tot ceea ce priveşte pacea Israelului, supuneţi-vă lor. În toate aceste chestiuni faceţi ceea ce vi se cere şi respectaţi esenţialul legii, dar nu imitaţi faptele lor rele. Amintiţi-vă că păcatul acestor conducători este acela de a spune ceea ce este bine şi a nu-l face. Voi ştiţi bine că aceşti conducători pun pe umerii voştri poveri mari, greu de purtat, şi care nu ridică nici măcar un deget pentru a vă uşura de ele vreun pic. Ei v-au asuprit prin ceremonii şi v-au făcut sclavi prin tradiţii.

(1907.1) 175:1.9 ”În plus, aceşti conducători egocentrici găsesc o mare plăcere în a face lucrările lor bune în aşa fel încât să fie văzuţi de oameni. Ei fac tot mai multă paradă de evlavie şi îşi lăţesc manşeta veşmintelor lor oficiale. Ei caută locurile de onoare la ospeţe şi îşi pretind locurile de onoare în sinagogi. Ei râvnesc la saluturi elogioase în locurile publice şi doresc ca toţi oamenii să-i numească rabini. Şi, în timp ce caută să fie astfel onoraţi de oameni, ei pun stăpânire pe casele văduvelor şi trag foloase de pe urma slujbelor de la templu. Aceşti ipocriţi se prefac a rosti rugăciuni lungi în public şi a da pomeni pentru a atrage atenţia concetăţenilor lor.

(1907.2) 175:1.10 ”Trebuie să îi onoraţi pe conducătorii voştri şi să îi respectaţi pe învăţătorii voştri, dar n-ar trebui să-i daţi nici unui om numele de Tată cu sensul lui spiritual, căci unul singur este Tatăl vostru şi acesta este Dumnezeu. Nu căutaţi nici să domniţi peste fraţii voştri în regat. Amintiţi-vă ceea ce v-am învăţat: cel care vrea să fie cel mai mare dintre voi trebui să se facă servitorul tuturor. Dacă pretindeţi să vă înălţaţi înaintea lui Dumnezeu, voi veţi fi cu siguranţă coborâţi, dar acela care se smereşte sincer va fi în mod sigur înălţat. În viaţa voastră zilnică nu căutaţi propria voastră slăvire, ci slava lui Dumnezeu. Subordonaţi-vă cu inteligenţă voinţa celei a Tatăl care este în ceruri.

(1907.3) 175:1.11 ”Nu răstălmăciţi de cuvintele mele. Eu nu port pizmă mai marilor preoţilor şi conducătorilor care, chiar în acest moment, caută să mă distrugă; eu nu le vreau răul scribilor şi fariseilor care resping învăţăturile mele. Eu ştiu că mulţi dintre voi cred în taină, şi îşi vor mărturisi deschis loialitatea faţă de regat atunci când îmi va suna ceasul. Dar cum se vor justifica rabinii voştri, din moment ce ei pretind că vorbesc cu Dumnezeu, şi apoi îl resping şi îl omoară pe acela care vine să reveleze lumilor Tatăl?

(1907.4) 175:1.12 ”Nenorocire vouă, scribi şi farisei prefăcuţi! Voi aţi vrea ca să închideţi porţile împărăţiei cerurilor oamenilor sinceri care nu sunt deprinşi cu căile învăţăturilor voastre. Voi refuzaţi să intraţi în regat şi, în acelaşi timp, faceţi tot posibilul ca să-i împiedicaţi şi pe alţii să intre acolo. Voi staţi cu spatele la porţile salvării, şi luptaţi împotriva tuturor care vor să le treacă.

(1907.5) 175:1.13 ”Nenorocire vouă, scribi şi farisei ipocriţi ce sunteţi! Căci, în adevăr, voi veţi străbate pământul şi marea pentru a face un prozelit şi, când aţi reuşit, voi nu sunteţi satisfăcuţi până nu l-aţi făcut de două ori mai rău decât era ca copil al păgânilor.

(1907.6) 175:1.14 ”Nenorocire vouă, capi de preoţi şi conducători, care puneţi stăpânire pe bunurile celor săraci care pretindeţi impozite grelele celor care ar vrea să-l servească pe Dumnezeu aşa cum cred ei că a poruncit Moise.! Voi, care refuzaţi să daţi dovadă de mărinimie, cum de puteţi să mai speraţi la lumea ce va veni?

(1907.7) 175:1.15 ”Nenorocire vouă, falşi învăţători şi îndrumători orbi! La ce te poţi aştepta de la o naţiune cât timp orbii îi călăuzesc pe orbi?

(1907.8) 175:1.16 ”Nenorocire vouă, care vă prefaceţi că faceţi legământ! Voi sunteţi trişori, căci voi propovăduiţi că un om poate să se jure pe templu şi să îşi încalce jurământul, dar oricine a jurat pe aurul templului trebuie să rămână legat de jurământul lui. Voi sunteţi cu toţi stupizi şi orbiţi; nu sunteţi nici măcar logici în necinstea voastră, căci cine este cel mai mare, aurul, sau templul care se presupune a fi sfinţit aurul? Voi mai propovăduiţi şi că, dacă un om jură pe un altar, aceasta nu înseamnă nimic, dar că, dacă el jură pe darul care este pe altar, atunci este ţinut ca datornic. Acolo iarăşi, voi sunteţi orbi la adevăr, căci cine este cel mai mare, darul sau altarul care a sfinţit darul? Cum puteţi voi să justificaţi o asemenea ipocrizie şi necinste în faţa Dumnezeului cerurilor?

(1908.1) 175:1.17 ”Nenorocire vouă, scribi, farisei şi ipocriţi, căci, pe dinafară, voi curăţaţi cu scrupulozitate cupa şi farfuria, dar lăsaţi înăuntru murdăria extorcărilor, a exceselor şi a înşelăciunilor. Voi sunteţi orbi din punct de vedere spiritual. Nu recunoaşteţi voi cu cât este mai bine să se cureţe interiorul cupei, şi, atunci, ceea ce se varsă peste marginile ei va curăţa automat exteriorul ei? Oameni perfizi şi nemernici, voi săvârşiţi fapte străine religiei voastre pentru a vă conforma literalmente interpretării legii lui Moise, în vreme ce sufletele voastre coclesc în nelegiuire şi sunt pline de intenţii murdare.

(1908.2) 175:1.18 ”Nenorocire vouă tuturor, care respingeţi adevărul şi refuzaţi îndurarea! Mulţi dintre voi seamănă cu mormintele albite ale căror exterior pare magnific, dar al căror interior este plin de oseminte şi de tot felul de tot felul de mizerii. Iată cum, voi care respingeţi cu bună ştiinţă călăuzirea lui Dumnezeu, voi le păreţi, din afară, oamenilor, ca nişte sfinţi şi drepţi, dar, în interior, inima voastră este plină de nedreptate şi de ipocrizie.

(1908.3) 175:1.19 ”Nenorocire vouă, falşi îndrumători ai unei naţiuni! Aţi ridicat acolo jos un monument profeţilor martirizaţi odinioară, în vreme ce încercaţi să-l distrugeţi pe acela despre care vorbeau ei. Voi împodobiţi mormintele celor drepţi, şi vă închipuiţi că dacă aţi fi trăit pe vremea părinţilor voştri, nu i-aţi fi omorât pe profeţi; şi apoi, odată cu profesarea acestei idei fariseice, voi vă pregătiţi să-l asasinaţi pe cel de care au vorbit profeţii, Fiul Omului. În măsura în care faceţi aceste lucruri, voi depuneţi mărturie contra voastră că sunteţi fiii perfizi ai celor care i-au ucis pe profeţi. Continuaţi deci, şi umpleţi până la refuz cupa condamnării voastre.

(1908.4) 175:1.20 ”Nenorocire vouă, copii ai răului! Pe bună dreptate va numit Ioan rasă de vipere, iar eu vă întreb cum puteţi voi să scăpaţi de judecata pe care Ioan a pronunţat-o împotriva voastră?

(1908.5) 175:1.21 ”Dar, până şi acum, în numele Tatălui, eu vă ofer îndurare şi iertare. Chiar şi acum eu vă întind mâna prietenească a comuniunii veşnice. Tatăl meu vi i-a trimis pe înţelepţi şi pe profeţi; pe unii i-aţi persecutat, iar pe alţii i-aţi omorât. Atunci, a apărut Ioan, proclamând venirea Fiului Omului, iar voi l-aţi omorât, după ce mulţi au crezut în învăţătura lui. Şi acum, vă pregătiţi din nou să vărsaţi sânge nevinovat. Nu înţelegeţi oare că va veni cândva o cumplită zi de încheiere a socotelilor în care Judecătorul întregului pământ va cere poporului său explicaţii privitoare la maniera în care ei i-au respins, i-au persecutat şi i-au omorât pe aceşti mesageri ai cerului? Nu înţelegeţi voi că va trebui să daţi seamă de tot acest sânge de oameni drepţi, de la primul profet omorât până în epoca lui Zaharia, care a fost asasinat între sanctuar şi altar si dacă voi perseveraţi pe căile voastre rele, această dare de seamă ar putea fi pretinsă chiar şi prezentei generaţii.

(1908.6) 175:1.22 ”O, Ierusalime şi copii ai lui Avraam, voi cei care aţi dat cu pietre în profeţi şi i-aţi omorât pe învăţătorii ce v-au fost trimişi, chiar şi acum eu aş vrea să îi adun pe copiii voştri aşa cum o cloşcă îşi adună puii sub aripile ei, dar voi nu vreţi asta!

(1908.7) 175:1.23 ”Şi, acum, îmi iau aşadar rămas bun de la voi. Voi aţi auzit mesajul meu şi aţi luat decizia. Cei care au crezut în evanghelia mea sunt deja în siguranţă în împărăţia lui Dumnezeu.

(1908.8) 175:1.24 ”Vouă, celor car aţi ales să respingeţi darul lui Dumnezeu, vă zic că nu mă veţi mai vedea propovăduind în templu. Lucrarea mea pentru voi este înfăptuită. Iată, eu ies acum cu copiii mei, şi casa voastră vă este lăsată în paragină.”

(1908.9) 175:1.25 Şi Maestrul a făcut atunci semn discipolilor să părăsească templul.

2. Statutul individual al Iudeilor

(1909.1) 175:2.1 Faptul că conducătorii spirituali şi învăţătorii religioşi ai naţiunii iudaice au respins odinioară învăţăturile lui Iisus, şi au conspirat la provocarea crudei sale morţi, n-a afectat cu nimic statutului individual al unui iudeu în poziţia lui vizavi de Dumnezeu. Aceste evenimente n-ar trebui să-i incite pe discipolii mărturisiţi ai lui Christos să aibă prejudecăţi contra iudeilor în calitate de tovarăşi muritori. Iudeii, ca naţiune şi ca grup socio-politic, au plătit din plin preţul teribil de a-l fi respins pe Prinţul Păcii. Este mult de când au încetat să mai fie purtătorii de torţă spirituali ai adevărului divin pe lângă rasele umanităţii. Însă aceasta nu constituie o raţiune valabilă pentru a-i face să sufere pe urmaşii individuali ai acestor iudei de odinioară persecuţiile pe care li le-au pricinuit unii dintre pretinşii discipoli intoleranţi, indignaţi şi sectari ai lui Iisus din Nazareth, care era el însuţi un iudeu din naştere.

(1909.2) 175:2.2 Această vrajbă şi aceste persecuţii nesocotite şi contrare modelului cristic contra iudeilor contemporani s-au de terminat multe ori prin suferinţele şi prin moartea vreunui iudeu nevinovat şi inofensiv ai cărui strămoşi, în vremea lui Iisus, acceptaseră sincer evanghelia apoi au murit cu stoicism pentru adevărul în care ei credeau din toată inima. Un fior de groază trece prin fiinţele celeste atunci când ele observă pe aşa-zişii discipoli ai lui Iisus găsind plăcere în a persecuta, a hărţui şi chiar şi a asasina pe descendenţii actuali ai lui Petru, ai lui Filip, ai lui Matei şi ai altor iudei palestinieni care şi-au dat într-un chip atât de glorios viaţa ca primi martiri ai evangheliei împărăţiei cerurilor.

(1909.3) 175:2.3 Cât este de stupid şi de crud să faci să sufere copii nevinovaţi pentru păcatele străbunilor lor, greşeli pe care ei le ignoră în întregime şi de care nu pot în nici un fel răspunzători! Şi aceste fapte rele s-au săvârşit în numele celui care i-a învăţat pe discipolii lui să îi iubească chiar şi pe duşmanii lor! În prezenta poveste a vieţii lui Iisus, era necesar să se descrie maniera în care unii dintre compatrioţii iudei l-au respins şi au conspirat pentru a provoca moartea sa infamantă. Dar noi îi avertizăm pe toţi cititorii prezentei naraţiuni că prezentarea acestei povestiri istorice nu justifică în nici un fel ura injustă şi atitudinea mentală inechitabilă pe care atâţia creştini mărturisiţi au menţinut-o de-a lungul secolelor contra indivizilor iudei. Trebuie ca credincioşii în regat, cei doisprezece care urmează învăţăturile lui Iisus să înceteze să-l mai maltrateze pe Iudeu ca individ considerându-l capabil să-l respingă şi să-l răstignească. Tatăl şi fiul creator n-au încetat niciodată să-i iubească pe iudei. Dumnezeu nu face deosebire şi salvarea le este destinată atât iudeilor cât şi gentililor.

3. Reuniunea decisivă a sinedriului

(1909.4) 175:3.1 Reuniunea decisiva a Sinedriului a fost convocată pentru această seară de marţi la ora 8. Cu multe ocazii anterioare aceasta curte suprema a naţiunii iudaice îl condamnase pe Iisus in mod oficios la moarte. Acest corp august de guvernanţi de multe ori hotărâse sa pună capăt lucrării lui, dar niciodată până atunci nu reuşiseră să-l aresteze şi să-i provoace moartea cu orice preţ. Cu puţin înainte de marţi 30, Sinedriul aşa cum era constituit atunci, a votat oficial în unanimitate să-i aplice pedeapsa lui Iisus şi Lazăr. Acesta a fost răspunsul la ultimul apel al Maestrului la conducătorii iudei, apel pe care îl făcuse în templu cu numai câteva ore mai înainte. Acest răspuns reprezenta reacţia lor de amar resentiment faţă de Iisus pentru ultima şi viguroasa lui acuzaţie contra şefilor religioşi şi contra fariseilor şi saducheilor îndârjiţi în păcat. Condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu (chiar înainte de judecarea sa) a fost replica Sinedriului la ultima ofertă de milostenie cerească, ofertă întinsă naţiunii ca atare.

(1910.1) 175:3.2 Pornind din momentul acela, iudeii au fost lăsaţi de unii singuri pe durata scurtei perioadă de viaţă naţională care le rămânea de trăit, şi pe care au terminat-o în conformitate cu statutul lor pur uman printre naţiunile Urantiei. Israelul îl repudiase pe fiul lui Dumnezeu care făcuse o alianţă cu Avraam. Planul destinat să facă din copii lui Avraam purtătorii de torţă ai adevărului în lume se năruise. Alianţa divină fusese abrogată, şi sfârşitul naţiunii ebraice se apropia rapid.

(1910.2) 175:3.3 Agenţii Sinedriului au primit mandat pentru a-l aresta pe Iisus devreme în dimineaţa zilei următoare, dar cu ordinul de a nu pune mâna pe el în public. Ei trebuiau să aranjeze să-l aresteze în secret, de preferinţă pe neaşteptate, şi noaptea. Înţelegând că el nu va mai reveni să propovăduiască la templu în ziua aceea (miercuri), conducătorii au ordonat agenţilor Sinedriului „de a-l aduce pe Iisus în faţa înaltei curţi iudee, joi, cu puţin înainte de miezul nopţii.”

4. Situaţia la Ierusalim

(1910.3) 175:4.1 La sfârşitul celui din urmă discurs al lui Iisus, apostolii au fost lăsaţi încă o dată în confuzie şi în consternare. Iisus revenise la templu înainte ca Maestrul să înceapă teribilul său rechizitoriu contra conducătorilor iudei astfel încât cei doisprezece apostoli au auzit cu toţii a doua jumătate a ultimului discurs al lui Iisus la templu. Păcat că Iuda Iscariotul nu putuse auzi prima parte impregnată de mărinimia acestui discurs de adio. El n-a auzit această ultimă ofertă de milostenie către conducătorii iudei pentru că el era încă angajat într-o discuţie cu un grup de rude şi de prieteni saduchei cu care luase masa şi cu care examinase care ar fi maniera cea mai convenabilă de a se disocia de Iisus şi de tovarăşii săi apostoli. Pe când asculta acuzarea finală a acestor lideri iudei făcută de către Maestru Iuda a luat decizia sa deplină şi întreagă de a abandona mişcarea evanghelică şi de a se spăla pe mâini de toată întreprinderea. Cu toate acestea, el a părăsit templul în compania celor doi şi s-a dus împreună cu ei la Muntele Măslinului, unde, cu tovarăşii lui apostoli, el a ascultat discursul fatidic despre distrugerea Ierusalimului şi despre sfârşitul naţiunii iudee. Pe durata nopţii de marţi, Iuda a stat cu ei în noua tabără de lângă Gheţimani.

(1910.4) 175:4.2 Mulţimea care l-a auzit pe Iisus lansându-şi apelul plin de îndurare către conducătorii iudei a trecut apoi la reproşuri usturătoare, frizând o acuzaţie nemiloasă, a fost nedumerită şi derutată. În seara aceea, în vreme ce Sinedriul pronunţa pedeapsa sa de moarte contra lui Iisus şi pe când Maestrul, aşezat cu apostolii lui şi cu nişte discipoli pe muntele Măslinilor, a prezis moarte naţiunii iudaice, tot Ierusalimul se lansase în discutarea serioasă şi discretă a unei singure şi unice chestiuni: „Oare ce vor să facă cu Iisus?”

(1910.5) 175:4.3 La Nicodim acasă, mai mult de treizeci de persoane însemnate iudee care credeau sincer în regat s-au reunit şi au discutat de linia de conduită care să fie urmată în cazul rupturii de Sinedriu. Toţi asistenţii au fost de acord să recunoască public alianţa lor cu Maestrul de îndată ce vor primi vestea arestării lor. Şi chiar asta au şi făcut.

(1911.1) 175:4.4 Saducheii, care controlau şi dominau acum Sinedriul, erau dornici să se debaraseze de Iisus din următoarele motive:

(1911.2) 175:4.5 1. Se temeau ca nu cumva favoarea populară tot mai mare acordată de către mase lui Iisus să pună în primejdie existenţa naţiunii iudaice printr-un conflict posibil cu autorităţile romane.

(1911.3) 175:4.6 2. Zelul lui Iisus pentru reforma templului reducea în mod direct veniturile lor; epurarea templului afecta încasările lor.

(1911.4) 175:4.7 3. Ei se simţeau responsabili de păstrarea ordinii şi se temeau de consecinţele unei ulterioare expansiuni a noii şi ciudatei doctrine a lui Iisus privitoare la fraternitatea oamenilor.

(1911.5) 175:4.8 Fariseii aveau motive diferite pentru a dori ca Iisus să fie trimis la moarte. Ei se temeau din următoarele motive:

(1911.6) 175:4.9 1. El se ridicase într-o opoziţie eficientă faţă de influenţa lor tradiţională asupra poporului. Fariseii erau ultraconservatori, şi încercau un violent sentiment contra acestor atacuri, presupuse fundamentale, contra prestigiului lor de învăţători religioşi dobândit de timp îndelungat.

(1911.7) 175:4.10 2. Ei susţineau că Iisus încălca Legea, că arătase un dispreţ total pentru sabat şi pentru numeroase alte exigenţe ceremoniale şi legale.

(1911.8) 175:4.11 3. Ei îl acuzau de blasfemie pentru că el făcea aluzie la Dumnezeu ca fiind Tatăl său.

(1911.9) 175:4.12 4. Şi, acum, ei erau cumplit de porniţi contra lui din cauza ultimei părţi din predica sa de adio pe care o rostise în dimineaţa aceasta în templu, şi în care îi acuzase cu vehemenţă.

(1911.10) 175:4.13 Sinedriul a ridicat şedinţa în acea zi de marţi aceea către miezul nopţii, după ce decretaseră în mod oficial moartea lui Iisus, au dat ordine de arestare a sa, şi au convenit să se reunească în dimineaţa următoare, la ora zece, la marele-preot Caiafa pentru a formula acuzaţiile care le vor permite să-l inculpe pe Iisus.

(1911.11) 175:4.14 Un mic grup de saduchei mersese până la a propune ca ei să se scape de Iisus asasinându-l, dar fariseii au dezaprobat în mod formal această procedură.

(1911.12) 175:4.15 Aşa era situaţia în Ierusalim şi printre oameni cu prilejul acestei zile plină de evenimente, în vreme ce, deasupra acestei memorabile scene terestre, plana un vast ansamblu de fiinţe celeste dornice să facă ceva pentru a-l ajuta pe suveranul lor preaiubit, dar fără putinţă să acţioneze, pentru că lucrul aceasta le fusese efectiv împiedicaţi de superiorii care le comandau.

Până la o nouă revedere … pace și  lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și invățăturile lui Iisus – Marți dimineața la templu

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                         Marți dimineața la templu

  1. Iertarea divină

  2. Întrebările conducătorilor Iudei

  3. Saducheii şi reînvierea

  4. Marea poruncă

  5. Grecii căutători

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

                                                     Capitolul 174

                                             Marţi dimineaţa la templu

(1897.1) 174:0.1 ÎN ACESTĂ dimineaţă de marţi către ora şapte, Iisus a regăsit, la Simon, pe apostoli, corpul evanghelic feminin şi aproape două duzini de alţi discipoli influenţi. La această întrunire, el şi-a luat adio de la Lazăr şi i-a dat dispoziţii care l-au determinat să fugă foarte rapid la Filadelfia, în Pereea, unde el s-a aliat mai târziu cu mişcarea misionară care îşi avea sediul în această cetate. Iisus şi-a luat rămas bun şi de la bătrânul Simon şi a dat grupului feminin ultimele sale sfaturi, căci nu-i adresase niciodată o cuvântare oficială.

(1897.2) 174:0.2 În dimineaţa aceea el i-a salutat pe fiecare dintre cei doisprezece adresându-le câte un cuvânt personal. Lu-i Andrei, i-a spus: „Nu te lăsa descurajat de evenimentele iminente. Ţine-i bine pe fraţii tăi şi veghează ca ei să nu te găsească abătuţi.” Lui Petru, i-a zis: „Nu-ţi pune încrederea nici în vigoarea braţului nici în armele de oţel. Întemeiază-te pe fundamentele spirituale ale stâncilor eterne.” Lui Iacob, i-a zis: „Nu te muia înaintea aparenţelor exterioare. Rămâi ferm în credinţa ta, şi vei cunoaşte în curând realitatea a ceea ce crezi.” Lui Ioan, i-a spus: „Fii blând; iubeşte-i chiar şi pe duşmanii tăi. Fii tolerant, şi adu-ţi aminte că ţi-am încredinţat multe lucruri.” Lui Nataniel, i-a zis: „Nu judeca după aparenţe şi rămâi ferm în credinţă atunci când totul va părea să se prăbuşească; fii fidel mandatului tău de ambasador al împărăţiei.” Lui Filip i-a zis: „Nu te lăsa clintit de evenimentele iminente. Rămâi impasibil chiar şi atunci când nu poţi vedea calea. Fii fidel jurământului tău de consacrare.” Lui Matei i spus: „Nu uita îndurarea pe care te-am făcut s-o primeşti în regat. Nu lăsa pe nimeni să te jefuiască de recompensa eternă. De vreme ce ai rezistat tendinţelor firii omeneşti, hotărăşte-te să fii ferm.” Lui Toma, i-a spus: „Oricât ar fi de greu, trebuie actualmente să mergi cu ajutorul credinţei, iar nu cu al vederii. Nu te îndoi de faptul că eu sunt capabil că îndeplinesc lucrarea pe care am început-o, şi că îi voi revedea în cele din urmă pe fidelii mei ambasadori în împărăţia de dincolo.” Gemenilor Alfeu le-a spus: Nu vă lăsaţi zdruncinaţi de lucrurile pe care nu le înţelegeţi. Fiţi fideli afecţiunilor din inima voastră, şi nu vă puneţi încrederea nici în oamenii mari nici în atitudinea schimbătoare a poporului. Rămâneţi alături de tovarăşii voştri.” Lui Simon Zelotul, i-a zis: „Poate că tu vei fi sfâşiat de decepţie, dar spiritul tău se va înălţa mai presus de tot ce ar putea să ţi se întâmple. Ceea ce n-ai reuşit să înveţi de la mine, te va învăţa spiritul meu. Caută adevăratele realităţi ale spiritului şi încetează să mai fii atras de umbre ireale şi materiale.” Şi, lui Iuda Iscariotul, i-a spus: „Iuda, eu te iubesc şi te-am rugat să-i iubeşti pe fraţii tăi. Nu conteni să faci binele. Te avertizez să nu te bizui pe cei care îi fac pe oameni să alunece pe cărările linguşirii şi care îi otrăvesc cu săgeţile ridicolului.”

(1897.3) 174:0.3 După ce a încheiat aceste saluturi, Iisus a plecat către Ierusalim cu Andrei, cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, pe când ceilalţi apostoli se ocupau de ridicarea taberei din Gheţimani, unde trebuiau să se ducă în seara aceea şi unde şi-au instalat cartierul general pentru restul vieţii întrupate a Maestrului. La jumătatea drumului de coborâre de pe versantul Măslinului, Iisus s-a oprit şi a stat de vorbă mai mult de patru ceasuri cu cei patru apostoli.

1. Iertarea divină

(1898.1) 174:1.1 De mai multe zile, Petru şi Iacob se apucaseră să discute divergenţele lor de opinie despre învăţătura Maestrului privitoare la iertarea păcatelor. Ei conveniseră să prezinte chestiunea lui Iisus, şi Petru a găsit ocazia ca fiind oportună pentru obţinerea părerii Maestrului. Prin urmare, Simon Petru a întrerupt conversaţia despre deosebirile dintre laudă şi adorare întrebând: „Maestre, eu şi Iacob nu suntem de acord în legătură cu învăţăturile tale privitoare la iertarea păcatelor. Iacob pretinde că, după tine, Tatăl ne iartă chiar şi înainte de a-i cere asta, şi eu susţin că căinţa şi mărturisirea trebuie să preceadă iertarea. Care dintre noi are dreptate? Tu ce zici?”

(1898.2) 174:1.2 După o scurtă tăcere, Iisus a aruncat o privire plină de înţeles spre cei patru apostoli şi a spus: „Fraţilor, voi vă înşelaţi în părerile voastre pentru că nu înţelegeţi natura intimă a relaţiilor dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu. Voi nu pricepeţi compătimirea înţelegătoare pe care părinţii înţelepţi o încearcă pentru copiii lor lipsiţi de maturitate şi uneori rătăciţi. Este într-adevăr îndoielnic că nişte părinţi inteligenţi şi afectuoşi sunt chemaţi vreodată să ierte un copil obişnuit şi normal. Raporturi înţelegătoare, asociate cu atitudini pline de dragoste, împiedică cu eficacitate toate înstrăinările care necesită ulterior o reajustare prin căinţa din copil şi prin iertarea de către părinţi.

(1898.3) 174:1.3 ”În fiecare copil trăieşte o fărâmă din tatăl său. Tatăl beneficiază de o prioritate şi de o superioritate de înţelegere în toate chestiunile legate de raporturile dintre părinţi şi copii. Tatăl poate să privească imaturitatea copilului în lumina maturităţii părinteşti mai mari, a experienţei mai mature a partenerului cel mai înaintat în vârstă. În cazul copilului pământesc şi al Tatălui ceresc, părintele divin posedă, într-o măsură infinită şi divină, compasiunea şi aptitudinea de a înţelege cu dragoste. Iertarea divină este inevitabilă; este inalienabilă şi inerentă înţelegerii infinite a lui Dumnezeu, perfectei sale cunoaşteri a tot ceea ce priveşte judecata falsă şi alegerea greşită a copilului. Justiţia divină este atât de veşnic echitabilă încât ea înglobează infailibil îndurarea înţelegătoare.

(1898.4) 174:1.4 ”Când un om înţelept înţelege impulsiunile interioare ale semenilor lui, el îi iubeşte; şi, atunci când îi iubiţi pe fraţii voştri, voi i-aţi iertat deja. Această aptitudine de a înţelege firea omului şi de a ierta acţiunile lui aparent rele este divină. Dacă sunteţi părinţi înţelepţi, acesta este modul în care îi veţi iubi şi îi veţi înţelege pe copiii voştri, şi chiar îi veţi şi ierta atunci când unele înţelegeri temporare vor fi părut a vă separa. Copilul este lipsit de maturitate şi nu înţelege profunzimea relaţiilor dintre copil şi părinte; el încearcă deci adesea un sentiment de separare plin de vinovăţie atunci când nu primeşte deplina aprobare a tatălui său; dar un adevărat tată nu este niciodată conştient de o asemenea separare. Un păcat este o experienţă a conştiinţei de creaturi; el nu face parte din conştiinţa lui Dumnezeu.

(1898.5) 174:1.5 ”Inaptitudinea voastră sau reticenţa voastră în iertarea semenilor voştri dă măsura imaturităţii voastre, şi denotă că voi n-aţi atins nivelul adult al compătimirii, al înţelegerii şi al iubirii. Ranchiunele voastre şi ideile voastre de răzbunare sunt direct proporţionale cu ignorarea naturii interioare şi a adevăratelor aspiraţii ale copiilor şi ale semenilor voştri. Iubirea este manifestarea impulsiunii vitale interioare şi divine. Ea se întemeiază pe înţelegere, întreţinută prin serviciul dezinteresat şi desăvârşită prin înţelepciune.”

2. Întrebările conducătorilor Iudei

(1899.1) 174:2.1 Luni seara, se ţinuse un consiliu care cuprindea Sinedriul şi vreo cincizeci de alte persoane însemnate alese dintre scribi, farisei şi saduchei. Această adunare a socotit, de comun acord, că ar fi riscant să-l aresteze pe Iisus în public, din cauza influenţei pe care ar putea-o avea asupra oamenilor din popor. Majoritatea au fost deopotrivă de părerea că trebuiau să facă un efort hotărât pentru a-l discredita în ochii mulţimii înainte de a-l aresta şi de a-l aduce la judecată. În consecinţă, diverse grupuri de erudiţi au fost desemnate pentru a merge, în dimineaţa zilei următoare, la templu, cu scopul de a-l prinde pe Iisus în cursă cu întrebări dificile şi de a căuta, într-un fel sau altul, să-l stânjenească în faţa poporului. Fariseii, saducheii şi chiar şi irodienii, erau la urmă uniţi cu toţii în acest efort de a-l discredita pe Iisus în ochii mulţimii pascale.

(1899.2) 174:2.2 Marţi dimineaţa, când Iisus a sosit în curtea templului şi a început să propovăduiască, el a fost întrerupt încă de la primele sale cuvinte de un grup de tineri studenţi de la academii, care trecuseră printr-o pregătire specială anume în scopul acesta. Ei au ieşit înainte şi i s-au adresat lui Iisus prin intermediul purtătorului lor de cuvânt: Maestre, noi ştim că tu eşti un învăţător drept, că proclami căile adevărului şi că eşti în slujba singurului Dumnezeu, că nu te temi de nici un om şi nu faci nici o deosebire de persoană. Noi nu suntem decât studenţi, şi am vrea să cunoaştem adevărul asupra unei chestiuni care ne munceşte. Uite care este dificultatea: „Este ceva ilicit ca noi să plătim tribut Cezarului? Să-l plătim sau să nu-l plătim?” Sesizând ipocrizia şi perfidia lor, Iisus le-a zis: „De ce veniţi voi să mă ispitiţi astfel? Arătaţi-mi banii de tribut, şi vă voi răspunde.” Studenţii i-au dat un dinar pe care el l-a examinat şi apoi a zis: „A cui emblemă şi inscripţie le poartă această monedă?” Ei au răspuns: „A lui Cezar”. La care, Iisus a zis: „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului, şi daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.”

(1899.3) 174:2.3 După ce au primit acest răspuns, tinerii scribi şi complicii lor irodieni s-au retras din preajma sa, iar poporul, inclusiv saducheii, s-au bucurat de înfrângerea lor. Chiar şi tinerii care încercaseră să-l prindă pe Maestru în cursă s-au minunat tare de surprinzătoarea isteţime a răspunsului său.

(1899.4) 174:2.4 În ajun, conducătorii căutaseră să-l facă pe Iisus să greşească în faţa mulţimii în ceea ce priveşte chestiunile de autoritate ecleziastică. Nereuşind să facă asta, ei căutau acum să-l implice într-o discuţie dezavantajoasă pe tema autorităţii civile. Pilat şi Irod se găseau amândoi în Ierusalim în momentul acela, şi duşmanii lui Iisus s-au gândit că, dacă el îndrăznea cumva să sfătuiască împotriva plăţii tributului către Cezar, atunci ei ar merge de îndată la autorităţile romane şi l-ar acuza de instigare. Pe de altă pate, dacă el recomanda explicit plătirea tributului, duşmanii lui calculau, pe drept cuvânt, că el va pricinui o rană adâncă orgoliului naţional al auditorilor lui iudei, ceea ce l-ar fi făcut să piardă bunăvoinţa şi afecţiunea mulţimii.

(1899.5) 174:2.5 În toate acestea, inamicii lui Iisus au fost bătuţi, căci un decret binecunoscut al Sinedriului, făcut pentru guvernarea iudeilor împrăştiaţi printre gentili, preciza că „dreptul de a bate monedă comporta dreptul de a percepe impozite.” Iisus evita astfel capcana lor. Dacă ar fi răspuns „nu” la întrebarea lor, aceasta ar fi fost echivalent cu o incitare la revoltă. Dacă ar fi răspuns „da”, aceasta ar fi şocat sentimentele naţionaliste profund înrădăcinate ale vremii. Maestrul nu a ocolit întrebarea: a avut pur şi simplu înţelepciunea de a face un dublu răspuns. Iisus nu era niciodată evaziv, ci întotdeauna chibzuit în raporturile sale cu cei care căutau să-l agaseze şi să-l distrugă.

3. Saducheii şi reînvierea

(1900.1) 174:3.1 Înainte ca Iisus să fi putut începe prezentarea învăţăturii, un alt grup a ieşit în faţă pentru a-l lua la întrebări. De data aceasta, era vorba de un grup de saduchei erudiţi şi şireţi, al cărui purtător de cuvânt s-a apropiat zicând: Maestre, Moise a zis că, dacă un bărbat căsătorit moare fără a lăsa copii, fratele său va trebui să se căsătorească cu văduva şi sa zămislească nişte urmaşi fratelui său răposat. Or, s-a produs un caz în care un bărbat care avea şase fraţi a murit fără copii; fratele său cel mic a luat-o pe femeia lui, dar şi acesta a murit curând fără să lase copii. Al doilea frate al său a luat atunci femeia, dar nici acesta n-a lăsat urmaşi. Şi aşa mai departe până toţi cei şase fraţi se căsătoriseră şi apoi muriseră fără copii. În cele din urmă, a murit după toţi chiar şi femeia. Acestea fiind zise, am vrea să-ţi punem următoarele întrebări: „Cu prilejul reînvierii, a cui soţie va fi ea din moment ce toţi aceşti fraţi au avut-o?”

(1900.2) 174:3.2 Iisus, precum și asistenţa, ştia că aceşti saduchei nu erau sinceri când puneau întrebarea asta, căci era puţin probabil ca un astfel de caz să se producă realmente; în plus, obiceiul pentru fraţii unui mort dintre iudei să caute să-i zămislească nişte urmaşi devenise aproape literă moartă la iudeii din această epocă. Iisus a binevoit totuşi să răspundă la întrebarea lor insidioasă. El a zis: „Vă înşelaţi cu toţii punând astfel de întrebări pentru că voi nu cunoaşteţi nici Scripturile nici puterea vie a lui Dumnezeu. Voi ştiţi că fiii acestei lumi se pot căsători sau sunt daţi în căsătorie, dar voi nu păreţi să înţelegeţi că cei care, prin reînvierea celor drepţi, sunt socotiţi vrednici de a atinge lumile ce vor veni nu se căsătoresc şi nu sunt daţi în căsătorie. Aceia care fac experienţa reînvierii dintre morţi seamănă mai mult cu îngerii din ceruri; ei nu mor niciodată. Aceşti reînviaţi sunt veşnic fiii lui Dumnezeu. Ei sunt copiii luminii reînviaţi în progresul vieţii veşnice. Chiar şi Părintele vostru Moise a înţeles asta, căci, în legătură cu experienţele sale de lângă tufişul aprins, el l-a auzit pe Tată spunând: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacob.’ Astfel, cu Moise, eu proclam că Tatăl meu nu este Dumnezeul morţilor, ci acela al viilor. În el trăiţi cu toţii, vă reproduceţi şi vă posedaţi existenţa voastră de muritori.”

(1900.3) 174:3.3 Când Iisus a terminat de răspuns acestor întrebări, saducheii s-au retras, şi unii dintre farisei au uitat atâta de ei încât erau gata să exclame: „Este adevărat, este adevărat, Maestre, ai răspuns bine acestor saduchei necredincioşi.” Saducheii n-au mai îndrăznit să pună alte întrebări lui Iisus, şi poporul s-a minunat de înţelepciunea învăţăturii sale.

(1900.4) 174:3.4 Iisus nu l-a invocat decât la Moise în disputa lui cu saducheii, căci această sectă politico-religioasă nu recunoştea ca valabil decât aşa-zisa Carte a lui Moise. Ea nu admitea că învăţăturile profeţilor pot servi ca bază a dogmelor doctrinare. În răspunsul său, Maestrul a afirmat în mod pozitiv supravieţuirea creaturilor muritoare prin tehnica reînvierii, dar în nici un sens n-a menţionat cu aprobare credinţa fariseică în reînvierea corpului omenesc sub forma sa fizică. Iisus voia să sublinieze că Tatăl spusese: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacob”, iar nu „Eu eram Dumnezeul lor”.

(1900.5) 174:3.5 Saducheii se gândiseră să-l supună pe Iisus influenţei devastatoare a ridicolului, ştiind bine că orice persecuţie în public va crea cu siguranţă o reînnoire a simpatiei pentru el în mintea mulţimii.

4. Marea poruncă

(1901.1) 174:4.1 Un alt grup de saduchei primise instrucţiuni să îi pună lui Iisus întrebări stânjenitoare despre îngeri, dar, după ce a văzut soarta camarazilor lui care încercaseră să-l prindă în cursă cu întrebări privitoare la reînviere, cei din grup au decis cu înţelepciune să tacă din gură; ei s-au retras fără a pune nici o întrebare; Scribii, fariseii, saducheii şi irodienii coalizaţi plănuiseră să umple toată ziua cu aceste întrebări stânjenitoare. Ei sperau astfel să discrediteze pe Iisus în faţa poporului, şi în acelaşi timp să împiedice cu eficacitate ca el să mai aibă timp pentru propovăduirea învăţăturilor lui perturbatoare.

(1901.2) 174:4.2 Un grup de farisei a ieşit apoi înainte pentru a-l hărţui cu întrebări. Purtătorul lui de cuvânt i-a făcut un semn lui Iisus şi i-a spus: „Maestre, eu sunt avocat, şi aş vrea să te întreb care este, după părerea ta, cea mai mare poruncă?” Iisus a răspuns: Nu există decât o singură poruncă, care este cea mai mare dintre toate şi care porunceşte: ‘Ascultă, o, Israele, Domnul nostru Dumnezeu; Domnul este unul; tu îl vei iubi pe Domnul tău Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată forţa ta.’ Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Şi cea de-a doua îi este asemănătoare; în adevăr, ea decurge din prima şi porunceşte: ‘Să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este nici una mai mare decât aceea; de cele două porunci depinde toată legea şi profeţii.”

(1901.3) 174:4.3 Băgând de nu numai că răspunsul lui Iisus era conform cu conceptul cel mai elevat al religiei iudaice, dar şi că el răspunsese cu înţelepciune în vederea mulţimii adunate, omul legii s-a gândit ca mai bine ar da dovadă de curaj lăudând făţiş răspunsul Maestrului. Prin urmare, a zis: „În adevăr, Maestre, Tu ai zis, pe bună dreptate, că Dumnezeu este unul, că nu mai există altul în afară de el, că prima şi marea poruncă constă în a iubi din toată inima noastră, cu toată inteligenţa noastră şi cu toată forţa noastră, şi totodată ca trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Noi suntem de acord că această poruncă are mai multă importanţă decât toate ofrandele arse şi decât toate sacrificiile.” Când juristul a răspuns astfel cu prudenţă, Iisus şi-a coborât privirea către el: Prietene, bag de seamă că tu nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu.”

(1901.4) 174:4.4 Iisus vorbea adevărul când a făcut aluzie la acest învăţat al legii, s-a dus în tabăra Maestrului de lângă Gheţimani, şi-a mărturisit credinţa în evanghelia împărăţiei şi a fost botezat de Iosia, unul dintre discipolii lui Abner.

(1901.5) 174:4.5 Două sau trei alte grupuri de scribi şi de farisei erau prezente cu intenţia de a pune întrebări, dar au fost fie foarte dezarmate de răspunsul omului legii, fie descurajaţi de înfrângerea tuturor celor care încercaseră să-l prindă în cursă. După aceea nimeni n-a mai încercat să-i pună întrebări în public.

(1901.6) 174:4.6 Văzând că nu fusese ridicată nici o întrebare şi că se apropia ora de amiază, Iisus nu şi-a reluat învăţătura, dar s-a mulţumit să pună la rândul lui o întrebare fariseilor şi asociaţilor lor. A zis: „Din moment ce nu mai ridicaţi nici o întrebare, aş vrea să vă pun eu una. Ce credeţi voi despre Eliberator? Adică, al cui fiu este el?” După o scurtă pauză, unul dintre scribi a răspuns: „Mesia este fiul lui David.” Or, Iisus ştia că existau numeroase discuţii, chiar şi printre discipolii săi, asupra punctului de a şti dacă el era sau nu fiul lui David. El a pus atunci o nouă întrebare: „Dacă eliberatorul este într-adevăr fiul lui David, cum se face că, în psalmul pe care voi îl atribuiţi lui, David, vorbind conform spiritului său, a zis: ‘Domnul a zis stăpânului meu: Aşează-te în dreapta mea până ce am să-i fac pe duşmanii tăi să îţi servească drept scăunel pentru picioarele tale. Dacă David îl numeşte Domn, cum se poate ca să fie fiul lui?” Conducătorii, scribii şi mai-marii preoţilor n-au dat nici un răspuns la întrebarea aceasta, dar s-au abţinut şi de la a-i mai pune cumva alte întrebări ca să încerce a-l încurca pe Iisus. De fapt, el n-a răspuns niciodată la întrebarea pe care le-o pusese el, dar, după moartea Maestrului, ei au încercat să eludeze dificultatea schimbând interpretării acestui psalm astfel încât el să se refere la Avraam în loc de Mesia. Alţii au căutat să scape de dilemă negând că David a fost autorul acestui psalm zis mesianic.

(1902.1) 174:4.7 Cu câteva momente mai înainte, fariseii se bucuraseră de maniera în care saducheii fuseseră reduşi la tăcere de către Maestru. Acum saducheii erau cei care găseau plăcere în eşecul fariseilor, dar această rivalitate nu era decât momentană. Ei au uitat rapid de punctele de vedere divergente, pe care le susţineau de multă vreme, în efortul lor comun de a pune capăt învăţăturilor ţi acţiunilor lui Iisus. Dar, pe durata tuturor acestor experienţe, poporul de rând s-a bucurat să-l audă.

5. Grecii căutători

(1902.2) 174:5.1 Către amiază, în vreme ce Filip cumpăra alimente pentru noua tabără pe care o ridica în ziua aceea lângă Gheţimani, el a fost acostat de o delegaţie de străini, un grup de credincioşi greci din Alexandria, din Atena şi din Roma. Purtătorul lor de cuvânt i-a zis apostolului: „Ne-ai fost indicat de către oamenii care te cunosc; aşadar, noi am venit pentru a-ţi cere să-l vedem pe Iisus, Maestrul tău.” Filip a fost luat pe nepregătite de o astfel de întâlnire, în piaţă, cu aceşti eminenţi investigatori greci şi gentili. Or, Iisus recomandase explicit celor doisprezece să nu practice nici o propovăduire în public în timpul săptămânii pascale. Filip a fost deci un pic stingher în legătură cu maniera de a rezolva treaba aceasta. La fel de mult îl derutase şi faptul că oamenii aceştia erau gentili străini. Dacă ar fi fost iudei, sau gentili care să fi locuit prin împrejurimi, el n-ar fi şovăit atâta. Filip s-a oprit la soluţia care consta în a le cere grecilor să aştepte pe loc. Pe când se îndepărta repede de acolo, grecii au presupus că se ducea după Iisus, dar în realitate Filip s-a grăbit să ajungă la Iosif, unde ştia că îşi luau masa Andrei şi ceilalţi apostoli. L-a chemat pe Andrei, i-a explicat motivul venirii sale, apoi s-a reîntors cu Andrei la grecii care îl aşteptau.

(1902.3) 174:5.2 După ce aproape că terminase de cumpărat proviziile, Filip a revenit cu Andrei şi cu grecii la Iosif, unde i-a primit Iisus. Ei s-au aşezat alături de el, în vreme ce acesta vorbea cu apostolii şi cu un anumit număr de discipoli eminenţi reuniţi la prânzul acesta. Iisus a zis:

(1902.4) 174:5.3 ”Tatăl meu m-a trimis în această lume pentru a revela bunăvoinţa sa plină de iubire copiilor oamenilor, dar primii către care m-am îndreptat au refuzat să mă primească. În adevăr, mulţi dintre voi au crezut pentru ei înşişi în evanghelia mea, dar copiii lui Avraam şi conducătorii lor sunt pe punctul de a mă respinge; făcând aceasta, ei îl vor respinge pe cel care m-a trimis. Eu am proclamat cu mărinimie evanghelia salvării acestui popor; eu i-am vorbit de filiaţia însoţită de bucurie, de libertatea şi de viaţa mai bogată în spirit. Tatăl meu a înfăptuit multe lucrări minunate printre aceşti fii ai oamenilor paralizaţi de frică. Pe bună dreptate profetul Isaia s-a referit la poporul său scriind: ‚Doamne, cine a crezut în învăţăturile noastre? Şi cui i-a fost el revelat?’ În adevăr, conducătorii poporului meu s-au făcut cu bună ştiinţă orbi pentru a nu vedea şi şi-au împietrit inima de frica de a crede şi de a fi salvaţi. De-a lungul tuturor acestor ani, eu am căutat săi vindec de lipsa lor credinţă, astfel încât ei să primească salvarea eternă a Tatălui. Eu ştiu că nu toţi mi-au scăpat; Unii dintre voi au crezut cu adevărat în mesajul meu. Se află, în această sală, peste douăzeci de oameni care au fost membri ai sinedriului sau care au ocupat poziţii înalte în consiliile naţiunii lor, deşi unii dintre ei nu îndrăznesc încă să mărturisească deschis adevărul. De teama ca nu cumva să fie expulzaţi din sinagogă. Unii dintre voi sunt tentaţi să prefere gloria oamenilor gloriei lui Dumnezeu. Însă eu sunt nevoit să dau dovadă de mare răbdare, căci mă tem pentru siguranţa şi fidelitatea unora, chiar şi dintre cei care m-au însoţit de atâta vreme şi au trăit atâta de aproape de mine.

(1903.1) 174:5.4 ”Eu bag de seamă că, în această sală de banchet, iudeii şi gentilii se găsesc în număr aproape egal. Eu m-ă adresez vouă ca primului şi ultimului grup de felul acesta pe care îl pot instrui cu privire la treburile împărăţiei înainte de a mă reîntoarce la Tată. „

(1903.2) 174:5.5 Grecii aceştia urmaseră în cele din urmă cu fidelitate învăţăturile lui Iisus de la templu. Luni seara, ei avuseseră, la Nicodim, o întrevedere care durase aproape până în zori, şi trei dintre ei se hotărâseră să intre în regat.

(1903.3) 174:5.6 În vreme ce Iisus stătea acolo între ei, el a băgat de seamă că lua sfârşit o epocă spirituală şi începea alta. Îndreptându-şi atenţia către greci, Maestrul a zis:

(1903.4) 174:5.7 ”Oricine crede în această evanghelie crede nu numai în mine, dar şi în Cel care m-a trimis. Când mă priviţi, voi nu îl vedeţi numai pe Fiul Omului, dar şi pe Acela care m-a trimis. Eu sunt lumina lumii, şi cine va crede în învăţătura mea nu va mai rămâne în întuneric. Dacă voi ceilalţi, gentilii, vreţi să mă ascultaţi, veţi primi cuvântul vieţii şi veţi intra de îndată în fericita libertate a adevărului filiaţiei cu Dumnezeu. Dacă compatrioţii mei, iudeii, decid să mă respingă şi să refuze învăţăturile mele, eu nu mă voi pune în poziţia de a-i judeca, pentru că eu nu am venit în lume ca să judec lumea aceasta, ci pentru a-i oferi salvarea. Cu toate acestea, cei care mă resping şi refuză să primească învăţătura mea vor fi aduşi la judecată, la timpul cuvenit, de către Tatăl meu şi de către aceia pe care i-a desemnat el pentru a-i judeca pe cei care resping darul îndurării şi al adevărurilor salvării. Amintiţi-vă toţi că eu nu vorbesc de la mine, ci că am proclamat cu fidelitate ceea ce mi-a poruncit Tatăl meu să le revelez copiilor oamenilor. Şi aceste cuvinte pe care Tatăl mi-a poruncit să le proclam lumii sunt cuvinte de adevăr divin, de îndurare veşnică şi de viaţă eternă.

(1903.5) 174:5.8 ”Dar eu le declar atât iudeilor, cât şi gentililor, că aproape a venit ceasul în care Fiul Omului va fi slăvit. Voi ştiţi bine că un bob de grâu rămâne izolat, daca nu cade pe pământ şi nu moare; însă, dacă moare într-un pământ bun, el revine la viaţă şi dă multe roade. Cine ţine în mod egoist la viaţa sa riscă să o piardă; dar cine este dispus să-şi sacrifice viaţa pentru mine şi pentru evanghelie se va bucura de o existenţă mai bogată pe pământ, şi în cer se va bucura de viaţa veşnică. Dacă vreţi sincer să mă urmaţi, chiar şi după ce mă voi fi întors la Tatăl meu, atunci voi veţi deveni discipolii mei şi fidelii servitori ai semenilor voştri.

(1903.6) 174:5.9 ”Eu ştiu că ceasul meu se apropie, şi sunt tulburat. Eu îmi dau seama că poporul meu a decis să refuze împărăţia, dar eu mă bucur de a-i primi pe gentilii prezenţi aici, care caută adevărul şi se interesează de căile luminii. Eu am totuşi inima întristată gândindu-mă la poporul meu, şi sufletul meu este tulburat de ceea ce are să mi se întâmple neabătut. Ce voi zice eu când privesc înainte la zilele care vin şi desluşesc ce soartă mă aşteaptă? Să zic: Tată, cruţă-mă în ceasul acesta cumplit? Nu! Căci chiar cu această intenţie am venit eu în lumea aceasta şi am rămas până în ceasul acesta. Eu voi zice mai degrabă aceasta, rugându-mă pentru ca voi să vă alăturaţi mie: Tată, slăvit fie numele tău, şi facă-se voia ta.”

(1904.1) 174:5.10 Când Iisus a vorbit astfel, Ajustorul Personalizat, care sălăşluise în el înainte de botezarea sa, a apărut în faţa lui, şi Iisus a făcut o pauză pe care asistenţa a remarcat-o. Ajustorul, care era acum un spirit puternic şi care îl reprezenta pe Tatăl său, i-a zis lui Iisus din Nazareth: „Am slăvit deja de multe ori numele meu în efuziunile tale, şi îl voi mai slăvi o dată.”

(1904.2) 174:5.11 Iudeii şi gentilii care asistau n-au auzit nici o voce, dar n-au putut să nu remarce faptul că Iisus se întrerupsese din discursul său în timp ce îi parvenea un mesaj din vreun fel de sursă supraumană. Fiecare dintre ei i-a zis celui de alături: „Iisus a vorbit cu un înger.”

(1904.3) 174:5.12 Apoi Iisus a reluat cuvântul zicând: Toate acestea nu s-au întâmplat de dragul meu, ci de dragul vostru. Eu ştiu cu certitudine că Tatăl meu mă va primi şi va accepta misiunea mea în favoarea voastră, dar este necesar ca voi să fiţi încurajaţi şi pregătiţi pentru dura încercare care este iminentă. Îngăduiţi-mi să vă asigur că victoria va încununa până la urmă eforturile noastre de iluminare a lumii şi de eliberare a umanităţii. Vechea ordine de lucruri se prezintă ea înseşi în faţa judecăţii. L-am doborât pe Prinţul acestei lumi şi toţi oamenii au să devină liberi prin lumina spiritului pe care îl voi răspândi peste toată carnea după ascensiunea mea alături de Tatăl care este în ceruri.

(1904.4) 174:5.13 ”Acum, eu vă declar că, dacă sunt înălţat pe pământ şi în viaţa voastră, eu îi voi atrage pe toţi oamenii la mine şi în comunitatea Tatălui meu. Voi aţi crezut că Eliberatorul va rămâne pentru totdeauna pe pământ, dar eu vă zic că Fiul Omului are să fie respins de oameni şi că se va întoarce alături de Tată. Eu nu voi mai rămâne multă vreme cu voi; lumina vie nu va mai rămâne decât puţin timp alături de această generaţie întunecată. Mergeţi cât timp aveţi această lumină, pentru ca întunericul şi confuzia care sunt iminente să nu vă surprindă. Cel care merge prin întuneric nu ştie unde merge; dar, dacă alegeţi să mergeţi în lumină, atunci voi veţi deveni cu toţii, în adevăr, fiii lui Dumnezeu eliberaţi. Şi, acum, însoţiţi-mă cu toţii la templu unde trebuie să mă reîntorc pentru a-mi spune cuvintele mele de adio mai marilor preoţilor, scribilor, fariseilor, saducheilor, irodienilor şi conducătorilor întunecaţi ai Israelului.”

(1904.5) 174:5.14 După ce a vorbit astfel, Iisus s-a pus în fruntea unui grup şi şi-a apucat-o înapoi pe calea spre templu, pe străzile înguste ale Ierusalimului. Cei din grup tocmai auziseră pe Maestru spunând că aceasta va fi discursul său de adio în templu, şi l-au urmat în tăcere, meditând profund.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil in iconografieSfinții Arhangheli Mihail și Gavril sunt sarbatoriti pe 8 noiembrie.

Este ziua pe care Biserica o dedica ingerilor, de aceea numele complet al acestei zile este Soborul mai-marilor Arhistrategi (capetenii) Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri.

La Mulți Ani ! … tutror celor ce poartă numele Mihail și Gavril și derivatele lor.                                                                                                                                                                                                                                                                                            Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter