Viața și învățăturile lui Iisus – Marți dimineața pe muntele măslinilor

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                        Marți dimineața pe muntele măslinilor

  1. Distrugerea Ierusalimului

  2. A doua venire a Maestrului

  3. Urmarea discuţiei în tabără

  4. Reîntoarcerea lui Mihail

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 176

Marţi dimineaţa pe Muntele Măslinilor

(1912.1) 176:0.1 ÎN ACEASTĂ după amiaza de marţi, în timp ce Iisus si apostolii ieşeau din templu pentru a porni către tabăra de la Gheţimani, Matei a atras atenţia asupra structurii templului zicând: „Maestre, uită-te la felul acestor clădiri. Priveşte pietrele lor masive şi magnifica lor împodobire. Se poate oare ca aceste clădiri sa fie cândva distruse?” Pe când îşi urmau drumul către Olivet, Iisus zise: „Vedeţi voi aceste pietre si acest templu masive; în adevăr, în adevăr, eu vă spun vouă că vor veni în curând zile când nu va mai fi lăsată piatra pe piatra. Vor fi toate demolate.” Aceste remarci ce descriu distrugerea templului sacru au stârnit curiozitatea apostolilor care mergeau în urma Maestrului; ei nu puteau concepe nici un eveniment care sa prilejuiască distrugerea templului, făcând abstracţie de sfârşitul lumii.

(1912.2) 176:0.2 Pentru a evita mulţimile care mergeau dea lungul Văii Kidronului spre Gheţimani, Iisus şi asociaţii lui aveau intenţia de a urca pe o mică distanţă pe versantul vestic al muntelui Măslinilor, apoi de a urma o pistă care conducea la tabăra lor privată situată lângă Gheţimani, puţin mai sus de terenurile publice de campament. Cotind pentru a ieşi de pe ruta care ducea în Bethania, ei au contemplat templul, luminat de razele soarelui la asfinţit. În timpul opririi lor pe deal, ei au văzut aprinzându-se luminile oraşului şi au contemplat frumuseţea templului iluminat. Iisus şi cei doisprezece s-au aşezat acolo, sub lumina blândă a lunii pline. Maestrul a stat de vorbă cu ei, şi Nataniel a pus în curând întrebarea următoare: „Maestre, spune-ne cum vom pricepe noi că aceste evenimente sunt pe punctul de a se întâmpla?”

1. Distrugerea Ierusalimului

(1912.3) 176:1.1 Ca răspuns la întrebarea lui Nataniel, Iisus a zis Da, eu am vă vorbesc de epoca în care acest popor va fi umplut cupa nelegiuirii sale, şi în care justiţia se va năpusti rapid peste acest oraş al strămoşilor noştri. Eu sunt pe cale de a vă părăsi; eu merg la Tatăl meu. După plecarea mea aveţi grijă ca nimeni să nu vă înşele, căci mulţi se vor prezenta ca eliberatori şi vor induce mulţi oameni în eroare. Când veţi auzi de războaie şi de zvonuri de război, nu fiţi tulburaţi, căci multe astfel de lucruri se vor întâmpla, dar sfârşitul Ierusalimului nu va fi încă iminent. Nu vă neliniştiţi din pricina foametei sau a cutremurelor, nici nu vă îngrijoraţi atunci când veţi fi predaţi autorităţilor civile şi persecutaţi din cauza evangheliei. Voi veţi fi expulzaţi din sinagogă şi puşi în închisoare din cauza mea, iar unii dintre voi vor fi omorâţi. Când veţi fi aduşi în faţa guvernatorilor şi a mi marilor, aceasta va fi pentru a depune mărturie pentru credinţa voastră şi pentru a vă arăta fermitatea în evanghelia împărăţiei. Şi când vă veţi înfăţişa înaintea judecătorilor nu vă neliniştiţi pentru ceea ce are să vă zică, căci spiritul vă va învăţa chiar în ceasul acela ce anume va trebui să răspundeţi adversarilor voştri. În aceste zile de durere, persoane din propria voastră familie, sub conducerea celor care l-au respins pe Fiul Omului, vă vor trimite la închisoare şi la moarte. Pentru o bucată vreme se poate ca voi să fiţi urâţi de toată omenirea din cauza mea, dar, chiar şi în cursul acestor persecuţii, eu nu vă voi abandona; spiritul meu nu vă va părăsi. Fiţi răbdători. Nu puneţi la îndoială faptul că evanghelia împărăţiei va triumfa asupra tuturor duşmanilor ei şi va fi în cele din urmă proclamată tuturor naţiunilor.”

(1913.1) 176:1.2 Iisus s-a întrerupt şi şi-a coborât privirea către oraş. Maestrul îşi dădea seama că respingerea conceptului spiritual de Mesia, hotărârea de a se agăţa cu încăpăţânare şi cu orbire de misiunea materială a eliberatorului aşteptat, va determina în curând un conflict direct între iudei şi puternicele armate romane, şi că această luptă se va termina inevitabil prin distrugerea finală şi completă a naţiunii iudaice. Când poporul lui Iisus a respins manifestarea lui spirituală şi a refuzat să primească lumina celestă, care strălucea cu atâta mărinimie deasupra lor, el şi-a pecetluit ruina ca popor independent însărcinat cu o misiune spirituală specială pe pământ. Înşişi conducătorii iudei au recunoscut ulterior că această ide laică de Mesia era direct răspunzătoare de agitaţia care a provocat în cele din urmă nimicirea lor.

(1913.2) 176:1.3 Din moment ce Ierusalimul trebuia să fie leagănul mişcării evanghelice primitive, Iisus nu voia ca instructorii şi predicatorii lui să piară în teribila ruină a poporului iudeu legată de distrugerea Ierusalimului, şi de aceea a dat el aceste instrucţiuni partizanilor săi. Iisus se temea mult că unii dintre discipolii lui să nu fie implicaţi în revoltele următoare şi să nu piară astfel în căderea Ierusalimului.

(1913.3) 176:1.4 Andrei a întrebat atunci: „Maestre, dacă oraşul sfânt şi templul trebuie să fie distruse, iar tu nu eşti acolo pentru a ne îndruma, când va trebui noi să abandonăm Ierusalimul?” Iisus a zis: „Voi puteţi rămâne în oraş după plecarea mea, şi chiar în timpul acestei perioade de dureri şi de amare persecuţii, însă, când veţi vedea în cele din urmă Ierusalimul încercuit de armatele romane după revolta falşilor profeţi, voi veţi şti că jalea este aproape atunci, va trebui să fugiţi în munţi. Nici un locuitor al oraşului şi ai zonelor periferice nu se va opri ca să ajute pe nimeni. Nu-i lăsaţi nici pe cei care locuiesc în afară să aibă îndrăzneala de a pătrunde în oraş. Vor fi mari frământări, căci acestea vor fi zilele de răzbunare ale gentililor. După ce veţi fi abandonat oraşul, această populaţie nesupusă va fi trecută prin sabie sau trimisă în captivitate pe la toate naţiunile, şi astfel Ierusalimul va fi îngenuncheat de către gentili. Între timp, vă atrag atenţia, nu vă lăsaţi înşelaţi. Dacă cineva vine înspre voi şi vă spune: ‚Priviţi, Eliberatorul este aici’ sau ‚Priviţi, este acolo’, voi să nu îl credeţi, căci mulţi falşi învăţători se vor ivişi îi vor rătăci pe mulţi. Dar voi nu trebuie să vă lăsaţi înşelaţi, căci eu v-am anunţat din vreme de toate acestea”

(1913.4) 176:1.5 Apostolii au rămas foarte mult timp în tăcere, sub lumina lunii, în vreme ce uluitoarele preziceri ale Maestrului se gravau în mintea lor descumpănită. Tot în conformitate cu acest acelaşi avertisment cvasitotalitatea grupului de credincioşi şi de discipoli au fugit din Ierusalim de la prima apariţie a trupelor romane şi şi-a găsit adăpost sigur la Pella către nord.

(1913.5) 176:1.6 Chiar şi după aceste avertismente explicite mulţi dintre discipolii lui Iisus au interpretat aceste preziceri ca referitoare la schimbările care se vor produce în mod evident în Ierusalim când reapariţia lui Mesia va avea ca rezultat instaurarea noului Ierusalim şi în lărgirea oraşului pentru ca el să devină capitala lumii. În mintea lor, aceşti iudei erau hotărâţi să lege distrugerea templului cu „sfârşitul lumii”. Ei credeau că Noul Ierusalim va umple toată Palestina, că sfârşitul lumii va fi numaidecât urmat de imediata apariţia „noilor ceruri şi a noului pământ”. Aşadar nu este surprinzător că Petru a zis: Maestre, noi ştim că toate lucrurile vor dispărea odată cu apariţii noilor ceruri şi a noului pământ, dar cum vom cunoaşte noi momentul în care vei reveni pentru a înfăptui toate acelea?

(1914.1) 176:1.7 Când Iisus a auzit această întrebare, el a rămas un moment pe gânduri, apoi a zis: „Voi vă înşelaţi mereu pentru că încercaţi să ataşaţi noua învăţătură celei vechi. Sunteţi porniţi să înţelegeţi strâmb tot ceea ce vă învăţ eu. Ori persistaţi în a interpreta evanghelia conform cu credinţele voastre stabilite. Cu toate acestea eu am să încerc să vă lămuresc.”

2. A doua venire a Maestrului

(1914.2) 176:2.1 Cu multe prilejuri, Iisus formulase afirmaţii care i-au făcut pe auditorii săi să tragă concluzia că el avea intenţia de a părăsi curând această lume, dar că va reveni pentru a desăvârşi lucrarea împărăţiei celeste. Pe măsură ce discipolii lui erau şi mai convinşi că Iisus avea să-i părăsească, şi după plecarea sa din această lume, era foarte natural ca toţi credincioşii să se cramponeze de aceste promisiuni de reîntoarcere. Doctrina celei de-a doua veniri a lui Christos a fost deci încorporată de timpuriu în învăţăturile creştine; aproape toate generaţiile ulterioare de discipoli au crezut cu pioşenie în acest adevăr şi au sperat cu încredere că Iisus v-a reveni într-o bună zi.

(1914.3) 176:2.2 Din moment ce aceşti primi discipoli şi apostoli trebuiau să se despartă de Maestrul şi Învăţătorul lor, ei s-au agăţat cu atât mai tare de această făgăduinţă de reîntoarcere şi n-au întârziat să asocieze distrugerea prezisă a Ierusalimului şi această a doua venire promisă. Ei au persistat în a interpreta astfel cuvintele sale, cu toate că Maestrul, în tot timpul acestei seri de instruire de pe Muntele Măslinilor, s-a străduit să prevină anume această greşeală.

(1914.4) 176:2.3 Continuând să răspundă la întrebarea lui Petru, Iisus a zis: „De ce oare încă mai presupuneţi că Fiul Omului va Şedea pe tronul lui David, şi de ce mai speraţi voi că visele materiale ale iudeilor se vor îndeplini? Nu v-am spus eu în cursul tuturor acestor ani că împărăţia meu nu este al acestei lumi? Starea de lucruri pe care o priviţi acum cu dispreţ va avea un sfârşit, dar acest sfârşit va constitui un nou început, de la care evanghelia împărăţiei se va răspândi în toată lumea şi salvarea va fi întinsă tuturor oamenilor. Când împărăţia va fi ajuns la deplina sa maturitate, fiţi încredinţaţi că tatăl care este în ceruri vă va aduce o revelaţie mai largă a adevărului şi o demonstraţie sporită a dreptăţii. El a coborât deja pe lumea aceasta pe cel care a devenit prinţul întunericului, apoi pe Adam, urmat de Melchisedec şi, în prezent, de Fiul Omului. Acesta este modul în care Tatăl meu va continua să-şi manifeste mărinimia sa şi să-şi exprime dragostea sa, chiar şi faţă de această lume obscură şi rea. După ce Tatăl mă va fi investit cu toată puterea şi cu toată autoritatea, şi eu voi continua să urmez soarta voastră şi să vă călăuzesc în treburile împărăţiei prin prezenţa spiritului meu care se va răspândi peste toată carnea. Nu numai că voi fi astfel prezent alături de voi în spirit, dar, de asemenea, eu făgăduiesc că voi reveni într-o bună zi pe această lume., unde mi-am trăit viaţa în carne şi am împlinit dubla experienţă simultană de a-l revela pe Dumnezeu oamenilor şi de a-i conduce pe oameni la Dumnezeu. Trebuie ca eu să vă părăsesc în curând şi ca eu să reiau munca pe care Tatăl meu mi-a încredinţat-o, dar voi să aveţi mult curaj, căci eu voi reveni într-o bună zi. Într-o bună zi, Spiritul meu al Adevărului dintr-un univers vă va consola şi vă va călăuzi.

(1915.1) 176:2.4 ”Voi mă vedeţi acum slab şi în carne, însă, când voi reveni, aceasta va fi cu putere şi în spirit. Ochii de carne îl văd pe Fiul Omului în carne, dar numai ochiul spiritului îl va vedea pe Fiul Omului proslăvit de Tată şi făcându-şi apariţia pe pământ în propriul lui nume.

(1915.2) 176:2.5 ”Cu toate acestea, epoca reapariţiei Fiului Omului nu este cunoscută decât în consiliile paradisului. Nici chiar îngerii cerului nu ştiu când va avea loc. Totuşi, voi va trebui să înţelegeţi aceasta: când evanghelia împărăţiei va fi fost proclamată în această lume întreagă pentru salvarea tuturor popoarelor, şi când epoca îşi va fi atins plenitudinea, Tatăl vă va produce o altă manifestare epocală, sau altfel, Fiul Omului va reveni pentru a judeca epoca.

(1915.3) 176:2.6 ”În ceea ce priveşte soarta dureroasă a Ierusalimului, despre care v-am vorbit, această generaţie nu va trece fără ca cuvintele mele să se fi adeverit. Dar, în ceea ce priveşte epoca reîntoarcerii Fiul Omului, nimeni din cer sau de pe pământ nu poate pretinde să vorbească despre ea. În schimb, voi va trebui să daţi dovadă de înţelepciunea privitoare la maturizarea unei epoci şi să discerneţi cu promptitudine semnele timpului. Când smochinul îşi arată ramurile delicate şi face să se ivească frunzele, voi ştiţi că vara este pe aproape. Tot aşa, când lumea va fi trecut prin lunga iarnă a mentalităţii materialiste şi când veţi desluşi venirea primăverii spirituale a unei noi epoci spirituale, voi va trebui să ştiţi că vara unei noi vizitări se apropie.

(1915.4) 176:2.7 ”Dar ce semnifică această învăţătură despre venirea Fiului lui Dumnezeu? Fiecare dintre voi va fi chemat într-o bună zi să abandoneze luptele vieţii şi să treacă prin porţile morţii; oare nu vă daţi seama că voi vă veţi găsi, atunci, în prezenţa imediată a judecăţii, faţă în faţă cu faptele unei noi epoci spirituale de servire în planul Etern al Tatălui Infinit? La ceea ce trebuie să facă faţă lumea întreagă, literalmente, ca unui fapt ce aparţine sfârşitului unei epoci, fiecare dintre voi, ca indivizi, va trebui cu siguranţă să îi faceţi faţă ca experienţă personală atunci când veţi ajunge la sfârşitul vieţii voastre pământeşti şi când trecerea în lumea de dincolo vă va confrunta cu condiţiile şi cu exigenţele inerente revelaţiei următoare de progres etern al împărăţiei Tatălui.”

(1915.5) 176:2.8 Dintre toate discursurile pe care Maestrul le-a adresat apostolilor săi, nici unul n-a generat în ei o confuzie mentală mai mare ca acela pronunţat în această zi de marţi seara pe muntele Măslinilor, asupra dublului subiect al distrugerii Ierusalimului şi al celei de-a doua veniri a lui Iisus. În consecinţă, relatările scrise ulterior şi bazate pe amintirea a ceea ce spusese Maestrul cu această ocazie extraordinară nu sunt puţin concordante, şi de aceea, când povestirile vor lăsa în umbră o mare parte din ceea ce a fost spus în această seară de marţi, aceasta a făcut să se nască numeroase tradiţii. Chiar la începutul celui de-al doilea secol, a fost scrisă o apocalipsă iudaică cu privire la Mesia de către un anume Selta, ataşat la curtea imperiului lui Caligula. Ea a fost integral inserată în Evanghelia după Matei şi ulterior adăugată (în parte) relatărilor lui Marcu şi ale lui Luca. În ceea ce a scris Selta a apărut parabola celor zece fecioare. Nici o parte a scrierilor evanghelice n-a suferit de o falsă interpretare mai amăgitoare ca învăţătura dată în seara aceea. Dar apostolul Ioan nu s-a lăsat niciodată încurcat la punctul acesta.

(1915.6) 176:2.9 Reluându-şi mersul lor către tabără, cei treisprezece oameni erau tăcuţi şi supuşi unei mari tensiuni emoţionale. Iuda se hotărâse definitiv să-i abandoneze pe asociaţii săi. Era târziu când David Zebedeu, Ioan Marcu şi un anumit număr dintre principalii discipoli l-au întâmpinat pe Iisus şi pe cei doisprezece în noua tabără, dar apostolii nu aveau chef de dormit; ei voiau să ştie mai mult despre distrugerea Ierusalimului, despre plecarea Maestrului şi despre sfârşitul lumii.

3. Urmarea discuţiei în tabără

(1916.1) 176:3.1 În timp ce s-au strâns cam în număr de douăzeci în jurul focului de tabără, Toma a întrebat: „Din moment ce tu trebuie să revii pentru a desăvârşi lucrarea împărăţiei, care va trebui să fie atitudinea noastră faţă cât timp tu vei fi absent pentru a te ocupa de treburile Tatălui?” Iisus l privit în lumina focului şi i-a zis:

(1916.2) 176:3.2 ”Nici tu, Toma, nu reuşeşti să înţelegi ceea ce am zis. Nu v-am învăţat eu întruna că legătura voastră cu împărăţia este spirituală şi individuală, că este în întregime o chestiune de experienţă personală în spirit, realizând, prin credinţă, că voi sunteţi fiii lui Dumnezeu? Ce să mai zic? Căderea naţiunilor, prăbuşirea imperiilor, distrugerea iudeilor necredincioşi, sfârşitul unei epoci, sau chiar sfârşitul unei lumi, în ce fel îl interesează lucrurile acestea pe cel ce crede în evanghelie şi care şi-a ascuns viaţa în siguranţa împărăţiei veşnic? Voi care îl cunoaşteţi pe Dumnezeu şi care credeţi în evanghelie, voi aţi primit deja asigurările vieţii veşnice. Din moment ce viaţa voastră a fost trăită în spirit şi pentru Tată, nimic nu vă poate nelinişti în mod serios. Clăditorii împărăţiei, cetăţenii acreditaţi ai lumilor celeste, nu trebuie să fie deranjaţi de tulburările temporare sau perturbaţi de cataclismele terestre. Vouă, celor care credeţi în această evanghelie a împărăţiei, ce vă pasă vouă că naţiunile sunt răsturnate, că epoca ia sfârşit, sau că toate lucrurile vizibile se nărui, de vreme ce voi ştiţi că viaţa voastră este darul Fiului, şi că ea este veşnic în siguranţă la Tată? De vreme ce voi aţi trăit viaţa temporală slujindu-vă semenii cu dragoste, voi puteţi, cu această aceeaşi credinţă în supravieţuire care va făcut să treceţi pe pământ prin prima voastră aventură de filiaţie cu Dumnezeu, să aşteptaţi cu plăcere şi cu încredere următorul pas în cariera eternă.

(1916.3) 176:3.3 ”Fiecare generaţie de credincioşi îşi continuă munca sa luând în considerare reîntoarcerea posibilă a Fiului Omului, exact aşa cum fiecare credincios continuă în mod individual munca vieţii sale luând în considerare inevitabila moarte naturală mereu iminentă. Când, prin credinţă, voi vă stabiliţi ca fiu al lui Dumnezeu, nimic altceva nu mai are importanţă pentru siguranţa supravieţuirii. Dar nu vă amăgiţi cu privire la aceasta! Această credinţă, care asigură viaţa, este o credinţă vie care manifestă tot mai mult roadele acestui spirit divin care a inspirat-o mai întâi în inima omenească. Faptul că voi aţi acceptat cândva filiaţia în împărăţia cerească nu vă va salva dacă voi respingeţi cu bună ştiinţă şi cu îndârjire adevărurile veşnice privitoare la fecunditatea spirituală progresivă a fiilor lui Dumnezeu întrupaţi. Voi, care m-aţi însoţit în treburile pământeşti ale Tatălui, şi acum încă mai puteţi părăsi împărăţia dacă constataţi că nu iubiţi calea servirii Tatălui pentru omenire.

(1916.4) 176:3.4 ”Ca indivizi şi ca generaţie de credincioşi, îngăduiţi-mi să vă povestesc o parabolă: Înainte de a pleca într-o lungă călătorie într-o ţară străină, un om important a convocat pe servitorii săi de încredere şi a lăsat toate bunurile în seama lor. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant şi aşa mai departe pentru tot grupul de servitori stimaţi. El şi-a încredinţat bunurile celor interesaţi potrivit cu variatele lor aptitudini, apoi a plecat în călătoria sa. Când acest domn s-a dus, servitorii lui s-au pus pe treabă pentru a scoate un profit din bogăţiile încredinţate lor. Cel care primise cinci talanţi a început numaidecât să se folosească de ei pentru negustorie, şi în curând a avut un profit de încă cinci talanţi. Tot aşa, cel care primise doi talanţi a câştigat în curând încă doi. Şi, aşa, toţi aceşti servitori au adus beneficii Stăpânului lor, cu excepţia celui care primise numai un talant. Acela a plecat de unul singur şi a săpat în pământ o groapă în care a ascuns banii stăpânului. Curând, Stăpânul a revenit pe neaşteptate şi i-a convocat pe toţi servitorii săi pentru a încheia socotelile, şi, când au fost cu toţii în prezenţa sa, cel care primise cei cinci talanţi a ieşit înainte cu banii care îi fuseseră încredinţaţi şi a adus cei doisprezece cinci talanţi în plus zicând: ‘Stăpâne, mi-ai dat să investesc cinci talanţi, şi sunt fericit să îţi ofer încă cinci talanţi pe care i-am câştigat eu.’ Atunci, Stăpânul său i-a zis: ‘Bravo, bun şi fidel servitor, ai fost fidel într-un domeniu restrâns, iar eu am să te pun acum administrator peste şi mai multe lucruri. Împărtăşeşte de acum încolo bucuria Stăpânului tău.’ După aceea, cel care primise cei doi talanţi a ieşit în faţă zicând: ‘Stăpâne, mi-ai încredinţat doi talanţi şi uite, eu am mai câştigat doi.’ Şi atunci Stăpânul lui i-a zis: ‘Bravo, bun şi fidel econom; şi tu ai fost fidel într-un domeniu restrâns şi eu am să te pun peste multe altele; împărtăşeşte şi tu bucuria Stăpânului tău.’ Apoi, cel care primise un singur talant a venit să dea socoteală. Acest servitor a înaintat spunând: ‘Stăpâne, eu te cunosc şi am înţeles că eşti un om şiret, în sensul că sperai la beneficii acolo unde nu munciseşi personal; deci mie mi-a fost teamă să risc ceva din ceea ce mi-ai încredinţat. Eu am ascuns bine talantul tău în pământ; iată-l, ai acum ceea ce îţi aparţine.’ Dar Domnul său a răspuns: ‚Tu eşti un econom indolent şi leneş. Chiar cu gura ta mărturiseşti că ai ştiut că voi pretinde de la tine o lichidare cu beneficii rezonabile, întocmai cum sârguincioşii tăi tovarăşi mi-au restituit astăzi. Ştiind aceasta, tu ai fi putut măcar să dai banii mei bancherilor, pentru ca la întoarcerea mea eu să pot primi ceea ce îmi aparţine cu o dobândă.’ Apoi stăpânul acesta i-a zis şefului economilor: Luaţi acest singur talant din mâinile acestui slujitor nefolositor, şi daţi-l celui care are cei doi talanţi.’

(1917.1) 176:3.5 ”Celui care are, i se va da şi mai mult. Şi el va avea din belşug; dar celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are. Nu se poate rămâne în stagnare în treburile împărăţiei veşnic. Tatăl meu cere tuturor copiilor lui să creadă în harul şi în cunoaşterea adevărului. Voi, care cunoaşteţi aceste adevăruri, trebuie să produceţi creşterea roadelor spiritului şi să manifestaţi un devotament tot mai mare servirii dezinteresate a tovarăşilor voştri care servesc odată cu voi. Amintiţi-vă că, în măsura în care veţi sluji pe cel mai umil dintre fraţii mei, eu sunt cel căruia îi faceţi un serviciu.

(1917.2) 176:3.6 ”Şi iată cum trebuie voi să vă ocupaţi de treburile Tatălui, acum şi de acum încolo, şi chiar pe vecie. Perseveraţi până la reîntoarcerea mea. Executaţi cu fidelitate sarcina care va fost încredinţată, şi veţi fi atunci pregătiţi pentru încheierea socotelilor care însoţeşte chemarea morţii. După ce aţi trăit astfel pentru gloria Tatălui şi pentru satisfacerea Fiului, voi veţi intra cu bucurie şi cu o plăcere supremă în serviciul etern al împărăţiei veşnic.”

(1917.3) 176:3.7 Adevărul este viu. Duhul Adevărului conduce întotdeauna copii de lumină în noile domenii ale realităţii spirituale şi ai serviciului divin. Adevărul nu vă este dat pentru că voi îl cristalizaţi în forme stabile, sigure şi onorate. El vi se revelează la trecerea voastră prin experienţa personală. Trebuie ca această trecerea să îl scoată în evidenţă astfel încât să dezvăluie o nouă frumuseţe şi reale câştiguri spirituale tuturor celor care observă roadele voastre spirituale, şi ca aceşti spectatori să fie astfel făcuţi să-l slăvească pe Tatăl care este în ceruri. Numai aceşti fideli servitori care cresc în cunoaşterea adevărului, şi care îşi dezvoltă capacitatea de apreciere divină a realităţilor spirituale pot să spere vreodată să „intre pe deplin în bucuria Domnului lor”. Ce jalnic e să vezi generaţii de-a rândul de discipoli mărturisiţi ai lui Iisus zicând despre gestionarea lor a adevărului divin: „Maestre, iată adevărul pe care ni l-ai încredinţat acum o sută sau o mie de ani. Noi n-am pierdut nimic din el; am păstrat cu fidelitate tot ceea ce ne-ai dat. N-am admis nici o schimbare în ceea ce ne-ai învăţat. Îţi restituim adevărul pe care ni l-ai adus.” Acest pretext la indolenţă spirituală nu va justifica în ochii Maestrului gestionarea sterilă a adevărului. Maestrul adevărului va pretinde o dare de seamă conformă cu adevărul dat în grija voastră.

(1918.1) 176:3.8 În lumea următoare, vi se va cere să daţi socoteală de darurile voastre şi de gestionarea voastră din lumea aceasta. Fie că talentele voastre înnăscute sunt rare fie că sunt numeroase, voi va trebui să faceţi faţă unei socoteli juste şi mărinimoase. Dacă slujitorii nu-şi folosesc darurile decât în scopuri egoiste şi nu acordă nici o atenţie îndatoririi superioare de a obţine o recoltă sporită de roade ale spiritului – aşa cum se manifestă ele într-o expansiune constantă a slujirii oamenilor şi a adorării lui Dumnezeu – aceşti gestionari egoişti trebuie să accepte consecinţele alegerii lor deliberate.

(1918.2) 176:3.9 Cât de mult seamănă servitorul infidel înzestrat cu un singur talant cu toţi muritorii egoişti atunci când reproşează direct propria sa trândăvie Domnului său. Când un om se confruntă cu eşecuri care provin de la el însuşi, cât îi de puternică tendinţa lui de a le imputa altora, şi foarte adesea celor care sunt cel mai puţin responsabili de aşa ceva!

(1918.3) 176:3.10 În noaptea aceea, în momentul în care auditorii luzi mergeau să se odihnească, Iisus le-a zis: „Voi aţi primit gratuit adevărul cerului; voi va trebui deci să-l daţi gratuit şi, prin darul acesta, acest adevăr va spori şi va anunţa lumina în creştere a harului care salvează, chiar din clipa în care îl veţi împărtăşi.”

4. Reîntoarcerea lui Mihail

(1918.4) 176:4.1 Dintre toate învăţăturile Maestrului, nici o fază n-a fost atât de greşit înţeleasă ca făgăduinţă a sa de a reveni cândva în persoană în lumea aceasta. Nu este surprinzător că Mihail a fost interesat să revină într-o zi sau alta, ca muritor al tărâmului, pe planeta unde a făcut experienţa celei de-a şaptea şi din urmă manifestări. Este întru totul firesc să se creadă că Iisus din Nazareth, acum conducătorul suveran al unui vast univers, să fie interesat să revină nu numai o dată, ci de mai multe ori, pe lumea în care a trăit o viaţă atât de excepţională şi a câştigat în cele din urmă pentru el însuşi puterea şi autoritatea universale pe care Tatăl i le-a dăruit fără măsură. Urantia va rămâne veşnic una dintre cele şapte sfere natale ale lui Mihail pe parcursul cuceririi de către el a suveranităţii peste universul său.

(1918.5) 176:4.2 Iisus a declarat, cu mai multe ocazii şi unor numeroase persoane, intenţia sa de a reveni pe această lume. În vreme ce discipolii săi se trezeau la faptul că Maestrul lor nu avea să acţioneze ca eliberator temporar, şi pe când ascultau prezicerile sale cu privire la distrugerea Ierusalimului şi la decăderea naţiunii iudaice, ei au început în mod cât se poate de firesc să stabilească o legătură între întoarcerea lui promisă şi aceste evenimente catastrofale. Însă, atunci când oştirile romane au doborât zidurile Ierusalimului, au distrus templul şi i-au împrăştiat pe iudeii din Iudeea, şi când Maestrul a continuat să nu se arate în putere şi în glorie, discipolii lui au început să elaboreze credinţa care a sfârşit prin asocierea celei de-a doua veniri a lui Christos cu sfârşitul epocii, şi chiar cu sfârşitul lumii.

(1918.6) 176:4.3 Iisus a făgăduit să facă două lucruri pe lângă urcarea sa la Tată şi după ce toate puterile din cer şi de pe pământ îi vor fi fost încredinţate. În primul rând, el a promis că va trimite în locul lui în lume un nou învăţător, Duhul Adevărului, şi a făcut asta în ziua de Rusalii. În al doilea rând, el a promis cu cea mai mare certitudine discipolilor lui că într-o bună zi, el va reveni personal pe această lume. Dar el n-a zis unde, nici când, nici cum va vizita din nou această planetă pe care făcuse experienţa efuziunii sale de întrupare. Cu o anumită ocazie, el a lăsat să se înţeleagă că în epoca în care a trăit aici jos în carne, ochii carnali putuseră să-l vadă, dar că la întoarcerea sa (sau cel puţin cu prilejul uneia dintre vizitele sale posibile) el nu va putea fi distins decât de ochiul credinţei spirituale.

(1919.1) 176:4.4 Mulţi dintre noi au tendinţa de a crede că Iisus va reveni de multe ori pe Urantia în cursul epocilor ce au să vină. Noi nu avem făgăduiala lui expresă că va face aceste multiple vizite, dar, din moment ce el poartă, printre titlurile sale universale, pe acela de Prinţ Planetar al Urantiei, pare foarte probabil ca el să viziteze de numeroase ori planeta a cărei cucerire i-a conferit un titlu atât de excepţional.

(1919.2) 176:4.5 Noi credem cu fermitate că Mihail va reveni în persoană pe Urantia, dar nu avem nici cea mai mică idee despre data sau despre maniera pe care o va alege pentru a veni. A doua sa venire pe pământ se va sincroniza astfel încât să se petreacă în legătură cu judecata finală a prezentei epoci, cu sau fără apariţia concomitentă a unui Fiu Magistral? Va veni el în legătură cu sfârşitul unei epoci ulterioare pe Urantia? Va avea oare venirea sa loc fără a fi anunţată şi ca un eveniment izolat? Nu ştim asta. Nu avem certitudine decât asupra unui singur punct: când el va reveni lumea întreagă va fi în mod verosimil informată despre asta, căci va trebui ca el să vină în calitate de conducător suprem al unui univers, iar nu ca un nou-născut obscur al Bethleemului. Însă, dacă orice ochi trebuie să-l vadă, şi dacă numai ochii spirituali pot desluşi prezenţa sa, atunci va trebui ca venirea sa să fie mult timp amânată.

(1919.3) 176:4.6 Voi veţi face deci bine să nu asociaţi reîntoarcerea personală a Maestrului pe pământ cu nici un eveniment prevăzut şi cu nici o epocă determinată. Nu suntem siguri decât de un lucru: el a promis că va reveni. Nu avem nici o idee de data la care va îndeplini această făgăduinţă, nici de evenimentele care vor avea legătură cu ea. După câte ştim, el poate să apară pe pământ în orice moment, dar poate să vină şi numai după ce se vor fi scurs epoci de-a rândul şi vor fi fost cum se cuvine judecate de către asociaţii lui, Fiii corpului paradisiac.

(1919.4) 176:4.7 A doua venire a lui Mihail pe pământ este un eveniment a cărui valoare sentimentală este prodigioasă atât pentru mediani cât şi pentru fiinţele umane, altminteri însă ea nu are importanţă imediată pentru mediani, şi nu cu mai multă importanţă practică pentru fiinţele umane decât evenimentul obişnuit al morţii naturale. De fapt, moartea îi împinge brusc pe oameni sub stăpânirea imediată a succesiunii evenimentelor universale care le conduc direct în prezenţa acestui acelaşi Iisus, conducătorul suveran al universului nostru. Copiii luminii sunt toţi destinaţi să-l vadă. Că mergem noi la el, sau că vine el mai întâi la noi, asta n-are mare importanţă. Fiţi deci mereu pregătiţi să-l întâmpinaţi pe pământ, tot aşa cum fiţi gata să fiţi întâmpinaţi de el în cer. Noi ne aşteptăm cu încredere la glorioasa sa apariţie, şi chiar şi la vizitele sale repetate, dar noi nu ştim deloc când, cum şi în raport cu ce evenimente trebuie el să apară.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Film documentar – Samadhi – Maya, Iluzia Sinelui

Samadhi – starea de beatitudine spirituală și contopirea Sinelui cu Divinul.      

Pentru că tot se vorbește în povestea Arborelui care dăruiește despre egou, minte, bani … etc … deci despre constructul egotic și iluzia acestei lumi … vă prezint un film bun, cu explicații simple despre viața și tot ce ne înconjoară, …. un film despre explorarea interioară și căutarea identificării cu Sursa pentru a gasi astfel calea „eliberării” noastre , … un film care încearcă sa dea răspunsul la întrebarea fundamentală : ,,Cine sunt Eu?”

 Partea I: MAYA – Iluzia Sinelui  – trancript documentar

Samadhi este un vechi cuvânt sanscrit pentru care nu există echivalent modern. Există o provocare fundamentală în a face un film despre Samadhi.
Samadhi indică către ceva ce nu poate fi exprimat la nivelul minții. Acest film este pur și simplu, manifestarea exterioară a propriei mele călătorii interioare. Intenția nu este să vă învăț despre Samadhi sau să ofer informații pentru mintea dvs., ci să vă inspir să vă descoperiți în mod direct adevărata natură. Samadhi este mai relevant acum mai mult decât oricând. Noi suntem într-o perioadă din istorie în care noi nu numai că am uitat de Samadhi, ci am uitat ce am uitat. Această uitare este Maya, iluzia sinelui.

* Partea I: MAYA – Iluzia Sinelui * Ca și oameni, majoritatea dintre noi trăim cufundați în viețile noastre de zi cu zi, cu foarte puțină atenție la cine suntem noi, de ce ne aflăm aici și încotro ne îndreptăm.
Majoritatea dintre noi nu au realizat vreodată sinele lor adevărat, sufletul sau ceea ce Buddha a numit Anatta, acela care este dincolo de nume și formă, dincolo de gândire … În consecință, noi credem că suntem aceste corpuri limitate.

Noi trăim în frica, conștientă sau inconștientă, că structura limitată a sinelui cu care noi suntem identificați, va muri. În lumea de astăzi, marea majoritate a oamenilor care sunt angrenați în practici religioase sau spirituale cum ar fi yoga, rugăciune, meditație, cântatul monoton, sau orice tip de ritual sau practicând tehnici care sunt condiționate ceea ce înseamnă că sunt parte din construcția ego-ului.Căutarea și activitatea nu sunt o problemă. Crezând că ai găsit răspunsul în vre-un fel de formă exterioară, este problema.
Spiritualitatea în forma ei cea mai comună nu este diferită de gândirea patologică care se întâmplă peste tot. Este o agitație suplimentară a minții. Mai multă „facere” umană în opoziție cu mai multă „ființare” umană.
Ego-ului vrea mai mulți bani, mai multă putere, mai multă iubire, mai mult din toate.
Aceia aflați pe o așa zisă cale spirituală își doresc să fie mai spirituali, mai treziți, mai echidistanți, mai pacifici, mai iluminați.
Pericolul pentru tine privind acest film, este că mintea ta va dori să obțină Samadhi.
Chiar și mai periculos este ca mintea ta să creadă ca a obținut Samadhi.
Oricând există o dorință de a obține ceva poți fi sigur că este constructul ego-ului la lucru.
Samadhi nu este despre obținere sau să adaugi ceva mai mult ție însuți.

Pentru a realiza Samadhi este să înveți să mori înainte de a muri.
Viața și moartea sunt ca yin și yang, un continuum inseparabil, desfășurându-se la nesfârșit, fără început sau sfârșit.
Când dăm deoparte moartea, noi de asemenea dăm deoparte viața.
Când experimentezi direct adevărul a ceea ce ești, nu mai există nici o frică de viață sau moarte.
Ni se spune cine suntem de societatea sau cultura noastră, iar în același timp suntem sclavii unui inconștient mai profund, o dorință și o aversiune biologică care ne guvernează alegerile. Constructul egoului nu este nimic altceva decât impulsul de a repeta. Este pur și simplu calea pe care energia vrea să fie luată, și tendința acelei energii de a o lua pe aceiași cale din nou, indiferent că este pozitivă su negativă pentru organism. Există nivele infinite de memorie sau minte, spirale în interiorul spiralelor.
Când conștiința se identifică cu această minte sau construct al egoului, vă leagă de condiționarea socială, pe care o puteți numi Matricea.
Există aspecte ale ego-ului de care putem fi conștienți, dar inconștientul, „cablarea” arhaică, fricile primare, existențiale, care conduc de fapt omul-mașină, nesfârșitele tipare de agățare, către plăcere și evitare a durerii, au fost sublimate în comportamente patologice.
Precum vitele, majoritatea oamenilor trăiesc și mor în subjugare pasivă, hrănind cu viețile lor Matricea.

Noi ne trăim viețile blocați în tipare neuronale, vieți pline adesea de mare suferință, și nu ne-am gândit niciodată că am putea fi liberi de fapt.
Este posibil să abandonezi o viață ce este moștenită din trecut. Să o trăiești pe aceea care așteaptă să iasă înainte prin lumea interioară.
Noi ne-am născut cu toții în această lume cu structuri condiționate biologice, dar fără conștiință de sine. Adeseori când te uiți în ochii unui copilaș nu există nicio urmă de sine, ci doar o goliciune luminoasă.

Persoana în care cineva crește este o mască purtată peste conștiință.
Shakespeare spunea că toată lumea este o scenă, iar toți bărbații și femeile, doar actori.
Într-un individ trezit, conștiința strălucește prin personalitate, prin mască.
Când ești treaz nu te identifici cu personajul tău.
Tu nu crezi că ești măștile pe care le porți. Dar nici nu renunți la a juca rolul.
Când suntem identificați cu personajul nostru, cu persoana noastră, aceasta este Maya , iluzia sinelui. Samadhi este trezirea din visul personajului tău din jocul vieții.

La 2400 de ani după ce Plato a scris Republica, umanitatea încă își croiește drumul de ieșire din Peștera lui Plato. De fapt noi suntem poate mai pătrunși de iluzii decât niciodată.
Plato a scris despre Socrate care a descris un grup de oameni care locuiau înlănțuiți într-o peșteră toată viața lor cu fața spre un zid gol. Tot ceea ce ei puteau vedea, erau umbre proiectate pe un perete de lucrurile care treceau prin fața unui foc care era în spatele lor.
Acest spectacol cu păpuși a devenit lumea lor. Conform lui Socrate, aceste umbre erau cel mai apropiat lucru de realitate pe care oamenii îl vedeau. Chiar și după ce li s-a spus de lumea exterioară ei au continuat să creadă că umbrele sunt tot ceea ce există … chiar dacă suspectau că exista ceva mai mult, ei nu erau dispuși să părăsească ceea ce le era familiar.

Omenirea de astăzi este ca oamenii care văzuseră doar umbrele pe pereții peșterii. Umbrele sunt echivalentele gândurilor noastre. Lumea gânditului este singura lumea pe care noi o știm, dar există o altă lume care este dincolo de gândire, dincolo de lumea dualistică.
Sunteți dispuși să părăsiți peștera, să părăsiți tot ceea ce știți, pentru a afla adevărul legat de cine sunteți voi?

Pentru a experimenta Samadhi, este necesar să vă luați atenția de la umbre, de la gânduri, către lumină. Când o persoană este obișnuită doar cu întunericul, atunci el trebuie să devină gradat obișnuit cu lumina. Ca o aclimatizare la orice nouă paradigmă ia timp și efort și o dorință de a explora noul, precum și a elimina vechiul. Mintea poate fi asemănată cu o capcană pentru conștiință, un labirint sau o închisoare. Nu este faptul că tu te afli la închisoare, tu ești închisoarea. Închisoarea este o iluzie. Dacă ești identificat cu un sine iluzoriu, atunci ești adormit.
De îndată ce ești conștient de închisoare, dacă te lupți să ieși din iluzie, atunci tu tratezi iluzia ca și cum ar fi reală și încă rămâi adormit. Doar că acum visul devine un coșmar. Tu vei urmări și vei fugi de umbre pentru totdeauna.

Samadhi este trezirea din visul sinelui separat sau din constructul egotic. Samadhi este trezirea din identificare din închisoarea pe care eu o numesc „mine”. Tu nu poți fi liber cu adevărat deoarece oriunde mergi, închisoarea ta e acolo.
Trezirea nu înseamnă să renunți la minte sau la Matrice, dimpotrivă, când nu ești identificat cu ea, atunci poți experimenta jocul vieții mult mai deplin, bucurându-te de spectacol așa cum este fără să îți atașament sau frică. În tradițiile antice, acesta era numit Jocul Divin sau Lila, jocul dualității.

Conștiința umană este un continuum. La o extremă oamenii sunt identificați cu sinele material. La cealaltă extremă este Samadhi, încetarea sinelui. Fiecare pas pe care-l facem în continuumul spre Samadhi, aduce mai puțină suferință. Mai puțină suferință nu înseamnă că viața va fi lipsită de durere.
Samadhi este dincolo de dualitatea durerii și plăcerii. Ceea ce înseamnă este că există mai puțină minte, mai puțin sine creator de rezistență către indiferent ce se desfășoară, iar acea rezistență este ce crează suferință. Realizând Samadhi chiar și odată, asta îți va permite să vezi ce este la celălalt capăt al continuumului, să vezi că există și altceva în afară de lumea materială și propriul interes.

Când există o reală încetare a structurilor sinelui în Samadhi, nu există niciun gând ego-tic, nici un sine, nicio dualitate și totuși există Eu Sunt-ul, Anatta sau non-sinele. În acea goliciune este apariția lui prajna sau înțelepciune.
Înțelegerea că sinele imanent este mult dincolo de jocul dualității, dincolo de întregul continuum. Sinele imanent este etern, neschimbător, mereu acum.
Iluminarea înseamnă contopirea spiralei primordiale, a lumi manifestate mereu schimbătoare sau lotusul, în care timpul se desfășoară, cu ființa ta eternă. Cablarea ta interioară crește ca o floare mereu în desfășurare pe măsură ce te dezidentifici cu sinele, devenind un pod viu între lumea timpului și cea eternă.

Realizarea sinelui imanent este doar începutul căii cuiva. Majoritatea oamenilor vor trebui să experimenteze și să piardă Samadhi de nenumărate ori în meditație înainte de a fi capabili să-l integreze și în alte fațete ale vieții. Nu este neobișnuit să ai profunde înțelegeri în ceea ce privește natura ființei tale, în timpul meditației sau introspecției, pentru ca apoi să te regăsești din nou urmărind din nou aceleași tipare, uitând adevărul celui care ești.
Pentru a realiza acea nemișcare sau goliciune în fiecare fațetă a vieții, fiecare fațetă a cuiva trebuie să devină goliciune, dansând ca toate lucrurile.Nemișcarea nu este ceva separat de mișcare, nu este opusul mișcării. În Samadhi, nemișcarea este recunoscută a fi identică cu mișcarea. Forma este identică cu goliciunea.
Asta este lipsit de sens pentru minte, deoarece mintea este apariția în existență a dualității.

René Descartes părintele filozofiei occidentale este faimos pentru afirmația: „Gândesc, deci exist.” Nici o altă frază nu încapsulează mai bine căderea civilizației și identificarea completă cu umbrele de pe zidul peșterii. Eroarea lui Descartes, ca și eroarea aproape a tuturor oamenilor, este echivalarea ființei fundamentale cu gândirea. La începutul tratatelor lui cele mai faimoase, Descartes a scriscă aproape orice poate fi pus la îndoială: el se poate îndoi de simțurile lui și chiar de gândurile lui. Tot așa în Kalama Sutra, Buddha a spus că pentru a verifica adevărul, cineva trebuie să pună la îndoială toate scripturile, tradițiile, învățăturile și tot conținutul minții proprii și a simțurilor.
Amândoi au pornit cu mare scepticism, dar diferența a fost că Descartes a oprit investigarea la nivelul gândirii, în timp ce Buddha a mers mai profund. El a penetrat dincolo de nivelele cele mai profunde ale minții. Poate dacă Descartes ar fi mers dincolo de mintea lui gânditoare, ar fi realizat adevărata lui natură, iar conștiința vestică ar fi fost foarte diferită astăzi. În schimb, Descartes a descris posibilitatea unui demon malefic care ar putea să ne țină sub un văl al iluziei. Descartes nu a recunoscut acest demon malefic ca fiind ceea ce este.

Ca și în filmul Matrix, noi am putea fi cu toții conectați la vre-un program elaborat, hrănindu-ne cu o lume de vis iluzorie. În film, oamenii și-au trăit viețile în Matrice în timp ce la alte nivele ei erau doar baterii, hrănind prin forța vieții lor niște mașini care foloseau energia lor pentru propria lor agendă.
Oamenii mereu vor să blameze ceva din afara lor, pentru starea lumii, sau pentru propria lor nefericire, indiferent că este o persoană, un grup anume, sau o țară, religie sau vre-un fel de illuminati aflați în control, cum ar fi demonul malefic al lui Descartes sau mașinile conștiente din Matrice.
În mod ironic, demonul pe care Descartes la văzut, a fost cel după care se definea pe sine.

Când realizați Samadhi, devine clar că există un controlor, există o mașină un demon malefic care-ți extrage viața, zi după zi. Mașina ești tu.
Structura sinelui tău este construită din multe sub-programele condiționate sau mici șefi. Un mic șef care râvnește mâncare, altul râvnește bani, altul statut, poziție, putere … sex, intimitate … altul vrea conștiință sau atenție de la alții. Dorințele sunt la propriu, nesfârșite și nu pot fi niciodată satisfăcute. Noi cheltuim o grămadă de timp și energie decorându-ne prezența, cedând presiunilor de a ne îmbunătăți măștile și a hrăni acești mici șefi, făcându-i mai puternici … Ca și dependenții de droguri, cu cât încercăm mai mult să satisfacem acești mici șefi, cu atât sfârșim prin a râvni mai mult.

Calea către libertate nu este îmbunătățire de sine sau cumva satisfacerea agendei sinelui.
Ci este o abandonare a agendei sinelui cu totul. Unii oameni se tem că trezirea naturii lor reale va însemna că-și vor pierde individualitatea și bucuria de viață. De fapt, opusul e adevărat. Individualitatea unică a sufletului poate fi exprimată doar când sinele condiționat este depășit.Deoarece noi rămânem adormiți în Matrice, majoritatea dintre noi, nu aflăm niciodată ceea ce vrea sufletul să exprime de fapt.

Calea către Samadhi implică meditația, care înseamnă atât observarea sinelui condiționat, a ceea ce se schimbă și realizarea naturii tale reale, a ceea ce nu se schimbă. Când ajungi în punctul tău de nemișcare, sursa ființei tale, atunci tu aștepți instrucțiuni suplimentare, fără a avea nicio insistentă despre cum ar trebui să se schimbe lumea ta exterioară. Nu voia mea, ci o voință mai înaltă, se va face.
Dacă mintea încearcă doar să schimbe lumea exterioară, să se conformeze cu vreo idee
a ce crezi tu că ar trebui să fie calea, este ca și cum ai încerca să schimbi imaginea din oglindă, manipulând reflexia.
Pentru a face imaginea din oglindă să zâmbească, evident, tu nu poți manipula reflexia, tu trebuie să realizezi cu tu, ești sursa autentică a reflexiei.

Odată ce realizezi sinele tău autentic, asta nu înseamnă că totul din exterior trebuie neapărat să se schimbe. Ceea ce se schimbă energia internă conștientă, inteligentă sau prana, care este eliberată de tipare condiționate, și devine disponibilă pentru a fi direcționată de către suflet.
Tu poți deveni conștient de scopul sufletului doar atunci când ești capabil să observi sinele condiționat și căutările lui nesfârșite … și să-l lași să plece.

În mitologia greacă se spune că zeii l-au condamnat pe Sisif să repete o sarcină lipsită de sens pentru eternitate. Sarcina lui era de a împinge la nesfârșit un bolovan sus pe un munte, doar pentru ca acesta să se rostogolească la vale din nou. Existențialistul francez și autorul câștigător de premiu Nobel, Albert Camus, a văzut situația lui Sisif ca o metaforă a umanității. El a pus întrebarea : cum putem să găsim scop în această existență absurdă?

Ca și oameni, noi trudim la nesfârșit, construind pentru o zi de mâine ce nu vine niciodată … iar apoi murim. Dacă realizăm cu adevărat acest adevăr, atunci noi ori o luăm razna dacă suntem identificați cu personale noastre egotice. Sau ne vom trezi și vom fi liberi …
Noi nu putem avea succes niciodată în zbaterea exterioară, deoarece aceasta este doar o reflexie a lumii noastre interioare. Gluma cosmică, absurditatea situației devine clară, când există un eșec complet și total al sinelui egotic să se trezească din căutările lui inutile.
În Zen există o vorbă: „Înainte de iluminare, ciopleam lemnul și căram apa, … după iluminare, cioplesc lemnul, car apă.”

Înainte de iluminare, cineva trebuie să rostogolească bolovanul sus pe deal. După iluminare cineva trebuie de asemenea să rostogolească bolovanul sus pe deal. Ce s-a schimbat? Rezistența interioară la ceea ce este, zbaterea a fost abandonată. Sau mai degrabă, cel care se zbate, a realizat că este iluzoriu.
Voința individuală sau mintea individuală și voința divină sau mintea mai înaltă, sunt aliniate.

Samadhi este în ultimă instanță o abandonare a tuturor rezistențelor interioare, față de toate fenomenele schimbătoare, fără excepție. Cel care este capabil să realizeze pacea interioară indiferent de circumstanțe, a atins adevăratul Samadhi. Tu abandonezi rezistența nu pentru că tu ierți un lucru sau altul, ci pentru că libertatea ta interioară nu este condiționată de exterior.

Este important să remarcați că atunci când acceptăm realitatea așa cum este, asta nu înseamnă neapărat că noi încetăm să mai acționăm în lume sau că devenim
meditatori pacifiști, de fapt, opusul poate fi adevărat.
Când încetăm să acționăm fără a mai fi condiționați de motive inconștiente, atunci este posibil să acționezi în aliniere cu Tao, cu întreaga forță a energie noastre
interioare, din spatele nostru.

Mulți vor argumenta că pentru a se schimba lumea și a aduce pacea, noi trebuie să luptăm mai puternic cu inamicii pe care noi îi percepem. Luptând pentru pace este ca a striga pentru liniște. Asta crează doar mai mult din ceea ce nu vrei.
În prezent există un război împotriva a orice, un război împotriva terorii, un război împotriva bolii, un război împotriva foametei. Fiecare război este de fapt un război împotriva noastră. Lupta este parte dintr-o halucinație colectivă. Noi spunem că vrem pace, dar continuăm să alegem lideri care se angrenează în război.

Ne mințim pe noi înșine spunând că noi suntem pentru drepturile omului, dar continuând să cumpărăm produse făcute în ateliere cu condiții de lucru inumane. Noi spunem că vrem aer curat, dar continuăm să poluăm. Vrem ca știința să ne vindece de cancer, dar nu ne schimbăm comportamentele distructive de sine obișnuite, care ne fac mai degrabă să fim bolnavi. Ne auto-amăgim că noi promovăm o viață mai bună. Noi nu vrem să ne vedem părțile noastre ascunse care apologiază suferința și moartea.

Credința că noi putem câștiga un război împotriva cancerului, foametei, terorismului sau orice inamic care a fost creat de propria noastră gândire sau comportament
ne permite de fapt să continuăm să ne auto-amăgim că noi nu trebuie să schimbăm, felul în care acționăm pe această planetă.

* Lumea interioară este locul unde revoluția trebuie să se întâmple mai întâi. *
Doar atunci când noi putem simți direct spirala vieții din interior, lumea exterioară se va alinia cu Tao. Până atunci, tot ceea ce facem, se va adăuga la haosul deja creat de minte.
Războiul și pacea apar împreună într-un dans nesfârșit. Ele sunt un singur continuum … O jumătate nu poate exista fără cealaltă. Așa cum lumina nu poate exista fără întuneric și susul fără jos. Lumea pare să dorească lumină fără întuneric, plinătate fără goliciune, fericire fără tristețe … Cu cât se implică mai mult mintea, cu atât mai fragmentată devine lumea.

Orice soluție care vine de la mintea egotică este condusă de ideea că există o problemă, iar soluția devine o problemă chiar și mai mare decât pe care încerca s-o rezolve.
La ce opui rezistență, persistă … Ingenuitatea umană crează noi anti-biotice, doar pentru a descoperi că natura devine mai șireată pe măsură ce bacteriile se întăresc. În ciuda eforturilor noastre cele mai bune în lupta în desfășurare, răspândirea cancerului crește de fapt . Numărul oamenilor flămânzi din lume crește constant. Numărul atacurilor teroriste la scară planetară, continuă să crească. Ce este în neregulă cu abordarea noastră?

Ca și ucenicul vrăjitorului din poemul lui Goethe, noi deținem o mare putere, dar nu avem înțelepciunea s-o mânuim.
Problema este că noi nu înțelegem instrumentele pe care le folosim. Noi nu înțelegem mintea umană, rolul și scopul ei adecvat.
Criza este născută din condiția modului limitat în care gândim, a felului în care simțim și experimentăm viața.
Raționalismul nostru ne-a jefuit de abilitatea noastră de a recunoaște și a experimenta, înțelepciunea multor culturi antice.
Gândirea noastră egotică ne-a jefuit de abilitatea noastră de a simți adâncimea și sacralitatea profundă a vieții, numinozitatea vieții și de a realiza nivele complet diferite de conștiință care acum sunt aproape pierdute pentru umanitate …

În tradiția egipteană antică neterii sunt forme arhetipale, ale căror caracteristici puteau fi întrupate de cei care-și purificau corpurile fizice și spirituale
într-un astfel de mod că era potrivite să găzduiască conștiințe mai înalte. Neterul original, sau principiul divin al acestei înțelepciuni, era cunoscut ca Thoth sau Tehuti … reprezentat adesea ca un scrib cu capul unei păsări sau Ibis și reprezenta originea întregii cunoașteri și a înțelepciunii.
Thoth poate fi descris ca fiind principiul cosmic al gândirii sau gândul. Thoth ne-a oferit limbajul, conceptele, scrierea, matematica și toate artele și manifestările minții. Doar celor care treceau printr-un antrenament special le era permis să acceseze cunoașterea secretă a lui Thoth.
Cartea lui Thoth nu este o carte fizică, ci este înțelepciunea tărâmului akashic sau eteric.
Legenda ne spune că știința lui Thoth a fost ascunsă în profunzime, într-un loc secret din fiecare ființă umană și a fost protejată de un șarpe auriu.

Mitul arhetipal sau peren al șarpelui sau al dragonului care păzește o comoară, este unul care pătrunde multe culturi … și a fost denumit cu nume cum ar fi: Kundalini Shakti, Chi, Duhul Sfânt și energia internă.
Șarpele auriu este constructul egotic care este legat de energiile interne și până nu este stăpânită și depășită, sufletul nu va fi niciodată capabil să atingă adevărata înțelepciune.
Se spunea că această carte a lui Thoth nu a adus nimic altceva decât suferință oricărui individ care a citit-o.
Chiar știut fiind că vor găsi secretele zeilor înșiși și tot ceea ce a fost ascuns în stele. Ceea ce trebuie înțeles este faptul că acea carte oricărui individ care a citit-o și egoului care a încercat s-o controleze.

În tradiția egipteană, conștiința trezită a fost reprezentată de Osiris. Fără această conștiință trezită, orice cunoaștere sau înțelegere obținută prin sinele limitat ar fi periculoasă, deconectată de înțelepciunea mai înaltă.
Ochiul lui Horus trebuie să fie deschis. Înțelesul ezoteric pe care-l găsim aici, este similar cu povestea mai familiară al căderii din Grădina Edenului. Cartea lui Thoth este o paralelă a Copacului Cunoașterii Binelui și a Răului, al cărui fruct, Adam și Eva au fost tentați să-l mănânce.

Umanitatea a mâncat bineînțeles, deja fructul interzis, deja a deschis cartea lui Thoth.
Și a fost izgonită din grădină. Șarpele este o metaforă pentru spirala primordială care se extinde de la microcosmos la macrocosmos. Astăzi, șarpele trăiește ca fiind tu. Este mintea egotică exprimată ca și lume manifestată.
Noi nu am avut niciodată înainte acces la așa de multă cunoaștere. Noi am studiat profund lumea materială, chiar găsind așa zisă Particulă a lui Dumnezeu. Dar nu am fost niciodată mai limitați, mai ignoranți legat de cine suntem noi și cum să trăim, iar noi nu înțelegem mecanismele prin care noi creăm suferință.

Gândirea noastră a creat lumea așa cum este acum. Oricând noi etichetăm ceva ca fiind bun sau rău, sau creem o preferință în mintea noastră, asta se datorează apariției în ființă a structurilor ego-ului sau a propriilor interese.
Soluția nu este să lupți pentru pace sau să cucerești natura, ci pur și simplu să recunoști adevărul, că însăși existența construcției egoului crează dualitate, o separare dintre sine și alții, al meu și al tău, om și natură … interior și exterior … Egoul este violență și are nevoie de o barieră, o graniță față de alții pentru a exista. Fără ego nu există un război împotriva a nimic. Nu există aroganță, nu există o natură prea acaparatoare pentru a crea profit.Aceste crize externe din lumea noastră reflectă o serioasă criză interioară.

* Noi nu știm cine suntem. * Noi suntem complet identificați cu identitățile noastre egotice, consumați de frici și separați de natura noastră reală. Rase, religii, țări, afilieri politice și orice grup căruia îi aparținem, toate reîntăresc identitățile noastre egotice. Aproape orice grup care există pe planetă astăzi, vrea să-și declare perspectiva ca fiind adevărată și corectă, așa cum facem și la nivel individual.
Declarându-se deținător al adevărului, grupul perpetuează propria lui existență în același fel în care un ego sau structura sinelui, se definește pe sine împotriva altuia.
Acum, mai mult decât oricând, diverse realități și sisteme de credință polarizate, coexistă pe Pământ. Este posibil ca diferiți oameni să experimenteze gânduri complet diferite și reacții emoționale, la aceleași fenomene externe.

În același fel, Samsara și Nirvana sau Raiul și Iadul, sunt două dimensiuni diferite care ocupă exact aceiași lume. Un eveniment ce poate părea apocaliptic pentru o persoană, poate fi văzut ca o binecuvântare pentru altul. Deci, ceea ce devine evident, este faptul că circumstanțele tale externe nu trebuie să-ți afecteze lumea interioară în vre-un fel anume.
Pentru a realiza Samadhi, este să devi o roată autopropulsată, să devii autonom, un univers în sine. Experiența ta asupra vieți nu este condiționată de fenomenele schimbătoare.

O analogie poate fi făcută cu Cubul lui Metatron. Metatron este menționat în diverse texte creștine, islamice și iudee și este legat în mod arhetipic cu neterul egiptean Thoth și cu Hermes Trismegistus al Greciei. Metatron este intim conectat cu Tetragramatonul.
Tetragramatonul este tiparul geometric fundamental, șablonul sau emanația primordială a realității fizice, care a fost numită Cuvântul lui Dumnezeu sau Logosul. Aici noi vedem o reprezentare bidimensională a imaginii, dar dacă te uiți într-un anumit fel, vezi un cub 3D Când vezi cubul, nimic nu s-a schimbat în figură dar mintea ta a adăugat o nouă dimensiune văzului. Dimensionalitatea sau perspectiva cuiva este pur și simplu o chestiune de a deveni obișnuit cu un nou fel de a percepe lumea.

După realizarea Samadhiului, noi devenim eliberați de perspectivă sau liberi să creăm noi perspective deoarece nu există niciun sine implicat sau atașat de un anumit punct de vedere. Cele mai mari minți din istoria umană au indicat adesea către nivele ale gândului, dincolo de structura sinelui limitat.
Einstein a zis : „Adevărata măsură a unei ființe umane, este determinată în primul rând de măsura și simțirea prin care el a obținut eliberarea de sine.” Deci gândirea și existența sinelui (ego) nu este rea, gânditul este un instrument minunat când mintea este în serviciul inimii. În Vedanta se spune că mintea este un bun servitor, dar un stăpân sărac.
Egoul filtrează realitatea permanent prin limbaj și etichete și judecă constant. preferând un lucru față de altul. Când mintea și simțurile sunt stăpânul vostru ele vor crea suferință fără sfârșit, nesfârșită dorință și aversiune, blocându-ne în Matricea gândirii.

Dacă vreți să realizați Samadhi, nu vă judecați gândurile ca fiind bune sau rele, ci aflați cine sunteți, înainte de gând, înainte de simțuri.
Când toate etichetele sunt abandonate, atunci este posibil să vezi lucrurile așa cum sunt.
În momentul când unui copil i se spune ce este o pasăre, dacă ei cred ce li se spune, atunci ei nu vor mai vedea vreo pasăre din nou … ei își vor vedea doar gândurile.
Majoritatea oamenilor cred că sunt liberi, conștienți și treji.
Dar dacă tu crezi că ești deja treaz, atunci de ce ai face munca dificilă de a atinge ceea ce tu crezi că ai deja?

Înainte să devină posibil să vă treziți este necesar să acceptați că sunteți adormiți, trăind în Matrice. Examinează-ți viața în mod onest fără să te minți pe tine însuți.
Ești capabil să-ți oprești tiparele de viață repetitive, robotice dacă vrei?
Poți să te oprești din a căuta plăcerea și a evita durerea?
Ești dependent de anumite alimente, activități sau timpuri trecute?
Judeci în mod constant, învinuind, criticându-te pe tine însuți și pe alții?
Caută mintea ta încontinuu stimuli sau ești împlinit pe deplin doar fiind în liniște?
Reacționezi la cum se gândesc oamenii la tine?
Cauți aprobare și reconfirmări pozitive?
Îți sabotezi cumva situațiile din viață?

Majoritatea oamenilor își vor experimenta viețile în același fel astăzi așa cum o vor face mâine și peste 1 an de acum și peste 10 ani de acum încolo.
Când începi să-ți observi natura robotică, devi mai treaz. Începi să recunoști adâncimea problemei. Tu ești complet și total adormit, pierdut într-un vis. Ca și locuitorii peșterii lui Plato, majoritatea care aud acest adevăr nu vor fi dispuși sau capabili să-și schimbe viețile, deoarece sunt atașați de tiparele familiare.
Noi facem mari eforturi să ne justificăm tiparele, îngropându-ne capetele în nisip, decât să înfruntăm adevărul. Noi vrem ca salvatorii noștrii … dar noi nu suntem dispuși să ne suim pe cruce noi înșine.

* * * Ce ești tu dispus să plătești să fii liber ? * * * Realizează că dacă-ți schimbi lumea interioară, trebuie să fi pregătit să-ți schimbi lumea exterioară. Vechea ta structură și vechea ta identitate trebuie să devină solul cel mort din care apare o nouă creștere.
Primul pas către trezire, este să realizăm că suntem identificați cu Matricea minții umane sau cu masca. Ceva din interiorul nostru trebuie să audă acest adevăr și să fie trezit din somnul lui. Există o parte din voi, ceva atemporal care a știut mereu adevărul. Matricea minții ne distrage, ne distrează, ne ține într-o nesfârșită „facere”. Consumând, acaparând într-un ciclu de dorință și aversiune cu forme în schimbare constantă, ținându-ne din înflorirea conștiinței noastre, dreptul nostru din naștere evoluționar, care este Samadhi.

Gândirea patologică este ceea ce trece ca fiind viață normală.
Esența voastră divină a devenit sclavă, identificată cu structura sinelui limitat.
Marea înțelepciune, adevărul lui cine sunteți, este îngropat adânc în ființa voastră.
J. Krishnamurti a spus: „Nu este un semn de sănătate să fii bine adaptat unei societăți profund bolnavă.”
Identificarea cu mintea egotică este boala, … iar Samadhi este … tratamentul.
Sfinții, înțelepții și ființe trezite de-a lungul istoriei, au învățat cu toții înțelepciunea auto-abandonului.
Cum este posibil să realizezi adevăratul sine?
Când penetrezi prin vălul Mayei și abandonezi sinele iluzoriu, ce rămane?

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin Rusu

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sărbători ortodoxe – Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Intrarea Maicii Domnului in Biserica este praznuita pe 21 noiembrie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.

Intrarea Maicii Domnului in BisericaParintii Maicii Domnului sunt Sfintii Ioachim si Ana. Lipsiti de copii, dar cu credinta in Dumnezeu, L-au rugat pe Dumnezeu sa le daruiasca cinstea de a fi parinti, fagaduind ca daca vor avea un copil, il vor duce la templu si il vor inchina Lui. Un inger le vesteste ca vor avea o fata pe care o vor numi Maria. Sfintii Ioachim si Ana nu au uitat de promisiunea facuta lui Dumnezeu si la trei ani de la nasterea Maicii Domnului au dus-o pe fiica lor la templu.

Aici a fost intampinata de marele preot Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezătorul, care a dus-o in cea mai sfanta incapere din acest loc, in Sfanta Sfintelor, unde a stat pana la varsta de 15 ani. A fost condusa in acel loc sfant, pentru ca ea insasi avea sa devina „Sfanta Sfintelor” lui Dumnezeu, salas a lui Dumnezeu-Cuvantul. Din ea, Cel Necuprins, Cel Vesnic, avea sa ia trup, sa Se faca cuprins in pantecele ei.

Pentru a marca această sărbatoare … în această zi de post este dezlegare la pește.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

 Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimul discurs de la templu

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                         Ultimul discurs de la templu

  1. Discursul

  2. Statutul individual al Iudeilor

  3. Reuniunea decisivă a sinedriului

  4. Situaţia la Ierusalim

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 175

Ultimul discurs de la templu

(1905.1) 175:0.1 ÎN ACEASTĂ după-amiază de marţi, după ora două, Iisus a ajuns la templu în compania a unsprezece apostoli, a lui Iosif din Arimatia, a treizeci de greci şi a altor câţiva discipoli, şi a început să rostească ultimul său discurs în curţile sacrului edificiu. Acest discurs constituia ultimul lui apel către poporul iudeu şi acuzarea finală împotriva îndârjiţilor duşmani care căutau să-l, nimicească – scribii, fariseii, saducheii şi principalii conducători ai Israelului. În timpul dimineţii, diversele lor grupuri au avut ocazia de a-i pune întrebări lui Iisus; în cursul acestei după-amieze nu i-a mai pus nimeni nici o întrebare.

(1905.2) 175:0.2 Paragraph 175:0.2 is missing.

1. Discursul

(1905.3) 175:1.1 ”Eu am fost cu voi timp îndelungat, am bătut ţara în lung şi-n lat, proclamând iubirea lui Dumnezeu pentru copiii oamenilor. Numeroşi sunt cei care au văzut lumina zilei şi care au intrat, prin credinţă, în împărăţia cerurilor. În legătură cu aceste învăţături şi cu aceste predici, Tatăl a înfăptuit multe lucrări minunate, mergând până la a învia morţii. Mulţi dintre cei bolnavi şi năpăstuiţi au fost vindecaţi pentru că aveau credinţă. Dar toate aceste proclamaţii ale adevărului şi  aceste vindecări de boli n-au deschis ochii celor care au refuzat să vadă lumina, a celor care au decis să respingă această evanghelie a împărăţiei.

(1905.4) 175:1.2 ”În toate aceste moduri, compatibile cu îndeplinirea voii Tatălui meu, apostolii mei şi cu mine am făcut tot posibilul pentru a trăi în pace cu fraţii noştri, pentru a ne conforma exigenţelor rezonabile ale legilor lui Moise şi ale legilor Israelului. Noi am căutat constant pacea, dar conducătorii Israelului n-au vrut-o. Respingând adevărul lui Dumnezeu şi al luminii cerului, ei se pun de o parte cu greşeala şi cu întunericul, între viaţă şi moarte, între adevăr şi greşeală.

(1905.5) 175:1.3 ”Mulţi dintre voi nu au crezut în învăţăturile mele şi au intrat deja în bucuria şi în libertatea conştiinţei filiaţiei lor cu Dumnezeu. Voi mi-aţi fost martori că eu am oferit această filiaţie cu Dumnezeu întregii naţiuni iudee, chiar şi celor care caută acum să mă distrugă. Chiar şi acum Tatăl meu încă îi va mai primi pe aceşti învăţători orbiţi şi pe aceşti conducători ipocriţi, numai să voiască ei să se întoarcă către el şi să accepte mărinimia sa. Încă nici acum nu este prea târziu pentru ca acest popor să primească cuvântul cerului şi să întâmpine favorabil pe Fiul Omului.

(1906.1) 175:1.4 ”Tatăl meu a tratat multă vreme pe poporul acesta cu îngăduinţă. Generaţii de-a rândul, noi ne-am trimis profeţii ca să îi propovăduiască şi să îl avertizeze şi, generaţie după generaţie, ei au fost omorâţi de aceşti învăţători veniţi din cer. Şi, acum, marii voştri preoţi îndârjiţi şi conducătorii voştri înverşunaţi continuă să facă exact acelaşi lucru. Tot aşa cum Irod a provocat moartea lui Ioan Botezătorul, voi vă pregătiţi acum să îl omorâţi pe Fiul Omului.

(1906.2) 175:1.5 ”Cât timp există o şansă pentru ca aceşti iudei să se întoarcă către Tatăl şi să caute salvarea, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacob îşi va ţine mâna mărinimoasă întinsă către voi; însă, odată ce vă veţi fi umplut cupa voastră de nerăbdare şi odată ce veţi fi respins definitiv îndurarea Tatălui meu, această naţiune va fi lăsată de una singură şi va ajunge repede la un sfârşit prea puţin glorios. Acest popor era chemat ca să devină lumina lumii, ca să proclame gloria spirituală a unei rase cunoscătoare de Dumnezeu. Dar voi v-aţi îndepărtat atât de mult de înfăptuirea privilegiilor voastre divine pe care mai marii voştri sunt pe cale să comită suprema nebunie a tuturor timpurilor, în sensul că ei sunt pe punctul de a respinge definitiv darul lui Dumnezeu tuturor oamenilor şi pentru toate epocile – revelaţia iubirii Tatălui care este în ceruri pentru toate creaturile sale pământeşti.

(1906.3) 175:1.6 ”Şi, odată ce veţi fi respins această revelaţie a lui Dumnezeu oamenilor, împărăţia lui Dumnezeu va fi data altor popoare, celor care îl vor primi cu bucurie şi cu fericire. În numele Tatălui care m-a trimis eu vă avertizez solemn că voi sunteţi pe cale de a vă pierde poziţia în lume ca popor purtător al drapelului adevărului etern şi ca păzitori ai legii divine. Eu vă ofer acum ultima voastră şansă de a ieşi în faţă şi a vă căi, pentru a vă arăta intenţia voastră de a-l căuta pe Dumnezeu din toată inima voastră şi de a intra, ca mici copii şi printr-o credinţă sinceră, în siguranţa şi în salvarea împărăţiei cerurilor.

(1906.4) 175:1.7 ”Tatăl meu a trudit multă vreme pentru salvarea voastră, iar eu am coborât pentru a vă arăta personal calea. Mulţi dintre iudei, dintre samariteni şi chiar şi dintre gentili, au crezut în evanghelia împărăţiei; dar cei care ar fi trebuit să fie primii care să înainteze pentru a accepta lumina cerului au refuzat cu încăpăţânare să creadă în revelaţia adevărului lui Dumnezeu – Dumnezeul revelat în om şi omul revelat în Dumnezeu.

(1906.5) 175:1.8 ”În această după-amiază, apostolii mei stau în faţa voastră în tăcere, dar voi veţi auzi curând glasul lor rostind chemarea la salvare şi îndemnul de a se uni în împărăţia cerească ca fii ai Dumnezeului viu. Şi, acum îi iau de martori pe discipolii lui şi pe credincioşii în evanghelia împărăţiei, precum şi pe mesagerii invizibili care sunt alături de ei, că eu am oferit o dată mai mult, Israelului şi conducătorilor lui eliberarea şi salvarea. Dar voi constataţi toţi că îndurarea Tatălui este dispreţuită şi că mesagerii adevărului sunt respinşi. Eu vă amintesc totuşi că scribii şi fariseii încă mai ocupă tronul lui Moise; în consecinţă, şi până când Cei Preaînalţi care guvernează în regatele oamenilor au izgonit în cele din urmă această naţiune şi au distrus locul în care sunt mai-marii ei, eu vă sfătuiesc să cooperaţi cu aceşti străbuni ai Israelului. Nu este necesar ca voi să participaţi la planurile lor de distrugere a Fiului Omului, însă, în tot ceea ce priveşte pacea Israelului, supuneţi-vă lor. În toate aceste chestiuni faceţi ceea ce vi se cere şi respectaţi esenţialul legii, dar nu imitaţi faptele lor rele. Amintiţi-vă că păcatul acestor conducători este acela de a spune ceea ce este bine şi a nu-l face. Voi ştiţi bine că aceşti conducători pun pe umerii voştri poveri mari, greu de purtat, şi care nu ridică nici măcar un deget pentru a vă uşura de ele vreun pic. Ei v-au asuprit prin ceremonii şi v-au făcut sclavi prin tradiţii.

(1907.1) 175:1.9 ”În plus, aceşti conducători egocentrici găsesc o mare plăcere în a face lucrările lor bune în aşa fel încât să fie văzuţi de oameni. Ei fac tot mai multă paradă de evlavie şi îşi lăţesc manşeta veşmintelor lor oficiale. Ei caută locurile de onoare la ospeţe şi îşi pretind locurile de onoare în sinagogi. Ei râvnesc la saluturi elogioase în locurile publice şi doresc ca toţi oamenii să-i numească rabini. Şi, în timp ce caută să fie astfel onoraţi de oameni, ei pun stăpânire pe casele văduvelor şi trag foloase de pe urma slujbelor de la templu. Aceşti ipocriţi se prefac a rosti rugăciuni lungi în public şi a da pomeni pentru a atrage atenţia concetăţenilor lor.

(1907.2) 175:1.10 ”Trebuie să îi onoraţi pe conducătorii voştri şi să îi respectaţi pe învăţătorii voştri, dar n-ar trebui să-i daţi nici unui om numele de Tată cu sensul lui spiritual, căci unul singur este Tatăl vostru şi acesta este Dumnezeu. Nu căutaţi nici să domniţi peste fraţii voştri în regat. Amintiţi-vă ceea ce v-am învăţat: cel care vrea să fie cel mai mare dintre voi trebui să se facă servitorul tuturor. Dacă pretindeţi să vă înălţaţi înaintea lui Dumnezeu, voi veţi fi cu siguranţă coborâţi, dar acela care se smereşte sincer va fi în mod sigur înălţat. În viaţa voastră zilnică nu căutaţi propria voastră slăvire, ci slava lui Dumnezeu. Subordonaţi-vă cu inteligenţă voinţa celei a Tatăl care este în ceruri.

(1907.3) 175:1.11 ”Nu răstălmăciţi de cuvintele mele. Eu nu port pizmă mai marilor preoţilor şi conducătorilor care, chiar în acest moment, caută să mă distrugă; eu nu le vreau răul scribilor şi fariseilor care resping învăţăturile mele. Eu ştiu că mulţi dintre voi cred în taină, şi îşi vor mărturisi deschis loialitatea faţă de regat atunci când îmi va suna ceasul. Dar cum se vor justifica rabinii voştri, din moment ce ei pretind că vorbesc cu Dumnezeu, şi apoi îl resping şi îl omoară pe acela care vine să reveleze lumilor Tatăl?

(1907.4) 175:1.12 ”Nenorocire vouă, scribi şi farisei prefăcuţi! Voi aţi vrea ca să închideţi porţile împărăţiei cerurilor oamenilor sinceri care nu sunt deprinşi cu căile învăţăturilor voastre. Voi refuzaţi să intraţi în regat şi, în acelaşi timp, faceţi tot posibilul ca să-i împiedicaţi şi pe alţii să intre acolo. Voi staţi cu spatele la porţile salvării, şi luptaţi împotriva tuturor care vor să le treacă.

(1907.5) 175:1.13 ”Nenorocire vouă, scribi şi farisei ipocriţi ce sunteţi! Căci, în adevăr, voi veţi străbate pământul şi marea pentru a face un prozelit şi, când aţi reuşit, voi nu sunteţi satisfăcuţi până nu l-aţi făcut de două ori mai rău decât era ca copil al păgânilor.

(1907.6) 175:1.14 ”Nenorocire vouă, capi de preoţi şi conducători, care puneţi stăpânire pe bunurile celor săraci care pretindeţi impozite grelele celor care ar vrea să-l servească pe Dumnezeu aşa cum cred ei că a poruncit Moise.! Voi, care refuzaţi să daţi dovadă de mărinimie, cum de puteţi să mai speraţi la lumea ce va veni?

(1907.7) 175:1.15 ”Nenorocire vouă, falşi învăţători şi îndrumători orbi! La ce te poţi aştepta de la o naţiune cât timp orbii îi călăuzesc pe orbi?

(1907.8) 175:1.16 ”Nenorocire vouă, care vă prefaceţi că faceţi legământ! Voi sunteţi trişori, căci voi propovăduiţi că un om poate să se jure pe templu şi să îşi încalce jurământul, dar oricine a jurat pe aurul templului trebuie să rămână legat de jurământul lui. Voi sunteţi cu toţi stupizi şi orbiţi; nu sunteţi nici măcar logici în necinstea voastră, căci cine este cel mai mare, aurul, sau templul care se presupune a fi sfinţit aurul? Voi mai propovăduiţi şi că, dacă un om jură pe un altar, aceasta nu înseamnă nimic, dar că, dacă el jură pe darul care este pe altar, atunci este ţinut ca datornic. Acolo iarăşi, voi sunteţi orbi la adevăr, căci cine este cel mai mare, darul sau altarul care a sfinţit darul? Cum puteţi voi să justificaţi o asemenea ipocrizie şi necinste în faţa Dumnezeului cerurilor?

(1908.1) 175:1.17 ”Nenorocire vouă, scribi, farisei şi ipocriţi, căci, pe dinafară, voi curăţaţi cu scrupulozitate cupa şi farfuria, dar lăsaţi înăuntru murdăria extorcărilor, a exceselor şi a înşelăciunilor. Voi sunteţi orbi din punct de vedere spiritual. Nu recunoaşteţi voi cu cât este mai bine să se cureţe interiorul cupei, şi, atunci, ceea ce se varsă peste marginile ei va curăţa automat exteriorul ei? Oameni perfizi şi nemernici, voi săvârşiţi fapte străine religiei voastre pentru a vă conforma literalmente interpretării legii lui Moise, în vreme ce sufletele voastre coclesc în nelegiuire şi sunt pline de intenţii murdare.

(1908.2) 175:1.18 ”Nenorocire vouă tuturor, care respingeţi adevărul şi refuzaţi îndurarea! Mulţi dintre voi seamănă cu mormintele albite ale căror exterior pare magnific, dar al căror interior este plin de oseminte şi de tot felul de tot felul de mizerii. Iată cum, voi care respingeţi cu bună ştiinţă călăuzirea lui Dumnezeu, voi le păreţi, din afară, oamenilor, ca nişte sfinţi şi drepţi, dar, în interior, inima voastră este plină de nedreptate şi de ipocrizie.

(1908.3) 175:1.19 ”Nenorocire vouă, falşi îndrumători ai unei naţiuni! Aţi ridicat acolo jos un monument profeţilor martirizaţi odinioară, în vreme ce încercaţi să-l distrugeţi pe acela despre care vorbeau ei. Voi împodobiţi mormintele celor drepţi, şi vă închipuiţi că dacă aţi fi trăit pe vremea părinţilor voştri, nu i-aţi fi omorât pe profeţi; şi apoi, odată cu profesarea acestei idei fariseice, voi vă pregătiţi să-l asasinaţi pe cel de care au vorbit profeţii, Fiul Omului. În măsura în care faceţi aceste lucruri, voi depuneţi mărturie contra voastră că sunteţi fiii perfizi ai celor care i-au ucis pe profeţi. Continuaţi deci, şi umpleţi până la refuz cupa condamnării voastre.

(1908.4) 175:1.20 ”Nenorocire vouă, copii ai răului! Pe bună dreptate va numit Ioan rasă de vipere, iar eu vă întreb cum puteţi voi să scăpaţi de judecata pe care Ioan a pronunţat-o împotriva voastră?

(1908.5) 175:1.21 ”Dar, până şi acum, în numele Tatălui, eu vă ofer îndurare şi iertare. Chiar şi acum eu vă întind mâna prietenească a comuniunii veşnice. Tatăl meu vi i-a trimis pe înţelepţi şi pe profeţi; pe unii i-aţi persecutat, iar pe alţii i-aţi omorât. Atunci, a apărut Ioan, proclamând venirea Fiului Omului, iar voi l-aţi omorât, după ce mulţi au crezut în învăţătura lui. Şi acum, vă pregătiţi din nou să vărsaţi sânge nevinovat. Nu înţelegeţi oare că va veni cândva o cumplită zi de încheiere a socotelilor în care Judecătorul întregului pământ va cere poporului său explicaţii privitoare la maniera în care ei i-au respins, i-au persecutat şi i-au omorât pe aceşti mesageri ai cerului? Nu înţelegeţi voi că va trebui să daţi seamă de tot acest sânge de oameni drepţi, de la primul profet omorât până în epoca lui Zaharia, care a fost asasinat între sanctuar şi altar si dacă voi perseveraţi pe căile voastre rele, această dare de seamă ar putea fi pretinsă chiar şi prezentei generaţii.

(1908.6) 175:1.22 ”O, Ierusalime şi copii ai lui Avraam, voi cei care aţi dat cu pietre în profeţi şi i-aţi omorât pe învăţătorii ce v-au fost trimişi, chiar şi acum eu aş vrea să îi adun pe copiii voştri aşa cum o cloşcă îşi adună puii sub aripile ei, dar voi nu vreţi asta!

(1908.7) 175:1.23 ”Şi, acum, îmi iau aşadar rămas bun de la voi. Voi aţi auzit mesajul meu şi aţi luat decizia. Cei care au crezut în evanghelia mea sunt deja în siguranţă în împărăţia lui Dumnezeu.

(1908.8) 175:1.24 ”Vouă, celor car aţi ales să respingeţi darul lui Dumnezeu, vă zic că nu mă veţi mai vedea propovăduind în templu. Lucrarea mea pentru voi este înfăptuită. Iată, eu ies acum cu copiii mei, şi casa voastră vă este lăsată în paragină.”

(1908.9) 175:1.25 Şi Maestrul a făcut atunci semn discipolilor să părăsească templul.

2. Statutul individual al Iudeilor

(1909.1) 175:2.1 Faptul că conducătorii spirituali şi învăţătorii religioşi ai naţiunii iudaice au respins odinioară învăţăturile lui Iisus, şi au conspirat la provocarea crudei sale morţi, n-a afectat cu nimic statutului individual al unui iudeu în poziţia lui vizavi de Dumnezeu. Aceste evenimente n-ar trebui să-i incite pe discipolii mărturisiţi ai lui Christos să aibă prejudecăţi contra iudeilor în calitate de tovarăşi muritori. Iudeii, ca naţiune şi ca grup socio-politic, au plătit din plin preţul teribil de a-l fi respins pe Prinţul Păcii. Este mult de când au încetat să mai fie purtătorii de torţă spirituali ai adevărului divin pe lângă rasele umanităţii. Însă aceasta nu constituie o raţiune valabilă pentru a-i face să sufere pe urmaşii individuali ai acestor iudei de odinioară persecuţiile pe care li le-au pricinuit unii dintre pretinşii discipoli intoleranţi, indignaţi şi sectari ai lui Iisus din Nazareth, care era el însuţi un iudeu din naştere.

(1909.2) 175:2.2 Această vrajbă şi aceste persecuţii nesocotite şi contrare modelului cristic contra iudeilor contemporani s-au de terminat multe ori prin suferinţele şi prin moartea vreunui iudeu nevinovat şi inofensiv ai cărui strămoşi, în vremea lui Iisus, acceptaseră sincer evanghelia apoi au murit cu stoicism pentru adevărul în care ei credeau din toată inima. Un fior de groază trece prin fiinţele celeste atunci când ele observă pe aşa-zişii discipoli ai lui Iisus găsind plăcere în a persecuta, a hărţui şi chiar şi a asasina pe descendenţii actuali ai lui Petru, ai lui Filip, ai lui Matei şi ai altor iudei palestinieni care şi-au dat într-un chip atât de glorios viaţa ca primi martiri ai evangheliei împărăţiei cerurilor.

(1909.3) 175:2.3 Cât este de stupid şi de crud să faci să sufere copii nevinovaţi pentru păcatele străbunilor lor, greşeli pe care ei le ignoră în întregime şi de care nu pot în nici un fel răspunzători! Şi aceste fapte rele s-au săvârşit în numele celui care i-a învăţat pe discipolii lui să îi iubească chiar şi pe duşmanii lor! În prezenta poveste a vieţii lui Iisus, era necesar să se descrie maniera în care unii dintre compatrioţii iudei l-au respins şi au conspirat pentru a provoca moartea sa infamantă. Dar noi îi avertizăm pe toţi cititorii prezentei naraţiuni că prezentarea acestei povestiri istorice nu justifică în nici un fel ura injustă şi atitudinea mentală inechitabilă pe care atâţia creştini mărturisiţi au menţinut-o de-a lungul secolelor contra indivizilor iudei. Trebuie ca credincioşii în regat, cei doisprezece care urmează învăţăturile lui Iisus să înceteze să-l mai maltrateze pe Iudeu ca individ considerându-l capabil să-l respingă şi să-l răstignească. Tatăl şi fiul creator n-au încetat niciodată să-i iubească pe iudei. Dumnezeu nu face deosebire şi salvarea le este destinată atât iudeilor cât şi gentililor.

3. Reuniunea decisivă a sinedriului

(1909.4) 175:3.1 Reuniunea decisiva a Sinedriului a fost convocată pentru această seară de marţi la ora 8. Cu multe ocazii anterioare aceasta curte suprema a naţiunii iudaice îl condamnase pe Iisus in mod oficios la moarte. Acest corp august de guvernanţi de multe ori hotărâse sa pună capăt lucrării lui, dar niciodată până atunci nu reuşiseră să-l aresteze şi să-i provoace moartea cu orice preţ. Cu puţin înainte de marţi 30, Sinedriul aşa cum era constituit atunci, a votat oficial în unanimitate să-i aplice pedeapsa lui Iisus şi Lazăr. Acesta a fost răspunsul la ultimul apel al Maestrului la conducătorii iudei, apel pe care îl făcuse în templu cu numai câteva ore mai înainte. Acest răspuns reprezenta reacţia lor de amar resentiment faţă de Iisus pentru ultima şi viguroasa lui acuzaţie contra şefilor religioşi şi contra fariseilor şi saducheilor îndârjiţi în păcat. Condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu (chiar înainte de judecarea sa) a fost replica Sinedriului la ultima ofertă de milostenie cerească, ofertă întinsă naţiunii ca atare.

(1910.1) 175:3.2 Pornind din momentul acela, iudeii au fost lăsaţi de unii singuri pe durata scurtei perioadă de viaţă naţională care le rămânea de trăit, şi pe care au terminat-o în conformitate cu statutul lor pur uman printre naţiunile Urantiei. Israelul îl repudiase pe fiul lui Dumnezeu care făcuse o alianţă cu Avraam. Planul destinat să facă din copii lui Avraam purtătorii de torţă ai adevărului în lume se năruise. Alianţa divină fusese abrogată, şi sfârşitul naţiunii ebraice se apropia rapid.

(1910.2) 175:3.3 Agenţii Sinedriului au primit mandat pentru a-l aresta pe Iisus devreme în dimineaţa zilei următoare, dar cu ordinul de a nu pune mâna pe el în public. Ei trebuiau să aranjeze să-l aresteze în secret, de preferinţă pe neaşteptate, şi noaptea. Înţelegând că el nu va mai reveni să propovăduiască la templu în ziua aceea (miercuri), conducătorii au ordonat agenţilor Sinedriului „de a-l aduce pe Iisus în faţa înaltei curţi iudee, joi, cu puţin înainte de miezul nopţii.”

4. Situaţia la Ierusalim

(1910.3) 175:4.1 La sfârşitul celui din urmă discurs al lui Iisus, apostolii au fost lăsaţi încă o dată în confuzie şi în consternare. Iisus revenise la templu înainte ca Maestrul să înceapă teribilul său rechizitoriu contra conducătorilor iudei astfel încât cei doisprezece apostoli au auzit cu toţii a doua jumătate a ultimului discurs al lui Iisus la templu. Păcat că Iuda Iscariotul nu putuse auzi prima parte impregnată de mărinimia acestui discurs de adio. El n-a auzit această ultimă ofertă de milostenie către conducătorii iudei pentru că el era încă angajat într-o discuţie cu un grup de rude şi de prieteni saduchei cu care luase masa şi cu care examinase care ar fi maniera cea mai convenabilă de a se disocia de Iisus şi de tovarăşii săi apostoli. Pe când asculta acuzarea finală a acestor lideri iudei făcută de către Maestru Iuda a luat decizia sa deplină şi întreagă de a abandona mişcarea evanghelică şi de a se spăla pe mâini de toată întreprinderea. Cu toate acestea, el a părăsit templul în compania celor doi şi s-a dus împreună cu ei la Muntele Măslinului, unde, cu tovarăşii lui apostoli, el a ascultat discursul fatidic despre distrugerea Ierusalimului şi despre sfârşitul naţiunii iudee. Pe durata nopţii de marţi, Iuda a stat cu ei în noua tabără de lângă Gheţimani.

(1910.4) 175:4.2 Mulţimea care l-a auzit pe Iisus lansându-şi apelul plin de îndurare către conducătorii iudei a trecut apoi la reproşuri usturătoare, frizând o acuzaţie nemiloasă, a fost nedumerită şi derutată. În seara aceea, în vreme ce Sinedriul pronunţa pedeapsa sa de moarte contra lui Iisus şi pe când Maestrul, aşezat cu apostolii lui şi cu nişte discipoli pe muntele Măslinilor, a prezis moarte naţiunii iudaice, tot Ierusalimul se lansase în discutarea serioasă şi discretă a unei singure şi unice chestiuni: „Oare ce vor să facă cu Iisus?”

(1910.5) 175:4.3 La Nicodim acasă, mai mult de treizeci de persoane însemnate iudee care credeau sincer în regat s-au reunit şi au discutat de linia de conduită care să fie urmată în cazul rupturii de Sinedriu. Toţi asistenţii au fost de acord să recunoască public alianţa lor cu Maestrul de îndată ce vor primi vestea arestării lor. Şi chiar asta au şi făcut.

(1911.1) 175:4.4 Saducheii, care controlau şi dominau acum Sinedriul, erau dornici să se debaraseze de Iisus din următoarele motive:

(1911.2) 175:4.5 1. Se temeau ca nu cumva favoarea populară tot mai mare acordată de către mase lui Iisus să pună în primejdie existenţa naţiunii iudaice printr-un conflict posibil cu autorităţile romane.

(1911.3) 175:4.6 2. Zelul lui Iisus pentru reforma templului reducea în mod direct veniturile lor; epurarea templului afecta încasările lor.

(1911.4) 175:4.7 3. Ei se simţeau responsabili de păstrarea ordinii şi se temeau de consecinţele unei ulterioare expansiuni a noii şi ciudatei doctrine a lui Iisus privitoare la fraternitatea oamenilor.

(1911.5) 175:4.8 Fariseii aveau motive diferite pentru a dori ca Iisus să fie trimis la moarte. Ei se temeau din următoarele motive:

(1911.6) 175:4.9 1. El se ridicase într-o opoziţie eficientă faţă de influenţa lor tradiţională asupra poporului. Fariseii erau ultraconservatori, şi încercau un violent sentiment contra acestor atacuri, presupuse fundamentale, contra prestigiului lor de învăţători religioşi dobândit de timp îndelungat.

(1911.7) 175:4.10 2. Ei susţineau că Iisus încălca Legea, că arătase un dispreţ total pentru sabat şi pentru numeroase alte exigenţe ceremoniale şi legale.

(1911.8) 175:4.11 3. Ei îl acuzau de blasfemie pentru că el făcea aluzie la Dumnezeu ca fiind Tatăl său.

(1911.9) 175:4.12 4. Şi, acum, ei erau cumplit de porniţi contra lui din cauza ultimei părţi din predica sa de adio pe care o rostise în dimineaţa aceasta în templu, şi în care îi acuzase cu vehemenţă.

(1911.10) 175:4.13 Sinedriul a ridicat şedinţa în acea zi de marţi aceea către miezul nopţii, după ce decretaseră în mod oficial moartea lui Iisus, au dat ordine de arestare a sa, şi au convenit să se reunească în dimineaţa următoare, la ora zece, la marele-preot Caiafa pentru a formula acuzaţiile care le vor permite să-l inculpe pe Iisus.

(1911.11) 175:4.14 Un mic grup de saduchei mersese până la a propune ca ei să se scape de Iisus asasinându-l, dar fariseii au dezaprobat în mod formal această procedură.

(1911.12) 175:4.15 Aşa era situaţia în Ierusalim şi printre oameni cu prilejul acestei zile plină de evenimente, în vreme ce, deasupra acestei memorabile scene terestre, plana un vast ansamblu de fiinţe celeste dornice să facă ceva pentru a-l ajuta pe suveranul lor preaiubit, dar fără putinţă să acţioneze, pentru că lucrul aceasta le fusese efectiv împiedicaţi de superiorii care le comandau.

Până la o nouă revedere … pace și  lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și invățăturile lui Iisus – Marți dimineața la templu

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                         Marți dimineața la templu

  1. Iertarea divină

  2. Întrebările conducătorilor Iudei

  3. Saducheii şi reînvierea

  4. Marea poruncă

  5. Grecii căutători

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

                                                     Capitolul 174

                                             Marţi dimineaţa la templu

(1897.1) 174:0.1 ÎN ACESTĂ dimineaţă de marţi către ora şapte, Iisus a regăsit, la Simon, pe apostoli, corpul evanghelic feminin şi aproape două duzini de alţi discipoli influenţi. La această întrunire, el şi-a luat adio de la Lazăr şi i-a dat dispoziţii care l-au determinat să fugă foarte rapid la Filadelfia, în Pereea, unde el s-a aliat mai târziu cu mişcarea misionară care îşi avea sediul în această cetate. Iisus şi-a luat rămas bun şi de la bătrânul Simon şi a dat grupului feminin ultimele sale sfaturi, căci nu-i adresase niciodată o cuvântare oficială.

(1897.2) 174:0.2 În dimineaţa aceea el i-a salutat pe fiecare dintre cei doisprezece adresându-le câte un cuvânt personal. Lu-i Andrei, i-a spus: „Nu te lăsa descurajat de evenimentele iminente. Ţine-i bine pe fraţii tăi şi veghează ca ei să nu te găsească abătuţi.” Lui Petru, i-a zis: „Nu-ţi pune încrederea nici în vigoarea braţului nici în armele de oţel. Întemeiază-te pe fundamentele spirituale ale stâncilor eterne.” Lui Iacob, i-a zis: „Nu te muia înaintea aparenţelor exterioare. Rămâi ferm în credinţa ta, şi vei cunoaşte în curând realitatea a ceea ce crezi.” Lui Ioan, i-a spus: „Fii blând; iubeşte-i chiar şi pe duşmanii tăi. Fii tolerant, şi adu-ţi aminte că ţi-am încredinţat multe lucruri.” Lui Nataniel, i-a zis: „Nu judeca după aparenţe şi rămâi ferm în credinţă atunci când totul va părea să se prăbuşească; fii fidel mandatului tău de ambasador al împărăţiei.” Lui Filip i-a zis: „Nu te lăsa clintit de evenimentele iminente. Rămâi impasibil chiar şi atunci când nu poţi vedea calea. Fii fidel jurământului tău de consacrare.” Lui Matei i spus: „Nu uita îndurarea pe care te-am făcut s-o primeşti în regat. Nu lăsa pe nimeni să te jefuiască de recompensa eternă. De vreme ce ai rezistat tendinţelor firii omeneşti, hotărăşte-te să fii ferm.” Lui Toma, i-a spus: „Oricât ar fi de greu, trebuie actualmente să mergi cu ajutorul credinţei, iar nu cu al vederii. Nu te îndoi de faptul că eu sunt capabil că îndeplinesc lucrarea pe care am început-o, şi că îi voi revedea în cele din urmă pe fidelii mei ambasadori în împărăţia de dincolo.” Gemenilor Alfeu le-a spus: Nu vă lăsaţi zdruncinaţi de lucrurile pe care nu le înţelegeţi. Fiţi fideli afecţiunilor din inima voastră, şi nu vă puneţi încrederea nici în oamenii mari nici în atitudinea schimbătoare a poporului. Rămâneţi alături de tovarăşii voştri.” Lui Simon Zelotul, i-a zis: „Poate că tu vei fi sfâşiat de decepţie, dar spiritul tău se va înălţa mai presus de tot ce ar putea să ţi se întâmple. Ceea ce n-ai reuşit să înveţi de la mine, te va învăţa spiritul meu. Caută adevăratele realităţi ale spiritului şi încetează să mai fii atras de umbre ireale şi materiale.” Şi, lui Iuda Iscariotul, i-a spus: „Iuda, eu te iubesc şi te-am rugat să-i iubeşti pe fraţii tăi. Nu conteni să faci binele. Te avertizez să nu te bizui pe cei care îi fac pe oameni să alunece pe cărările linguşirii şi care îi otrăvesc cu săgeţile ridicolului.”

(1897.3) 174:0.3 După ce a încheiat aceste saluturi, Iisus a plecat către Ierusalim cu Andrei, cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, pe când ceilalţi apostoli se ocupau de ridicarea taberei din Gheţimani, unde trebuiau să se ducă în seara aceea şi unde şi-au instalat cartierul general pentru restul vieţii întrupate a Maestrului. La jumătatea drumului de coborâre de pe versantul Măslinului, Iisus s-a oprit şi a stat de vorbă mai mult de patru ceasuri cu cei patru apostoli.

1. Iertarea divină

(1898.1) 174:1.1 De mai multe zile, Petru şi Iacob se apucaseră să discute divergenţele lor de opinie despre învăţătura Maestrului privitoare la iertarea păcatelor. Ei conveniseră să prezinte chestiunea lui Iisus, şi Petru a găsit ocazia ca fiind oportună pentru obţinerea părerii Maestrului. Prin urmare, Simon Petru a întrerupt conversaţia despre deosebirile dintre laudă şi adorare întrebând: „Maestre, eu şi Iacob nu suntem de acord în legătură cu învăţăturile tale privitoare la iertarea păcatelor. Iacob pretinde că, după tine, Tatăl ne iartă chiar şi înainte de a-i cere asta, şi eu susţin că căinţa şi mărturisirea trebuie să preceadă iertarea. Care dintre noi are dreptate? Tu ce zici?”

(1898.2) 174:1.2 După o scurtă tăcere, Iisus a aruncat o privire plină de înţeles spre cei patru apostoli şi a spus: „Fraţilor, voi vă înşelaţi în părerile voastre pentru că nu înţelegeţi natura intimă a relaţiilor dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu. Voi nu pricepeţi compătimirea înţelegătoare pe care părinţii înţelepţi o încearcă pentru copiii lor lipsiţi de maturitate şi uneori rătăciţi. Este într-adevăr îndoielnic că nişte părinţi inteligenţi şi afectuoşi sunt chemaţi vreodată să ierte un copil obişnuit şi normal. Raporturi înţelegătoare, asociate cu atitudini pline de dragoste, împiedică cu eficacitate toate înstrăinările care necesită ulterior o reajustare prin căinţa din copil şi prin iertarea de către părinţi.

(1898.3) 174:1.3 ”În fiecare copil trăieşte o fărâmă din tatăl său. Tatăl beneficiază de o prioritate şi de o superioritate de înţelegere în toate chestiunile legate de raporturile dintre părinţi şi copii. Tatăl poate să privească imaturitatea copilului în lumina maturităţii părinteşti mai mari, a experienţei mai mature a partenerului cel mai înaintat în vârstă. În cazul copilului pământesc şi al Tatălui ceresc, părintele divin posedă, într-o măsură infinită şi divină, compasiunea şi aptitudinea de a înţelege cu dragoste. Iertarea divină este inevitabilă; este inalienabilă şi inerentă înţelegerii infinite a lui Dumnezeu, perfectei sale cunoaşteri a tot ceea ce priveşte judecata falsă şi alegerea greşită a copilului. Justiţia divină este atât de veşnic echitabilă încât ea înglobează infailibil îndurarea înţelegătoare.

(1898.4) 174:1.4 ”Când un om înţelept înţelege impulsiunile interioare ale semenilor lui, el îi iubeşte; şi, atunci când îi iubiţi pe fraţii voştri, voi i-aţi iertat deja. Această aptitudine de a înţelege firea omului şi de a ierta acţiunile lui aparent rele este divină. Dacă sunteţi părinţi înţelepţi, acesta este modul în care îi veţi iubi şi îi veţi înţelege pe copiii voştri, şi chiar îi veţi şi ierta atunci când unele înţelegeri temporare vor fi părut a vă separa. Copilul este lipsit de maturitate şi nu înţelege profunzimea relaţiilor dintre copil şi părinte; el încearcă deci adesea un sentiment de separare plin de vinovăţie atunci când nu primeşte deplina aprobare a tatălui său; dar un adevărat tată nu este niciodată conştient de o asemenea separare. Un păcat este o experienţă a conştiinţei de creaturi; el nu face parte din conştiinţa lui Dumnezeu.

(1898.5) 174:1.5 ”Inaptitudinea voastră sau reticenţa voastră în iertarea semenilor voştri dă măsura imaturităţii voastre, şi denotă că voi n-aţi atins nivelul adult al compătimirii, al înţelegerii şi al iubirii. Ranchiunele voastre şi ideile voastre de răzbunare sunt direct proporţionale cu ignorarea naturii interioare şi a adevăratelor aspiraţii ale copiilor şi ale semenilor voştri. Iubirea este manifestarea impulsiunii vitale interioare şi divine. Ea se întemeiază pe înţelegere, întreţinută prin serviciul dezinteresat şi desăvârşită prin înţelepciune.”

2. Întrebările conducătorilor Iudei

(1899.1) 174:2.1 Luni seara, se ţinuse un consiliu care cuprindea Sinedriul şi vreo cincizeci de alte persoane însemnate alese dintre scribi, farisei şi saduchei. Această adunare a socotit, de comun acord, că ar fi riscant să-l aresteze pe Iisus în public, din cauza influenţei pe care ar putea-o avea asupra oamenilor din popor. Majoritatea au fost deopotrivă de părerea că trebuiau să facă un efort hotărât pentru a-l discredita în ochii mulţimii înainte de a-l aresta şi de a-l aduce la judecată. În consecinţă, diverse grupuri de erudiţi au fost desemnate pentru a merge, în dimineaţa zilei următoare, la templu, cu scopul de a-l prinde pe Iisus în cursă cu întrebări dificile şi de a căuta, într-un fel sau altul, să-l stânjenească în faţa poporului. Fariseii, saducheii şi chiar şi irodienii, erau la urmă uniţi cu toţii în acest efort de a-l discredita pe Iisus în ochii mulţimii pascale.

(1899.2) 174:2.2 Marţi dimineaţa, când Iisus a sosit în curtea templului şi a început să propovăduiască, el a fost întrerupt încă de la primele sale cuvinte de un grup de tineri studenţi de la academii, care trecuseră printr-o pregătire specială anume în scopul acesta. Ei au ieşit înainte şi i s-au adresat lui Iisus prin intermediul purtătorului lor de cuvânt: Maestre, noi ştim că tu eşti un învăţător drept, că proclami căile adevărului şi că eşti în slujba singurului Dumnezeu, că nu te temi de nici un om şi nu faci nici o deosebire de persoană. Noi nu suntem decât studenţi, şi am vrea să cunoaştem adevărul asupra unei chestiuni care ne munceşte. Uite care este dificultatea: „Este ceva ilicit ca noi să plătim tribut Cezarului? Să-l plătim sau să nu-l plătim?” Sesizând ipocrizia şi perfidia lor, Iisus le-a zis: „De ce veniţi voi să mă ispitiţi astfel? Arătaţi-mi banii de tribut, şi vă voi răspunde.” Studenţii i-au dat un dinar pe care el l-a examinat şi apoi a zis: „A cui emblemă şi inscripţie le poartă această monedă?” Ei au răspuns: „A lui Cezar”. La care, Iisus a zis: „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului, şi daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.”

(1899.3) 174:2.3 După ce au primit acest răspuns, tinerii scribi şi complicii lor irodieni s-au retras din preajma sa, iar poporul, inclusiv saducheii, s-au bucurat de înfrângerea lor. Chiar şi tinerii care încercaseră să-l prindă pe Maestru în cursă s-au minunat tare de surprinzătoarea isteţime a răspunsului său.

(1899.4) 174:2.4 În ajun, conducătorii căutaseră să-l facă pe Iisus să greşească în faţa mulţimii în ceea ce priveşte chestiunile de autoritate ecleziastică. Nereuşind să facă asta, ei căutau acum să-l implice într-o discuţie dezavantajoasă pe tema autorităţii civile. Pilat şi Irod se găseau amândoi în Ierusalim în momentul acela, şi duşmanii lui Iisus s-au gândit că, dacă el îndrăznea cumva să sfătuiască împotriva plăţii tributului către Cezar, atunci ei ar merge de îndată la autorităţile romane şi l-ar acuza de instigare. Pe de altă pate, dacă el recomanda explicit plătirea tributului, duşmanii lui calculau, pe drept cuvânt, că el va pricinui o rană adâncă orgoliului naţional al auditorilor lui iudei, ceea ce l-ar fi făcut să piardă bunăvoinţa şi afecţiunea mulţimii.

(1899.5) 174:2.5 În toate acestea, inamicii lui Iisus au fost bătuţi, căci un decret binecunoscut al Sinedriului, făcut pentru guvernarea iudeilor împrăştiaţi printre gentili, preciza că „dreptul de a bate monedă comporta dreptul de a percepe impozite.” Iisus evita astfel capcana lor. Dacă ar fi răspuns „nu” la întrebarea lor, aceasta ar fi fost echivalent cu o incitare la revoltă. Dacă ar fi răspuns „da”, aceasta ar fi şocat sentimentele naţionaliste profund înrădăcinate ale vremii. Maestrul nu a ocolit întrebarea: a avut pur şi simplu înţelepciunea de a face un dublu răspuns. Iisus nu era niciodată evaziv, ci întotdeauna chibzuit în raporturile sale cu cei care căutau să-l agaseze şi să-l distrugă.

3. Saducheii şi reînvierea

(1900.1) 174:3.1 Înainte ca Iisus să fi putut începe prezentarea învăţăturii, un alt grup a ieşit în faţă pentru a-l lua la întrebări. De data aceasta, era vorba de un grup de saduchei erudiţi şi şireţi, al cărui purtător de cuvânt s-a apropiat zicând: Maestre, Moise a zis că, dacă un bărbat căsătorit moare fără a lăsa copii, fratele său va trebui să se căsătorească cu văduva şi sa zămislească nişte urmaşi fratelui său răposat. Or, s-a produs un caz în care un bărbat care avea şase fraţi a murit fără copii; fratele său cel mic a luat-o pe femeia lui, dar şi acesta a murit curând fără să lase copii. Al doilea frate al său a luat atunci femeia, dar nici acesta n-a lăsat urmaşi. Şi aşa mai departe până toţi cei şase fraţi se căsătoriseră şi apoi muriseră fără copii. În cele din urmă, a murit după toţi chiar şi femeia. Acestea fiind zise, am vrea să-ţi punem următoarele întrebări: „Cu prilejul reînvierii, a cui soţie va fi ea din moment ce toţi aceşti fraţi au avut-o?”

(1900.2) 174:3.2 Iisus, precum și asistenţa, ştia că aceşti saduchei nu erau sinceri când puneau întrebarea asta, căci era puţin probabil ca un astfel de caz să se producă realmente; în plus, obiceiul pentru fraţii unui mort dintre iudei să caute să-i zămislească nişte urmaşi devenise aproape literă moartă la iudeii din această epocă. Iisus a binevoit totuşi să răspundă la întrebarea lor insidioasă. El a zis: „Vă înşelaţi cu toţii punând astfel de întrebări pentru că voi nu cunoaşteţi nici Scripturile nici puterea vie a lui Dumnezeu. Voi ştiţi că fiii acestei lumi se pot căsători sau sunt daţi în căsătorie, dar voi nu păreţi să înţelegeţi că cei care, prin reînvierea celor drepţi, sunt socotiţi vrednici de a atinge lumile ce vor veni nu se căsătoresc şi nu sunt daţi în căsătorie. Aceia care fac experienţa reînvierii dintre morţi seamănă mai mult cu îngerii din ceruri; ei nu mor niciodată. Aceşti reînviaţi sunt veşnic fiii lui Dumnezeu. Ei sunt copiii luminii reînviaţi în progresul vieţii veşnice. Chiar şi Părintele vostru Moise a înţeles asta, căci, în legătură cu experienţele sale de lângă tufişul aprins, el l-a auzit pe Tată spunând: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacob.’ Astfel, cu Moise, eu proclam că Tatăl meu nu este Dumnezeul morţilor, ci acela al viilor. În el trăiţi cu toţii, vă reproduceţi şi vă posedaţi existenţa voastră de muritori.”

(1900.3) 174:3.3 Când Iisus a terminat de răspuns acestor întrebări, saducheii s-au retras, şi unii dintre farisei au uitat atâta de ei încât erau gata să exclame: „Este adevărat, este adevărat, Maestre, ai răspuns bine acestor saduchei necredincioşi.” Saducheii n-au mai îndrăznit să pună alte întrebări lui Iisus, şi poporul s-a minunat de înţelepciunea învăţăturii sale.

(1900.4) 174:3.4 Iisus nu l-a invocat decât la Moise în disputa lui cu saducheii, căci această sectă politico-religioasă nu recunoştea ca valabil decât aşa-zisa Carte a lui Moise. Ea nu admitea că învăţăturile profeţilor pot servi ca bază a dogmelor doctrinare. În răspunsul său, Maestrul a afirmat în mod pozitiv supravieţuirea creaturilor muritoare prin tehnica reînvierii, dar în nici un sens n-a menţionat cu aprobare credinţa fariseică în reînvierea corpului omenesc sub forma sa fizică. Iisus voia să sublinieze că Tatăl spusese: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacob”, iar nu „Eu eram Dumnezeul lor”.

(1900.5) 174:3.5 Saducheii se gândiseră să-l supună pe Iisus influenţei devastatoare a ridicolului, ştiind bine că orice persecuţie în public va crea cu siguranţă o reînnoire a simpatiei pentru el în mintea mulţimii.

4. Marea poruncă

(1901.1) 174:4.1 Un alt grup de saduchei primise instrucţiuni să îi pună lui Iisus întrebări stânjenitoare despre îngeri, dar, după ce a văzut soarta camarazilor lui care încercaseră să-l prindă în cursă cu întrebări privitoare la reînviere, cei din grup au decis cu înţelepciune să tacă din gură; ei s-au retras fără a pune nici o întrebare; Scribii, fariseii, saducheii şi irodienii coalizaţi plănuiseră să umple toată ziua cu aceste întrebări stânjenitoare. Ei sperau astfel să discrediteze pe Iisus în faţa poporului, şi în acelaşi timp să împiedice cu eficacitate ca el să mai aibă timp pentru propovăduirea învăţăturilor lui perturbatoare.

(1901.2) 174:4.2 Un grup de farisei a ieşit apoi înainte pentru a-l hărţui cu întrebări. Purtătorul lui de cuvânt i-a făcut un semn lui Iisus şi i-a spus: „Maestre, eu sunt avocat, şi aş vrea să te întreb care este, după părerea ta, cea mai mare poruncă?” Iisus a răspuns: Nu există decât o singură poruncă, care este cea mai mare dintre toate şi care porunceşte: ‘Ascultă, o, Israele, Domnul nostru Dumnezeu; Domnul este unul; tu îl vei iubi pe Domnul tău Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată forţa ta.’ Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Şi cea de-a doua îi este asemănătoare; în adevăr, ea decurge din prima şi porunceşte: ‘Să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este nici una mai mare decât aceea; de cele două porunci depinde toată legea şi profeţii.”

(1901.3) 174:4.3 Băgând de nu numai că răspunsul lui Iisus era conform cu conceptul cel mai elevat al religiei iudaice, dar şi că el răspunsese cu înţelepciune în vederea mulţimii adunate, omul legii s-a gândit ca mai bine ar da dovadă de curaj lăudând făţiş răspunsul Maestrului. Prin urmare, a zis: „În adevăr, Maestre, Tu ai zis, pe bună dreptate, că Dumnezeu este unul, că nu mai există altul în afară de el, că prima şi marea poruncă constă în a iubi din toată inima noastră, cu toată inteligenţa noastră şi cu toată forţa noastră, şi totodată ca trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Noi suntem de acord că această poruncă are mai multă importanţă decât toate ofrandele arse şi decât toate sacrificiile.” Când juristul a răspuns astfel cu prudenţă, Iisus şi-a coborât privirea către el: Prietene, bag de seamă că tu nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu.”

(1901.4) 174:4.4 Iisus vorbea adevărul când a făcut aluzie la acest învăţat al legii, s-a dus în tabăra Maestrului de lângă Gheţimani, şi-a mărturisit credinţa în evanghelia împărăţiei şi a fost botezat de Iosia, unul dintre discipolii lui Abner.

(1901.5) 174:4.5 Două sau trei alte grupuri de scribi şi de farisei erau prezente cu intenţia de a pune întrebări, dar au fost fie foarte dezarmate de răspunsul omului legii, fie descurajaţi de înfrângerea tuturor celor care încercaseră să-l prindă în cursă. După aceea nimeni n-a mai încercat să-i pună întrebări în public.

(1901.6) 174:4.6 Văzând că nu fusese ridicată nici o întrebare şi că se apropia ora de amiază, Iisus nu şi-a reluat învăţătura, dar s-a mulţumit să pună la rândul lui o întrebare fariseilor şi asociaţilor lor. A zis: „Din moment ce nu mai ridicaţi nici o întrebare, aş vrea să vă pun eu una. Ce credeţi voi despre Eliberator? Adică, al cui fiu este el?” După o scurtă pauză, unul dintre scribi a răspuns: „Mesia este fiul lui David.” Or, Iisus ştia că existau numeroase discuţii, chiar şi printre discipolii săi, asupra punctului de a şti dacă el era sau nu fiul lui David. El a pus atunci o nouă întrebare: „Dacă eliberatorul este într-adevăr fiul lui David, cum se face că, în psalmul pe care voi îl atribuiţi lui, David, vorbind conform spiritului său, a zis: ‘Domnul a zis stăpânului meu: Aşează-te în dreapta mea până ce am să-i fac pe duşmanii tăi să îţi servească drept scăunel pentru picioarele tale. Dacă David îl numeşte Domn, cum se poate ca să fie fiul lui?” Conducătorii, scribii şi mai-marii preoţilor n-au dat nici un răspuns la întrebarea aceasta, dar s-au abţinut şi de la a-i mai pune cumva alte întrebări ca să încerce a-l încurca pe Iisus. De fapt, el n-a răspuns niciodată la întrebarea pe care le-o pusese el, dar, după moartea Maestrului, ei au încercat să eludeze dificultatea schimbând interpretării acestui psalm astfel încât el să se refere la Avraam în loc de Mesia. Alţii au căutat să scape de dilemă negând că David a fost autorul acestui psalm zis mesianic.

(1902.1) 174:4.7 Cu câteva momente mai înainte, fariseii se bucuraseră de maniera în care saducheii fuseseră reduşi la tăcere de către Maestru. Acum saducheii erau cei care găseau plăcere în eşecul fariseilor, dar această rivalitate nu era decât momentană. Ei au uitat rapid de punctele de vedere divergente, pe care le susţineau de multă vreme, în efortul lor comun de a pune capăt învăţăturilor ţi acţiunilor lui Iisus. Dar, pe durata tuturor acestor experienţe, poporul de rând s-a bucurat să-l audă.

5. Grecii căutători

(1902.2) 174:5.1 Către amiază, în vreme ce Filip cumpăra alimente pentru noua tabără pe care o ridica în ziua aceea lângă Gheţimani, el a fost acostat de o delegaţie de străini, un grup de credincioşi greci din Alexandria, din Atena şi din Roma. Purtătorul lor de cuvânt i-a zis apostolului: „Ne-ai fost indicat de către oamenii care te cunosc; aşadar, noi am venit pentru a-ţi cere să-l vedem pe Iisus, Maestrul tău.” Filip a fost luat pe nepregătite de o astfel de întâlnire, în piaţă, cu aceşti eminenţi investigatori greci şi gentili. Or, Iisus recomandase explicit celor doisprezece să nu practice nici o propovăduire în public în timpul săptămânii pascale. Filip a fost deci un pic stingher în legătură cu maniera de a rezolva treaba aceasta. La fel de mult îl derutase şi faptul că oamenii aceştia erau gentili străini. Dacă ar fi fost iudei, sau gentili care să fi locuit prin împrejurimi, el n-ar fi şovăit atâta. Filip s-a oprit la soluţia care consta în a le cere grecilor să aştepte pe loc. Pe când se îndepărta repede de acolo, grecii au presupus că se ducea după Iisus, dar în realitate Filip s-a grăbit să ajungă la Iosif, unde ştia că îşi luau masa Andrei şi ceilalţi apostoli. L-a chemat pe Andrei, i-a explicat motivul venirii sale, apoi s-a reîntors cu Andrei la grecii care îl aşteptau.

(1902.3) 174:5.2 După ce aproape că terminase de cumpărat proviziile, Filip a revenit cu Andrei şi cu grecii la Iosif, unde i-a primit Iisus. Ei s-au aşezat alături de el, în vreme ce acesta vorbea cu apostolii şi cu un anumit număr de discipoli eminenţi reuniţi la prânzul acesta. Iisus a zis:

(1902.4) 174:5.3 ”Tatăl meu m-a trimis în această lume pentru a revela bunăvoinţa sa plină de iubire copiilor oamenilor, dar primii către care m-am îndreptat au refuzat să mă primească. În adevăr, mulţi dintre voi au crezut pentru ei înşişi în evanghelia mea, dar copiii lui Avraam şi conducătorii lor sunt pe punctul de a mă respinge; făcând aceasta, ei îl vor respinge pe cel care m-a trimis. Eu am proclamat cu mărinimie evanghelia salvării acestui popor; eu i-am vorbit de filiaţia însoţită de bucurie, de libertatea şi de viaţa mai bogată în spirit. Tatăl meu a înfăptuit multe lucrări minunate printre aceşti fii ai oamenilor paralizaţi de frică. Pe bună dreptate profetul Isaia s-a referit la poporul său scriind: ‚Doamne, cine a crezut în învăţăturile noastre? Şi cui i-a fost el revelat?’ În adevăr, conducătorii poporului meu s-au făcut cu bună ştiinţă orbi pentru a nu vedea şi şi-au împietrit inima de frica de a crede şi de a fi salvaţi. De-a lungul tuturor acestor ani, eu am căutat săi vindec de lipsa lor credinţă, astfel încât ei să primească salvarea eternă a Tatălui. Eu ştiu că nu toţi mi-au scăpat; Unii dintre voi au crezut cu adevărat în mesajul meu. Se află, în această sală, peste douăzeci de oameni care au fost membri ai sinedriului sau care au ocupat poziţii înalte în consiliile naţiunii lor, deşi unii dintre ei nu îndrăznesc încă să mărturisească deschis adevărul. De teama ca nu cumva să fie expulzaţi din sinagogă. Unii dintre voi sunt tentaţi să prefere gloria oamenilor gloriei lui Dumnezeu. Însă eu sunt nevoit să dau dovadă de mare răbdare, căci mă tem pentru siguranţa şi fidelitatea unora, chiar şi dintre cei care m-au însoţit de atâta vreme şi au trăit atâta de aproape de mine.

(1903.1) 174:5.4 ”Eu bag de seamă că, în această sală de banchet, iudeii şi gentilii se găsesc în număr aproape egal. Eu m-ă adresez vouă ca primului şi ultimului grup de felul acesta pe care îl pot instrui cu privire la treburile împărăţiei înainte de a mă reîntoarce la Tată. „

(1903.2) 174:5.5 Grecii aceştia urmaseră în cele din urmă cu fidelitate învăţăturile lui Iisus de la templu. Luni seara, ei avuseseră, la Nicodim, o întrevedere care durase aproape până în zori, şi trei dintre ei se hotărâseră să intre în regat.

(1903.3) 174:5.6 În vreme ce Iisus stătea acolo între ei, el a băgat de seamă că lua sfârşit o epocă spirituală şi începea alta. Îndreptându-şi atenţia către greci, Maestrul a zis:

(1903.4) 174:5.7 ”Oricine crede în această evanghelie crede nu numai în mine, dar şi în Cel care m-a trimis. Când mă priviţi, voi nu îl vedeţi numai pe Fiul Omului, dar şi pe Acela care m-a trimis. Eu sunt lumina lumii, şi cine va crede în învăţătura mea nu va mai rămâne în întuneric. Dacă voi ceilalţi, gentilii, vreţi să mă ascultaţi, veţi primi cuvântul vieţii şi veţi intra de îndată în fericita libertate a adevărului filiaţiei cu Dumnezeu. Dacă compatrioţii mei, iudeii, decid să mă respingă şi să refuze învăţăturile mele, eu nu mă voi pune în poziţia de a-i judeca, pentru că eu nu am venit în lume ca să judec lumea aceasta, ci pentru a-i oferi salvarea. Cu toate acestea, cei care mă resping şi refuză să primească învăţătura mea vor fi aduşi la judecată, la timpul cuvenit, de către Tatăl meu şi de către aceia pe care i-a desemnat el pentru a-i judeca pe cei care resping darul îndurării şi al adevărurilor salvării. Amintiţi-vă toţi că eu nu vorbesc de la mine, ci că am proclamat cu fidelitate ceea ce mi-a poruncit Tatăl meu să le revelez copiilor oamenilor. Şi aceste cuvinte pe care Tatăl mi-a poruncit să le proclam lumii sunt cuvinte de adevăr divin, de îndurare veşnică şi de viaţă eternă.

(1903.5) 174:5.8 ”Dar eu le declar atât iudeilor, cât şi gentililor, că aproape a venit ceasul în care Fiul Omului va fi slăvit. Voi ştiţi bine că un bob de grâu rămâne izolat, daca nu cade pe pământ şi nu moare; însă, dacă moare într-un pământ bun, el revine la viaţă şi dă multe roade. Cine ţine în mod egoist la viaţa sa riscă să o piardă; dar cine este dispus să-şi sacrifice viaţa pentru mine şi pentru evanghelie se va bucura de o existenţă mai bogată pe pământ, şi în cer se va bucura de viaţa veşnică. Dacă vreţi sincer să mă urmaţi, chiar şi după ce mă voi fi întors la Tatăl meu, atunci voi veţi deveni discipolii mei şi fidelii servitori ai semenilor voştri.

(1903.6) 174:5.9 ”Eu ştiu că ceasul meu se apropie, şi sunt tulburat. Eu îmi dau seama că poporul meu a decis să refuze împărăţia, dar eu mă bucur de a-i primi pe gentilii prezenţi aici, care caută adevărul şi se interesează de căile luminii. Eu am totuşi inima întristată gândindu-mă la poporul meu, şi sufletul meu este tulburat de ceea ce are să mi se întâmple neabătut. Ce voi zice eu când privesc înainte la zilele care vin şi desluşesc ce soartă mă aşteaptă? Să zic: Tată, cruţă-mă în ceasul acesta cumplit? Nu! Căci chiar cu această intenţie am venit eu în lumea aceasta şi am rămas până în ceasul acesta. Eu voi zice mai degrabă aceasta, rugându-mă pentru ca voi să vă alăturaţi mie: Tată, slăvit fie numele tău, şi facă-se voia ta.”

(1904.1) 174:5.10 Când Iisus a vorbit astfel, Ajustorul Personalizat, care sălăşluise în el înainte de botezarea sa, a apărut în faţa lui, şi Iisus a făcut o pauză pe care asistenţa a remarcat-o. Ajustorul, care era acum un spirit puternic şi care îl reprezenta pe Tatăl său, i-a zis lui Iisus din Nazareth: „Am slăvit deja de multe ori numele meu în efuziunile tale, şi îl voi mai slăvi o dată.”

(1904.2) 174:5.11 Iudeii şi gentilii care asistau n-au auzit nici o voce, dar n-au putut să nu remarce faptul că Iisus se întrerupsese din discursul său în timp ce îi parvenea un mesaj din vreun fel de sursă supraumană. Fiecare dintre ei i-a zis celui de alături: „Iisus a vorbit cu un înger.”

(1904.3) 174:5.12 Apoi Iisus a reluat cuvântul zicând: Toate acestea nu s-au întâmplat de dragul meu, ci de dragul vostru. Eu ştiu cu certitudine că Tatăl meu mă va primi şi va accepta misiunea mea în favoarea voastră, dar este necesar ca voi să fiţi încurajaţi şi pregătiţi pentru dura încercare care este iminentă. Îngăduiţi-mi să vă asigur că victoria va încununa până la urmă eforturile noastre de iluminare a lumii şi de eliberare a umanităţii. Vechea ordine de lucruri se prezintă ea înseşi în faţa judecăţii. L-am doborât pe Prinţul acestei lumi şi toţi oamenii au să devină liberi prin lumina spiritului pe care îl voi răspândi peste toată carnea după ascensiunea mea alături de Tatăl care este în ceruri.

(1904.4) 174:5.13 ”Acum, eu vă declar că, dacă sunt înălţat pe pământ şi în viaţa voastră, eu îi voi atrage pe toţi oamenii la mine şi în comunitatea Tatălui meu. Voi aţi crezut că Eliberatorul va rămâne pentru totdeauna pe pământ, dar eu vă zic că Fiul Omului are să fie respins de oameni şi că se va întoarce alături de Tată. Eu nu voi mai rămâne multă vreme cu voi; lumina vie nu va mai rămâne decât puţin timp alături de această generaţie întunecată. Mergeţi cât timp aveţi această lumină, pentru ca întunericul şi confuzia care sunt iminente să nu vă surprindă. Cel care merge prin întuneric nu ştie unde merge; dar, dacă alegeţi să mergeţi în lumină, atunci voi veţi deveni cu toţii, în adevăr, fiii lui Dumnezeu eliberaţi. Şi, acum, însoţiţi-mă cu toţii la templu unde trebuie să mă reîntorc pentru a-mi spune cuvintele mele de adio mai marilor preoţilor, scribilor, fariseilor, saducheilor, irodienilor şi conducătorilor întunecaţi ai Israelului.”

(1904.5) 174:5.14 După ce a vorbit astfel, Iisus s-a pus în fruntea unui grup şi şi-a apucat-o înapoi pe calea spre templu, pe străzile înguste ale Ierusalimului. Cei din grup tocmai auziseră pe Maestru spunând că aceasta va fi discursul său de adio în templu, şi l-au urmat în tăcere, meditând profund.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil in iconografieSfinții Arhangheli Mihail și Gavril sunt sarbatoriti pe 8 noiembrie.

Este ziua pe care Biserica o dedica ingerilor, de aceea numele complet al acestei zile este Soborul mai-marilor Arhistrategi (capetenii) Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri.

La Mulți Ani ! … tutror celor ce poartă numele Mihail și Gavril și derivatele lor.                                                                                                                                                                                                                                                                                            Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter