Viața și învățăturile lui Iisus – Aparițiile moronțiale ale lui Iisus

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

                     Apariţiile morontiale ale lui Iisus

                                                                               
  1. Vestitorii învierii

  2. Apariţia lui Iisus în Bethania

  3. Acasă la Iosif

  4. Apariţia în faţa Grecilor

  5. Plimbarea cu cei doi fraţi

                                                                                  …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 190

Apariţiile morontiale ale lui Iisus

(2029.1) 190:0.1 IISUS reînviat se pregăteşte acum să petreacă o scurtă perioadă pe Urantia pentru a face experienţa carierei morontiale ascendente a unui muritor al tărâmurilor. Cu toate că această perioadă a vieţii morontiale trebuie să se scurgă pe lumea întrupării lui de muritor, ea va fi, totuşi, sub toate aspectele, contraponderea experienţei muritorilor Sataniei care trec prin viaţa morontială progresivă a celor şapte lumi palat din Ierusem.

(2029.2) 190:0.2 Toată această putere inerentă lui Iisus – înzestrare cu viaţă – şi care i-a permis să învie din morţi, este darul însuşi al vieţii veşnice care este acordat credincioşilor împărăţiei şi care chiar şi astăzi face sigură învierea lor de sub dominaţia morţii naturale.

(2029.3) 190:0.3 Muritorii împărăţiei se vor ridica în dimineaţa învierii cu un corp morontial sau de tranziţie de acelaşi fel cu cel al lui Iisus când a ieşit din mormânt în această duminică de dimineaţă. Prin aceste corpuri nu circulă sânge şi aceste fiinţe nu folosesc hrană materială obişnuită, totuşi formele acestea morontiale sunt reale. Când diverşii credincioşi l-au văzut pe Iisus după reînvierea sa, ei l-au văzut aievea. Nu erau victimele propriilor lor viziuni sau halucinaţii.

(2029.4) 190:0.4 O credinţă de neclintit în reînvierea lui Iisus a fost caracteristica esenţială a credinţei tuturor ramurilor învăţăturilor primitive ale evangheliei. În Ierusalim, în Alexandria, în Antiohia şi în Filadelfia toţi învăţătorii evanghelişti s-au unit în această credinţă implicită în reînvierea Maestrului.

(2029.5) 190:0.5 Examinând rolul predominant pe care l-a jucat Maria Magdalena în proclamaţia învierii Maestrului trebuie să notăm că Maria era principalul purtător de cuvânt al grupului feminin, aşa cum Petru era pentru apostoli. Maria nu era însărcinată să conducă femeile care lucrau pentru regat însă era principala lor învăţătoare şi purtătoare de cuvânt în public. Maria devenise o femeie foarte circumspectă, astfel încât îndrăzneala ei, adresându-se bărbatului pe care îl luaseră drept grădinarul lui Iosif, denotă cât de îngrozită a fost la aflarea mormântului gol. Profunzimile şi agonia iubirii ei, plenitudinea devoţiunii ei, au făcut-o să uite o clipă rezerva convenţională impusă femeilor idee la apropierea de un străin.

1. Vestitorii învierii

(2029.6) 190:1.1 Apostolii nu au vrut ca Iisus să-i părăsească şi de aceea au tratat cu uşurătate toate declaraţiile lui referitoare la moartea sa, cât şi promisiunile sale de înviere. Ei nu aşteptau învierea aşa cum s-a produs şi au refuzat să creadă înainte de a fi constrânşi de mărturiile incontestabile şi de dovada absolută a propriilor lor experienţe.

(2030.1) 190:1.2 În faţa refuzului apostolilor de a crede în declaraţia celor cinci femei care afirmau că l-au văzut pe Iisus şi i-au vorbit, Maria Magdalena s-a întors la mormânt şi tovarăşele ei s-au întors la Iosif unde au relatat experienţele fiicei lui şi celorlalte femei. Iar femeile au crezut în declaraţia lor. Puţin după ora şase fiica lui Iosif din Arimatheea şi patru femei care l-au văzut pe Iisus au mers la Nicodim unde au povestit toate aceste evenimente lui Iosif, Nicodim, David Zebedeu şi altor bărbaţi reuniţi acolo. Nicodim şi ceilalţi au pus la îndoială această poveste, au pus l-a îndoială faptul că Iisus a fost reînviat dintre morţi. Ei au presupus că evreii au luat corpul. Iosif şi David erau dispuşi să creadă, aşa că s-au grăbit să meargă să verifice mormântul şi au găsit totul exact în starea descrisă de femei. Ei au fost ultimii care aveau să vadă astfel mormântul, deoarece marele preot a trimis căpitanul gărzilor templului la mormânt, la şapte şi jumătate, pentru a lua faşele funerare. Căpitanul le-a pus într-o pânză de in şi le-a aruncat de pe o faleză din vecinătate.

(2030.2) 190:1.3 Părăsind mormântul, David şi Iosif au mers imediat la Ilie Marcu unde au avut o discuţie cu cei zece ucenici în sala de sus. Doar Ioan Zebedeu era dispus să creadă, deşi cu puţină convingere, că Iisus a înviat din morţi. Petru a crezut la început, dar negăsindu-l pe Maestru a fost cuprins de mari îndoieli. Apostolii erau toţi înclinaţi să creadă că iudeii luaseră corpul. David nu a vrut să discute cu ei, însă plecând a spus: „Voi sunteţi apostolii şi ar trebui să înţelegeţi aceste lucruri. Nu mă voi contrazice cu voi. Oricum ar fi, mă întorc la Nicodim unde am aranjat cu toţi mesagerii o întrunire pentru această dimineaţă. Când se vor fi adunat, îi voi trimite să îşi îndeplinească ultima misiune, aceea de a vesti reînvierea Maestrului. L-am auzit pe Maestru spunând că după moartea sa el va reînvia în a treia zi şi cred în acest lucru.”. După ce a vorbit astfel ambasadorilor împărăţiei, amărâţi şi disperaţi, cel care şi-a asumat sarcina de a deveni şeful comunicărilor şi informărilor s-a despărţit de ei. Ieşind din camera de sus, a lepădat în poală la Matei Levi sacul lui Iuda conţinând toate fondurile apostolice.

(2030.3) 190:1.4 Era aproape ora nouă şi jumătate când ultimul dintre cei douăzeci şi şase de mesageri au ajuns la Nicodim. David i-a adunat imediat în curtea spaţioasă şi le-a spus:

(2030.4) 190:1.5 ”Voi toţi fraţii mei m-aţi servit în tot acest timp conform legământului făcut faţă de mine şi între voi înşivă şi vă iau ca martori că nu am transmis niciodată informaţii false cu ajutorul vostru. Vă voi încredinţa ultima misiune în calitate de mesageri voluntari ai împărăţiei. Făcând acest lucru, vă eliberez de legământul vostru şi dizolv corpul mesagerilor. Oameni buni, eu vă declar că ne-am făcut treaba. Maestrul nu mai are nevoie de mesageri muritori. El a înviat din morţi. Înainte de a fi prins el a spus că va muri şi va reînvia în a treia zi. Am văzut mormântul – este gol. Am vorbit cu Maria Magdalena şi cu alte patru femei care au discutat cu Iisus. Vă dau drumul acum, vă urez drum bun şi vă trimit în misiunile voastre cu mesajul următor pe care îl veţi duce credincioşilor: ‘Iisus a înviat din morţi, mormântul este gol.’”

(2030.5) 190:1.6 Cea mai mare parte dintre discipolii prezenţi s-au străduit să îl convingă pe David să nu acţioneze astfel, însă nu au reuşit să-l influenţeze. Au încercat apoi să-i convingă pe mesageri însă aceştia nu au vrut să acorde atenţie cuvintelor lor de îndoială. Deci, cu puţin înainte de ora zece în această duminică dimineaţa, cei douăzeci şi şase de alergători plecară ca primi vestitori ai acestui fapt grandios şi ai acestui puternic adevăr al lui Iisus reînviat. Ei au plecat în această misiune aşa cum plecaseră şi până atunci în altele, ţinându-şi jurământul pe care l-au făcut lui David Zebedeu şi pe care l-au făcut între ei. Aceşti oameni aveau mare încredere în David. Ei au plecat în această misiune fără a mai zăbovi pentru a sta de vorbă cu acelea care îl văzuseră pe Iisus. Ei l-au crezut pe David pe cuvânt. Cei mai mulţi dintre ei au crezut ceea ce le-a spus David şi chiar şi cei care aveau unele îndoieli au dus mesajul cu aceeaşi repeziciune şi cu aceeaşi fidelitate ca şi ceilalţi.

(2031.1) 190:1.7 În ziua aceea apostolii, corpul spiritual al împărăţiei, reuniţi în sala de sus, unde şi-au manifestat neîncrederea şi şi-au exprimat îndoielile în timp ce aceşti mesageri laici, reprezentând prima încercare de răspândire în societate a evangheliei Maestrului cu privire la fraternitatea oamenilor, au plecat la ordinul lui David, şeful lor neînfricat şi eficient pentru a proclama că salvatorul unei lumi şi al unui univers a înviat. Şi ei s-au angajat în acest serviciu memorabil înainte ca reprezentanţii aleşi ai Maestrului să fi fost dispuşi să creadă cuvântul său sau să accepte ca dovadă mărturiile oculare.

(2031.2) 190:1.8 Cei douăzeci şi şase de curieri au fost trimişi la casa lui Lazăr în Bethania şi către toate centrele de credincioşi de la Beersheba în sus şi până la Damasc şi Sidon în nord şi de la Filadelfia din este până la Alexandria în vest.

(2031.3) 190:1.9 După ce s-a despărţit de fraţii săi, David a mers la Iosif din Arimatheea pentru a-şi căuta mama şi pentru a pleca cu ea în Bethania ca să regăsească familia lui Iisus care îi aştepta. David a rămas în Bethania, la Marta şi Maria, până când acestea şi-au vândut bunurile pământeşti. Apoi le-a însoţit în călătoria lor pentru a se alătura fratelui lor Lazăr în Filadelfia.

(2031.4) 190:1.10 La o săptămână după toate acestea Ioan Zebedeu a luat-o pe Maria lui Iisus la el în Bethsaida. Iacob, fratele mai mic al lui Iisus a rămas cu familia la Ierusalim. Rut a rămas în Bethania la surorile lui Lazăr. Restul familiei lui Iisus a rămas în Galileea. David Zebedeu a plecat din Bethania spre Filadelfia împreună cu Marta şi Maria, la începutul lui iunie în a doua zi a căsătoriei sale cu Rut, cea mai tânără dintre surorile lui Iisus.

2. Apariţia lui Iisus în Bethania

(2031.5) 190:2.1 Din clipa învierii morontiale până la ascensiunea sa în spirit în sferele elevate, Iisus a apărut de nouăsprezece ori sub formă vizibilă credincioşilor săi pe Pământ. El nu le-a apărut duşmanilor lui, nici celor care nu puteau afla foloase spirituale în manifestarea lui sub forma vizibilă. Prima sa apariţie a fost în faţa celor cinci femei la mormântul lui, iar cea de a doua înaintea Mariei Magdalena,la fel, la mormânt.

(2031.6) 190:2.2 A treia sa apariţie a avut loc către amiaza acestei duminici la Bethania. Puţin după amiază Iacob, fratele mezin al lui Iisus, se găsea în grădina lui Lazăr în faţa mormântului gol al fratelui înviat al Martei şi al Mariei, repetând în mintea lor veştile pe care mesagerul lui David le adusese cu o oră înainte. Iacob a fost întotdeauna înclinat să creadă în misiunea pe Pământ a fratelui său, dar a pierdut de mult timp contactul cu lucrarea lui Iisus şi a căzut pradă gravelor îndoieli cu privire la afirmaţia ulterioară a apostolilor cum că Iisus era Mesia. Întreaga familie a fost surprinsă şi aproape descumpănită de vestea adusă de mesager. Iacob era încă în faţa mormântului gol a lui Lazăr atunci când sosise Magdalena şi când a relatase înfiorată întregii familii experienţele sale de la primele ore ale dimineţii lângă mormântul lui Iosif. Înainte ca ea să fi sfârşit, au sosit şi David Zebedeu cu mama sa; Rut, fireşte, a crezut în relatare, iar Iuda a făcut la fel după ce vorbise cu David şi cu Salomeea.

(2032.1) 190:2.3 Între timp, în vreme ce era căutat Iacob şi înainte de a fi găsit, atunci când stătea acolo în grădină lângă mormânt, acesta a avut conştiinţa unei prezenţe în apropiere ca şi cum cineva i-ar fi atins umărul. Când s-a întors să se uite el a văzut apariţia treptată a unei forme stranii lângă el. Era prea uimit pentru a vorbi şi prea înfricoşat pentru a mai fugi. Atunci forma aceea ciudată a vorbit astfel : „Iacobe, vin să te chem în slujba împărăţiei. Alătură-te cu seriozitate fraţilor tăi şi urmează-mă.” Când Iacob şi-a auzit rostit numele el a ştiut că fratele său, Iisus, era acela care i se adresase. Tuturor le era mai greu sau mai puţin greu să întâlnească forma morontială a Maestrului însă au fost puţini aceia dintre ei care să nu-i poată recunoaşte vocea sau să-i identifica altfel seducătoarea lui personalitate de îndată ce a început să comunice cu ei.

(2032.2) 190:2.4 Dându-şi seama că Iisus i se adresa lui, Iacob s-a lăsat în genunchi strigând: „Tatăl şi fratele meu”, însă Iisus l-a rugat să rămână în picioare în timp ce îi vorbea. Au mers în grădină şi au vorbit timp vreo trei minute. Au vorbit despre experienţele de odinioară şi de previziunile privind viitorul apropiat. În timp ce se apropiau de casă Iisus spuse: „La revedere, Iacobe, până când vă voi saluta pe toţi împreună.”

(2032.3) 190:2.5 Iacob s-a năpustit în casă în timp ce era căutat la Betphage, şi a strigat: „Tocmai l-am văzut pe Iisus şi am vorbit cu el. Va sta de vorbă cu toţi. El nu este mort; a reînviat! A dispărut din faţa mea spunând: ‘La revedere până când vă voi saluta pe toţi împreună.’” Abia de terminase de vorbit când s-a întors Iuda şi Iacob i-a repetat şi lui povestea întâlnirii sale cu Iisus în grădină. Atunci au început cu toţi să creadă în reînvierea lui Iisus. Iacob a anunţat acum că nu se va întoarce în Galileea, iar David a strigat: „El nu a fost zărit doar de nişte femei emoţionate, ci chiar şi unii bărbaţi curajoşi au început să-l vadă. Mă aştept să-l văd şi eu însumi.

(2032.4) 190:2.6 David nu a avut prea mult de aşteptat, căci a cincia apariţie a lui Iisus, recunoscută de muritori, a avut loc cu puţin înainte de ora două după amiază, chiar în această casă a Martei şi a Mariei. Maestrul s-a făcut vizibil membrilor familiei lui pământeşti şi prietenilor, douăzeci de persoane în total. El a apărut la uşa din spate care era deschisă şi le-a spus: „Pace vouă. Salutări celor care au fost cândva lângă mine când eram în trup, şi comuniune pentru fraţii mei şi surorile mele în împărăţia cerurilor. Cum aţi putut avea îndoieli? De ce aţi aşteptat atâta până să alegeţi a urma cu toată inima lumina adevărului? Intraţi deci toţi în comuniune cu Duhul Adevărului în împărăţia Tatălui.” Pe când începeau să-şi revină din primul şoc al uimirii lor şi au dat să se apropie de el ca pentru a-l îmbrăţişa, el a dispărut din vederea lor.

(2032.5) 190:2.7 Ei au vrut toţi să dea fuga în oraş pentru a povesti apostolilor ceea ce s-a întâmplat însă Iacob i-a reţinut. Doar Mariei Magdalena i s-a îngăduit să se întoarce la casa lui Iosif. Iacob le-a interzis să anunţe public faptul acestei vizite morontiale din cauza anumitor lucruri pe care Iisus i le-a spus lui când au vorbit în grădină, dar Iacob nu a destăinuit nimic mai mult în privinţa discuţiei sale din ziua aceea, acasă la Lazăr în Bethania, cu Maestrul înviat.

3. Acasă la Iosif

(2033.1) 190:3.1 A cincia manifestare morontială a lui Iisus, recunoscută de ochii muritori a avut loc în prezenţa a vreo douăzeci şi cinci de credincioase adunate în casa lui Iosif din Arimatheea, către ora patru şi jumătate a aceleiaşi după amiezi de duminică. Maria Magdalena se înapoiase la Iosif cu câteva minute înainte de această apariţie. Iacob, fratele lui Iisus a cerut să nu se spună nimic apostolilor în privinţa apariţiei Maestrului la Bethania însă nu i-a putut cere Mariei să nu relateze evenimentul surorilor ei credincioase. Aşadar, după ce Maria le-a făcut pe toate surorile ei credincioase să jure că vor păstra taina, ea a început să le povestească tot ceea ce se întâmplase în timpul şederii ei la Bethania cu familia lui Iisus. Ea era în toiul acestei povestirii pasionante, când o tăcere bruscă şi solemnă s-a lăsat asupra acestor femei. Ele vedeau în mijlocul grupului lor forma în întregime vizibilă a lui Iisus reînviat. El le-a salutat spunând: Pacea fie cu voi. În comuniunea împărăţiei nu va exista nici iudeu, nici gentil, nici bogat nici sărac, nici om liber nici sclav, nici bărbat nici femeie. Şi voi sunteţi chemate să faceţi publică vestea cea bună a eliberării omenirii prin evanghelia filiaţiei cu Dumnezeu în împărăţia cerurilor. Mergeţi în lumea largă să proclamaţi această evanghelie şi să o confirmaţi credincioşilor în această credinţă. În timp ce veţi face acestea, să nu uitaţi să-i vindecaţi pe cei bolnavi şi să-i întăriţi pe cei care sunt şovăitori şi temători. Voi fi cu voi întotdeauna, chiar şi la marginea Pământului.” După ce vorbise astfel el a dispărut vederea lor, în timp ce femeile îşi plecau faţa şi se închinau în tăcere.

(2033.2) 190:3.2 Maria Magdalena a fost martora a patru dintre apariţiile morontiale ale lui Iisus survenite până în momentul acela.

(2033.3) 190:3.3 Ca urmare a trimiterii mesagerilor în toiul dimineţii şi datorită dezvăluirii inconştiente a unor indicii referitoare la apariţia lui Iisus în casa lui Iosif, conducătorii iudei au început să îşi dea seama la începutul serii că zvonul învierii lui Iisus s-a răspândit în oraş şi că numeroase persoane pretindeau că l-ar fi văzut. Membrii sinedriului au fost profund tulburaţi de aceste zvonuri. După ce l-a consultat în grabă pe Anna, Caiafa a convocat o reuniune a sinedriului în aceeaşi seară la ora opt. La această reuniune s-au luate măsuri pentru a se exclude din sinagogă orice persoană care ar fi menţionat reînvierea lui Iisus. S-a sugerat chiar că oricine va pretinde că l-ar fi văzut să fie trimis la moarte. Cu toate acestea, această propunere nu a fost supusă la vot, deoarece adunarea a căzut într-o confuzie apropiată de panica reală. Sanhedrinii îndrăzniseră să creadă că terminaseră cu Iisus. Ei aveau să descopere curând că adevăratele lor necazuri cu Omul din Nazareth tocmai începuseră.

4. Apariţia în faţa Grecilor

(2033.4) 190:4.1 Către ora patru şi jumătate, în locuinţa unuia Flavius, Maestrul şi-a făcut a şasea apariţie morontială unui număr de patruzeci de greci reuniţi acolo. În timp ce aceştia erau ocupaţi cu discutarea relatărilor asupra învierii Maestrului, acesta s-a manifestat în mijlocul lor cu toate că uşile au fost bine închise. El le-a vorbit astfel: „Pacea să fie cu voi. Cu toate că Fiul Omului a apărut pe Pământ printre iudei, el a venit să slujească pe lângă toţi oamenii. În împărăţia Tatălui meu nu vor exista nici iudei, nici gentili. Voi sunteţi cu toţii fraţi, fii ai lui Dumnezeu. Mergeţi deci la toată lumea pentru a proclama această evanghelie a salvării aşa cum aţi primit-o de la ambasadorii împărăţiei şi vă voi pune în comuniunea fraternităţii fiilor Tatălui în credinţă şi în adevăr.” După ce le-a dat această misiune grecilor el s-a despărţit de ei şi nu l-au mai văzut. Ei au rămas în casă toată seară; erau prea copleşiţi de mirare şi frică pentru a se mai aventura afară. Nici unul dintre aceşti greci nu a putut dormi în noaptea aceea. Ei au rămas treji şi au discutat aceste lucruri, sperând că Maestrul le va mai face o vizită. Existau în acest grup numeroşi greci care erau la Ghetsimani când soldaţii l-au arestat pe Iisus şi când Iuda l-a trădat cu un sărut.

(2034.1) 190:4.2 Zvonul învierii lui Iisus şi relatările referitoare la numeroasele sale apariţii înaintea discipolilor săi s-au răspândit cu repeziciune. Tot oraşul este cuprins de o mare frenezie. Deja Maestrul apăruse înaintea familiei sale, a femeilor şi a grecilor şi curând el se va manifesta în mijlocul apostolilor. Sinedriul nu va întârzia să înceapă să i-a în considerare aceste noi probleme care s-au impus atât de brusc asupra conducătorilor iudeilor. Iisus se gândeşte mult la apostolii săi, însă doreşte să îi lase în pace pentru încă câteva ore de reflecţie solemnă şi de consideraţie atentă înainte de a-i vizita.

5. Plimbarea cu cei doi fraţi

(2034.2) 190:5.1 La Emmaus, la aproximativ doisprezece kilometri vest de Ierusalim trăiau doi fraţi păstori care petrecuseră săptămâna Paştelui la Ierusalim luând parte la sacrificii, la ceremonii şi la serbări. Cel mai în vârstă, Cleopa, credea mai mult sau mai puţin în Iisus. Cel puţin el a fost alungat din sinagogă. Fratele său, Iacob nu era credincios cu toate că a fost foarte intrigat de ceea ce a auzit despre învăţăturile şi lucrările Maestrului.

(2034.3) 190:5.2 În această după amiază de duminică, la cinci kilometri de Ierusalim şi cu câteva minute înainte de orele cinci, cei doi fraţi mergeau pe calea Emmausului, vorbind cu mare seriozitate despre Iisus, despre învăţătura sa şi despre lucrările sale şi în special despre zvonurile ce relatau că mormântul lui era gol şi că nişte femei au vorbit cu el. Cleopa era pe jumătate dispus să creadă în aceste relatări însă Iacob afirma cu insistenţă că toată treaba era probabil o mistificare. În timp ce se contraziceau şi dezbăteau chestiunea astfel pe drumul de întoarcere acasă, manifestarea morontială a lui Iisus, a şaptea sa apariţie, s-a apropiat de cei doi călători. Cleopa l-a auzit adesea pe Iisus propovăduind şi împărţise cu el masa de mai multe ori la credincioşii din Ierusalim, însă nu l-a recunoscut pe Maestru nici măcar când acesta le-a vorbit direct.

(2034.4) 190:5.3 După ce i-a însoţit până la capătul drumului Iisus a spus: „Despre ce vorbeaţi voi cu atâta seriozitate când am dat eu peste voi?” Când el a spus aceasta cei doi fraţi au stat pe loc şi s-au uitat la el cu o tristă surprindere . Cleopa a spus: Este oare posibil ca tu să stai în Ierusalim şi să nu şti despre lucrurile care tocmai s-au petrecut acolo?” Maestrul a întrebat: „Ce lucruri?” Cleopa a răspuns: „Dacă tu nu şti nimic despre aceste chestiuni, atunci tu eşti singurul din tot Ierusalimul care nu a auzit zvonurile referitoare la Iisus din Nazareth, care era un profet puternic în cuvinte şi în fapte în faţa lui Dumnezeu şi a poporului. Şefii preoţilor şi conducătorii noştri l-au dat romanilor cerând să fie răstignit. Or, mulţi dintre noi am sperat că el va fi acela care va elibera Israelul de sub jugul gentililor. Însă aceasta nu este totul. Noi suntem acum în a treia zi de la răstignirea sa şi nişte femei ne-au surprins când au declarat că au mers la mormânt şi l-au găsit gol. Aceleaşi femei au repetat cu insistenţă că ele au stat de vorbă cu acest om şi au susţinut că el a înviat din morţi. Iar când ele s-au dus să le povestească acestea oamenilor, doi dintre apostolii lui au alergat să vadă mormântul şi l-au găsit, de asemenea, gol.” Aici Iacob şi-a întrerupt fratele pentru a spune: „însă nu l-au văzut pe Iisus.”

(2035.1) 190:5.4 Şi cum mergeau ei aşa Iisus le-a spus: „Cât de greu pricepeţi voi adevărul! Dacă îmi spuneţi că voi tocmai discutaţi despre învăţăturile şi lucrările acestui om atunci eu pot să vă iluminez, căci sunt mai mult decât familiar cu aceste învăţături. Nu vă amintiţi ceea ce a propovăduit Iisus întotdeauna, cum că împărăţia sa nu era din această lume şi că toţi oamenii, fiind fii ai lui Dumnezeu, ar trebui deci să găsească eliberarea şi libertatea în bucuria spirituală şi în comuniunea fraternă a slujirii cu dragoste în acest nou regat al adevărului şi al iubirii Tatălui celest. Nu vă mai amintiţi cum acest Fiu al Omului a proclamat mântuirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, vindecându-i pe cei bolnavii şi pe cei plăpânzi şi eliberându-i pe cei care erau legaţi de teamă şi înrobiţi de rău? Nu ştiţi că acest om din Nazareth a spus discipolilor săi că va trebui să meargă la Ierusalim şi să fie dat duşmanilor săi, care îl vor condamna la moarte, şi că va reînvia în cea de-a treia zi? Nu vi s-au spus oare toate aceste lucruri şi nu aţi citit voi niciodată pasajele din scripturi referitoare la această zi de mântuire pentru iudei şi pentru gentili unde este spus că în el toate familiile Pământului vor fi binecuvântate, că el va auzi chemarea celor aflaţi în nevoie şi va salva sufletele săracilor care îl vor căuta? Că toate naţiunile îl vor socoti binecuvântat? Că acest Eliberator va fi ca umbra unei mari stânci, pe un pământ istovit, că va hrăni turma ca un adevărat păstor ţinând mieii în braţele sale şi purtându-i cu tandreţe în sânul său? Că va deschide ochii orbilor spirituali şi va scoate la lumină prizonierii disperării afară în deplina libertate şi în lumină? Că toţi cei care sunt în întuneric vor vedea marea lumină a salvării eterne? Că va alina inimile zdrobite, va proclama libertatea celor prinşi în păcat şi va deschide porţile închisorii sclavilor fricii şi celor care sunt înlănţuiţi de rău? Că îi va consola pe cei necăjiţi şi va revărsa asupra lor bucuria salvării în locul necazurilor şi al asupririi? Că va fi dorinţa tuturor naţiunilor şi bucuria veşnică a celor care caută dreptatea? Că acest fiu al adevărului şi al dreptăţii se va ridica asupra lumii cu o lumină a vindecării şi cu o putere a salvării? Chiar şi că el îşi va salva poporul de păcatele lui, că îi va căuta şi salva cu adevărat pe cei care sunt pierduţi. Că el nu va distruge pe cei slabi, ci va aduce mântuirea tuturor cărora le este foame şi sete de dreptate. Că cei care cred în el vor avea viaţă veşnică. Că îşi va răspândi spiritul peste toată carnea şi că pentru fiecare credincios, acest Spirit al Adevărului va fi o sursă de apă vie ţâşnind până la viaţa veşnică. Nu aţi înţeles măreţia evangheliei împărăţiei pe care v-a dat-o acest om ? Oare nu pricepeţi cât de mare este mântuirea de care beneficiaţi?”

(2035.2) 190:5.5 Între timp ei se apropiaseră de satul în care locuiau aceşti doi fraţi. Aceşti doi oameni nu au mai rostit nici un cuvânt de când începuse Iisus să le propovăduiască pe drum. Ei au ajuns curând în faţa umilei lor locuinţe şi Iisus s-a despărţit de ei continuând să coboare pe drum însă ei l-au rugat să intre să rămână cu ei. Ei au insistat să înnopteze la ei, deoarece se lăsa noaptea şi Iisus a consimţit. La foarte puţin timp după ce au intrat în casă ei s-au aşezat să mănânce. Fraţii i-au dat pâinea să o binecuvânteze şi când au început să rupă din ea şi să le-o împartă ochii li s-au deschis, Cleopa a recunoscut că oaspetele lor era Maestrul însuşi. Imediat ce Cleopa a zis: „Este Maestrul!” Iisus morontial a dispărut din vederea lor.

(2036.1) 190:5.6 Atunci şi-au spus unul altuia: „Nu este de mirare că inimile ne-au fost înflăcărate când ne-a vorbit în timp ce mergeam de-a lungul drumului! şi în timp ce deschidea înţelegerii noastre învăţăturile Scripturilor!”

(2036.2) 190:5.7 Ei nu s-au oprit. Îl văzuseră pe Maestrul morontial. Au ieşit în fugă din casă grăbindu-se înapoi la Ierusalim pentru a răspândi vestea cea bună a Mântuitorului reînviat.

(2036.3) 190:5.8 Către ora nouă din seara aceea, chiar înainte de apariţia Maestrului înaintea celor zece apostoli, aceşti doi fraţi înflăcăraţi au venit la ceilalţi apostoli, în camera de sus, declarând că l-au văzut pe Iisus şi au vorbit cu el. Ei au povestit tot ceea ce le spusese Iisus şi cum l-au identificat ei în momentul în care rupea pâinea.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Hristos a înviat ! – Viața și învățăturile lui Iisus – Învierea

      HRISTOS A ÎNVIAT !  9 aprilie anul 30 – 1989 de ani de la învierea Domnului

sarbatori-luminate

Image result for foto invierea domnuluiDragii mei, Hristos a înviat pentru noi toți aducând astfel lumină în sufletele și inimile noastre și dăruindu-ne o nouă viață prin învierea Sa.

Cu ocazia sfintelor sărbători pascale fie ca lumina sfântă a învierii Domnului Iisus Hristos să umple inimile noastre a tuturor copiilor Lui cu bucuria învierii Sale .. care să curețe și să  transforme ființele noastre dându-ne astfel o nouă viață și lumină.

Vă urez Paște fericit, Sărbători fericite și luminate, alături de cei dragi precum și  tradiționalul Hristos a înviat !

Dar spiritual : O Iisuse    –  muzica CoRus 

         O Iisuse  –  versuri Aneta Giocaș & Constantin Rusu

O Iisuse Lumina Vie a Lumii 
O Iisuse Fiul lui Dumnezeu
O Iisuse Mântuitorul lumii
O mântuiestene pe noi
Că din iubire și din  durere
Te-ai îndurat de noi toți
Din dăruire  și  din iubire
Tu ne-ai mântuit pe noi toți
 .
O Iisuse Lumina Vie a Lumii 
O Iisuse Fiul Lui Dumnezeu 
Aprinde-a noastră Lumină 
Iubirea Ta să strălucească în noi toți 
 .
Ca din Lumina Ta Cerească 
Umplut să fie cerul și pământul 
Din Grația Ta Cerească 
Lumina Ta Dumnezeiască 
 .
O Iisuse Invățătorul Lumii
O Iisuse Iubirea Lui Dumnezeu 
Revarsă peste noi întelepciunea 
Pacea și Bucuria Învierii Tale 
 .
Că din a Tatalui Lumină 
Ca Unic Fiu de Dumnezeu 
Tu porți coroana cea cerească 
Tu Împăratul cel slăvit al tuturor !

 .

 .

         Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

                                          Învierea

                                           

Învirea Domnului IIsus – conform cărții Urantia a avut loc Dumina 9 aprilie anul 30

                                   
  1. Tranzitul morontial

  2. Corpul material al lui Iisus

  3. Reînvierea epocală

  4. Descoperirea mormântului gol

  5. Petru şi Ioan la mormânt

                                                                                  …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 189

Învierea

(2020.1) 189:0.1 LA PUŢIN după înmormântarea lui Iisus, vineri după-amiază, şeful arhanghelilor din Nebadon, prezent atunci pe Urantia a convocat consiliul său la reînvierea creaturilor înzestrate cu voinţă adormite şi a început să studieze o posibilă tehnică pentru reînvierea lui Iisus. Aceşti fii reuniţi ai universului local, creaturile lui Mihail, au făcut aceasta pe propria lor răspundere. Nu Gabriel îi adunase. Către miezul nopţii ei au ajuns la concluzia că creatura nu putea să facă nimic pentru a înlesni învierea creatorului. Erau dispuşi să accepte sfatul lui Gabriel care i-a făcut să înţeleagă că, de vreme ce Iisus „îşi dăduse viaţa de bunăvoie, avea, totodată, puterea de a o relua la propria sa hotărâre.” Puţin după încheierea acestui consiliu de arhangheli Purtători ai Vieţii şi de diverşi asociaţi ai lor în lucrarea de reabilitare a creaturii şi a creaţiei morontiale, Ajustorul Personalizat al lui Iisus a luat cuvântul; el comanda personal legiunile celeste reunite atunci pe Urantia şi s-a adresat în termenii următori acestor veghetori care aşteptau cu nerăbdare:

(2020.2) 189:0.2 ”Nici unul dintre voi nu poate face nimic pentru a-l ajuta pe Tatăl vostru Creator să revină la viaţă. În calitate de muritor al tărâmului el a trecut prin experienţa morţii trupeşti şi în calitate de suveran al unui univers el trăieşte încă. Ceea ce observaţi este tranzitul muritor al lui Iisus din Nazareth de la viaţa în trup la viaţa în morontia. Tranzitul spiritului acestui Iisus s-a încheiat în ziua care m-am separat de personalitatea sa şi am devenit îndrumătorul vostru temporar. Tatăl vostru Creator a ales să trăiască toată experienţa creaturilor sale muritoare de la naşterea pe lumile materiale până la statutul existenţei autentice în calitate de spirit, trecând prin moartea naturală şi prin reînvierea morontiei. Veţi observa o anumită fază a acestei experienţe însă nu vă este permis să participaţi la ea. Nu puteţi face pentru Creator ceea ce faceţi de obicei pentru creaturi. Un Fiu Creator are în el însuşi puterea de a se manifesta sub înfăţişarea oricăruia dintre fiii săi creaţi şi are el însuşi puterea de a abandona viaţa sa vizibilă şi apoi de a o prelua din nou. El dispune de această putere datorită comandamentului direct al Tatălui din Paradis, şi ştiu despre ce vorbesc.”

(2020.3) 189:0.3 După ce l-au auzit pe Ajustorul Personalizat exprimându-se astfel ei au luat toţi o atitudine de aşteptare neliniştită, de la Gabriel până la cel mai umil heruvim. Ei vedeau corpul muritor al lui Iisus în mormânt; ei îşi dădeau seama de dovezile de activitate ale preaiubitului lor Suveran în univers şi fără să înţeleagă aceste fenomene, ei aşteptau cu răbdare urmarea evenimentelor.

1. Tranzitul morontial

(2020.4) 189:1.1 Duminică dimineaţa, la ora două şi patruzeci şi cinci, comisia paradisiacă de întrupare a ajuns în acest loc. Ea se compunea din şapte personalităţi ale Paradisului neidentificate, care s-au desfăşurat imediat în jurul mormântului. La ora trei fără zece, intense vibraţii de activităţi mixte, materiale şi morontiale, au început să emane din proaspătul mormânt al lui Iosif din Arimatheea şi la ora trei şi două minute, în această duminică, 9 aprilie, anul 30, forma şi personalitatea morontială reînviate a lui Iisus din Nazareth au ieşit din mormânt.

(2021.1) 189:1.2 După ce Iisus reînviat a ieşit din mormântul său, corpul de carne în care a trăit şi a înfăptuit pe Pământ pentru o perioadă de aproape treizeci şi şase de ani se află încă în nişa altarului intact şi învelit în pânza de in, exact aşa cum a fost culcat vineri după-amiază de Iosif şi de tovarăşii lui. Piatra ce închidea intrarea mormântului nu a suferit nici cea mai mică deplasare. Sigiliul lui Pilat era intact. Soldaţii erau de gardă; gărzile templului au vegheat fără întrerupere. Garda romană se schimbase la miezul nopţii. Nici unul din aceşti paznici nu bănuia că obiectul pazei lor se înălţase la o formă de existenţă nouă şi superioară, nici că acest corp pe care îl păzeau nu mai era decât un înveliş exterior lepădat, de acum înainte fără nici o legătură cu personalitatea morontială eliberată şi reînviată a lui Iisus.

(2021.2) 189:1.3 Omenirea pricepe greu faptul că în tot ceea ce este personal, materia este doar scheletul morontiei, iar cele două sunt umbra realităţi spirituale durabile. Cât vă va trebui până ce veţi considera timpul ca imaginea în mişcare a eternităţii şi spaţiul ca umbra fugitivă a realităţilor Paradisului?

(2021.3) 189:1.4 După câte ştim, nici o creatură a acestui univers, nici o altă personalitate din vreun alt univers nu a jucat nici cel mai mic rol în reînvierea morontială a lui Iisus din Nazareth. Vineri el şi-a abandonat viaţa în calitate de muritor al tărâmului. Duminică dimineaţa el a reluat-o în calitate de fiinţă morontială a sistemului Sataniei, în Norlatiadek. Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem cu privire la reînvierea lui Iisus, însă ştim că a avut loc după cum am relatat şi aproape de ora indicată. Putem, de asemenea, afirma că toate fenomenele cunoscute asociate cu acest tranzit de muritor sau înviere morontială se produc acolo în mormântul nou al lui Iosif din Arimatheea în care învelişul muritor material al lui Iisus se afla înfăşurat în faşele de înmormântare.

(2021.4) 189:1.5 Noi ştim că nici o creatură a universului local nu a participat la această trezire morontială. Am zărit cele şapte personalităţi ale Paradisului care înconjurau mormântul însă nu le-am văzut făcând nimic legat de trezirea Maestrului. Imediat ce Iisus a apărut alături de Gabriel, lângă mormânt, cele şapte personalităţi ale Paradisului şi-au arătat intenţia de a pleca imediat către Uversa.

(2021.5) 189:1.6 Să clarificăm acum definirea conceptului învierii lui Iisus, făcând declaraţiile următoare:

(2021.6) 189:1.7 1. Corpul său material sau fizic nu făcea parte din personalitatea sa reînviată. Atunci când Iisus a ieşit din mormânt corpul său de carne a rămas intact în mormânt. Maestrul s-a ridicat din mormântul său fără să deplaseze pietrele care blocau intrarea şi fără să rupă sigiliul lui Pilat.

(2021.7) 189:1.8 2. El nu s-a ridicat din mormânt nici ca spirit, nici ca Mihail al Nebadonului; el nu a apărut sub forma Suveranului Creator asemănătoare aceleia pe care o avea înaintea încarnării sale sub înfăţişarea trupului muritor pe Urantia.

(2021.8) 189:1.9 3. El a ieşit din mormântul lui Iosif exact sub înfăţişarea personalităţilor morontiale ale celor care, ca fiinţe ascendente morontiale reînviate, ies la iveală din sălile de înviere ale primei lumi palat a sistemului local din Satania. Prezenţa monumentului comemorativ al lui Mihail în centrul vastei curţi a sălilor de înviere din lumea palat numărul unu ne îndeamnă să presupunem că învierea Maestrului pe Urantia a fost produsă într-un anume fel pe această primă lume palat a sistemului.

(2022.1) 189:1.10 Prima faptă a lui Iisus ieşind din mormânt a fost să-l salute pe Gabriel şi să-l roage să îşi asume în continuare responsabilitatea administrativă a treburilor universului său sub conducerea lui Emanuel. Apoi l-a rugat pe şeful melchizedecilor să transmită salutările sale personale lui Emanuel. Apoi el a cerut celor Prea Înalţi din Edentia atestarea Celor Îmbătrâniţi de Zile cu privire la tranzitul său de muritor. Apoi s-a întors către adunarea grupurilor morontiale ale celor şapte lumi palat reunite acolo pentru a saluta Creatorul şi pentru a-i ura bun venit în calitate de creatură a ordinului lor. Iisus a rostit primele cuvinte ale carierei post muritoare. Iisusul morontial le-a spus: „ După ce mi-am desăvârşit viaţa în trup, eu aş dori acum să mă opresc aici un timp în forma mea de tranziţie pentru a cunoaşte şi mai bine viaţa creaturilor mele ascendente şi pentru a urma revelaţiile voinţei Tatălui meu care este în Paradis.”

(2022.2) 189:1.11 După ce a vorbit astfel, Iisus a făcut semn Ajustorului Personalizat şi toate inteligenţele universului care se reuniseră pe Urantia pentru a fi martore ale învierii au fost imediat rugate să plece la posturile lor respective în univers.

(2022.3) 189:1.12 Iisus a început apoi să stabilească contactele pe nivel morontial şi luă la cunoştinţă, în calitate de creatură de exigenţele vieţii pe care a ales s-o să trăiască pe parcursul acestei scurte perioade pe Urantia. Această iniţiere în lumea morontială a cerut mai mult de o oră de timp terestru, dar a fost de două ori întreruptă de dorinţa lui Iisus de a comunica cu vechii lui asociaţi în trup veniţi din Ierusalim pentru a scruta cu uimire mormântul gol şi a descoperi ceea ce considerau ca o dovadă a învierii sale.

(2022.4) 189:1.13 Tranzitul lui Iisus în calitate de muritor, reînvierea morontială a Fiului Omului, este acum realizată. Experienţa tranzitorie a Maestrului în calitate de personalitate mediană între nivelul material şi nivelul spiritual a început. Şi el a realizat toate acestea printr-o putere inerentă lui însuşi. Nici o personalitate nu i-a adus nici un ajutor. El trăieşte acum în calitate de Iisus morontial şi,în vreme ce a început această viaţă morontială, corpul său material de carne zace intact în mormânt. Soldaţii sunt încă de gardă, iar sigiliul guvernatorului de pe pietre nu a fost încă rupt.

2. Corpul material al lui Iisus

(2022.5) 189:2.1 La ora trei şi zece, în timp ce Iisus înviat fraterniza cu personalităţile morontiale adunate din cele şapte lumi palat Sataniei, şeful arhanghelilor, – îngerii învierii l-a abordat pe Gabriel şi i-a cerut corpul muritor al lui Iisus, spunând: „Noi nu avem dreptul să participăm la învierea morontială a suveranului nostru Mihail după experienţa sa de manifestare, însă am dori ca învelişul său muritor să ne fie dat pentru a-l dizolva imediat. Noi nu ne propunem să folosim tehnica noastră de dematerializare, noi vrem doar să invocăm procesul de accelerare al timpului. Am văzut Suveranul nostru trăind şi murind pe Urantia; este suficient. Vom scuti legiunile Cerului de amintirea de a fi suportat spectacolul lentei descompuneri a formei umane a Creatorului şi Suportul universului. În numele inteligenţei celeste din întregul Nebadon, cer un ordin încredinţându-mi garda corpului muritor al lui Iisus din Nazareth şi dându-ne puterea de a proceda la disoluţia sa imediată.”

(2023.1) 189:2.2 În timp ce Gabriel a stat de vorbă cu Conducătorul Preaînalţilor Edentiei, arhanghelul purtător de cuvânt al legiunilor celeste a primit permisiunea de a dispune după cum doreşte de învelişul fizic al lui Iisus.

(2023.2) 189:2.3 Când cererea sa a fost executată, şeful arhanghelilor a chemat în ajutorul său un mare număr din asociaţii săi, cât şi o mulţime de reprezentanţi din ordinele personalităţilor celeste. Apoi, cu ajutorul medianilor Urantiei, el a început să lucreze pentru a lua în posesie corpul fizic al lui Iisus. Acest corp muritor era o creaţie pur materială, literalmente fizică. Nu putea fi scos din mormânt în modul în care forma morontială reînviată a putut să scape din mormântul pecetluit. Cu ajutorul anumitor personalităţi morontiale auxiliare se poate ca în anumite momente forma morontială să fie făcută asemenea celei a spiritului,astfel încât devine indiferentă la materia obişnuită. În alte momente însă ea poate fi distinsă şi atinsă de fiinţe materiale, cum ar fi muritorii împărăţiei.

(2023.3) 189:2.4 În timp ce arhanghelii şi asistenţii lor s-au pregătit să mute corpul lui Iisus din mormânt înainte de a dispune de el cu respect şi demnitate prin procesul disoluţiei cvasi-instantanee, medianii secundari ai Urantiei au fost însărcinaţi să îndepărteze cei doi bolovani care blocau intrarea în mormânt. Cea mare era un enorm bloc circular asemănător unei pietre de moară, ea se deplasa pe un şanţ tăiat în stâncă astfel încât putea fi rostogolită înainte şi înapoi pentru a deschide sau închide mormântul. Când paznicii iudei şi soldaţii romani care păzeau au văzut, la lumina dimineţii, enorma piatră care aparent începuse singură să se rostogolească pentru a deschide intrarea mormântului – fără nici un mijloc vizibil care să explice această mişcare – au fost cuprinşi de panică şi au fugit de acolo. Iudeii au fugit mai întâi la ei acasă, iar mai târziu la templu pentru a relata aceste fapte căpitanului. Romanii au fugit la fortăreaţa Antiohiei şi imediat ce centurionul a sosit la postul său, ei i-au reportat cele văzute.

(2023.4) 189:2.5 Mituindu-l pe trădătorul Iuda, conducătorii iudei începuseră sordida operaţiune de aşa-zisă debarasare de Iisus. Acum, în faţa acestei noi situaţii stânjenitoare, în loc să se gândească să pedepsească gărzile care şi-au părăsit postul, ei au recurs la mituirea aceste gărzi şi soldaţi romani. Au dat o sumă de bani fiecăruia dintre cei douăzeci de oameni cu ordinul să spună tuturor astfel: „în timp ce dormeam, în cursul nopţii, discipolii lui Iisus au năvălit peste noi şi i-au luat corpul”, iar conducătorii iudei au promis solemn soldaţilor să îi apere în faţa lui Pilat dacă vreodată guvernatorul ar afla că acceptaseră mită.

(2023.5) 189:2.6 Credinţa creştină în învierea lui Iisus a fost bazată pe faptul „mormântului gol”. A fost într-adevăr un fapt că mormântul era gol însă acesta nu este adevărul învierii. Mormântul era într-adevăr gol când au sosit primii credincioşi şi acest fapt, asociat cu acela al învierii neîndoielnice a Maestrului a dus la formularea unei credinţe neconforme cu adevărul: Învăţătura că corpul material al lui Iisus a fost ridicat din mormânt. Adevărul cu privire la realităţile superioare şi la valorile eterne nu poate fi întotdeauna stabilit printr-o combinaţie de fapte aparente. Cu toate că faptele individuale pot fi exacte din punct de vedere material nu urmează în mod necesar că gruparea unui anumit număr de fapte trebuie să conducă în mod necesar la concluzii spirituale veridice.

(2023.6) 189:2.7 Mormântul lui Iosif era gol nu pentru că corpul lui Iisus a fost reanimat sau reînviat ci pentru că legiunile celeste au primit autorizaţia cerută să-l supună unei disoluţii speciale şi excepţionale, o întoarcere „din ţărână în ţărână” fără intervenţia timpului şi fără influenţa proceselor obişnuite şi vizibile de descompunere muritoare şi de putrefacţie materială.

(2024.1) 189:2.8 Învelişul muritor al lui Iisus a suferit procesul natural de dezintegrare elementară care caracterizează toate corpurile umane pe Pământ, atâta doar că din punct de vederea al factorului timp acest mod de disoluţie naturală a fost considerabil accelerat şi mărit până la a deveni aproape instantaneu.

(2024.2) 189:2.9 Adevăratele dovezi ale învierii lui Mihail sunt de natură spirituală, cu toate că această învăţătură este coroborată cu mărturia numeroşilor muritori ai împărăţiei care l-au întâlnit şi l-au recunoscut pe Maestrul morontial reînviat, şi au comunicat cu el. Iisus a făcut parte din experienţa personală a circa o mie de fiinţe umane înainte de a dispărea în cele din urmă de pe Urantia.

3. Reînvierea epocală

(2024.3) 189:3.1 Puţin după ora patru dimineaţa din ziua aceea de duminică, Gabriel a convocat arhanghelii lângă el şi s-a pregătit să inaugureze reînvierea generală de la sfârşitul perioadei adamice pe Urantia. Când vasta oaste a serafimilor şi a heruvimilor participând la acest eveniment a fost aliniată în formaţie corespunzătoare, Mihail în forma sa morontială a apărut în faţa lui Gabriel spunând: „La fel cum fiecare are viaţa în el însuşi, tot astfel i-a fost dat şi Fiului să aibă viaţă în el însuşi. Cu toate că nu am reluat în întregime exerciţiul jurisdicţiei asupra universului meu limitarea pe care mi-o impun nu restrânge cu nimic acordarea vieţii tuturor fiilor mei adormiţi. Fie ca apelul nominal al reînvierii planetare să înceapă.”

(2024.4) 189:3.2 Circuitul arhanghelilor a operat atunci pentru prima dată pe Urantia. Gabriel şi armatele de arhangheli s-au dus la polul spiritual al planetei şi atunci când Gabriel a dat semnalul, vocea sa a fost transmisă ca un fulger pe prima dintre lumile palat sistemice. Ea spunea: „Prin ordinul lui Mihail, fie ca morţii unei epoci a Urantiei să reînvie!” Atunci toţi supravieţuitorii raselor umane de pe Urantia care au adormit încă din vremea lui Adam şi care nu au ajuns încă la judecată, au apărut în sălile învierii ale lumii palat pregătiţi pentru învestitura morontială. Şi într-o fracţiune de secundă serafimii şi asociaţii lor au fost gata de plecare către lumile palat. De obicei aceşti păzitori serafici, desemnaţi cândva pentru paza colectivă a acestor muritori supravieţuitori, ar fi fost prezenţi în momentul trezirii lor în sălile de înviere ale lumii palat, însă se găseau atunci pe Urantia, deoarece prezenţa lui Gabriel era necesară în legătură cu reînvierea morontială a lui Iisus.

(2024.5) 189:3.3 Nenumăraţi indivizi având păzitori serafici personali şi alţii atingând nivelul necesar de progres spiritual al personalităţii ajunseseră deja pe lumea palat de-a lungul epocilor ulterioare perioadei lui Adam şi a Evei. Şi cu toate că au existat numeroase şedinţe de înviere speciale şi milenare pentru fiii Urantiei prezentul eveniment era al treilea apel nominal planetar sau o înviere epocală completă. Prima a avut loc în vremea sosirii Prinţului Planetar, iar a doua în vremea lui Adam;cât despre a treia, ea marca reînvierea morontială, tranzitul lui Iisus din Nazareth în calitate de muritor.

(2024.6) 189:3.4 Când şeful arhanghelilor a primit semnalul de înviere planetară, Ajustorul Personalizat al Fiului Omului a renunţat la autoritatea sa asupra armatelor celeste adunate pe Urantia, trimiţându-i pe toţi aceşti fiii ai universului local care le compuneau înapoi sub jurisdicţia şefilor lor respectivi.

(2025.1) 189:3.5 Şi după ce a făcut astfel, Ajustorul a plecat către Salvington, în vederea înregistrării de către Emanuel încheierii tranzitului lui Mihail în calitate de muritor şi a fost imediat urmat de toate armatele celeste ale căror servicii nu mai erau cerute pe Urantia. Însă Gabriel a rămas pe Urantia cu Iisusul morontial. Aceasta este povestea evenimentelor învierii lui Iisus văzută de cei care i-au fost martori în momentul în care a avut realmente loc, şi degajată de limitările viziunii umane parţiale şi restrânse.

4. Descoperirea mormântului gol

(2025.2) 189:4.1 Trebuie să ne amintim că la apropierea momentului învierii lui Iisus, în dimineaţa acestei duminici devreme, cei zece apostoli au rămas la locuinţa lui Ilie şi a Mariei Marcu, unde dormeau în sala de sus, odihnindu-se pe aceleaşi divanuri pe care se lungiseră în timpul ultimei cine cu Maestrul lor. În această duminică dimineaţă era toţi adunaţi acolo, cu excepţia lui Toma. Acesta din urmă petrecuse câteva minute cu ei sâmbătă seara târziu, atunci când s-au strâns, însă vederea apostolilor, plus gândul la ceea ce se întâmplase cu Iisus depăşea puterea lui de îndurare. El s-a uitat bine la tovarăşii lui şi a părăsit îndată camera, mergând la Simon în Bethphage, unde se gândea că se va cufunda în durerea lui în singurătate. Apostolii sufereau toţi, nu atât de îndoială şi de disperare, cât de frică, de amărăciune şi de ruşine.

(2025.3) 189:4.2 La Nicodim erau adunaţi, cu David Zebedeu şi Iosif din Arimatheea, vreo doisprezece sau cincisprezece ucenici ai lui Iisus dintre cei mai bine văzuţi din Ierusalim. La Iosif din Arimatheea se găseau vreo cincisprezece sau douăzeci dintre principalele femei credincioase. Doar aceste femei s-au adăpostit în casa lui Iosif şi rămăseseră închise în decursul orelor zilei de Sabat şi în seara Sabatului astfel încât ele habar n-aveau de garda militară care păzea mormântul. Ele nu ştiau nici că a mai fost pusă o piatră în faţa intrării mormântului şi că sigiliul lui Pilat a fost pus pe cele două pietre.

(2025.4) 189:4.3 Puţin înainte de ora trei din această dimineaţă de duminică, când primele semne ale zorilor au apărut la răsărit, cinci dintre acele femei au plecat la mormântul lui Iisus. Ele pregătiseră o grămadă de alifii speciale pentru îmbălsămare şi aduceau cu ele multe feşi de lână. Ele aveau de gând să îmbălsămeze mai bine corpul lui Iisus şi să-l înfăşoare mai cu grijă cu noile feşi.

(2025.5) 189:4.4 Iată numele femeilor care au plecat în această misiune de ungere a trupului lui Iisus: Maria Magdalena, Maria, mama gemenilor Alfeu, Salomeea, mama fraţilor Zebedeu, Ioana, femeia din Chuza şi Suzana, fiica lui Ezra din Alexandria.

(2025.6) 189:4.5 Se apropia de trei şi jumătate când aceste cinci femei încărcate cu alifiile lor au sosit în faţa mormântului gol. În momentul în care au ieşit din Ierusalim pe poarta Damascului ele au întâlnit câţiva soldaţi, mai mult sau mai puţin cuprinşi de panică şi fugind în oraş. Aceasta le-a făcut să se oprească pentru câteva minute, dar, văzând că nu se mai întâmplă nimic, ele şi-au reluat drumul.

(2025.7) 189:4.6 Ele au fost surprinse văzând piatra dată la o parte pentru a lăsa loc liber intrării în mormânt, cu atât mai mult cu cât ele se întrebaseră de-a lungul căii: „Cine ne va ajuta să dăm piatra la o parte?” Ele şi-au lăsat jos povara şi au început să se uite una la alta cu teamă şi cu mare uimire. În timp ce stăteau acolo tremurând de frică, Maria Magdalena a îndrăznit să înconjoare piatra mai mare şi să intre în mormântul deschis. Acesta era situat în grădina lui Iosif, pe panta coastei orientale a drumului, şi era cu faţa spre est. La această ora , lumina zorilor noii dimineţi îi dădea Mariei posibilitatea de a vedea locul în care fusese întins trupul Maestrului şi pentru a constata că nu mai era acolo. În scobitura în piatră unde fusese culcat Iisus, Maria nu a văzut decât cârpa înfăşurată pe care fusese capul lui şi faşele cu care fusese înfăşat, rămase intacte, exact în poziţia în care se aflau ele pe piatră înainte ca armatele celeste să ia corpul. Giulgiul era la baza nişei mortuare.

(2026.1) 189:4.7 Când Maria zăbovise câteva clipe la intrarea în mormânt, căci la început nu distingea prea clar, ea văzuse că trupul lui Iisus dispăruse şi doar pânzele mortuare rămăseseră la loc, iar acum scoase un strigăt de alarmă şi de spaimă. Toate femeile erau încordate la maxim; ele erau sub tensiune încă de când îi întâlniseră pe soldaţii cuprinşi de panică de la poarta oraşului. Când Maria scoase acest strigăt de groază ele au fost numaidecât cuprinse de spaimă şi au luat-o imediat la fugă. Ele nu s-au oprit până ce n-au străbătut în fugă tot drumul până la poarta Damascului. În acel moment Ioana începuse să aibă mustrări de conştiinţă pentru că o părăsiseră pe Maria. Şi-a adunat tovarăşele şi cele patru o luară înapoi către mormânt.

(2026.2) 189:4.8 În timp ce se apropiau de mormânt, Maria Magdalena înfricoşată, care fusese şi mai îngrozită negăsindu-şi surorile aşteptând-o la ieşirea din mormânt, a alergat acum la ele şi a strigat cu nelinişte: „El nu mai este acolo – a fost luat!” Apoi ea le-a condus înapoi la mormânt şi au intrară toate pentru a constata că era gol.

(2026.3) 189:4.9 Cele cinci femei s-au aşezat atunci pe piatră lângă intrare şi au analizat situaţia. Lor nu le-a trecut prin minte că Iisus reînviase. Ele nu au văzut pe nimeni în timpul sabatului şi presupuneau că acest corp a fost transportat în alt loc de odihnă. Însă la cumpănirea acestei soluţii a dilemei lor, ele n-au reuşit să-şi explice aranjarea ordonată a feşilor mortuare. Cum ar fi putut fi luat corpul când înseşi faşele în care a fost înfăşurat erau la locul lor, aparent intacte pe treapta mortuară.

(2026.4) 189:4.10 În timp ce aceste femei erau aşezate acolo, la primele ore din zorii noii zile, ele s-au uitat într-o parte şi au văzut un străin tăcut şi nemişcat. Pentru o clipă au fost iarăşi cuprinse de teamă, însă Maria Magdalena se năpusti spre el, luându-l drept grădinar şi îi spuse: „Unde l-aţi dus pe Maestru? Unde l-au culcat? Spune-ne, ca să mergem acolo să-l luăm.” Văzând că străinul nu-i răspunde Maria începu să plângă. Atunci Iisus le vorbi femeilor astfel: „Pe cine căutaţi?” Maria răspunse: „Îl căutăm pe Iisus care a fost culcat în mormântul lui Iosif,dar nu mai este aici. Ştii unde a fost dus?” Atunci Iisus spuse: „Acest Iisus nu v-a spus chiar în Galileea că va muri, dar că va reînvia?” Aceste cuvinte le-au surprins pe femei, însă Maestrul era atât de schimbat încât ele nu îl recunoscură în lumina palidă a începutului de zi. În timp ce ele meditau la cuvintele sale, el se adresă Magdalenei cu o voce familiară, spunând: „Maria!” Auzind acest cuvânt de bine cunoscută simpatie şi de afectuoasă salutare, ea ştiu că era vocea Maestrului şi a îngenuncheat repede la picioarele lui strigând: „Domnul şi Stăpânul meu!” Toate celelalte femei recunoscură că era Maestrul care stătea în faţa lor într-o formă strălucitoare şi ele îngenuncheară imediat în faţa lui.

(2027.1) 189:4.11 Aceşti ochii omeneşti au fost făcuţi capabili să vadă forma morontială a lui Iisus datorită serviciului special al transformatorilor şi medianilor asociaţi anumitor personalităţi morontiale care îl însoţeau atunci pe Iisus.

(2027.2) 189:4.12 În timp ce Maria căuta să îi cuprindă picioarele, Iisus spuse: „Nu mă atinge Maria căci nu sunt aşa cum m-ai cunoscut în trup. Sub această formă voi rămâne un timp cu voi înainte de a urca la Tatăl meu. Mergeţi toate acum şi spuneţi apostolilor mei şi lui Petru că am înviat şi că mi-aţi vorbit.”

(2027.3) 189:4.13 Când aceste femei şi-au revenit din şocul uimirii, s-au întors în grabă în oraş la Ilie Marcu unde le-au povestit celor zece apostoli tot ceea ce li se întâmplase, însă apostolilor nu le venea să creadă. Ei au crezut mai întâi că femeile au avut o viziune, însă cum Maria Magdalena a repetat cuvintele pe care le adresase Iisus lor şi Petru şi-a auzit rostit numele, el a ieşit brusc din camera de sus, urmat îndeaproape de Ioan, pentru a ajunge cât mai repede la mormânt şi a vedea lucrurile el însuşi.

(2027.4) 189:4.14 Femeile au repetat celorlalţi apostoli povestea convorbirii lor cu Iisus, dar ei nu vroiau să creadă şi nu voiau să meargă să vadă cu ochii lor, precum făcuseră Petru şi Ioan.

5. Petru şi Ioan la mormânt

(2027.5) 189:5.1 În timp ce cei doi apostoli alergau către Golgota şi mormântul lui Iosif, gândurile lui Petru oscilau între teamă şi speranţă. Se temea să îl întâlnească pe Maestru, dar speranţa îi era aprinsă de povestea că Iisus i-a trimis un mesaj special. El era pe jumătate convins că Iisus era cu adevărat viu. El îşi amintea făgăduinţa sa de a învia în a treia zi. Lucru straniu, el nu se mai gândise la această făgăduinţă de la răstignire până în clipa aceasta când traversa grăbit Ierusalimul spre nord. În ceea ce îl priveşte pe Ioan, în timp ce ieşea din oraş în grabă, un extaz ciudat de bucuri şi de speranţa ţâşnea din sufletul său. El era pe jumătate convins că femeile îl văzuseră cu adevărat pe Maestrul reînviat.

(2027.6) 189:5.2 Fiind mai tânăr decât Petru, Ioan alergă mai repede decât el şi ajunse primul la mormânt. El se opri la poartă pentru a privi mormântul care se găsea exact în starea descrisă de Maria. Simon Petru ajunse imediat după el alergând, şi intrând văzu acelaşi mormânt gol cu faşele funerare aranjate într-un mod anume. După ce a ieşit Petru, a intrat şi Ioan, şi a văzut şi el toate acestea, apoi s-au aşezat amândoi pe piatră pentru a reflecta la semnificaţia a tot ceea ce au văzut şi auzit. Şezând ei acolo au început să se gândească la tot ceea ce le spusese Iisus, însă tot nu puteau să priceapă limpede ceea ce se întâmplase.

(2027.7) 189:5.3 Petru sugeră mai întâi că mormântul a fost jefuit, că duşmanii au furat trupul şi poate au mituit paznicii. Însă Ioan a tras concluzia că mormântul nu putea să fi lăsat într-o asemenea ordine dacă corpul ar fi fost furat. El ridică, de asemenea, întrebarea: cum au putut rămâne faşele la lor şi aparent intacte. S-au întors amândoi în mormânt pentru a examina mai îndeaproape faşele funerare. Ieşind pentru a doua oară ei o găsiră pe Maria Magdalena care se întorsese şi care plângea în faţa intrării. Maria mersese către apostoli cu convingerea că Iisus se sculase din mormânt, dar când toţi refuzaseră să creadă relatarea ei, ea rămăsese abătută şi disperată. Ea dorise cu ardoare să se întoarcă lângă mormânt, acolo unde credea că auzise vocea familiară a lui Iisus.

(2027.8) 189:5.4 Cum Maria a mai zăbovit acolo şi după plecarea lui Petru şi a lui Ioan, Maestrul i-a apărut din nou spunând: „Să nu fie nici o îndoială, ai curajul să crezi ceea ce ai văzut şi auzit. Întoarce-te la apostolii mei şi spune-le din nou că m-am ridicat şi că le voi apărea şi curând îi voi merge înainte în Galileea, aşa cum le-am promis.”

(2028.1) 189:5.5 Maria s-a grăbit către casa lui Marcu şi le-a povesti apostolilor că a vorbit din nou cu Iisus, însă ei n-au crezut-o. Însă când Petru şi Ioan, au venit înapoi ei au încetat să mai ia lucrul acesta în derâdere şi au fost copleşiţi de teamă şi nelinişte.

Până la o nouă revedere .. Sarbatori fericite ! … pace și lumină pentru toți ! 

Constantin Rusu 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Ceasul înmormântării

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

               Ceasul Înmormântării

                                                                               
  1. Înmormântarea lui Iisus

  2. Paza mormântului

  3. În cursul zilei Sabatului

  4. Semnificaţia morţii pe cruce

  5. Lecţiile de la cruce

                                                                                  …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 188

Ceasul Înmormântării

(2012.1) 188:0.1 CORPUL muritor a lui Iisus s-a odihnit timp de o zi şi jumătate în mormântul lui Iosif. Această perioadă dintre moartea sa pe cruce şi învierea sa, este un capitol al carierei lui Mihail care ne este puţin cunoscut. Putem să povestim depunerea în mormânt a Fiului Omului şi să introducem în această povestire evenimentele asociate cu învierea, însă nu putem furniza multe informaţii autentice asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în decursul intervalului de aproximativ şaizeci şi şase de ore, de vineri după-amiază orele trei şi până duminică dimineaţă ora trei. Această perioadă a carierei Maestrului a început cu puţin înainte ca soldaţii romani să-l fi coborât de pe cruce. El a atârnat pe cruce aproximativ o oră după moartea sa. El ar fi fost coborât mai devreme dacă nu ar fi fost întârzierea cu aplicarea ultimei lovituri celor doi tâlhari.

(2012.2) 188:0.2 Conducătorii iudeilor plănuiseră să arunce corpul lui Iisus într-una din gropile comune deschise ale Gheenei, în sudul oraşului. Aşa era obiceiul să se descotorosească de victimele răstignirii. Dacă acest plan ar fi fost urmat, corpul Maestrului ar fi fost expus animalelor sălbatice.

(2012.3) 188:0.3 Între timp, Iosif din Arimatheea, însoţit de Nicodim, s-a dus la Pilat pentru a îi cere să li se dea trupul lui Iisus pentru a-l îngropa cum se cuvine. Nu rareori, prietenii persoanelor răstignite ofereau ulcioare cu vin autorităţilor romane pentru a avea privilegiul de a intra în posesia corpurilor celor morţi. Iosif s-a prezentat în faţa lui Pilat cu o mare sumă de bani în cazul ar fi fost necesar să cumpere permisiunea de a muta corpul lui Iisus într-un mormânt privat. Însă Pilat nu a vrut să accepte bani pentru aceasta. După ce a auzit cererea, el a semnat rapid ordinul care îi permitea lui Iosif să meargă în Golgota şi să intre imediat în deplina stăpânire a corpului Maestrului. Între timp furtuna de nisip se domolise şi un grup de iudei reprezentând sinedriul plecase spre Golgota pentru a se asigura că corpul lui Iisus a fost luat împreună cu acela al tâlharilor pentru a fi aruncat în groapa comună publică şi deschisă.

1. Înmormântarea lui Iisus

(2012.4) 188:1.1 Când Iosif şi Nicodim au ajuns în Golgota, i-au găsit pe soldaţi coborându-l pe Iisus de pe cruce şi pe reprezentanţii sinedriului prezenţi pentru a se asigura că nici unul dintre discipoli nu vor împiedeca trimiterea corpului lui Iisus la groapa comună a criminalilor. Când Iosif a prezentat centurionului ordinul referitor la corpul Maestrului, iudeii au început să facă zarvă , reclamând zgomotos dreptul de a dispune ei de el. În delirul lor ei au încercat să îl ia cu forţa. Văzând aceasta, centurionul a chemat patru soldaţi alături de el , şi cu săbiile scoase au stat deasupra corpului Maestrului întins pe pământ. Centurionul a ordonat celorlalţi soldaţi să lase pe cei doi tâlhari şi să împrăştie grămada aceasta nervoasă de iudei furioşi. Când ordinea a fost restabilită, centurionul le-a citit iudeilor permisiunea lui Pilat, a făcut un pas alături şi a spus lui Iosif: „Trupul acesta îţi aparţine pentru a face cu el ceea ce crezi de cuviinţă. Eu şi soldaţii mei vom fii în gardă pentru a ne asigura că nimeni nu îţi stă în cale.”

(2013.1) 188:1.2 Un răstignit nu poate fi îngropat într-un cimitir iudaic. Legea interzice strict acest lucru. Iosif şi Nicodim cunosc această lege. Mergând în Golgota, ei au decis să îl înmormânteze pe Iisus în noul mormânt al familiei lui Iosif săpat în plină stâncă şi situat în apropiere, în nordul Golgotei, de cealaltă parte a drumului care ducea la Samaria. Nu mai zăcuse nimeni în mormântul acesta şi au judecat că este bine ca Maestrul să se odihnească acolo. Iosif credea cu adevărat că Iisus va reînvia dintre morţi însă Nicodim era foarte sceptic. Aceşti foşti membri ai sinedriului şi-au ascuns mai mult sau mai puţin credinţa în Iisus cu toate că tovarăşii lor din sinedriu îi suspectau de mult, chiar dinainte de demisia lor din consiliu. Din acel moment aceşti doi discipoli ai lui Iisus au fost cei care s-au exprimat cel mai deschis în Ierusalim.

(2013.2) 188:1.3 Către ora patru şi jumătate cortegiul funerar al lui Iisus din Nazareth a plecat din Golgota către mormântul lui Iosif situat pe cealaltă parte a drumului. Corpul era înfăşurat într-un veşmânt de in şi purtat de patru oameni, urmaţi de credincioasele femei din Galileea care fuseseră martori la eveniment. Muritorii care au purtat corpul material al lui Iisus până la mormânt au fost: Iosif, Nicodim, Ioan şi centurionul roman.

(2013.3) 188:1.4 Ei au transportat corpul în mormântul acela pătrat, cu latura de aproximativ trei metri, şi l-au pregătit în grabă pentru înmormântare. Iudeii nu îşi înhumau realmente morţii;de fapt îi îmbălsămau. Iosif şi Nicodim aduseseră mult mir şi aloe şi au înfăşurat corpul cu feşi înmuiate în aceste soluţii. Când îmbălsămarea a fost completă, ei au legat o bucată de pânză în jurul feţei, au învelit corpul într-o pânză de in şi l-au pus, plini de respect, pe o treaptă a mormântului.

(2013.4) 188:1.5 După această înmormântare centurionul le-a făcut semn soldaţilor să ajute la rostogolirea pietrei de închidere în faţa intrării în mormânt. Soldaţii au plecat apoi în Gheena cu corpurile celor doi tâlhari în timp ce ceilalţi s-au întors, îndureraţi, la Ierusalim pentru a participa la sărbătoarea Paştelui conform legilor lui Moise.

(2013.5) 188:1.6 Înmormântarea lui Iisus a avut loc în mare grabă, deoarece aceasta era ziua de pregătire şi Sabatul se apropia cu repeziciune. Oamenii s-au grăbit să se întoarcă la Ierusalim însă femeile au zăbovit lângă mormânt până la căderea nopţii.

(2013.6) 188:1.7 Cât timp s-au petrecut toate acestea, femeile erau ascunse în apropiere, astfel încât au văzut tot şi au observat locul în care a fost depus Maestrul. Ele s-au ascuns astfel deoarece nu le era permis să se asocieze cu bărbaţii în asemenea momente. Aceste femei s-au gândit că trupul lui Iisus nu a fost pregătit cum se cuvine pentru înmormântare. Ele au căzut de acord să se întoarcă la Iosif, să se odihnească până a doua zi după sabat, să pregătească esenţe şi alifii şi să se întoarcă duminică dimineaţă să îmbălsămeze corpul Maestrului aşa cum se cuvine pentru somnul de moarte. Iată numele femeilor care au zăbovit astfel pe lângă mormânt în această vineri seara: Maria Magdalena, Maria soţia lui Clopas, Marta (o altă soră a mamei lui Iisus) şi Rebecca din Sepphoris.

(2013.7) 188:1.8 În afară de David Zebedeu şi de Iosif din Arimatheea foarte puţini discipoli credeau cu adevărat sau înţelegeau că Iisus trebuia să învie în a treia zi.

2. Paza mormântului

(2014.1) 188:2.1 Discipolii lui Iisus nu se mai gândeau la făgăduiala lui de a se ridica din mormânt în cea de-a treia zi, însă duşmanii nu au uitat. Şefii preoţilor, fariseii şi saducheii îşi aduceau aminte că primiseră rapoarte despre Iisus zicând că va învia din morţi.

(2014.2) 188:2.2 În această vineri seara către miezul nopţii, după cina de Paşti, un grup de conducători iudei s-a reunit la Caiafa unde şi-au mărturisit temerile referitoare la afirmaţiile Maestrului că va învia dintre morţi în a treia zi. Adunarea s-a terminat prin desemnarea unui comitet al sinedriului însărcinat să-i facă o vizită lui Pilat a doua zi dimineaţa aducându-i cererea oficială a sinedriului de a pune o gardă romană în faţa mormântului lui Iisus pentru a-i împiedica pe prietenii lui să-l atingă. Purtătorul de cuvânt al acestui comitet îi spuse lui Pilat: „Domnule, ne amintim că Iisus din Nazareth, acest înşelător a spus în timp ce era viu: După trei zile voi reînvia. În consecinţă, am venit la tine să dai ordinele necesare pentru ca mormântul să fie apărat de discipolii săi cel puţin până a treia zi. Ne este teamă că discipolii săi să nu îl ia de acolo noaptea pentru a proclama apoi poporului că a înviat dintre morţi. Dacă am îngădui să se întâmple aşa, această greşeală ar fi mult mai mare decât aceea de a-i fi permis să trăiască.”

(2014.3) 188:2.3 După ce a auzit această cerere a sinedriului, Pilat le-a spus: „Vă voi da o gardă de zece soldaţi. Mergeţi şi faceţi astfel încât mormântul să fie în siguranţă.” Ei s-au întors la templu, au recrutat zece din proprii lor gardieni, apoi s-au îndreptat către mormântul lui Iosif cu aceşti zece gardieni iudei şi zece soldaţi romani, chiar în această dimineaţă de sabat, pentru a-i instala ca paznici în faţa mormântului. Aceşti oameni au rostogolit o altă piatră în faţa mormântului şi au pus sigiliul lui Pilat pe aceste pietre şi în jurul lor astfel încât ele să nu poată fi deplasate fără ştirea lor. Şi aceşti douăzeci de oameni au rămas să vegheze până la ora învierii, iar iudeii le-au adus să mănânce şi să bea.

3. În cursul zilei Sabatului

(2014.4) 188:3.1 Pe toată durata aceste zile de sabat discipolii şi apostolii au rămas ascunşi, în timp ce întregul Ierusalim vorbea de moartea lui Iisus pe cruce. La această dată exista la Ierusalim aproape un milion şi jumătate de iudei veniţi din toate părţile imperiului roman şi din Mesopotamia. Era începutul săptămânii Paştelui şi toţi aceşti pelerini vor fi în oraş pentru a afla de învierea lui Iisus şi a purta vestea cu ei în ţările lor.

(2014.5) 188:3.2 Târziu, sâmbătă seară, Ioan Marcu a invitat în taină pe cei unsprezece apostoli să vină la casa tatălui său. Puţin înainte de miezul nopţii ei se adunaseră toţi în aceeaşi sală de sus unde cu două zile înainte împărtăşiseră cina cea din urmă cu Maestrul lor.

(2014.6) 188:3.3 Chiar înainte de apusul soarelui, în această sâmbătă seara, Maria, mama lui Iisus, însoţită de Iuda şi de Rut, s-a întors în Bethania pentru a i se alătura familiei. David Zebedeu a rămas la Nicodim. El aranjase ca mesagerii săi să se adune duminică dimineaţa devreme. Femeile din Galileea care pregăteau esenţe pentru a îmbălsăma mai bine corpul lui Iisus rămăseseră la Iosif din Arimatheea.

(2014.7) 188:3.4 Noi nu suntem capabili să explicăm pe deplin ce s-a întâmplat cu Iisus din Nazareth în decursul acestei perioade de o zi şi jumătate, timp în care se presupunea că se odihneşte în noul mormânt a lui Iosif. Aparent el a murit pe cruce de aceeaşi moarte naturală de care ar fi murit orice alt muritor în aceleaşi împrejurări. Noi l-am auzit spunând: „Tată, îmi pun spiritul în mâinile tale.” Noi nu înţelegem exact semnificaţia acestor cuvinte, deoarece Ajustorul Gândirii lui Iisus era personalizat de mult timp şi menţinea acum o existenţă separată de fiinţa muritoare a lui Iisus. În nici un sens Ajustorul personalizat al Maestrului nu putea fi afectat de moartea sa fizică pe cruce. Ceea ce Iisus a pus în mâinile Tatălui în acest moment trebuie să fi fost contraponderea spirituală a lucrării iniţiale a Ajustorului constând în spiritualizarea minţii umane, astfel încât transpunerea experienţei sale să fie transferată în lumile palat. Experienţa lui Iisus ar trebui să comporte o oarecare realitate spirituală analogă naturii spirituale în care sufletul muritorilor lumilor a căror credinţă se întăreşte. Însă aceasta este, pur şi simplu, opinia noastră – noi nu ştim cu adevărat ceea ce a încredinţat Iisus Tatălui său.

(2015.1) 188:3.5 Noi ştim că forma fizică a Maestrului s-a odihnit în mormântul lui Iosif până duminică dimineaţă în jurul orelor trei, însă avem o mare incertitudine cu privire l-a statutul personalităţii lui Iisus în această perioadă de treizeci şi şase de ore. Noi ne-am străduit uneori să explicăm aceste lucruri, după cum urmează:

(2015.2) 188:3.6 1. Conştiinţa Creatorului Mihail trebuie să fi fost liberă şi în întregime degajată de mintea umană asociată de întruparea sa fizică.

(2015.3) 188:3.7 2. Ştim că fostul Ajustor al Gândirii lui Iisus a fost prezent pe Pământ de-a lungul acestei perioade şi comanda personal armatele celeste reunite.

(2015.4) 188:3.8 3. Omul din Nazareth a dobândit o identitate spirituală construită de-a lungul vieţii lui în trup, mai ales prin eforturile directe ale Ajustorului Gândirii şi apoi prin propria sa cumpănire perfectă între necesităţile fizice şi exigenţele spirituale ale existenţei ideale de muritor, echilibru pe care l-a atins alegând neabătut voinţa Tatălui. Această identitate spirituală a fost dată în grija Tatălui din Paradis. Noi nu ştim dacă această realitate spirituală a revenit pentru a face parte din această personalitate reînviată însă credem că da. Celelalte inteligenţe ale universului susţin că această identitate a sufletului lui Iisus se odihneşte acum „în sânul Tatălui” şi că va fi ulterior eliberată pentru a prelua conducerea Corpului Finalităţii din Nebadon, destinul său misterios în relaţie cu universurile necreate din tărâmurile încă neorganizate ale spaţiului exterior.

(2015.5) 188:3.9 4. Noi credem că conştiinţa umană sau muritoare a lui Iisus a dormit pe durata acestor treizeci şi şase de ore. Avem motive să credem că Iisus omul nu ştia nimic din ceea ce se întâmpla în univers în toată această perioadă. Conştiinţa sa de muritor nu a înregistrat scurgerea timpului , revenirea la viaţă a urmat instantaneu după somnul de moarte.

(2015.6) 188:3.10 Este aproape tot ceea ce putem introduce în prezenta relatare cu privire la statutul lui Iisus pe parcursul acestei perioade petrecute în mormânt. Există un anumit număr de fapte corelative la care putem face aluzie, cu toate că nu suntem deloc în măsură să le interpretăm.

(2015.7) 188:3.11 În vasta curte a sălilor de înviere a primei lumi palat din Satania putem acum observa un magnific edificiu morontial material, cunoscut sub numele de „monument comemorativ al lui Mihail” şi purtând în prezent pecetea lui Gabriel. Acest memorial a fost creat la puţin după ce Mihail a părăsit lumea şi poartă următoarea inscripţie: „În comemorarea trecerii muritoare a lui Iisus din Nazareth pe Urantia”.

(2016.1) 188:3.12 Există documente arătând că pe parcursul acestei perioade consiliul suprem al Salvingtonului, compus din o sută de membrii, a ţinut pe Urantia o reuniune deliberativă sub preşedinţia lui Gabriel. Există, de asemenea, arhive arătând că pe parcursul acestei perioade Cei Îmbătrâniţi de Zile din Uversa au comunicat cu Mihail în ceea ce priveşte statutul universului Nebadonului.

(2016.2) 188:3.13 Noi ştim că cel puţin un mesaj a fost schimbat între Mihail şi Emanuel pe Salvington pe parcursul perioadei în care corpul Maestrului era blocat în mormânt.

(2016.3) 188:3.14 Există motive întemeiate să credem că o anumită personalitate ocupa sediul lui Caligastia şi consiliul sistemic al Prinţilor Planetari care s-a reunit pe Ierusem în timp ce corpul lui Iisus se odihnea în mormânt.

(2016.4) 188:3.15 Arhivele Edentiei indică faptul că Părintele Constelaţiei Norlatiadekului se afla pe Urantia şi a primit instrucţiuni de la Mihail pe durata intervalului în care acesta din urmă se găsea în mormânt.

(2016.5) 188:3.16 Există şi alte dovezi care sugerează că personalitatea lui Iisus nu a fost pe deplin adormită şi inconştientă de-a lungul acestei perioade de aparentă moarte fizică.

4. Semnificaţia morţii pe cruce

(2016.6) 188:4.1 Cu toate că Iisus nu a îndurat această moarte pe cruce pentru a ispăşi rasială a omului muritor, nici pentru a asigura un fel de acces efectiv pe lângă un Dumnezeu, altminteri ofensat şi implacabil; chiar dacă Fiul Omului nu s-ar fi oferit voluntar pentru a domoli mânia lui Dumnezeu şi a deschide păcătoşilor calea mântuirii, şi în ciuda faptului că toate aceste idei de ispăşire şi de probaţiune sunt eronate, nu trebuie să neglijăm anumite semnificaţii ataşate morţii lui Iisus pe cruce. Este un fapt că pe alte planete locuite vecine Urantia este numită „Lumea Crucii.”

(2016.7) 188:4.2 Iisus a dorit să trăiască în trup o viaţă deplină de muritor pe Urantia. Moartea este ultimul act al dramei muritorilor. În eforturile voastre bine intenţionate de a evita erorile superstiţioase provenind dintr-o falsă interpretare a ceea ce înseamnă moartea pe cruce, trebuie să fiţi prudenţi pentru a evita o altă mare greşeală, aceea de a nu percepe adevărata semnificaţie şi autentica importanţă a morţii Maestrului.

(2016.8) 188:4.3 Omul muritor nu a fost niciodată proprietatea marilor înşelători. Iisus nu şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru eliberarea omenirii de şefii apostaţi şi de prinţii decăzuţi ai sferelor. Tatăl care este în Ceruri nu a conceput niciodată inechitatea de a condamna un suflet muritor din cauza faptelor rele ale strămoşilor lor. Moartea Maestrului pe cruce nu a fost nici un sacrificiu pentru a-i plăti lui Dumnezeu o datorie pe care rasa umană ajunsese să i-o datoreze .

(2016.9) 188:4.4 Înainte ca Iisus să fi trăit pe Pământ aţi fi avut poate motive să credeţi într-un astfel de Dumnezeu însă acest fapt nu se justifică, nu de când Maestrul a trăit şi a murit printre semenii voştri muritori. Moise a propovăduit demnitatea şi dreptatea unui Dumnezeu creator însă Iisus a descris iubirea şi compasiunea unui Tată celest.

(2016.10) 188:4.5 Firea animală – tendinţa către facerea de rău – este poate ereditară, dar păcatul nu se transmite de la părinte la copil. Păcatul este un act de rebeliune conştientă şi deliberat împotriva voinţei Tatălui şi a legilor Fiului, păcat comis de o creatură volitivă individuală.

(2017.1) 188:4.6 Iisus a trăit şi a murit pentru un univers întreg şi nu doar pentru rasele acestei singure lumi. Muritorii tărâmurilor avuseseră mântuirea chiar şi înainte fi trăit şi să fi murit Iisus pe Urantia însă rămâne un fapt că manifestarea sa pe această lume a iluminat mult calea mântuirii. Moartea sa a contribuit mult la scoaterea în evidenţă pentru totdeauna a certitudinii supravieţuirii muritorilor după moartea în trup.

(2017.2) 188:4.7 Nu se cuvine a se vorbi despre Iisus ca un aducător de jertfe, un plătitor de răscumpărare sau un izbăvitor, însă este în întru totul corect să fie numit un mântuitor. El a făcut definitiv mai clară şi mai sigură calea salvării (a supravieţuirii), el a arătat mai bine şi mai clar calea salvării spre folosul tuturor muritorilor din toate lumile universului Nebadonului.

(2017.3) 188:4.8 Ideea de Dumnezeu ca adevărat Tată iubitor este singurul concept pe care l-a propovăduit Iisus vreodată. Odată ce aţi priceput această idee trebuie ca de atunci încolo şi cu consecvenţă să abandonăm complet aceste noţiuni primitive de Dumnezeu considerat ca un monarh ofensat, un suveran sever şi atotputernic a cărui principală plăcere constă în surprinde pe supuşii lui făcând greşeli şi în a avea grijă ca ei să fie pedepsiţi cum se cuvine, afară numai dacă vreun altul egal cu el ar accepta de bunăvoie, să sufere pentru ei şi să moară în locul lor. Întreaga idee de răscumpărare şi de ispăşire este incompatibilă cu conceptul de Dumnezeu, aşa cum a fost propovăduit şi dat ca exemplu de Iisus din Nazareth. Iubirea infinită a lui Dumnezeu deţine primul loc în natura divină.

(2017.4) 188:4.9 Întreg acest concept de ispăşire şi de salvare prin sacrificiu este înrădăcinat în egoism şi întemeiat pe el. Iisus a propovăduit că slujirea aproapelui este conceptul cel mai înalt al fraternităţii celor ce cred în spirit. Mântuirea trebuie să fie deci considerată ca şi dobândită de cei care cred în paternitatea lui Dumnezeu. Principala preocupare a credincioşilor nu ar trebui să fie dorinţa egoistă a mântuirii personale, ci mai degrabă dorinţa dezinteresată de a-şi iubi semenii şi, deci, de a-i servi, tot aşa cum şi Iisus i-a iubit şi servit pe muritori.

(2017.5) 188:4.10 Credincioşii autentici nu se preocupă deloc de pedepsirea viitoare a păcatului. Adevăratul credincios nu este îngrijorat decât de prezenta sa separare cu Dumnezeu. Este adevărat că taţii pot să-şi pedepsească fiii, însă o fac din iubire, într-un scop disciplinar. Ei nu pedepsesc cu mânie şi nici ca răzbunare.

(2017.6) 188:4.11 Chiar dacă Dumnezeu era monarhul sever şi legal al unui univers în care domneşte dreptatea, el nu ar fi cu siguranţă satisfăcut de planul copilăresc al substituirii unei victime nevinovate cu un ofensator vinovat.

(2017.7) 188:4.12 În ceea ce priveşte îmbogăţirea experienţei umane şi lărgirea căii salvării, relative la moartea lui Iisus, marele lucru nu este faptul morţii sale, ci mai degrabă de purtarea exemplară şi spiritul incomparabil cu care a înfruntat el moartea.

(2017.8) 188:4.13 Tot această idee de răscumpărare prin ispăşire plasează mântuirea pe un plan al irealităţii. Un astfel de concept este pur filozofic. Mântuirea umană este reală. Ea se bazează pe două realităţi pe care creaturile pot să le sesizeze prin credinţă şi în felul acesta să le încorporeze în experienţa umană individuală: faptul paternităţii lui Dumnezeu şi adevăratul corolar: fraternitatea oamenilor. La urma urmei, este adevărat că „vi se vor socoti toate datoriile aşa cum le-aţi socotit voi pe cele ale celor îndatoraţi vouă.”

5. Lecţiile de la cruce

(2017.9) 188:5.1 Crucea lui Iisus descrie prima măsură a devotamentului suprem al adevăratului păstor chiar şi faţă de membrii nedemni ai turmei sale. Ea plasează, în definitiv, toate relaţiile dintre Dumnezeu şi om pe baze familiale. Dumnezeu este tatăl, omul este fiul său. Iubirea unui tată faţă de fiul său devine adevărul central al relaţiilor dintre Creator şi creatură în univers – şi nu dreptatea unui rege care îşi caută satisfacţia în suferinţele şi în pedepsirea supuşilor lui răufăcători.

(2018.1) 188:5.2 Crucea arată pentru totdeauna că atitudinea lui Iisus faţă de păcătoşi nu era nici condamnare, nici indulgenţă, ci, mai degrabă, căutarea eternă şi plină de iubire a salvării lor. Iisus este cu adevărat un salvator în sensul că viaţa şi moartea lui câştigă pe oameni de partea bunătăţii şi a supravieţuirii juste. Iisus iubeşte atât de mult oamenii, încât iubirea sa trezeşte un răspuns de iubire în inima umană. Iubirea este cu adevărat contagioasă şi veşnic creativă. Moartea lui Iisus pe cruce dă exemplul unei iubiri suficient de puternice şi divine pentru a ierta păcatele şi a îngropa orice faptă rea. Iisus a revelat acestei lumi o calitate de justeţe superioară justiţiei – simpla tehnică a binelui şi răului. Iubirea divină nu se mărgineşte să ierte greşelile, ea le absoarbe şi le distruge cu adevărat. Iertarea iubirii transcende de departe iertarea compătimirii. Compătimirea dă în lături facerea de rău, însă iubirea distruge definitiv păcatul şi toate slăbiciunile care rezultă din aceasta. Iisus a adus un nou mod de a trăi pe Urantia. El nu ne-a învăţat să opunem rezistenţă răului ci să găsim prin el, Iisus, o bunătate care distruge în chip eficient răul. Iubirea lui Iisus nu este o indulgenţă, ea salvează de condamnare. Mântuirea nu minimalizează greşelile, ea le repară. Adevărata iubire nu comportă nici compromis cu ura, nici indulgenţă faţă de ea, ci o distruge. Iubirea lui Iisus nu se mulţumeşte niciodată cu simpla iertare. Iubirea lui Iisus implică reabilitarea, supravieţuirea eternă. Este cu totul normal să se vorbească despre mântuire ca despre izbăvire, dacă vrem să vorbim de această reabilitare eternă.

(2018.2) 188:5.3 Prin puterea iubirii sale personale pentru oameni Iisus putea să distrugă atracţia păcatului şi a răului. El a dat astfel libertatea să se aleagă cele mai bune moduri de viaţă. Iisus a prezentat o eliberare de trecut care în ea însăşi promitea un triumf pentru viitor. Iertarea aducea deci mântuirea. Când iubirea divină este pe deplin acceptată în inima umană, frumuseţea sa distruge pentru totdeauna vraja păcatului şi puterea răului.

(2018.3) 188:5.4 Suferinţele lui Iisus nu au fost limitate la răstignire. În realitate Iisus din Nazareth a petrecut peste douăzeci şi cinci de ani pe crucea unei existenţe de muritor, reală şi intensă. Adevărata valoare a crucii constă în faptul că fost expresia supremă şi finală a iubirii lui Iisus desăvârşirea revelaţiei compasiunii sale.

(2018.4) 188:5.5 Pe milioane de lumi locuite, zeci de miliarde de creaturi în evoluţie care au fost poate vreodată tentate să renunţe la lupta morală şi să abandoneze buna luptă credinţei. Ele s-au mai uitat o dată la Iisus cel răstignit, apoi şi-au reluat drumul neabătut înainte, însufleţite de vederea lui Dumnezeu abandonându-şi viaţa întrupată prin devotamentul arătat în slujirea dezinteresată a oamenilor.

(2018.5) 188:5.6 Triumful morţii pe cruce este rezumat în spiritul purtării lui Iisus faţă de agresorii lui. El a făcut din cruce un simbol etern al victoriei iubirii asupra urii şi unul al victoriei adevărului asupra răului, când s-a rugat: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Această iubire devotată a fost contagioasă într-un întreg vast univers; discipolii s-au molipsit de la Maestrul lor. Primul învăţător al evangheliei sale a fost nevoit să-şi dea viaţa în această slujire şi a fost omorât cu pietre în timp ce zicea: „Nu pune pe seama lor păcatul acesta.”

(2018.6) 188:5.7 Crucea face un apel suprem la ceea ce este mai bun în om, deoarece ea dezvăluie o fiinţă dispusă să îşi dea viaţa în slujba aproapelui. Nimeni nu poate avea iubire mai mare decât aceea de a fi dispus să-şi dea viaţa pentru prietenii săi şi Iisus avea o astfel de iubire, încât era gata să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. O iubire mai mare decât oricare alta cunoscută vreodată pe Pământ.

(2019.1) 188:5.8 Pe alte lumi, cât şi pe Urantia, acest spectacol sublim al morţii lui Iisus omul pe crucea Golgotei a stârnit sentimentele muritorilor şi a antrenat cea mai înaltă devoţiune a îngerilor.

(2019.2) 188:5.9 Crucea este simbolul suprem al slujirii sacru, consacrarea vieţii voastre bunăstării şi salvării semenilor voştri. Crucea nu este simbolul sacrificiului Fiului lui Dumnezeu nevinovat în locul unor păcătoşi vinovaţi şi pentru a domoli un Dumnezeu ofensat. Ea rămâne pentru totdeauna pe Pământ şi peste tot în vastul univers ca un simbol sacru al celor buni care se revarsă peste cei răi şi îi salvează astfel prin devotamentul însuşi al iubirii lor. Crucea rămâne într-adevăr semnul celei mai înalte forme de slujire dezinteresată, al devotamentului suprem constând în dăruirea deplină a unei vieţi de dreptate în slujba unui serviciu realizat din toată inima, chiar şi în moarte, moartea pe cruce. Chiar şi vederea acestui mare simbol al vieţii de consacrare a lui Iisus inspiră cu adevărat în fiecare din noi dorinţa de a face la fel.

(2019.3) 188:5.10 Când bărbaţii şi femeile care gândesc îl consideră pe Iisus ca oferindu-şi viaţa pe cruce, ei nu îşi pot îngădui să se plângă nici măcar de cele mai grele încercări ale vieţii, cu atât mai mult de micile frustrări şi de multele dureri pur fictive care decurg din ele. Viaţa Maestrului a fost atât de glorioasă şi moartea sa atât de triumfătoare încât suntem cu toţii atraşi şi îndemnaţi să le împărtăşim pe amândouă. Întreaga manifestare al lui Mihail posedă o adevărată putere de atracţie din vremea tinereţii sale până la copleşitorul spectacol al morţii lui pe cruce.

(2019.4) 188:5.11 Încredinţa-vă deci că atunci când priviţi crucea ca pe o revelaţie a lui Dumnezeu să nu priviţi nici cu ochii oamenilor primitivi, nici din punctul de vedere al barbarilor de mai târziu, care îl considerau pe Dumnezeu ca fiind un suveran implacabil, exercitând sever dreptatea, aplicând rigid legea. Încredinţaţi-vă mai degrabă că vedeţi în cruce manifestarea finală a iubirii şi a devotamentului lui Iisus faţă de misiunea vieţii lui de revărsare peste rasele muritoare, peste vastul său univers. Să vedeţi în moartea Fiului Omului apogeul dezvăluirii iubirii divine a Tatălui pentru fiii săi din sferele locuite de muritori. Crucea descrie astfel devotamentul unei voinţe pline de afecţiune binevoitoare şi acordarea salvării voluntare asupra celora care sunt dispuşi să primească astfel de daruri şi un asemenea devotament. În cruce nu există nimic altceva decât a cerut Tatăl – ci numai ceea ce a dat Iisus şi totodată a refuzat să evite.

(2019.5) 188:5.12 Dacă omul nu-l poate aprecia într-un alt mod pe Iisus şi nu poate înţelege sensul consacrării sale pe Pământ el poate, cel puţin, să înţeleagă că acesta a împărtăşit cu el suferinţele sale de muritor. Nimeni nu poate vreodată să se teamă că acest Creator ignoră natura sau amploarea problemelor temporale.

(2019.6) 188:5.13 Ştim că moartea sa pe cruce nu a fost menită să împace omul cu Dumnezeu, ci să stimuleze omul în realizarea de către el a iubirii eterne a Tatălui şi a compasiunii nesfârşite a Fiului său, astfel încât să răspândească aceste adevăruri universale într-un univers întreg.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Rastignirea

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                             

                          Răstignirea

                                                                               
  1. Pe drumul către Golgota

  2. Răstignirea

  3. Cei care au asistat la răstignire

  4. Hoţul de pe cruce

  5. Ultima oră pe cruce

  6. După răstignire                                                                              …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 187

Răstignirea

(2004.1) 187:0.1 DUPĂ ce cei doi tâlhari au fost pregătiţi, soldaţii au plecat sub comanda unui centurion, la locul răstignirii. Centurionul, comandant al acestor doisprezece soldaţi, era căpitanul care condusese soldaţii romani în noaptea precedentă pentru a-l aresta pe Iisus la Ghetsimani. Romanii aveau obiceiul de a da câte patru soldaţi pentru fiecare persoană care urma să fie răstignită. Cei doi tâlhari au fost biciuiţi înainte de a fi duşi să fie răstigniţi însă lui Iisus nu i s-au mai dat alte pedepse fizice. Fără îndoială, căpitanul socotise că Iisus fusese deja biciuit destul înainte de a fi fost condamnat.

(2004.2) 187:0.2 Cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus erau asociaţi ai lui Baraba şi ar fi fost trimişi la moarte mai târziu, împreună cu şeful lor, dacă acesta din urmă nu ar fi fost eliberat în virtutea iertării de Paşti a lui Pilat . Iisus a fost astfel răstignit în locul lui Baraba.

(2004.3) 187:0.3 Ceea ce Iisus este pe cale să facă, a se supune morţii pe cruce, o face de bunăvoie. Prezicând această experienţă, el a spus: „Tatăl mă iubeşte şi mă sprijină pentru că sunt gata să-mi abandonez viaţa, însă o voi lua din nou. Nimeni nu îmi poate lua viaţa, eu însumi renunţ la ea. Am autoritatea de a o abandona şi am autoritatea de a o relua. Am primit de la Tatăl meu această putere.”

(2004.4) 187:0.4 Chiar înainte de ora nouă, în această dimineaţă, soldaţii l-au dus pe Iisus de la pretoriu pe drumul către Golgota. Ei erau urmaţi de numeroase persoane care simpatizau în mod secret cu Iisus însă cea mai mare parte din acest grup de peste două sute de oameni erau fie duşmanii lui, fie privitori care doreau doar să se bucure de şocul asistării la spectacolul răstignirii. Doar câţiva conducători evrei au mers să-l vadă pe Iisus murind pe cruce. Ştiind că va fi predat de Pilat soldaţilor romani şi că era condamnat să moară, ceilalţi s-au ocupat de adunarea lor în templu unde au discutat ceea ce urma să se facă cu discipolii lui.

1. Pe drumul către Golgota

(2004.5) 187:1.1 Înainte de a părăsi curtea pretoriului soldaţii au pus traversa crucii pe umerii lui Iisus. Obiceiul cerea ca respectivul condamnat să poarte traversa crucii sale până la locul crucificării. Condamnatul nu purta toată crucea, ci numai braţul scurt orizontal. Bucăţile de lemn verticale ale celor trei cruci fuseseră deja transportate pe Golgota şi înaintea sosirii soldaţilor şi a prizonierilor lor ele au fost bine înfipte în pământ.

(2004.6) 187:1.2 Conform obiceiului, căpitanul conducea procesiunea purtând mici tăbliţe albe pe care erau înscrise numele criminalilor şi natura crimelor pentru care fuseseră condamnaţi. Pentru cei doi tâlhari, centurionul avea notiţe, având dedesubtul lor scris un singur cuvânt: „hoţ”. După ce victima era bătută în cuie pe traversă şi ridicată pe bârna verticală, obiceiul spunea ca inscripţia respectivă să fie agăţată pe parte de sus a crucii, chiar deasupra capului criminalului, pentru ca toţi martorii să poată şti pentru ce crimă a fost condamnat cel răstignit. Inscripţia purtată de centurion pentru a fi pusă pe crucea lui Iisus a fost scrisă de Pilat însuşi în latină, în greacă şi în aramaică şi pe ea scria: „Iisus din Nazareth – Regele Iudeilor”.

(2005.1) 187:1.3 Anumiţi demnitari iudei încă prezenţi când Pilat a scris această legendă, au protestat vehement contra calificativului de „Rege al Iudeilor” aplicat lui Iisus. Însă Pilat le-a amintit că această acuzaţie făcea parte din inculparea care l-a condus să fie condamnat. Văzând că nu-l pot forţa pe Pilat să-şi schimbe ideea iudeii au cerut ca inscripţia să fie, cel puţin, schimbată în „El a spus: Eu sunt Regele Iudeilor”. Însă Pilat a fost de neînduplecat şi nu a vrut să modifice inscripţia. La toate celelalte cereri el răspundea doar atât: „Ceea ce am scris, am scris.”

(2005.2) 187:1.4 De obicei cortegiile de felul acesta mergeau spre Golgota pe drumul cel mai lung pentru ca un număr cât mai mare de persoane să poată privi criminalul condamnat însă în această zi s-a mers pe calea cea mai scurtă către poarta Damascului care marca ieşirea din oraş către nord. Cortegiul a urmat acest drum şi a ajuns în curând la Golgota, locul oficial al răstignirilor în Ierusalim. Dincolo de Golgota se găseau vilele cetăţenilor bogaţi, iar de altă parte a drumului se puteau vedea mormintele a numeroşi iudei bogaţi. Crucificarea nu era o pedeapsă iudaică. Grecii şi romanii au învăţat de la fenicieni această metodă de execuţie. Chiar şi Irod, cu toată cruzimea lui, nu a recurs la răstignire. Romanii nu răstigneau niciodată un cetăţean roman. Ei supuneau la acest gen de moarte dezonorantă doar pe sclavii şi pe cetăţenii popoarelor aflate sub ocupaţia lor. Exact la patruzeci de ani după crucificarea lui Iisus, în timpul asediului Ierusalimului, întreaga Golgota a fost acoperită de mii şi mii de cruci pe care piereau, zi după zi, floarea rasei iudaice. Aceasta a fost într-adevăr o teribilă recoltă pentru sămânţa însămânţată în ziua aceasta.

(2005.3) 187:1.5 În timp ce procesiunea funebră trecea pe străzile strâmte ale Ierusalimului un mare număr de iudei mai buni la inima care auziseră cuvintele de încurajare şi de compătimire ale lui Iisus şi care cunoscuseră revărsarea iubirii lui, reprezentată prin viaţa sa, nu şi-au putut stăpâni plânsul când l-au văzut condus către o moarte atât de puţin nobilă. La trecerea sa multe dintre aceste femei plângeau şi se văitau. Când unele au îndrăznit chiar să-l urmeze, mergând alături de el, Maestrul a întors capul şi le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu plângeţi pentru mine, ci plângeţi mai degrabă pentru voi înşivă şi pentru copii voştri. Lucrarea mea este aproape îndeplinită. Mă voi întoarce alături de Tatăl meu, însă vremea marilor necazuri pentru Ierusalim abia începe. Iată venind zilele în care veţi spune: Binecuvântate sunt cele sterpe şi cele ale căror sâni nu şi-au alăptat niciodată puii, şi în aceste zile veţi ruga stâncile munţilor să cadă asupra voastră pentru a vă elibera de teroarea chinurilor voastre.”

(2005.4) 187:1.6 Aceste femei ale Ierusalimului erau într-adevăr curajoase, manifestând simpatie pentru Iisus, deoarece legea interzicea cu stricteţe să se arate sentimente amicale unui condamnat care era condus la răstignire. Populaţiei îi era îngăduit să huiduiască, să îl ia în zeflemea şi să îl ridiculizeze pe condamnat, însă nu era permis să se exprime nici un fel de compătimire.

(2005.5) 187:1.7 Iisus a apreciat această manifestare de simpatie în ceasul acesta întunecat în care prietenii săi se ascundeau însă nu a vrut ca aceste femei bune la inimă să fie ameninţate de autorităţi pentru a fi îndrăznit să-i arate compătimire. Chiar într-o astfel de clipă, Iisus nu se gândea la el însuşi ci doar la nefericitele zile de tragedie care aşteptau Ierusalimul şi întreaga naţiune iudaică.

(2006.1) 187:1.8 În timp ce Maestrul mergea îndurerat la răstignire, el a simţit o oboseală extremă. Era aproape epuizat. El nu a primit nici hrană, nici băutură de la cina ultimă cu Ilie Marcu. Nu i s-a permis nici măcar să se bucure de câteva clipe de somn. Altfel interogatoriile s-au succedat fără întrerupere până la ora condamnării sale fără a mai pune la socoteală şi biciuirile abuzive succesive însoţită de suferinţe fizice şi de pierderi de sânge. Peste toate acestea, era şi agonia lui mentală extremă, o tensiune spirituală acută şi un teribil sentiment de solitudine umană.

(2006.2) 187:1.9 Puţin după ce a trecut poarta ce ducea în afara oraşului, în timp ce Iisus se clătina purtându-şi crucea, forţa lui fizică a scăzut momentan şi a căzut sub greutatea grelei lui poveri. Soldaţii au ţipat la el şi l-au lovit cu piciorul, însă nu a putut să se ridice. Căpitanul ştia ce a îndurat Iisus şi văzând aceasta a ordonat soldaţilor să îl lase în pace. Apoi a poruncit unui trecător, un anumit Simon din Cyrena, să ridice traversa crucii de pe umerii lui Iisus şi să o poarte întregul drum până la Golgota.

(2006.3) 187:1.10 Acest Simon a parcurs întregul drum de la Cyrena, în Africa de nord, pentru a asista la Paşti. El rămăsese împreună cu alţi cyrenieni chiar în afara zidurilor oraşului şi mergea la templu pentru a asista la slujbe când căpitanul roman i-a ordonat să poarte traversa crucii lui Iisus. Simon a rămas lângă Maestru pe parcursul orelor morţii sale pe cruce conversând cu mulţi dintre prietenii şi dintre duşmanii lui Iisus care se aflau acolo. După înviere şi înainte să părăsească Ierusalimul el a devenit un brav credincios în evanghelia împărăţiei şi când s-a întors acasă, el şi-a făcut familia să intre în împărăţia celestă. Cei doi fii ai săi, Alexandru şi Rufus, au propovăduit foarte bine noua evanghelie în Africa. Însă Simon nu a ştiut niciodată că Iisus, căruia i-a purtat povara, şi preceptorul iudeu care l-a ajutat odinioară pe fiul său rănit erau una şi aceeaşi persoană.

(2006.4) 187:1.11 Era puţin trecut de ora nouă când procesiunea funebră a ajuns pe Golgota şi soldaţii romani s-au apucat să-i bată în cuie pe cei doi tâlhari şi pe Fiul Omului pe crucile lor respective.

2. Răstignirea

(2006.5) 187:2.1 Mai întâi soldaţii au legat braţele Maestrului cu funii de grinda orizontală a crucii, apoi i-au bătut mâinile în cuie pe lemn. După ce au ridicat grinda pe stâlp şi au ţintuit-o solid pe braţul vertical al crucii, ei l-au legat pe Iisus de picioare şi le-au bătut în cuie pe lemn, folosind un singur cui mai lung pentru a străpunge ambele picioare. Pe stâlpul vertical era înfipt un piron îndeajuns de sus pentru a putea susţine greutatea corpului. Crucea nu era înaltă. Picioarele Maestrului nu se găseau decât la aproximativ un metru de sol. El putea deci auzi tot ceea ce se spunea despre el în bătaie de joc şi distingea expresia de pe chipul tuturor celor care îl batjocoreau cu atâta nesocotinţă. Persoanele prezente puteau să audă uşor cuvintele pe care Iisus le-a pronunţat în timpul acestor ore de chin prelungit şi de moarte lentă.

(2007.1) 187:2.2 Obiceiul cerea să se îndepărteze toate veşmintele celor care erau răstigniţi însă de vreme ce iudeii au obiectat la faptul de a se expune în public nuditatea unei forme umane, la Ierusalim romanii au dat deci întotdeauna un veşmânt tuturor condamnaţilor la răstignire. În consecinţă, după ce a fost dezbrăcat, Iisus a fost înveşmântat înainte de a fi pus pe cruce.

(2007.2) 187:2.3 S-a recurs la răstignire pentru a se da o pedeapsă crudă şi prelungită, deoarece victima nu murea uneori decât după mai multe zile. Exista la Ierusalim o puternică opoziţie faţă de răstignire şi exista o asociaţie feminină iudaică ce trimitea întotdeauna un reprezentant la răstigniri pentru a oferi victimei vin amestecat cu un drog pentru a-i diminua suferinţele. Când Iisus a gustat din acest vin cu narcotic şi, cu toate că era însetat, a refuzat să îl bea. Maestrul a ales să-şi păstreze conştiinţa umană până la capăt. El a vrut să înfrunte moartea, chiar sub această formă crudă şi inumană şi să triumfe prin supunerea de bună voie deplinei experienţe umane.

(2007.3) 187:2.4 Înainte ca Iisus să fie pus pe crucea sa, cei doi tâlhari fuseseră deja puşi pe a lor, blestemându-i şi scuipându-i întruna pe călăi . Singurele cuvinte a lui Iisus atunci când era bătut în cuie au fost: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ceea ce fac!” El nu ar fi putut să intervină cu atât de multă iubire şi îndurare în favoarea călăilor săi dacă asemenea gânduri de devoţiune afectuoasă nu ar fi fost principiul însuşi al întregii sale vieţi de slujire dezinteresată. Ideile, mobilurile şi dorinţele profunde ale unei întregi vieţi sunt scoase la lumina zilei într-o criză.

(2007.4) 187:2.5 După ce Maestrul a fost ridicat pe crucea sa, căpitanul a fixat cu cuie inscripţia deasupra capului său, unde se putea citi în trei limbi: „Iisus din Nazareth – Regele Iudeilor”. Iudeii s-au înfuriat la aceasta aparentă insultă, însă manierele lor lipsite de respect l-au enervat pe Pilat. El simţise că a fost intimidat şi umilit şi a adoptat această metodă pentru a obţine o revanşă meschină. El ar fi putut scrie: „Iisus – un rebel” însă ştia cum aceşti iudei din Ierusalim detestau chiar şi numele de Nazareth şi era hotărât să-i umilească astfel. Pilat ştia, de asemenea, că iudeii vor fi atinşi în punctul lor cel mai sensibil când aceştia îl vor vedea numit pe acest galileean executat „Regele Iudeilor”.

(2007.5) 187:2.6 Aflând cum a încercat Pilat să îi ia în râs, punând această inscripţie pe crucea lui Iisus, mulţi dintre conducătorii iudei s-au grăbit să meargă pe Golgota însă nu au îndrăznit să înlăture acea inscripţie, deoarece soldaţii romani stăteau de pază. În neputinţa lor aceşti conducători s-au amestecat cu mulţimea şi au făcut tot posibilul pentru a-i face pe cei de faţă să îşi bată joc de răstignit şi să îl ridiculizeze, pentru ca nici unul dintre ei să nu ia inscripţia în serios.

(2007.6) 187:2.7 Apostolul Ioan, însoţit de Maria, mama lui Iisus, de Rut şi de Iuda au ajuns la locul răstignirii imediat ce Iisus a fost deja agăţa pe cruce şi în momentul în care căpitanul fixa inscripţia deasupra capului Maestrului. Ioan a fost singurul dintre cei unsprezece apostoli care a asistat la răstignire şi nici chiar el nu a fost prezent tot timpul, deoarece a alergat la Ierusalim pentru a o aduce mama sa şi pe prietenii mamei sale pe Golgota puţin după ce o condusese pe mama lui Iisus.

(2007.7) 187:2.8 Când Iisus a văzut-o pe mama sa şi pe fratele său, pe sora sa şi pe Ioan el a surâs fără să spună nimic. Între timp, cei patru soldaţi însărcinaţi cu răstignirea Maestrului au împărţit, ca de obicei, veşmintele sale între ei. Unul a luat sandalele, un altul turbanul, un altul centura şi al patrulea mantia. Rămânea tunica, veşmântul fără nici o cusătură coborând aproape până la genunchi şi care trebuia tăiat în patru bucăţi. Văzând cât de neobişnuită era acest articol vestimentar soldaţii au decis să tragă la sorţi. De sus, Iisus îi privea împărţindu-şi veşmintele sale în timp ce mulţimea lipsită de judecată se distra pe seama lui.

(2008.1) 187:2.9 Este un caz fericit că soldaţii romani au luat veşmintele Maestrului. Altfel, dacă le-ar fi luat discipolii săi, ei ar fi fost tentaţi să le transforme în relicve, în obiecte de adorare superstiţioasă. Maestrul dorea ca discipolii săi să nu aibă nimic material legat de viaţa sa pământească. El a vrut să lase omenirii doar amintirea unei vieţi umane dedicate înaltului ideal spiritual de a fi consacrat facerii voii Tatălui.

3. Cei care au asistat la răstignire

(2008.2) 187:3.1 Către ora nouă şi jumătate, în această zi de vineri, Iisus a fost agăţat pe cruce. Înainte de ora unsprezece mai mult de o mie de persoane se adunaseră acolo pentru a asista la spectacolul răstignirii Fiului Omului. În toate aceste ceasuri cumplite de încercare, oştirile nevăzute ale unui univers priveau în tăcere acest extraordinar fenomen al Creatorului murind de moartea unei creaturi şi încă de moartea cea mai infamă a unui criminal condamnat.

(2008.3) 187:3.2 Printre persoanele care se apropiară de cruce într-un moment sau altul în timpul răstignirii au fost Maria, Rut, Iuda, Ioan, Salomeea (mama lui Ioan) şi un grup de credincioşi sinceri şi convinşi, între ei fiind Maria soţia lui Clopas şi sora mamei lui Iisus, Maria Magdalena şi Rebecca, care locuise altă dată la Sepphoris. Aceştia şi alţi prieteni ai lui Iisus păstrau tăcerea în timp ce observau marea lui putere de îndurare şi tăria lui sufletească şi vedeau intensa lui suferinţă.

(2008.4) 187:3.3 Numeroşi trecători clătinau din cap şi spuneau, luându-l în zeflemea: „Tu, care vroiai să distrugi templul şi să-l reclădeşti în trei zile, salvează-te pe tine. Dacă eşti fiul lui Dumnezeu de ce nu cobori de pe crucea ta?” În mod asemănător unii dintre conducătorii iudeilor îl luau în derâdere zicând: „El i-a salvat pe alţii însă nu poate să se salveze pe sine.” Alţii spuneau: „Dacă eşti regele iudeilor, coboară de pe crucea ta şi vom crede în tine.” Mai târziu ei au continuat să râdă de el, spunând: „El s-a încredinţat lui Dumnezeu pentru a-l elibera. El a pretins chiar că este Fiul lui Dumnezeu şi priviţi-l acum răstignit între doi tâlhari.” Chiar şi cei doi tâlhari au început să-şi bată joc de el şi să-i facă reproşuri.

(2008.5) 187:3.4 Cum Iisus nu vroia să răspundă sarcasmelor lor şi cum se apropia amiaza acelei zile de pregătire specială, cea mai mare parte a mulţimii gălăgioase s-a risipit până pe la ora unsprezece şi jumătate. Mai puţin de cincizeci de persoane au rămas pe loc. Soldaţii au început atunci să ia masa lor de prânz şi să bea vinul lor ieftin şi acru, apoi s-au instalat pentru lunga veghe mortuară. În timp ce îşi beau vinul, ei au închinat ironic în sănătatea lui Iisus spunând: „Salut şi noroc! în cinstea regelui iudeilor.” Ei au fost şocaţi la vederea Maestrului lor tolerând ironiile şi batjocurile lor.

(2008.6) 187:3.5 Văzându-i mâncând şi bând, Iisus şi-a coborât ochii asupra lor şi a spus: „Mi-e sete!” Când căpitanul gărzii a auzit că lui Iisus îi este sete a luat puţin vin din sticlă şi a muiat în el un dop de burete, l-a înfipt apoi în vârful unei suliţe şi a ridicat-o până la Iisus pentru ca acesta să-şi poată umezi buzele uscate.

(2008.7) 187:3.6 Iisus a hotărât să trăiască fără a recurge la puterea sa supranaturală. Şi tot astfel, el a ales să moară pe cruce la fel ca un muritor obişnuit. El a trăit ca un om şi a vrut să moară ca un om, făcând voia Tatălui.

4. Hoţul de pe cruce

(2008.8) 187:4.1 Unul din tâlhari i se alătură lui Iisus spunând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, de ce nu te ocupi de salvarea ta şi a noastră?” Când i-a făcut aceste de reproşuri lui Iisus, celălalt tâlhar, care l-a auzit adesea pe Maestru propovăduind, îi spuse primului: „Nu ţi-e frică de Dumnezeu? Nu vezi că suferim pentru faptele noastre însă acest om suferă pe nedrept? Am face mai bine să căutăm iertarea păcatelor noastre şi mântuirea sufletului nostru.” Când Iisus l-a auzit pe tâlharul acela spunând aceasta, şi-a întors faţa către el şi a zâmbit aprobator. Văzând chipul lui Iisus întors către el, răufăcătorul şi-a adunat curajul, şi-a reaprins flacăra licărindă a credinţei şi a spus: „Doamne, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta.” Iisus spuse atunci: „În adevăr, în adevăr îţi spun, vei fi într-o zi cu mine în Paradis.”

(2009.1) 187:4.2 În toiul durerilor morţii fizice Maestrul avea timpul de a asculta confesiunea de credinţă a tâlharului credincios. Când acest hoţ a încercat să obţină mântuirea, el a găsit eliberarea. De multe ori înainte el ajunsese să creadă în Iisus însă numai în acele ceasuri de conştientă s-a întors cu toată inima sa spre învăţătura Maestrului. Când a văzut felul în care Iisus a înfruntat moartea pe cruce acest tâlhar nu a mai putut rezista convingerii că acest Fiu al lui Dumnezeu era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu.

(2009.2) 187:4.3 În decursul acestui episod de convertire a tâlharului şi a admiterii sale în împărăţie de către Iisus, apostolul Ioan a plecat spre oraş pentru a-şi aduce mama şi prietenele acesteia la locul răstignirii. Luca a aflat ulterior de această poveste din gura căpitanului roman convertit.

(2009.3) 187:4.4 Apostolul Ioan a povestit despre răstignire, amintindu-şi de evenimente la două treimi de secol după desfăşurarea faptelor. Celelalte povestiri au fost întemeiate pe mărturiile centurionului roman al gărzii care, din ceea ce a văzut şi a auzit, a crezut în Iisus şi prin urmare a intrat pe deplin în comunitatea împărăţiei cerurilor pe pământ.

(2009.4) 187:4.5 Acest om tânăr, tâlharul pocăit, a fost împins la o viaţă de violenţă şi de răufăcător de cei care predicau o astfel de carieră de hoţ ca un protest patriotic eficient contra asupririi politice şi nedreptăţii sociale. Acest fel de învăţătură, sporit de nevoia de aventură, i-a făcut pe numeroşi tineri, altminteri bine intenţionaţi, să se înroleze în expediţii de jaf armat. Acest tânăr bărbat îl considerase pe Baraba ca un erou. Acum vedea că se înşelase. Aici pe cruce, alături de el, vedea un om cu adevărat mare, un adevărat erou. Acesta era un erou care îl înflăcăra, îi insufla cele mai înalte idealuri de demnitate morală şi ţi însufleţea toate ideile de curaj, de bărbăţie şi de curaj. Observându-l pe Iisus, el vedea izvorând în inima sa un sentiment irezistibil de iubire, de loialitate şi de autentică măreţie.

(2009.5) 187:4.6 Dacă prin mulţimea zeflemitoare ar mai fi fost vreo persoană care să simtă naşterea credinţei în sufletul ei şi să facă apel la îndurarea lui Iisus ea ar fi fost primită cu o consideraţie afectuoasă asemănătoare celei mărturisite de tâlharul credincios.

(2009.6) 187:4.7 Imediat după ce tâlharul pocăit a auzit făgăduinţa Maestrului cum că ei se vor revedea într-o zi în Paradis, Ioana revenea din oraş şi aducând cu el pe mama sa şi un grup de aproape doisprezece femei credincioase. Ioan şi-a reluat locul pe lângă Maria, mama lui Iisus, şi a sprijinit-o. Fiul său, Iuda, era de cealaltă parte. În momentul în care Iisus şi-a coborât privirea asupra acestei scene era amiază şi i-a spus mamei sale astfel: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”. Apoi vorbindu-i lui Ioan, el spuse: „Fiule, iat-o pe mama ta!” Apoi se adresă celor doi, spunând: „Doresc să părăsiţi acest loc.” Ioan şi Iuda au îndepărtat-o deci pe Maria de Golgota. Ioan a condus-o pe mama lui Iisus în locul unde zăbovea ea în Ierusalim, apoi s-a grăbit să revină la locul răstignirii. După Paşti Maria s-a reîntors la Bethsaida şi a locuit la Ioan pentru tot restul vieţii ei pământeşti. Ea a supravieţuit mai puţin de un an morţii lui Iisus.

(2010.1) 187:4.8 După ce Maia s-a îndepărtat, celelalte femei s-au retras la mică distanţă şi au rămas să vegheze asupra lui Iisus până când el şi-a dat suflarea pe cruce. Ele erau încă acolo când trupul Maestrului a fost dat jos pentru a fi îngropat.

5. Ultima oră pe cruce

(2010.2) 187:5.1 Cu toate că era cam devreme în acest anotimp pentru un asemenea fenomen, cerul s-a întunecat puţin după amiază, ca urmare a prezenţei nisipului fin în atmosferă. Populaţia Ierusalimului ştia că aceasta semnala sosirea unei furtuni de nisip aduse de vântul cald din deşertul Arabiei. La o oră după-amiaza, cerul devenise atât de înnourat încât soarele a fost acoperit. Restul mulţimii se grăbi să se întoarcă în oraş. Când Maestrul îşi dădu viaţa, puţin după acest moment, mai puţin de treizeci de persoane erau prezente. Nu mai erau decât cei treisprezece soldaţi romani şi un grup de aproximativ cincisprezece credincioşi. Aceşti credincioşi erau toţi femei, în afară de Iuda, fratele lui Iisus, şi de Ioan Zebedeu care revenise în locul acesta chiar înainte ca Maestrul să-şi dea ultima suflare.

(2010.3) 187:5.2 Puţin după ora unu a după-amiezii, în întunecimea tot mai adâncă a violentei furtuni de nisip, Iisus a început să-şi piardă conştiinţa omenească. El rostise ultimele lui cuvinte de compătimire, de iertare şi de încurajare. Ultima sa dorinţă, referitoare la grijă faţă de mama sa, fusese exprimată. În cursul acestei ore din apropierea morţii, mintea umană a lui Iisus a recurs la repetarea a numeroase pasaje din scripturile ebraice, în special ale psalmilor. Ultimul gând conştient al lui Iisus omul era preocupat de repetarea mentală a unei părţi din cartea psalmilor, numită acum Psalmii XX, XXI şi XXII. Buzele sale se mişcau adesea însă era prea slab pentru a putea rosti cuvintele acestor pasaje, pe care el le cunoştea pe de rost, aşa cum treceau ele prin mintea lui. Doar de câteva ori cei care se găsiseră în apropiere au putut auzi citate, precum: „Ştiu că Domnul îl va salva pe unsul său” „Mâna ta va descoperi toţi duşmanii mei” şi „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Iisus nu a avut niciodată nici cea mai mică îndoială că a trăit conform voinţei Tatălui şi că îşi abandona acum viaţa trupească conform voinţei Tatălui său. El nu avea sentimentul că Tatăl l-a abandonat. El s-a mulţumit să recite în conştiinţa sa evanescentă numeroase pasaje din scripturi, dintre care Psalmul XXII care începe prin „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Se pare că acesta a fost unul dintre cele trei citate pe care le rostise destul de clar pentru a putea fi auzit de cei aflaţi în apropierea lui.

(2010.4) 187:5.3 Ultima cerere a lui Iisus în calitate de muritor a fost adresată tovarăşilor săi, formulată în jurul orei unu şi jumătate, când a spus pentru a doua oară: „Mi-e sete!” Căpitanul gărzii a umezit din nou buzele Maestrului cu acelaşi burete muiat în vin acru, numit de obicei oţet.

(2010.5) 187:5.4 Violenţa furtunii de nisip creştea şi cerul devenea din ce în ce mai întunecat. Cu toate acestea soldaţii şi micul grup de credincioşi a rămas acolo. Soldaţii se aflau în apropierea crucii, înghesuiţi unii în alţii pentru a se apăra de nisip. Mama lui Ioan şi alte câteva persoane priveau de la distanţă, dintr-un loc unde erau puţin adăpostite de o stâncă înclinată. Când Maestrul îşi dădu, în cele din urmă, ultima suflare la picioarele crucii sale se găseau Ioan Zebedeu, Iuda fratele lui Iisus, Rut sora sa, Maria Magdalena şi Rebecca, stabilită la Sepphoris.

(2011.1) 187:5.5 Chiar înainte de orele trei Iisus strigă cu o voce puternică: „S-a sfârşit! Tată, îmi pun spiritul în mâinile tale.” După ce a vorbit astfel, şi-a înclinat capul şi a abandonat lupta pentru viaţă. Văzând cum a murit Iisus, centurionul roman îşi lovi pieptul şi spuse: „Acesta a fost cu adevărat un om drept. Într-adevăr trebuie să fi fost un Fiu de Dumnezeu” şi din acel moment a început să creadă în Iisus.

(2011.2) 187:5.6 Iisus a murit ca un rege – aşa cum a şi trăit. El şi a recunoscut direct regalitatea şi a rămas stăpân pe situaţie pe toată durata acelei zile tragice. El a mers de bună voie la moartea aceea dezonorantă după ce a vegheat la ocrotirea tuturor apostolilor săi aleşi. El l-a împiedicat cu înţelepciune pe Petru să pricinuiască necazuri prin violenţa sa şi a aranjat ca Ioan să-i poată rămâne alături până la sfârşitul existenţei sale de muritor. El a revelat adevărata sa natură sinedriului ucigaş şi i-a amintit lui Pilat sursa autorităţii sale suverane în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. El a plecat spre Golgota purtându-şi propria cruce şi şi-a încheiat manifestarea lui plină de iubire ducând Tatălui din Paradis spiritul pe care l-a cucerit în calitate de muritor. După o astfel de viaţă şi în momentul unei astfel de morţi, Maestrul putea cu adevărat să spună: „S-a terminat!”

(2011.3) 187:5.7 Pentru că era ziua pregătirii atât a Paştelui, cât şi a sabatului, iudeii nu au vrut ca aceste corpuri să rămână expuse pe Golgota. Ei s-au dus deci înaintea lui Pilat pentru a-i cere ca celor trei oameni să li se rupă picioarele şi apoi să fie daţi jos de pe cruci pentru a fi aruncaţi înainte de apusul soarelui în gropile de înmormântare ale criminalilor. Ca urmare a acestei cereri, Pilat a trimis numaidecât trei soldaţi pentru a le rupe picioarele şi a da ultima lovitură lui Iisus şi celor doi tâlhari.

(2011.4) 187:5.8 Când aceşti soldaţi au sosit pe Golgota ei au executat ordinul asupra tâlharilor însă spre marea lor surpriză ei l-au găsit pe Iisus deja mort. Cu toate acestea, pentru a se asigura de decesul lui, unul dintre soldaţi îl împunse cu lancea în partea lui stângă. Era ceva obişnuit ca cei supuşi răstignirii să se menţină în viaţă pe cruce timp de două sau trei zile. Însă în cazul lui Iisus, agonia lui emoţională copleşitoare şi angoasa lui spirituală acută au provocat sfârşitul vieţii sale trupeşti în mai puţin de cinci ore şi jumătate.

6. După răstignire

(2011.5) 187:6.1 În mijlocul întunecimii furtunii de nisip, către ora trei şi jumătate, David Zebedeu a trimis ultimul său mesaj purtând vestea morţii Maestrului. El a expediat ultimul din alergătorii săi către casa Martei şi Mariei în Bethania unde presupunea că mama lui Iisus zăbovea cu restul familiei sale.

(2011.6) 187:6.2 După moartea Maestrului Ioan trimise femeile sub conducerea lui Iuda la Ilie Marcu unde ele rămăseseră până în ziua sabatului. În ceea ce-l priveşte pe Ioan, binecunoscut centurionului roman, el a rămas pe Golgota până la sosirea lui Iosif din Arimatheea şi a lui Nicodim, care aveau un ordin al lui Pilat autorizându-i să ia în primire corpul lui Iisus.

(2011.7) 187:6.3 Aşa s-a terminat o zi de tragedie şi de durere pentru un vast univers ale cărui miliarde de inteligenţe s-au înfiorat la spectacolul şocant al răstignirii formei umane întrupate a preaiubitului lor suveran. Ele erau uluite de această etalare de perversitate umană şi de insensibilitate din partea muritorilor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Cu puțin înainte de răstignire

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                                

           Cu puţin Înainte de răstignire

                                                                               
  1. Sfârşitul lui Iuda Iscarioteanul

  2. Atitudinea Maestrului

  3. Vrednicul de încredere David Zebedeu

  4. Pregătiri pentru răstignire

  5. Legătura dintre moartea lui Iisus şi Paşti

                                                                                  …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 186

Cu puţin Înainte de răstignire

(1997.1) 186:0.1 ÎN MOMENTUL în care Iisus şi acuzatorii săi au pornit spre către Irod, Maestrul s-a întors către apostolul Ioan şi i-a spus: „Ioane, tu nu mai poţi face nimic pentru mine. Mergi la mama mea şi adu-o ca să mă vadă înainte de a muri.” Atunci când Ioan a auzit rugămintea Maestrului său, şi cu toate că nu-i venea să-l lase singur printre duşmanii lui, el se grăbi să plece în Bethania, unde era reunită întreaga familie a lui Iisus în aşteptare la Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, pe care Iisus îl înviase din morţi.

(1997.2) 186:0.2 De mai multe ori în cursul dimineţii, mesagerii i-au adus Martei şi Mariei veşti despre desfăşurarea procesului lui Iisus însă familia lui Iisus nu a ajuns la Bethania decât cu câteva minute înainte ca Ioan să fi sosit cu mesajul că Iisus cerea să îşi vadă mama înainte de a muri. Dup ce Ioan Zebedeu a povestit tot ceea ce s-a întâmplat din momentul arestării lui Iisus de la miezul nopţii, Maria a plecat imediat însoţită de Ioan pentru a-l vedea pe fiul ei mai mare. În momentul în care Maria şi Ioan au ajuns la Ierusalim, Iisus, însoţit de soldaţii romani care trebuiau să-l răstignească, ajunsese deja la Golgota.

(1997.3) 186:0.3 Când Maria, mama lui Iisus, a plecat din Bethania cu Ioan la fiul ei, Rut, sora Maestrului, a refuzat să rămână în urmă cu restul familiei. Cum ea era hotărâtă să îşi însoţească mama, fratele ei, Iuda, a plecat împreună cu ea. Ceilalţi membri ai familiei Maestrului au rămas la Bethania sub conducerea lui Iacob. Cam o dată pe oră mesagerii lui David Zebedeu le aduceau veşti referitoare la desfăşurarea acelui lucru îngrozitor, condamnarea la moarte a fratelui lor, Iisus din Nazareth.

1. Sfârşitul lui Iuda Iscarioteanul

(1997.4) 186:1.1 Era aproape ora opt şi jumătate dimineaţa în această vineri când audierea lui Iisus în faţa lui Pilat a luat sfârşit, iar Maestrul a fost dat în paza soldaţilor romani care urmau să-l pună pe cruce. Imediat ce romanii l-au luat pe Iisus, căpitanul gardienilor iudei s-a întors împreună cu oamenii lui la cartierul general al templului. Şefii preoţilor şi ajutoarele lor din sinedriu i-au urmat îndeaproape pe gardieni, mergând direct la locul lor de adunare obişnuit, în sala de piatră cioplită a templului. Ei au găsit aici pe mulţi alţi membri ai sinedriului aşteptând să vadă ce se făcuse cu Iisus. În timp ce Caiafa făcea raportul său sinedriului în privinţa judecării şi condamnării lui Iisus, Iuda apăru în faţa lor reclamând recompensa lui pentru rolul pe care l-a jucat în arestarea şi condamnarea la moarte a Maestrului său.

(1997.5) 186:1.2 Toţi aceşti iudei îl detestau pe Iuda; ei nu aveau pentru trădător decât sentimente de absolut dispreţ. Pe tot parcursul judecării lui Iisus în faţa lui Caiafa şi în timpul apariţiei sale în faţa lui Pilat, Iuda a avut mustrări de conştiinţă în ceea ce priveşte mişelia lui. El a început totodată să fie oarecum dezamăgit de recompensa pe care trebuia să o primească ca plată a trădării lui Iisus. Lui nu îi plăcea deloc răceala şi rezerva autorităţilor iudaice. Cu toate acestea, el se aştepta să fie recompensat cu generozitate pentru purtarea lui laşă; el credea că va fi convocat în faţa întregului sinedriu pentru a-şi auzi propriile laude şi a vedea conferindu-i-se onoruri pe măsură ca răsplată a marelui serviciu care credea că l-a făcut naţiunii sale. Ne putem aşadar imagina marea surpriză a acestui trădător egoist când un servitor al marelui preot îl bătu pe umăr, îl chemă afară din sală şi îi spuse: ”Iuda, am fost însărcinat să te plătesc pentru trădarea lui Iisus. Iată recompensa ta.” Iar servitorul lui Caiafa îi întinse o pungă în care erau treizeci de monede de argint, preţul curent al unui bun sclav valid.

(1998.1) 186:1.3 Iuda a fost stupefiat, mut de uimire. El se grăbi să intre din nou în sală, însă uşierul îi bară calea. El dorea să facă apel la sinedriu însă nu a fost lăsat să intre. Lui Iuda nu-i venea să creadă că aceşti conducători iudei l-au fi lăsat să îşi trădeze prietenii şi Maestrul pentru a-i oferi apoi treizeci de arginţi ca recompensă. Era umilit, dezamăgit şi zdrobit. El se îndepărtă de templu, ca să zicem aşa, aproape într-un soi de transă; ca un automat, el lăsă punga să alunece în buzunarul său mare, acolo unde purtase mult timp portofelul conţinând fondurile apostolice. El rătăci prin oraş şi ieşi după mulţimea care urma să asiste la răstignire.

(1998.2) 186:1.4 Iuda zări de departe că se ridica crucea pe care era Iisus bătut în cuie. La vederea aceasta, el se reîntoarse imediat la templu, îşi croi cu drum pe lângă forţa gardianul de la poartă şi se pomeni în faţa sinedriului care era încă în toiul şedinţei. Trădătorului aproape i se tăiase răsuflarea şi era profund abătut însă a reuşit să îngăime următoarele cuvinte: „Am păcătuit prin aceea că am trădat un sânge nevinovat. Voi m-aţi insultat; mi-aţi dat bani pentru acest serviciu – cât preţul unui sclav. Mă căiesc că am făcut aceasta. Luaţi-vă banii. Vreau să mă eliberez de vinovăţia acestei fapte.”

(1998.3) 186:1.5 Auzindu-l pe Iuda, conducătorii iudei au râs de el. Unul dintre ei care şedea aproape de locul în care stătea Iuda i-a făcut semn să iasă din sală,zicând: „Maestrul tău a fost deja condamnat la moarte de către romani. Cât despre vinovăţia ta, ce ne pasă nouă? Vezi-ţi tu de treaba ta – mergi de aici.”

(1998.4) 186:1.6 Părăsind sala sinedriului Iuda scoase cele treizeci de monezi de argint din portofel şi le azvârli, împrăştiindu-le pe dalele templului. Când trădătorul ieşi, el îşi ieşise deja din fire. Iuda trecea acum prin experienţa realizării adevăratei naturi a păcatului. Toată strălucirea, toată fascinaţia şi toată beţia facerii de rău dispăruseră. Acum răufăcătorul stătea singur, faţă în faţă cu verdictul judecăţii sufletului său deziluzionat şi decepţionat. Păcatul era plin de vrajă şi de aventură când era comis, însă acum Iuda trebuia să facă faţă culegerii faptelor goale şi lipsite de romantic.

(1998.5) 186:1.7 Cel care fusese până acum ambasador pe tărâmul împărăţiei cerurilor rătăcea acum singur şi părăsit pe drumurile Ierusalimului. Disperarea sa era cumplită şi aproape absolută. El a continuat să umble prin oraş, apoi dincolo de zidurile lui până la locul izolat al văii lui Hinnom unde a urcat pe nişte stânci abrupte. Acolo şi-a dat jos cingătoare cu care era cuprins, a legat un capăt al ei de un copac, şi-a înnodat-o în jurul gâtului şi şi-a dat drumul în gol. Înainte să moară, nodul făcut de degetele lui nervoase se desfăcuse şi trupul trădătorului s-a zdrobit de stâncile ascuţite pe care a căzut.

2. Atitudinea Maestrului

(1999.1) 186:2.1 Când a fost arestat, Iisus ştia că lucrarea sa pe Pământ sub înfăţişarea unui muritor era încheiată. El înţelegea bine felul de moarte la care va fi supus şi era prea puţin preocupat de detaliile aşa-zisei lor judecări.

(1999.2) 186:2.2 În faţa sinedriului Iisus a refuzat să răspundă la mărturiilor aduse de martorii mincinoşi. Doar o singură întrebare atrăgea mereu un răspuns, fie că era pusă de prieteni, fie că era pusă de duşmani: aceea care se referea la natura şi la divinitatea misiunii sale pe Pământ. Când era întrebat dacă era Fiul lui Dumnezeu, el dădea negreşit un răspuns. El a refuzat ferm să vorbească în timpul înfăţişării sale în faţa curiosului şi şovăitorului Irod. În faţa lui Pilat el a vorbit doar atunci când a crezut că Pilat sau vre-un om sincer ar putea fi ajutat de cuvintele sale în cunoaşterea mai bună a adevărului. Iisus îi învăţase pe apostolii săi că era inutil ca ei să arunce perle porcilor şi acum îndrăznea să practice ceea ce propovăduise. Purtarea sa în acel moment dădea pilda supunerii cu răbdare a naturii umane, dublate de maiestuoasa tăcere şi de demna solemnitatea naturii divine. El era cât se poate de dispus să discute cu Pilat orice fel de chestiune referitoare la acuzaţiile politice aduse împotriva lui, despre orice chestiune recunoscută de el ca relevantă şi aflată sub jurisdicţia guvernatorului.

(1999.3) 186:2.3 Iisus era convins că voia Tatălui său era ca el să se supună cursului natural şi ordinar al evenimentelor umane, aşa cum ar trebui să facă orice altă creatură muritoare. De aceea el a refuzat chiar şi să folosească acele puteri pur umane de elocinţă convingătoare pentru a influenţa uneltirile contemporanilor săi miopi din punct de vedere social şi orbi spiritual. Cu toate că Iisus a trăit şi a murit pe Urantia, întreaga sa carieră umană, de la început până la sfârşit, a fost un spectacol menit să influenţeze şi să instruiască întregul univers local pe care l-a creat şi pe care l-a susţinut neîncetat.

(1999.4) 186:2.4 Iudeii cu vederi înguste au scos strigăte necuviincioase cerând moartea Maestrului în timp ce el rămânea într-o tăcere teribilă contemplând scena morţii unei naţiuni, a propriului lui tată pământean.

(1999.5) 186:2.5 Iisus dobândise tipul de caracter uman care poate să-şi păstreze sângele rece şi care poate să-şi afirme demnitatea în faţa insultelor repetate şi gratuite. El nu putea fi intimidat. Când a fost asaltat pentru prima dată de mărturia făcută de servitorul lui Anna, el s-a mărginit să sugereze că mai bine s-ar martori care să poată depune cum se cuvine mărturie împotriva lui.

(1999.6) 186:2.6 De la început până la sfârşitul pretinsei tale judecăţi în faţa lui Pilat, legiunile celeste de faţă nu au putut să nu răspândească în univers descrierea scenei „Pilat în judecată, în faţa lui Iisus”.

(1999.7) 186:2.7 În timpul apariţiei sale în faţa lui Caiafa, când toate mărturiile mincinoase s-au năruit, Iisus nu a ezitat să răspundă la întrebarea şefului preoţilor şi să furnizeze astfel prin propria sa mărturie, temeiul pe care tribunalul dorea să se bazeze pentru a-l acuza de blasfemie.

(1999.8) 186:2.8 Maestrul nu a manifestat nici cel mai mic interes pentru eforturilor bine intenţionate însă şovăielnice ale lui Pilat de a obţine eliberarea sa. Îi era cu adevărat milă de Pilat şi s-a străduit sincer să-i lumineze mintea întunecată. El a rămas în întregime pasiv la toate apelurile adresate de guvernatorul roman iudeilor ca aceştia să-şi retragă învinuirile criminale aduse împotriva lui. Pe toată durata tristului proces el s-a comportat cu o demnitate simplă şi cu o maiestate fără ostentaţie. El nu s-a apucat nici să îi critice pentru lipsa lor de sinceritate pe aceia care vroiau să îl asasineze atunci când îl întrebau dacă era cumva „regele iudeilor”. Cu o mică lămurire rectificatoare el a acceptat denumirea ştiind că, deşi ei aleseseră să îl respingă, chiar şi într-un sens spiritual, el ar fi fost ultimul care să reprezinte cu adevărat un şef pentru naţiunea lor.

(2000.1) 186:2.9 Iisus a vorbit puţin pe parcursul acestui proces însă suficient pentru a arăta tuturor muritorilor tipul de caracter pe care îl pot perfecţiona fiinţele umane în asociere cu Dumnezeu şi pentru a revela întregului univers modul în care Dumnezeu poate să se manifeste în viaţa unei creaturi când aceasta alege cu adevărat să facă voia Tatălui şi devine astfel un fiu activ al Dumnezeului viu.

(2000.2) 186:2.10 Iubirea sa pentru muritorii neştiutori este pe deplin pusă în lumină de răbdarea şi de marea lui stăpânire de sine în faţa loviturilor soldaţilor grosolani şi a servitorilor fără minte. El nu s-a supărat nici măcar atunci când l-au legat la ochi şi când l-au lovit în batjocură peste faţă strigându-i-se: „profeţeşte-ne nouă cine a fost acela ce te-a lovit.”

(2000.3) 186:2.11 Ceea ce zicea Pilat era mai aproape de adevăr decât ceea ce ştia, atunci când, după ce l-a biciuit pe Iisus, l-a înfăţişat mulţimii exclamând: „Iată omul!” Într-adevăr, guvernatorul roman copleşit de teamă, nici nu visa că în chiar clipa aceea universul era atent, privind spectacolul unic al preaiubitului său Fiu suveran supus unei umiliri ca aceea şi îndurând batjocura şi îmbrâncirile supuşilor muritori, întunecaţi şi decăzuţi. şi cum vorbea Pilat, expresia”Iată-l pe Dumnezeu Omul” răsuna în întreg Nebadonul. De atunci, în tot universul, nenumărate miliarde de creaturi au continuat să-l privească pe acest om în timp ce Dumnezeul din Havona – cârmuitorul suprem al universului universurilor – acceptă omul din Nazareth ca fiind împlinirea idealului creaturilor muritoare ale acestui univers local din timp şi spaţiu. În viaţa sa incomparabilă Iisus a pierdut nici un prilej de a-l revela pe Dumnezeu omului. Acum, în decursul acestor ultime episoade ale carierei sale omeneşti şi ale morţii sale, el a făcut o nouă şi emoţionantă revelaţie a omului lui Dumnezeu.

3. Vrednicul de încredere David Zebedeu

(2000.4) 186:3.1 Puţin după ce Iisus a fost dat pe mâna soldaţilor romani la sfârşitul audienţei în faţa lui Pilat, un detaşament din gardienii templului a fost trimis de urgenţă la Ghetsimani pentru a-i împrăştia sau a-i prinde pe discipolii Maestrului. Însă, cu mult timp în înaintea sosirii gărzilor, aceştia se răspândiseră deja. Apostolii se retrăseseră în ascunzători stabilite dinainte. Grecii se despărţiseră îndreptâdu-se spre diverse case din Ierusalim. Tot aşa dispăruseră şi alţi discipoli. David Zebedeu credea că duşmanii lui Iisus se vor întoarce, aşa că a mutat din timp vreo cinci sau şase corturi mai sus pe deal, aproape de locul în care Maestrul se retrăsese de atâtea ori pentru a se ruga şi a se închina. Acolo s-a gândit el să se ascundă, menţinând în acelaşi timp un centru, un post de coordonare pentru serviciul său de mesageri. De abia a părăsit David tabăra că gărzile din templu au şi sosit. Negăsind pe nimeni acolo, s-au mulţumit să de-a foc taberei şi s-au întors în grabă la templu. Auzind raportul soldaţilor, sinedriul a fost încredinţat că discipolii lui Iisus erau atât de tare înfricoşaţi şi de subjugaţi încât nu mai exista pericolul vreunei revolte şi nici al vreunei încercări de a-l scăpa pe Iisus din mâinile călăilor săi. În sfârşit, membrii sinedriului puteau să răsufle uşuraţi. Ei au încheiat şedinţa, apucând-o fiecare pe drumul lui pentru a se pregăti pentru Paşte.

(2000.5) 186:3.2 Imediat ce Pilat l-a predat pe Iisus soldaţilor romani pentru a-l răstigni, un mesager a plecat în grabă la Ghetsimani pentru a-i da de ştire lui David. În mai puţin de cinci minute curierii plecară spre Bethsaida, Pella, Filadelfia, Sidon, Shechem, Hebron, Damasc şi Alexandria purtând cu ei vestea că Iisus urma să fie răstignit de romani şi la cererea insistentă a şefilor iudei.

(2001.1) 186:3.3 În tot decursul acelei zile tragice şi până la ultimul mesaj care vestea că Maestrul a fost aşezat în mormânt, David a trimis aproape la fiecare jumătate de oră mesageri cu rapoarte la apostoli, la greci şi la familia pământeană a lui Iisus reunită la Lazăr în Bethania. Când mesagerii s-au dus cu vestea că Iisus a fost îngropat, David s-a despărţit de grupul său de curieri locali pentru a sărbătoarea Paştelui şi pentru odihna de sabat din ziua următoare. El le-a ordonat să îi aducă discret raportul duminică dimineaţă acasă la Nicodim, unde se gândea să se ascundă câteva zile împreună cu Andrei şi cu Simon Petru.

(2001.2) 186:3.4 Acest David Zebedeu, înzestrat fiind cu o judecată specifică, era singurul şi principalul discipol al lui Iisus care a fost înclinat să ia în mod literal, şi ca un fapt pozitiv, afirmaţia că Maestru va muri şi că „va reînvia în a treia zi”. David îl auzise odată pe Iisus făcând această prezicere. Având un soi de gândire practică, el şi-a propus acum să-şi strângă mesagerii duminică dimineaţă la Nicodim pentru a-i avea la dispoziţia sa, în vederea răspândirii veştii în cazul în care Iisus va reînvia din morţi. Lui David nu i-a trebuit mult până să-şi dea seama că nici unul dintre discipolii lui Iisus nu se aştepta să-l vadă ridicându-se atât de curând din mormânt. Aşadar, el a vorbit despre convingerea lui şi nu a spus nimic despre mobilizarea întregului său corp de mesageri în dimineaţa zilei de duminică, cu excepţia curierilor care au fost folosiţi vineri dimineaţa şi trimişi către oraşele îndepărtate şi către centrele de credincioşi.

(2001.3) 186:3.5 Astfel discipolii lui Iisus răspândiţi prin Ierusalim şi prin împrejurimi au s-au împărtăşit din Paşte în acea noapte şi au stat retraşi în ziua următoare.

4. Pregătiri pentru răstignire

(2001.4) 186:4.1 După ce Pilat s-a spălat pe mâini în faţa mulţimii, căutând astfel să scape de vina de a fi predat un nevinovat pentru a fi răstignit doar pentru că se temea să opună rezistenţă vociferărilor conducătorilor iudei, el a ordonat ca Maestrul să fie dat soldaţilor romani şi a dat ordin căpitanului lor ca să îl răstignească numaidecât. Preluându-l pe Iisus soldaţii l-au dus în curtea pretoriului, i-au dat jos roba pe care Irod i-a dat-o şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Aceşti soldaţi şi-au bătut joc de el şi s-au distrat pe seama lui , însă nu i-au mai aplicat alte pedepse fizice. Iisus era acum singur cu aceşti soldaţi romani. Prietenii săi se ascundeau, duşmanii săi se duseseră în drumul lor şi nici măcar Ioan Zebedeu nu era alături de el.

(2001.5) 186:4.2 Era ceva mai târziu de ora opt a acestei dimineţi când Pilat l-a predat pe Iisus soldaţilor şi era cu puţin înaintea orei nouă când au plecat către locul răstignirii. În acest interval de peste o jumătate de oră, Iisus nu a rostit nici un cuvânt. Treburile executive ale unui mare univers erau practic într-un punct mort. Gabriel şi principalii conducători ai Nebadonului erau fie reuniţi aici pe Urantia, fie atenţi la rapoartele spaţiale ale arhanghelilor într-un efort de a urma îndeaproape ceea ce i se întâmpla Fiului Omului pe Urantia.

(2001.6) 186:4.3 Când soldaţii au fost gata să plece cu Iisus spre Golgota, ei începuseră deja să fie impresionaţi de neobişnuita lui stăpânire de sine şi de extraordinara lui demnitate, precum şi de faptul ca în tăcerea sa nu se plângea de nimic.

(2001.7) 186:4.4 S-a întârziat mult cu plecarea lui Iisus la locul răstignirii, şi asta din pricina unei decizii a căpitanului, luată în ultimul minut, de a duce cu ei şi doi hoţi care fuseseră condamnaţi la moarte. Cum Iisus trebuia să fie răstignit în acea dimineaţă, căpitanul roman s-a gândit că cei doi tâlhari puteau la fel de bine să moară cu el, decât să aştepte sfârşitul festivităţilor de Paşti.

(2002.1) 186:4.5 Imediat ce tâlharii au fost puşi la dispoziţia sa, ei au fost aduşi în curte, unde aceştia s-au uitat la Iisus. Unul dintre ei îl vedea pentru prima dată, însă celălalt l-a auzit adesea vorbind atât la templu ,cât şi în lunile precedente în tabăra de la Pella.

5. Legătura dintre moartea lui Iisus şi Paşti

(2002.2) 186:5.1 Nu există nici o relaţie directă între moartea lui Iisus şi Paştele iudeilor. Este adevărat că Maestrul şi-a abandonat viaţa trupească în acea zi, ziua pregătirii Paştelui iudaic, şi aproape la ora sacrificării mieilor în templu. Însă consecinţa acestor evenimente nu indică în nici un fel că moartea Fiului Omului pe Pământ are vreo legătură cu sistemul sacrificial iudaic. Iisus era un iudeu, însă ca Fiu al omului el era un muritor al tărâmului. Evenimentele deja povestite şi cele de până la această oră în care Maestrul avea să fie răstignit sunt suficiente pentru a demonstra că moartea sa prin vremea aceea a fost o chestiune pur naturală şi aranjată de oameni.

(2002.3) 186:5.2 A fost omul, iar nu Dumnezeu cel care a plănuit şi pus în execuţie moartea lui Iisus pe cruce. Este adevărat că Tatăl a refuzat să se amestece în mersul evenimentelor omeneşti de pe Urantia, însă Tatăl Paradisului nu a declarat, nu a cerut şi nici nu a impus moartea fiului său, aşa cum a avut loc ea pe Pământ.

Este un fapt că, mai devreme sau mai târziu şi într-un fel sau altul, Iisus ar fi fost nevoit să se despartă de corpul său muritor, să pună capăt încarnării sale, însă el ar fi putut face asta prin nenumărate mijloace, fără a trebui să moară pe cruce între doi tâlhari. Aceste fapte au fost toate făcute de mâna omului şi nu de a lui Dumnezeu.

(2002.4) 186:5.3 În vremea botezului său, Maestrul împlinise deja partea tehnică a experienţei de pe pământ şi din trup necesare să-şi încheie a şaptea şi cea din urmă consacrare universală. Din acel moment Iisus şi-a îndeplinit datoria pe Pământ. Restul vieţii trăite după aceea şi chiar modul în care a murit nu a fost decât un serviciu personal din partea sa, pentru bunăstarea şi înălţarea creaturilor sale muritoare din această lume şi de pe alte lumi.

(2002.5) 186:5.4 Evanghelia bunei vestiri cum că omul muritor poate, prin credinţă, deveni conştient în spirit că este Fiul lui Dumnezeu nu depinde de moartea lui Iisus. Rămâne, cu toate acestea, adevărat că toată această evanghelie a împărăţiei a fost formidabil clarificată prin moartea Maestrului, însă ea a fost şi mai mult clarificată prin viaţa lui.

(2002.6) 186:5.5 Tot ceea ce Fiul Omului spune sau face pe Pământ înfrumuseţează considerabil doctrinele filiaţiei cu Dumnezeu şi a fraternităţii oamenilor însă aceste raporturi esenţiale între Dumnezeu şi oameni sunt inerente faptelor universale ale iubirii lui Dumnezeu pentru creaturile sale şi ale compasiunii înnăscute a Fiilor divini. Aceste relaţii emoţionante şi frumoase din punct de vedere divin dintre om şi Creatorul său pe această lume şi pe toate celelalte lumi ale universului de universuri au existat din întreaga eternitate. Ele nu depind în nici un sens de practica manifestărilor periodice ale Fiilor Creatori ai lui Dumnezeu care îmbracă astfel natura şi înfăţişarea inteligenţelor create de către ei ca parte a preţului pe care trebuie să-l plătească pentru a dobândi definitiv suveranitatea nelimitată asupra universurilor locale respective.

(2002.7) 186:5.6 Tatăl care este în Ceruri l-a iubit la fel de mult pe omul muritor de pe Pământ înainte de viaţa şi de moartea lui Iisus pe Urantia, exact aşa cum l-a iubit şi după această manifestare transcendentală de asociere a omului cu Dumnezeu. această grandioasă operaţiune de întrupare a Dumnezeului Nebadonului în calitate de om pe Urantia nu ar putea spori atributele Tatălui etern infinit şi universal însă ea îi îmbogăţeşte şi îi luminează pe toţi ceilalţi administratori şi creatori ai universului Nebadonului. Tatăl care este în Ceruri nu ne iubeşte mai mult datorită acestei manifestări a lui Mihail, însă toate celelalte inteligenţe celeste au o iubire mai mare pentru noi. Aceasta ţine de faptul că nu numai Iisus a făcut o revelare a lui Dumnezeu oamenilor, ci a făcut şi o nouă revelaţie a oamenilor zeilor şi inteligenţelor celeste ale universului universurilor.

(2003.1) 186:5.7 Iisus nu urmează să moară cu titlul de sacrificiu pentru păcat. El nu are să ispăşească vinovăţia morală, intrinsecă a rasei umane. Omenirea nu este rasial vinovată în felul acesta în faţa lui Dumnezeu. Vinovăţia este doar o chestiune de păcat personal şi de rebeliune conştientă şi deliberată împotriva voii Tatălui şi administrării Fiilor săi.

(2003.2) 186:5.8 Păcatul şi rebeliunea nu au nimic de-a face cu planul fundamental de consacrare a Fiilor Paradisiaci ai lui Dumnezeu cu toate că ni se pare că planul de mântuire este o caracteristică provizorie a planului de consacrare.

(2003.3) 186:5.9 Dumnezeu ar fi salvat muritorii de pe Urantia într-un mod la fel de eficient şi absolut sigur şi dacă Iisus nu ar fi fost condamnat la moarte de mâna crudă a muritorilor ignoranţi. Dacă Maestrul ar fi fost primit favorabil de muritorii de pe Pământ şi dacă ar fi plecat de pe Urantia abandonând la voia lui viaţa trupească, faptul iubirii lui Dumnezeu şi al compătimirii Fiului – faptul filiaţiei cu Dumnezeu – nu ar fi fost deloc afectat. Voi, muritorii, sunteţi Fiii lui Dumnezeu şi pentru a transpune în faptă acest adevăr în experienţa voastră personală nu vi se cere decât un singur lucru: credinţa voastră născută din spirit.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Judecata în fața lui Pilat

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                              

        Judecata în faţa lui Pilat

                                                                               
  1. Pontius Pilat

  2. Iisus apare în faţa lui Pilat

  3. Audierea în particular de către Pilat

  4. Iisus în faţa lui Irod

  5. Iisus din nou în faţa lui Pilat

  6.  Ultimul apel al lui Pilat

  7.  Ultima confruntare cu Pilat

  8.  Tragica renunţare a lui Pilat

                                                                                  …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 185

Judecata în faţa lui Pilat

(1987.1) 185:0.1 ÎN ACEASTĂ vineri, 7 aprilie, a anului 30, puţin după ora 6 dimineaţa, Iisus a fost adus în faţa lui Pilat, procuratorul roman care guverna Iudeea, Samaria şi Idumea sub supravegherea imediată a guvernatorului Siriei. Gardienii templului l-au adus pe Maestru, legat, în faţa guvernatorului roman. El era escortat de aproximativ cinci zeci dintre acuzatorii săi, inclusiv membrii sinedriului tribunalului (în principal saduchei), de Iuda Iscariotul, de marele preot Caiafa şi de apostolul Ioan. Anna nu se prezentă în faţa lui Pilat.

(1987.2) 185:0.2 Pilat se trezise şi era gata să-i primească pe aceşti vizitatori matinali. Oamenii care cu o seară mai înainte obţinuseră consimţământul său pentru folosirea soldaţilor romani la arestarea lui Iisus îl înştiinţaseră pe Pilat că Iisus va fi adus dimineaţa devreme în faţa lui. Se făcuseră aranjamente ca judecata să aibă loc în faţa pretoriului, o clădire ataşată fortăreţei Antonia, unde Pilat şi soţia sa îşi făceau cartierul general când se opreau la Ierusalim.

(1987.3) 185:0.3 Pilat a condus o mare parte a interogării lui Iisus în sălile pretoriului, însă judecata publică a avut loc afară pe treptele scării ce ducea către intrarea principală. Era o concesie făcută iudeilor, care refuzau să intre în casa unui gentil unde poate că se folosea drojdie în acea zi de pregătire a Paştelui. Dacă ar fi intrat acolo, aceasta nu numai că i-ar fi făcut necuraţi pentru ceremonii şi, de aceea, excluşi de la orice participare la sărbătoarea de recunoştinţă de după-amiază, însă atunci ar fi fost necesar să se supună ceremoniilor de purificare de după apusul soarelui pentru a putea fi admişi la împărtăşirea cinei de Paşti.

(1987.4) 185:0.4 Cu toate că aceşti iudei nu aveau deloc conştiinţa încărcată atunci când unelteau la asasinarea lui Iisus pe o cale legală, nu erau mai puţin scrupuloşi în ceea ce priveşte toate aceste probleme de curăţire ceremonială şi de regularitate tradiţională. Iar aceşti iudei nu au fost singurii care nu au recunoscut înaltele şi sfintele obligaţii de natură divină, în vreme ce acordau o atenţie meticuloasă unor lucruri de puţină importanţă pentru bunăstarea umană atât în timp, cât şi în eternitate.

1. Pontius Pilat

(1987.5) 185:1.1 Dacă Pontus Pilat nu ar fi fost un guvernator destul de bun al provinciilor minore, Tiberiu nu ar fi suportat rămânerea acestuia ca procurator al Iudeii timp de zece ani. Cu toate că Pilat a fost un administrator destul de bun, din punct de vedere moral era un laş. El nu avea deschiderea necesară pentru a înţelege natura rostului său în calitate de guvernator al iudeilor. El nu a înţeles faptul că aceşti evrei aveau o religie reală, o credinţă pentru care erau gata să moară şi că milioane şi milioane dintre ei, răspândiţi din loc în loc prin imperiu considerau Ierusalimul ca locul înalt al credinţei lor şi respectau sinedriul ca fiind cel mai înalt tribunal de pe Pământ.

(1988.1) 185:1.2 Pilat nu îi iubea pe iudei, iar ura sa profundă începuse să se manifeste de timpuriu. Dintre toate provinciile romane nici una nu era mai dificil de guvernat decât Iudeea. Pilat nu a înţeles niciodată cu adevărat problemele ridicate de administrarea iudeilor. De aceea, încă de la începutul experienţei sale de guvernator, el făcuse o serie de greşeli aproape fatale, echivalând aproape cu o sinucidere. Acestea au fost erorile care au dat iudeilor o atât de mare putere asupra sa. Când vroiau să influenţeze deciziile sale le era suficient să îl ameninţe cu o revoltă şi Pilat capitula rapid. Această aparentă nestatornicie sau această lipsă de curaj moral ale procuratorului proveneau în principal din amintirea unui anumit număr de controverse cu iudeii din care a ieşit de fiecare dată învins. Iudeii ştiau că lui Pilat îi era frică de ei şi se temea de poziţia sa înaintea lui Tiberiu. Cunoscând această situaţie ei se foloseau de ea în dezavantajul guvernatorului în numeroase ocazii.

(1988.2) 185:1.3 Defavoarea lui Pilat pe lângă iudei rezulta din mai multe întâlniri nefericite. Mai întâi, el nu a luat în serios prejudecata lor profund înrădăcinată contra tuturor imaginilor considerate ca simbol de idolatrie. El a permis deci soldaţilor săi să intre în Ierusalim fără să înlăture efigiile Cezarului de pe stindardele lor, după cum soldaţii romani aveau obiceiul să o facă sub predecesorul său. O delegaţie numeroasă de iudei l-a aşteptat pe Pilat timp de cinci zile şi l-a implorat să înlăture aceste embleme de pe steagurile militare. El a refuzat categoric să satisfacă cererea lor şi i-a ameninţat cu omorârea pe loc. Fiind el însuşi un sceptic, Pilat nu înţelegea că oamenii care aveau puternice sentimente religioase nu ezitau să moară pentru convingerile lor religioase. El a fost deci consternat atunci când aceşti iudei s-au strâns în faţa palatului său şi într-un gest de sfidare şi-au plecat capetele până la pământ şi l-au înştiinţat că erau gata să moară. Pilat a realizat atunci că de fapt doar lansase o ameninţare pe care nu avea de gând s-o ducă la îndeplinire. El a cedat şi a ordonat ca emblemele să fie înlăturate de pe drapelele soldaţilor lui din Ierusalim. Din ziua aceea el a fost într-o mare măsură supus capriciilor conducătorilor iudei care au descoperit astfel slăbiciunea sa consecventă, aceea de a face ameninţări pe care nu îndrăznea să le făptuiască.

(1988.3) 185:1.4 Pilat s-a decis ulterior să-şi recapete prestigiul şi, în consecinţă, el a agăţat de zidurile palatului lui Irod din Ierusalim efigiile împăratului, aşa cum erau folosite de obicei în semn de închinare în faţa Cezarului. Când iudeii au protestat el a fost neclintit. Când a refuzat să acorde atenţie protestelor lor, iudeii au lansat un apel prompt către Roma iar împăratul a ordonat imediat ca emblemele ofensatoare să fie înlăturate. După aceea stima faţă de Pilat s-a diminuat şi mai mult.

(1988.4) 185:1.5 Un alt lucru care a fost în defavoarea lui printre iudei a fost acela că el a îndrăznit să ia bani din vistieria templului în vederea construirii unui apeduct pentru a se furniza apă milioanelor de vizitatori ai Ierusalimului în zilele marilor sărbători religioase. Iudeii socoteau că doar sinedriul putea să dispună de fondurile templului. Ei nu au încetat niciodată să rostească vorbe de ocară la adresa lui Pilat în ceea ce priveşte această dispoziţie judecată drept abuzivă. Decizia sa a provocat cel puţin douăzeci de plângeri şi a făcut să se verse mult sânge. Ultima dintre aceste grave răzvrătiri a avut legătură cu masacrare chiar la picioarele altarului a unui numeros grup de galileeni în cursul slujbei lor acolo.

(1988.5) 185:1.6 Este semnificativ să se constate că, pe de o parte, acest şef roman oscilant l-a sacrificat pe Iisus de frica iudeilor şi pentru a-şi apăra situaţia personală şi că, pe de altă parte, el a fost în cele din urmă revocat din cauza inutilei masacrări a samaritenilor pe temeiul pretenţiilor unui fals Mesia care conducea nişte trupe la muntele Garizim unde pretindea că vasele templului au fost îngropate. Aprige au fost răzvrătirile care au izbucnit atunci când acesta nu a reuşit să arate ascunzătoarea vaselor sacre aşa cum făgăduise. Ca urmare a acestui episod, legatul Siriei i-a ordonat lui Pilat să se întoarcă la Roma. Tiberiu a murit în timp ce Pilat era în drum către Roma, iar mandatul lui Pilat ca procurator al Iudeii nu a fost reînnoit. El nu şi-a revenit niciodată complet din regretabila decizie prin care şi-a dat acordul la crucificarea lui Iisus. Negăsind nici o favoare în ochii noului împărat, el s-a retras în provincia Lausanne unde, mai târziu, s-a sinucis.

(1989.1) 185:1.7 Claudia Procula, soţia lui Pilat, auzise multe despre Iisus prin camerista sa, o feniciană care credea în evanghelia împărăţiei. După moartea lui Pilat Claudia a jucat un rol important în răspândirea bunei vestiri.

(1989.2) 185:1.8 Şi toate acestea explică o mare parte a evenimentelor acestei tragice dimineţi de vineri. Este uşor înţeles de ce iudeii s-au încumetat asupra să-i dicteze lui Pilat – făcându-l să se trezească la ora şase de dimineaţă pentru a-l judeca pe Iisus – şi, de asemenea, de ce nu au ezitat să îl ameninţe cu acuzarea de trădare faţă de împărat dacă ar fi avut îndrăzneala să refuze cererea lor de a-l trimite pe Iisus la moarte.

(1989.3) 185:1.9 Un guvernator roman vrednic de acest nume şi care nu ar fi fost implicat într-un mod atât de dezavantajos în treburile conducătorilor iudei nu ar fi permis niciodată acestor fanatici religioşi, însetaţi de sânge, să condamne la moarte un om pe care el însuşi l-a declarat acuzat de ei pe nedrept şi fără nici o vină. Roma a făcut o mare gafă, o greşeală cu consecinţe profunde asupra treburilor pământeşti atunci când l-a trimis pe acest mediocru Pilat să guverneze Palestina. Bine ar fi fost dacă Tiberiu le-ar fi trimis iudeilor cel mai bun administrator provincial al imperiului.

2. Iisus apare în faţa lui Pilat

(1989.4) 185:2.1 Când Iisus şi acuzatorii săi s-au strâns în faţa sălii de judecată a lui Pilat, guvernatorul roman a ieşit în faţă şi a întrebat, adresându-se companiei adunate: „Ce acuzaţii aduceţi împotriva acestui om?” Saducheii şi consilierii care îşi asumaseră sarcina de a-l înlătura din calea lor pe Iisus hotărâseră să se prezinte în faţa lui Pilat pentru a cere confirmarea sentinţei la moarte pronunţată contra lui Iisus, însă fără a avansa nici o acuzaţie precisă. De aceea purtătorul de cuvânt al tribunalului sinedriului i-a răspuns lui Pilat: „Dacă omul acesta nu ar fi fost un răufăcător, atunci nu ţi l-am fi predat ţie.”

(1989.5) 185:2.2 Când Pilat remarcă faptul că nu le convenea să formuleze acuzaţiile lor contra lui Iisus, cu toate că ştia că îşi petrecuseră toată noaptea în deliberări asupra vinovăţiei sale, el le-a răspuns: „De vreme ce nu aţi căzut de acord asupra unor acuzaţi precise, de ce nu îl duceţi pe omul acesta pentru a fi judecat după propriile voastre legi?”

(1989.6) 185:2.3 Atunci grefierul tribunalului sinedriului îi spuse lui Pilat: „Noi nu avem dreptul să trimitem un om la moarte şi acest tulburător al liniştii naţiunii noastre merită să moară pentru tot ceea ce a făcut. De aceea am venit aici în faţa ta pentru a ni se confirma această decizie.”

(1989.7) 185:2.4 Această încercare de scăpare din faţa guvernatorului roman revelează atât răutatea şi înverşunarea membrilor sinedriului îndreptate împotriva lui Iisus, cât şi lipsa lor de respect pentru imparţialitatea, pentru onoarea şi pentru demnitatea lui Pilat. Ce necuviinţă din partea acestor cetăţeni supuşi să apară în faţa guvernatorului provinciei lor cerând un decret de execuţie contra unui om înainte de a i se permite acestui om o judecată dreaptă şi chiar fără a aduce împotriva lui acuzaţii precise de crimă!

(1989.8) 185:2.5 Pilat ştia ceva despre faptele lui Iisus printre iudei. El a dedus că acuzaţiile care ar putea fi aduse împotriva lui aveau legătură cu încălcarea legilor ecleziastice iudaice şi, de aceea, căuta să-l trimită pe Iisus în faţa propriului lor tribunal. Printre altele, Pilat s-a bucurat că i-a făcut să mărturisească public că erau neputincioşi în pronunţarea şi executarea unei sentinţe de moarte, chiar împotriva unui membru al propriei lor rase pe care ajunseseră să îl dispreţuiască cu o vrajbă amarnică şi pizmaşă.

(1990.1) 185:2.6 Cu câteva ceasuri mai devreme, cu puţin înainte de miezul nopţii şi după ce a aprobat folosirea soldaţilor romani pentru arestarea sa secretă pe Iisus, Pilat a aflat mai multe despre Iisus şi despre învăţătura sa de la soţia sa, Claudia, care era într-o oarecare măsură convertită la iudaism şi care a devenit mai târziu o credincioasă în evanghelia lui Iisus.

(1990.2) 185:2.7 Lui Pilat i-ar fi plăcut să amâne această audienţă, însă el a văzut că aceşti conducători iudei erau hotărâţi să urmărească rezolvarea cazului lor. El ştia că această dimineaţă de vineri nu era doar una de pregătire a Paştelui, ci şi ziua pregătirii sabatului iudaic de odihnă şi de închinare.

(1990.3) 185:2.8 Pilat fiind extrem de sensibil la maniera lipsită de respect în care îl abordaseră iudeii, nu era dispus să îşi dea acordul la cererea lor de a-l condamna pe Iisus la moarte fără judecată. După ce aşteptase deci câteva momente pentru a-i lăsa să îşi prezinte acuzaţiile contra deţinutului, el se întoarse spre ei şi spuse: „Nu voi condamna acest om la moarte fără judecată şi nu voi consimţi la audierea lui până nu îmi veţi prezenta în scris acuzaţiile voastre împotriva lui.”

(1990.4) 185:2.9 Când marele preot şi ceilalţi membri ai sinedriului l-au auzit pe Pilat spunând acestea făcură semn grefierului curţii care îi înmână lui Pilat acuzaţiile scrise împotriva lui Iisus. Şi aceste acuzaţii erau:

(1990.5) 185:2.10 ””Tribunalul sinedriului socoteşte că acest om este un răufăcător şi un tulburător al naţiunii noastre făcându-se vinovat de:

(1990.6) 185:2.11 ”1. Perverti naţiunii noastre şi îndemnarea poporului la revoltă.

(1990.7) 185:2.12 ”2. Interzicerea oamenilor de a plăti tribut Cezarului.

(1990.8) 185:2.13 ”3. Autointitularea sa drept rege al iudeilor şi propovăduirea întemeierii unei noi împărăţii.”

(1990.9) 185:2.14 Iisus nu fusese nici judecat după reguli, nici condamnat după lege în nici una dintre aceste acuzaţii. El nici măcar nu le auzise în momentul în care fuseseră formulate pentru prima dată, însă Pilat a ordonat să fie adus de la pretoriu, acolo unde se afla în paza gărzilor, şi a insistat ca aceste acuzaţii să-i fie repetate şi înaintea lui Iisus.

(1990.10) 185:2.15 Când Iisus le-a auzit, el ştia bine că nu fusese audiat asupra acestor chestiuni în faţa tribunalului iudeu. Ioan Zebedeu şi acuzatorii ştiau asta la fel de bine, însă Iisus nu a dat nici un răspuns la aceste false acuzaţii. Chiar şi atunci când Pilat l-a rugat să răspundă acuzatorilor săi, el a continuat să tacă din gură. Pilat a fost atât de uimit de nedreptatea întregii proceduri şi atât de impresionat de tăcuta şi stăpânita îndurare ale lui Iisus încât a hotărât să ia prizonierul înăuntru şi să-l îi pună întrebări personal.

(1990.11) 185:2.16 Mintea lui Pilat era prinsă în confuzie. Temându-se de iudei, în inima sa, el era puternic mişcat în spiritul său la vederea lui Iisus care stătea maiestuos în faţa acuzatorilor săi însetaţi de sânge şi îi privea nu cu un dispreţ tăcut, ci cu o expresie de sinceră milă şi de tristă afecţiune.

3. Audierea în particular de către Pilat

(1991.1) 185:3.1 Pilat i-a dus pe Iisus şi pe Ioan Zebedeu într-o încăpere privată, lăsând gardienii afară, în sala cea mare, şi rugând prizonierul să se aşeze, se aşeză şi el alături şi îi puse mai multe întrebări. Pilat îşi începu discuţia cu Iisus asigurându-l că nu credea în prima acuzaţie, în faptul că Iisus pervertea naţiunea şi îndemna la revoltă. Apoi întrebă: „Ai propovăduit vreodată că trebuie să se refuze tributul cuvenit Cezarului?” Iisus îl arătă pe Ioan cu degetul şi spuse: „Întreabă-l pe acela sau pe orice altă persoană care a auzit învăţătura mea.” Pilat îl întrebă atunci pe Ioan asupra acestei chestiuni a tributului şi Ioan a depus mărturie în privinţa învăţăturii Maestrului său şi a explicat că Iisus şi apostolii săi plăteau taxe atât Cezarului, cât şi trezoreriei templului. Atunci când Pilat a terminat cu întrebările adresate lui Ioan, îi spuse acestuia: „Vezi de nu spune nimănui că am vorbit cu tine”, iar Ioan nu a dezvăluit niciodată acest episod.

(1991.2) 185:3.2 Pilat se întoarse apoi pentru a pune şi alte întrebări lui Iisus, spunând: „Acum, în privinţa celei de a treia acuzaţii contra ta: eşti tu regele iudeilor?” Datorită faptului că vocea lui Pilat părea să aibă o intonaţie sinceră, Iisus îi zâmbi procuratorului şi zise: Pilat, pui întrebarea aceasta de la tine însuţi ori ai luat-o de la acuzatorii mei?” La care guvernatorul răspunse cu un ton puţin indignat: „Sunt eu iudeu? Propriul tău popor şi şefii preoţilor mi te-au predat mie şi mi-au cerut să te condamn la moarte. Pun la îndoială validitatea acuzaţiilor lor şi doar încerc să aflu pentru mine ceea anume ai făcut. Spune-mi,a ai zis tu că eşti regele iudeilor şi ai căutat oare să întemeiezi un nou regat?”

(1991.3) 185:3.3 Iisus îi spuse atunci lui Pilat: „Oare nu îţi dai seama că împărăţia mea nu este al acestei lumi? Dacă era al acestei lumi discipolii mei s-ar fi bătut cu siguranţă pentru a nu fi dat pe mâna iudeilor. Prezenţa mea aici, în faţa ta şi în aceste lanţuri este suficientă pentru a arăta tuturor oamenilor că împărăţia mea este un domeniu spiritual, însăşi fraternitatea oamenilor care au devenit fii ai lui Dumnezeu prin credinţă şi prin iubire. Această mântuire le este oferită atât gentililor, cât şi iudeilor.”

(1991.4) 185:3.4Atunci, la urma urmei, eşti un rege” spuse Pilat. Iar Iisus răspunse: Da, sunt un fel de rege, iar împărăţia mea este familia celor care prin credinţă sunt fiii Tatălui meu care este în Ceruri. Sunt născut în această lume cu scopul de a-l revela pe Tatăl meu tuturor oamenilor şi a depune mărturie pentru adevărul lui Dumnezeu. Şi chiar şi acum eu îţi declar ţie că oricine iubeşte adevărul aude vocea mea.”

(1991.5) 185:3.5 Atunci Pilat spuse, pe jumătate ironic şi pe jumătate sincer: „Adevărul, ce este adevărul – cine ştie?”

(1991.6) 185:3.6 Pilat nu era capabil nici să pătrundă adâncimea cuvintelor lui Iisus, nici să înţeleagă natura împărăţiei sale spirituale, însă era acum sigur că prizonierul nu făcuse nimic care să merite moartea. O singură privire aruncată asupra lui Iisus, faţă în faţă, era suficientă pentru a-l convinge chiar şi pe Pilat că acest om blând şi istovit, însă integru şi maiestuos, nu era un revoluţionar sălbatic şi periculos care ar aspira la urcarea pe tronul temporar al Israelului. Pilat credea că a înţeles ceva din ceea ce spusese Iisus, calificându-se drept rege, căci cunoştea învăţăturile stoice care susţineau că „omul înţelept este un rege”. Pilat a fost în întregime convins că în loc de a fi un răzvrătit periculos, Iisus nu era nici mai mult nici mai puţin decât un vizionar inofensiv, un inocent fanatic.

(1991.7) 185:3.7 După ce l-a audiat pe Maestru, Pilat s-a întors la şefii preoţilor şi la acuzatorii lui Iisus şi le-a spus: „L-am audiat pe omul acesta şi nu-i aflu nici o vină. Eu nu cred că el este vinovat de acuzaţiile pe care le-aţi adus împotriva lui. Cred că trebuie să fie eliberat.” Când iudeii au auzit aceasta au fost cuprinşi de o furie atât de mare încât au început să strige cu sălbăticie că Iisus trebuie să moară. Unul dintre membrii sinedriului a urcat plin de îndrăzneală până la Pilat şi a zis: „Acest om răzvrăteşte poporul de la Galileea şi până în toată Iudea. Este un făcător de dezordine şi un răufăcător. Vei regreta mult dacă îi dai drumul acestui om.”

(1992.1) 185:3.8 Pilat era în mare cumpănă, neştiind încă ce să facă cu Iisus; de aceea, atunci când i-a auzit pe iudei spunând că Iisus şi-a început lucrarea în Galileea, el s-a gândit să evite responsabilitatea de a da o sentinţă finală, măcar să câştige timp pentru de gândire, trimiţându-l pe Iisus în faţa lui Irod, care se afla pe atunci în Ierusalim pentru a asista la Paşti. Pilat s-a gândit, totodată, că acest gest ar atenua o parte din amarnica ranchiună care exista de câtăva vreme între el şi Irod, ca urmare a numeroaselor neînţelegeri asupra unor chestiuni de jurisdicţie.

(1992.2) 185:3.9 Pilat chemă atunci gărzile şi le spuse: „Acest om este un galileean. Conduceţi-l imediat în faţa lui Irod şi după ce Irod îl va fi audiat veniţi să-mi raportaţi concluziile sale”. Şi gărzile l-au condus pe Iisus la Irod.

4. Iisus în faţa lui Irod

(1992.3) 185:4.1 Cât timp a stat în Ierusalim, Irod Antipa el a locuit în vechiul palat macabeean al lui Irod cel Mare. în această reşedinţă a fostului rege, Iisus a fost adus de gardienii templului, urmat de acuzatorii săi şi de o mulţime tot mai mare. Irod auzise de mult timp vorbindu-se despre Iisus şi era curios să-l cunoască. Când Fiul Omului s-a aflat în faţa lui, în această dimineaţă de vineri, vicleanul idumeean nu îşi aminti nici măcar o clipă de băiatul care altădată i se înfăţişase la Sephoris cerând dreptate în privinţa banilor datoraţi tatălui său, care murise într-un accident în timp ce lucra la unul din edificiile publice. După câte îşi amintea Irod, el nu-l văzuse niciodată pe Iisus, cu toate că îşi făcuse multe griji din pricina lui în perioada în care activitatea Maestrului se concentrase în Galileea. Acum că Iisus era deţinut de Pilat şi de iudei, Irod era dornic să-l vadă, simţindu-se ferit de orice alte necazuri din partea lui Iisus pe viitor. Irod auzise mult vorbindu-se despre miracolele înfăptuite de Iisus şi spera realmente să îl vadă făcând vreo minune.

(1992.4) 185:4.2 Atunci când gărzile l-au adus pe Iisus în faţa lui Irod, tetrarhul a fost impresionat de înfăţişarea sa impunătoare şi de seninătatea chipului său. Timp de un sfert de oră Irod îi puse întrebări lui Iisus, însă Maestrul nu a vrut să răspundă. Irod îl luă peste picior îndemnându-l să facă un miracol, însă Iisus nu a vrut nici să răspundă la numeroasele lui întrebări, nici să reacţioneze la ironiile lui.

(1992.5) 185:4.3 Atunci Irod se întoarse către şefii preoţilor şi ai saducheilor şi îşi aplecă urechea către acuzaţiile lor. El auzi tot ceea ce i se spusese lui Pilat şi încă şi mai mult în privinţa pretinsele rele săvârşite de Fiul Omului. În cele din urmă, convins că Iisus nici nu va vorbi şi nu va face nici un miracol pentru el, Irod, după ce s-a mai distrat o vreme pe seama lui, l-a îmbrăcat cu o veche robă regală de purpură şi îl trimise înapoi la Pilat. Irod ştia că nu avea nici o jurisdicţie asupra lui Iisus în Iudeea. Cu toate că era bucuros să creadă că în sfârşit avea să scape de Iisus în Galileea, era împăcat că responsabilitatea de a-l trimite la moarte îi revenea lui Pilat. Irod nu şi-a revenit niciodată complet din teama de care suferea ca de un blestem după ce l-a executat pe Ioan Botezătorul. Uneori lui Irod îi era teamă şi ca nu cumva Iisus să fie tot Ioan reînviat din morţi. Acum era eliberat de frica aceea, căci băgase de seamă că Iisus era o personalitate mult diferită de francul şi fiorosul profet care îndrăznise să denunţe şi să condamne viaţa sa privată.

5. Iisus din nou în faţa lui Pilat

(1993.1) 185:5.1 Când gărzile l-au adus pe Iisus la Pilat, acesta din urmă a ieşit pe treptele din faţă ale pretoriului unde fusese pus scaunul său de judecată şi, convocându-i pe şefii preoţilor şi pe membrii sinedriului le spuse: ”Aţi adus acest om înaintea mea acuzându-l că perverteşte poporul, că interzice plata impozitelor şi că se pretinde rege al iudeilor. L-am audiat şi nu l-am găsit vinovat de aceste acuzaţii. În realitate, nu i-am găsit nici o vină. Apoi l-am trimis la Irod şi tetrarhul trebuie să fi ajuns la aceleaşi concluzii, deoarece mi l-a trimis înapoi. Acest om nu a comis, cu siguranţă, nimic care să merite moartea. Dacă credeţi totuşi că trebuie să fie disciplinat în vreun fel, eu sunt dispus să îl pedepsesc înainte de a-l elibera.”

(1993.2) 185:5.2 În momentul în care iudeii au început să-şi strige protestele împotriva eliberării lui Iisus, o mare mulţime urcase sus la pretoriu pentru a îi cere lui Pilat să elibereze un prizonier în onoarea sărbătorii de Paşti. De câtva timp guvernatorii romani aveau obiceiul de a permite populaţiei să aleagă un prizonier ori un condamnat care să fie graţiat în perioada Paştelui. Acum că această mulţime venise în faţa lui pentru a cere eliberarea unui prizonier, Iisus fiind atât de recent în mare favoare pe lângă mulţimi. Pilat a avut ideea că s-ar putea sustrage din această chestiune neplăcută, propunând grupului să elibereze acest om din Galileea ca garanţie a bunăvoinţei sale cu prilejul Paştelui, din moment ce Iisus era acum un prizonier în faţa locului său de judecată.

(1993.3) 185:5.3 În timp ce mulţimea se aduna pe treptele clădirii, Pilat auzi nişte voci strigând numele unuia Baraba. Baraba era un agitator politic notoriu, hoţ şi asasin, fiu al unui preot şi fusese recent prins în flagrant delict de viol şi de ucidere pe drumul Ierihonului. El fusese condamnat la moarte şi sentinţa trebuia să fie executată imediat după sărbătorile de Paşti.

(1993.4) 185:5.4 Pilat se ridică şi explică mulţimii că Iisus i-a fost adus de şefii preoţilor care cereau moartea sa formulând anumite acuzaţii însă el nu credea că acest om merita moartea. Pilat spuse: „Atunci preferaţi să îl eliberaţi pe acest Baraba asasinul sau pe Iisus din Galileea?” Când Pilat vorbise astfel, şefii preoţilor şi consilierii sinedriului strigară cu toată puterea: „Baraba, Baraba!” Şi când oamenii adunaţi văzură că şefii preoţilor vroiau ca Iisus să fie trimis la moarte, ei se alăturară îndată celor care reclamau execuţia sa, în timp ce strigau în gura mare pentru eliberarea lui Baraba.

(1993.5) 185:5.5 Cu câteva zile mai înainte, aceeaşi mulţime îl privise pe Iisus cu o teamă respectuoasă însă ea nu mai avea consideraţie pentru un om care, după ce a pretins că este Fiul lui Dumnezeu, se găsea acum prizonier al principalilor preoţi şi conducători şi adus la judecată în faţa lui Pilat, cu riscul de a fi condamnat la moarte. Iisus putea fi un erou în ochii populaţiei când alunga din templu pe cămătari şi pe negustori, însă nu atunci când era un prizonier lipsit de rezistenţă în mâinile duşmanilor săi şi când viaţa sa era în joc.

(1993.6) 185:5.6 Pilat se mânie văzându-i pe şefii preoţilor clamând graţierea unui asasin notoriu şi urlând pentru a obţine sângele lui Iisus. El le-a văzut răutatea şi vrajba şi a sesizat prejudecăţile şi invidia lor. Aşadar le spuse: „Cum puteţi alege viaţa unui asasin în locul vieţii acestui om a cărui mare crimă constă în a se numi simbolic drept rege al iudeilor?” Dar n-a fost o afirmaţie înţeleaptă din partea lui Pilat. Iudeii erau un popor mândru, aflaţi acum sub jugul politic roman, însă sperând la venirea unui Mesia care îi va fi eliberat de aservirea lor gentililor cu o mare desfăşurare de putere şi de glorie. La ideea că acest învăţător cu purtarea blândă şi care propovăduia doctrine stranii, şi care era acum arestat şi acuzat de crime ce impuneau pedeapsa cu moartea putea fi invocată ca „rege al iudeilor”, ei au încercat un resentiment mai mare decât şi-ar fi putut închipui Pilat vreodată. Ei luară această remarcă ca pe o insultă împotriva a tot ceea ce considerau ei sacru şi onorabil în existenţa lor naţională şi de aceea începură să ceară eliberarea lui Baraba şi moartea lui Iisus.

(1994.1) 185:5.7 Pilat ştia că Iisus era nevinovat de acuzaţiile aduse împotriva lui şi dacă ar fi fost un judecător integru şi curajos l-ar fi achitat şi eliberat însă lui îi era teamă să îi sfideze aceşti iudei înfuriaţi. În timp ce tot ezita să-şi facă datoria, sosi un mesager care îi înmână un mesaj pecetluit de la soţia sa, Claudia.

(1994.2) 185:5.8 Pilat făcu cunoscut auditoriului său dorinţa sa de a citi comunicarea pe care tocmai o primise înainte de a relua examinarea problemei care era dezbătută atunci. El deschise scrisoarea soţiei sale şi citi: „Te implor să nu participi cu nimic la condamnarea acestui om integru şi inocent pe care îl numesc Iisus. Am suferit mult în vis în această noapte din cauza lui.” Această notă venind de la Claudia nu numai că la supărat tare pe Pilat, ducând aşadar la întârzierea judecării chestiunii în cauză, ci,totodată, , din nefericire, le-a lăsat conducătorilor iudei un timp considerabil pentru a circula liberi prin mulţime. Ei au profitat de aceasta pentru a îndemna populaţia să ceară eliberarea lui Baraba şi să ceară, cu strigăte, crucificarea lui Iisus.

(1994.3) 185:5.9 În cele din urmă Pilat încercă iarăşi să găsească o soluţie problemei întrebând mulţimea pestriţă de conducători iudei şi de persoane care cereau graţierea: „Ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?” Ei strigară la unison: „ Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” În unanimitate, aceste pretenţii din partea acestei mulţimi răspândite îl înspăimântă şi îl alarmă pe Pilat, judecător nedrept şi cuprins de teamă.

(1994.4) 185:5.10 El întrebă încă o dată: „De ce vreţi să-l răstigniţi pe acest om? Ce rău a făcut? Cine vrea să vină înainte pentru a depune mărturie împotriva lui?” Însă când l-au auzit pe Pilat luându-i apărarea lui Iisus, ei strigară şi mai tare: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”

(1994.5) 185:5.11 Atunci Pilat făcu, din nou, apel la ei în privinţa eliberării prizonierului de Paşti spunând: „Vă cer încă o dată să spuneţi ce prizonier trebuie să eliberez la această dată în care sărbătoriţi Paştele vostru?” şi, din nou, mulţimea urlă: „Dă-ni-l pe Baraba!

(1994.6) 185:5.12 Atunci Pilat spuse: „Dacă îl eliberez pe Baraba asasinul, ce voi fac cu Iisus?” Şi încă o dată mulţimea urlă la unison: „ Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”

(1994.7) 185:5.13 Pilat fu îngrozit de cererile insistente ale populaţiei ce acţiona sub îndrumarea imediată a şefilor preoţilor şi a consilierilor sinedriului, însă decise cu toate acestea să facă cel puţin încă o încercare de a linişti mulţimea şi de a-l salva pe Iisus.

6. Ultimul apel al lui Pilat

(1994.8) 185:6.1 Doar duşmanii lui Iisus participau la tot ceea ce se întâmpla în această dimineaţă de vineri în faţa lui Pilat. Numeroşii săi prieteni fie nu ştiau de arestarea sa nocturnă şi de judecata de la primele ore ale dimineţii, fie se ascundeau de teama de a nu fi prinşi şi ei şi condamnaţi la moarte pe motiv că credeau în învăţăturile lui Iisus. În rândurile mulţimii în creştere acum a celor care cereau moartea lui Iisus nu se găseau decât duşmanii săi şi populaţia lipsită de discernământ şi uşor de manipulat.

(1995.1) 185:6.2 Pilat vru să facă un ultim apel la mila lor. Fiindu-i teamă să sfideze pe cei care strigau din mijlocul acestei mulţimi rătăcite pentru obţinerea sângelui lui Iisus, el ordonă gărzilor iudaice şi soldaţilor romani să-l ia pe Iisus şi să-l biciuiască. Aceasta era o procedură injustă şi ilegală, deoarece legea romană rezerva biciuirea doar condamnaţilor la moarte prin răstignire. Dar gărzile îl duseră pe Iisus pentru acest supliciu în curtea deschisă a pretoriului. Duşmanii lui n-au asistat la biciuire, însă Pilat da. Înainte ca biciuitorii să fi sfârşit acest flagrant abuz el le ordonă să se oprească şi făcu semn să îi fie adus Iisus. Înainte ca Iisus să fie legat de stâlpul biciuirii şi să fie lovit cu bicele lor cu noduri, duşmanii săi îl îmbrăcaseră din nou în roba purpurie şi îi puseseră o coroană de spini pe frunte. După ce i-au pus un toiag în mână în chip de sceptru, ei au îngenunchiat în faţa lui şi l-au luat în râs spunând: „Salut rege al iudeilor!” apoi l-au scuipat şi l-au lovit cu mâinile peste faţă. Înainte de a-l duce la Pilat unul dintre ei i-a luat bastonul din mână şi l-a lovit în cap.

(1995.2) 185:6.3 Apoi Pilat conduse prizonierul sângerând în faţa mulţimii risipite şi arătându-l spuse: „Iată omul! Din nou vă declar că nu l-am găsit vinovat de nici o crimă şi după ce l-am biciuit vreau să îl eliberez!”

(1995.3) 185:6.4 Iisus din Nazareth era acolo înveşmântat cu o robă purpurie veche şi având pe cap o coroană de spini care sfâşia fruntea lui blândă. Faţa îi era pătată de sânge, iar trupul îi era încovoiat de chin şi de durere. Însă nimic nu putea mişca inima insensibilă a celor care sunt victimele unei intense uri emoţionale şi înlănţuiţi de prejudecăţi religioase. Acest spectacol genera o profundă înfiorare în împărăţia unui vast univers însă nu atinse inima celor care erau hotărâţi să îl extermine pe Iisus.

(1995.4) 185:6.5 Când îşi reveniră din primul lor şoc la vederea jalnicei stări a Maestrului, ei nu făcură decât să strige şi mai tare şi mai îndelung: „ Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! „

(1995.5) 185:6.6 Acum Pilat, înţelegând zădărnicia de a face apel la presupusele lor sentimente de milă, ieşi înainte şi spuse: „Îmi dau seama că aţi decis moartea acestui om. Însă ce a făcut el pentru a merita moartea? Cine vrea să facă cunoscută crima sa?”

(1995.6) 185:6.7 Atunci marele preot însuşi înaintă, urcă treptele către Pilat şi declară cu mânie: „Noi avem o lege sacră după care omul acesta trebuie să moară pentru că a proclamat el însuşi că era Fiu al lui Dumnezeu.” Când Pilat auzi acest lucru fu cu atât mai înspăimântat nu numai de iudei, ci şi amintindu-şi de mesajul soţiei sale şi de mitologia greacă în care zeii coboară pe Pământ. El tremura acum la ideea că Iisus chiar putea să fie un personaj divin. El adresă un semn al mâinii mulţimii pentru a cere linişte, şi în timp ce îl luă pe Iisus de braţ el îl conduse din nou în interiorul clădirii pentru a-i mai pune nişte întrebări. Pilat era acum tulburat de frică, descumpănit de superstiţii şi hărţuit de înverşunarea populaţiei.

7. Ultima confruntare cu Pilat

(1995.7) 185:7.1 În timp ce Pilat, tremurând de teamă şi emoţie se aşeză alături de Iisus, îl întrebă: „De unde vii tu, cine eşti cu adevărat, de ce spun ei că eşti Fiul lui Dumnezeu?”

(1996.1) 185:7.2 Însă Iisus nu putea deloc să răspundă acestor întrebări atunci când ele erau puse de un judecător ezitant, slab, temător de oameni şi care a fost atât de nedrept încât să îl supună biciuirii şi chiar după ce tocmai proclamase totala lui nevinovăţie şi după ce ratificase condamnarea sa la moarte. Iisus îl privi pe Pilat drept în ochi, dar nu îi răspunse. Atunci Pilat îi spuse: „Refuzi să îmi vorbeşti? Nu înţelegi că am încă puterea să te eliberez sau să te răstignesc?” Iisus îi răspunde: „Tu nu ai avea nici o putere aspra mea dacă nu ţi s-ar fi permis de sus; nu a-i putea exercita nici o autoritate asupra Fiului Omului dacă Tatăl care este în Ceruri nu ţi-ar permite acest lucru. Însă tu nu eşti atât de vinovat, căci nu cunoşti evanghelia. Cel care m-a trădat şi cel care m-a adus la tine, ei au comis cel mai mare păcat.”

(1996.2) 185:7.3 Această ultimă discuţie cu Iisus l-a înspăimântat pe Pilat. Acest om laş din punct de vedere moral, acest judecător plăpând se clătina acum sub îndoita greutate a fricii superstiţioase de Iisus şi a spaimei de moarte pe care i-o provocau conducătorii iudei.

(1996.3) 185:7.4 Pilat reveni în faţa mulţimii spunând: „Sunt sigur că acest om nu a ofensat decât religia. Ar trebui să îl luaţi şi să-l judecaţi după propria voastră lege. De ce speraţi că voi consimţi la moartea sa pentru că este în conflict cu tradiţiile voastre?”

(1996.4) 185:7.5 Pilat era pe punctul de a-l elibera pe Iisus când Caiafa, marele preot se apropie de laşul judecător roman, ridică un deget ameninţător în faţa sa şi grăi pe un ton plin de mânie aceste cuvinte, astfel încât întreaga populaţie să poată auzi: „Dacă îl eliberezi pe acest om tu nu eşti prietenul Cezarului şi voi avea eu grijă ca împăratul să afle totul.” Această ameninţare publică depăşea puterea de îndurare a lui Pilat. Teama pentru situaţia sa personală a pus în umbră orice altă consideraţie şi laşul guvernator ordonă că Iisus să fie adus în faţa locului de judecată. Când Maestrul stătea acolo, în faţa lor, Pilat îl arătă cu degetul şi spuse sarcastic: „Iată regele vostru!”, iar iudeii răspunseră: „Sfârşeşte cu el, crucifică-l!” Atunci Pilat spuse, cu multă ironie şi sarcasm: „V-oi răstigni regele vostru!”, iar iudeii răspunseră: „ Răstigneşte-l! Noi nu avem alt rege decât Cezarul.” Atunci Pilat îşi dădu seama că nu mai exista nici o speranţă de a-l salva pe Iisus, de vreme ce el nu era deloc dispus să îi sfideze pe iudei.

8. Tragica renunţare a lui Pilat

(1996.5) 185:8.1 Întrupat ca Fiu al Omului, stătea acolo Fiul lui Dumnezeu. El fusese arestat fără nici o vină, acuzat fără dovezi, judecat fără martori, pedepsit fără nici un verdict şi urma să fie curând condamnat la moarte de către un judecător nedrept care mărturisea faptul de a nu putea găsi nici o greşeală în el. Dacă Pilat se gândea că ar putea face apel la patriotismul lor referindu-se la Iisus ca la un „rege al iudeilor”, el a eşuat complet. Iudeii nu aşteptau nici un rege de acest fel. Când conducătorii preoţilor şi ai saducheilor declarau: „Noi nu avem alt rege decât Cezarul” acest fapt a reprezentat un şoc teribil pentru mulţimea ignorantă însă era prea târziu pentru a-l mai salva pe Iisus, chiar dacă populaţia ar îndrăzni cumva să se alăture cauzei Maestrului.

(1996.6) 185:8.2 Pilat se temea de un scandal sau de o revoltă. El nu îşi permise riscul de a avea necazuri de ordinul acesta în vremea Paştelui în Ierusalim. El primise recent o mustrare de la Cezar şi nu vroia să rişte să mai primească vreuna. Populaţia aplaudă atunci când ordonă să fie eliberat Baraba. El aduse apoi un vas şi puţină apă, apoi se spălă pe mâini în faţa mulţimii şi spuse: „Sunt nevinovat de sângele acestui om. Voi aţi decis ca el să moară însă eu nu i-am găsit nici o vină. Ocupaţi-vă de el. Soldaţii îl vor conduce.” Atunci populaţia aplaudă şi răspunse: „Sângele său să fie cadă peste noi şi peste copiii noştri.”

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – În fata tribunalului Sinedrului

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

                    In fata tribunalului Sinedrului                                                                                  
  1. Interogatoriul lui Anna

  2. Petru în curte

  3. În faţa tribunalului Sinedriului

  4. În ceasul umilirii

  5. A doua întrunre a tribunalului

                                                                                        …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 184

În faţa tribunalului Sinedriului

(1978.1) 184:0.1 REPREZENTANŢII lui Anna îl instruiseră în taină pe căpitanul soldaţilor romani să îl aducă pe Iisus la palatul lui Anna imediat după arestarea sa. Fostul mare preot dorea să-şi menţină prestigiul de principală autoritate ecleziastică a iudeilor. El mai avea şi un alt scop reţinându-l pe Iisus mai multe ore în casa lui, şi anume acela de a câştiga timp suficient pentru a permite convocarea legală a tribunalului sinedriului. Era ilegal ca el să fie reunit înainte de ora ofrandei sacrificiului de dimineaţă în templu, sacrificiu care era oferit către orele trei ale dimineţii.

(1978.2) 184:0.2 Anna ştia că un tribunal al sinedriului aştepta la palatul ginerelui sau, Caiafa. Un număr de treizeci de membri ai sinedriului se reunise către miezul nopţii la domiciliul marelui preot pentru a fi gata să-l judece pe Iisus de îndată ce acesta va fi adus în faţa lor. Erau adunaţi doar membrii care se opuneau cu tărie şi deschis lui Iisus şi învăţăturilor sale şi erau de ajuns doar douăzeci şi trei pentru a se constitui o curte de judecată.

(1978.3) 184:0.3 Iisus a petrecut aproape trei ore la palatul lui Anna pe Muntele Măslinilor, nu departe de grădina Ghetsimani unde fusese arestat. Ioan Zebedeu era liber şi în siguranţă în palatul lui Anna, nu numai datorită cuvântului căpitanului roman ci şi faptului că el şi fratele său Iacob erau bine cunoscuţi de vechii servitori, căci de nenumărate ori fuseseră oaspeţi la palat, marele preot fiind o rudă îndepărtată a mamei lor Salomeea.

1. Interogatoriul lui Anna

(1978.4) 184:1.1 Îmbogăţit de veniturile de pe urma templului şi a ginerelui său care exercita funcţia de mare preot şi datorită relaţiilor sale cu autorităţile romane, Anna era cu siguranţă persoana cea mai influentă din lumea iudaică. Era un politician şiret şi iscusit în planurile şi în uneltirile lui. El dorea să preia controlul problemei privitoare la debarasare de Iisus şi se temea să încredinţeze în întregime această întreprindere importantă ginerelui său impulsiv şi agresiv. Anna vroia să se asigure că judecarea Maestrului rămânea în mâna saducheilor; el se temea de posibila simpatie a unora dintre farisei, căci toţi membrii sinedriului care îmbrăţişaseră cauza lui Iisus erau farisei.

(1978.5) 184:1.2 Anna nu îl văzuse pe Iisus de mai mulţi ani, din vremea în care Maestrul se prezentase la el şi plecase apoi imediat remarcând răceala şi rezerva primirii care i se făcuse. Anna se gândise să facă apel la această veche relaţie pentru a încerca să-l convingă pe Iisus să-şi abandoneze pretenţiile şi să părăsească Palestina. El detesta faptul de a participa la trimiterea la moarte a unui om de bine şi se gândise că poate Iisus ar prefera să părăsească ţara mai degrabă decât să fie condamnat la moarte. Însă când Anna se află în faţa galileeanului ferm şi hotărât îşi dădu imediat seama că ar fi fost inutile orice propuneri de felul acela. Iisus era mai maiestuos şi mai cumpătat decât şi-l amintea Anna.

(1979.1) 184:1.3 Când Iisus era tânăr, Anna se interesase mult de el, însă acum veniturile sale erau ameninţate de recenta faptă a lui Iisus care gonise din templu pe cămătari şi pe negustori. Fapta aceasta a stârnit duşmănia fostului mare preot mult mai mult decât învăţăturile lui Iisus.

(1979.2) 184:1.4 Anna intră în marea lui sală de audienţă, se aşeză într-un fotoliu mare şi ordonă ca Iisus să fie adus în faţa sa. După ce îl observă pe Maestru în tăcere timp de câteva clipe îi spuse: „Înţelegi bine că trebuie să facem ceva cu privire la învăţăturilor tale, deoarece tulburi pacea şi ordinea ţării noastre.” În timp ce Anna îşi aruncă asupra lui Iisus o privire întrebătoare, Maestrul îl privi drept în ochi fără a da nici un răspuns. Anna reluă cuvântul spunând: „Care sunt numele discipolilor tăi în afară de Simon Zelotul, instigatorul?” Din nou Iisus îl privi, însă nu răspunse nimic.

(1979.3) 184:1.5 Anna a fost foarte tulburat de refuzul lui Iisus de a răspunde la întrebările sale până într-acolo încât îi spuse: „Nu îţi pasă oare dacă sunt sau nu binevoitor faţă de tine? Nu iei deloc în consideraţie puterea de care dispun în hotărârea soartei apropiatei tale judecări?” Auzind aceasta Iisus spuse: „Anna, şti că nu a-i putea avea nici o putere asupra mea dacă nu-ar permis Tatăl meu. Unii vor să îl ucidă pe Fiul Omului pentru că sunt ignoranţi şi nu ştiu ce altceva să mai facă. Însă tu, prietene, ştii ceea ce faci. Atunci cum poţi respinge lumina lui Dumnezeu?”

(1979.4) 184:1.6 Anna fu aproape şocat de prietenia cu care îi vorbea Iisus însă hotărâse deja în sinea lui că Iisus trebuie ori să părăsească Palestina, ori să moară. El îţi adună deci curajul şi întrebă: „Ce anume încerci să-i înveţi pe oameni? Ce pretinzi tu că eşti?” Iisus răspunse: „Şti foarte bine, că am vorbit deschis lumii. Am propovăduit în sinagogi şi de nenumărate ori în templu în care toţi iudeii şi mulţi dintre gentili m-au auzit. Nu am spus nimic în taină. Atunci de ce mă iei la întrebări despre învăţăturile mele? De ce nu îi convoci pe cei care m-au auzit pentru a-i întreba pe ei? Întregul Ierusalim a auzit ceea ce am spus, chiar dacă tu însuţi nu ai auzit aceste învăţături.” Înainte ca Anna să poată răspunde intendentul palatului care se găsea prin apropiere îl lovi pe Iisus cu palma peste faţă, spunând: „Cum îndrăzneşti să răspunzi cu aşa cuvinte marelui preot?” Anna nu îşi mustră intendentul, însă Iisus se întoarse către el şi-i zise: „Prietene, dacă am vorbit de rău, atunci depune mărturie împotriva răului. Însă dacă am spus adevărul,oare de ce mă loveşti?”

(1979.5) 184:1.7 Anna regreta că intendentul său îl lovise pe Iisus, însă era prea mândru pentru a lua în seamă chestiunea. În nedumerirea lui el merse într-o altă cameră, lăsându-l pe Iisus timp de aproape o oră cu servitorii casei sale şi cu paznicii templului.

(1979.6) 184:1.8 Când reveni se apropie de Maestru şi spuse: „Pretinzi tu că eşti Mesia, eliberatorul Israelului?” Iisus spuse: „Anna, tu mă ştii încă de pe vremea când eram tânăr. Ştii că nu pretind să fiu nimic altceva decât ceea ce m-a pus Tatăl meu să fiu şi că le-am fost trimis tuturor oamenilor, atât gentili, cât şi iudei.” Atunci Anna spuse: „ Mi s-a spus că ai pretins a fi Mesia. E adevărat aceasta?” Iisus îl privi pe Anna şi se mulţumi să răspundă: „Tu ai zis-o.”

(1980.1) 184:1.9 În momentul acela mesagerii ajunseră la palatul lui Caiafa pentru a întreba de ora la care Iisus va fi adus în faţa tribunalului sinedriului. Or, zorii zilei se apropiau şi Anna se gândea că era mai bine să-l trimită pe Iisus legat la Caiafa, sub paza gărzilor templului. Şi el veni curând după aceea.

2. Petru în curte

(1980.2) 184:2.1 În momentul în care grupul de gardieni şi de soldaţi se apropiase de palatul lui Anna, Ioan Zebedeu mergea alături de căpitanul soldaţilor romani. Iuda rămăsese mult în urmă, iar Simon Petru îi urma de foarte departe. După ce Ioan a intrat în curtea palatului cu Iisus şi cu gărzile, Iuda ajunse la poartă, însă văzându-i pe Iisus şi pe Ioan, merse mai departe, îndreptându-se spre casa lui Caiafa, unde ştia că va avea loc mai târziu adevărata judecată a Maestrului. Curând după plecarea lui Iuda sosise şi Simon Petru. În timp ce se stătea în faţa porţii, Ioan îl mai văzu pe Iisus până în momentul în care l-au introdus pe Iisus în palat. Portăreasa care păzea poarta îl cunoştea pe Ioan, şi atunci când acesta din urmă îi ceru să îl lase să intre pe Petru, ea consimţi cu plăcere.

(1980.3) 184:2.2 Intrând în curte, Petru se îndreptă către focul de cărbune şi căută să se încălzească, căci noaptea era foarte rece. Nu se simţea în largul său aici, printre duşmanii lui Iisus, şi era într-adevăr, nu acolo îi era locul. Maestrul nu îi poruncise să rămână pe aproape, aşa cum îi ceruse lui Ioan. Petru făcea parte din grupul de apostoli care au fost avertizaţi direct să nu îşi rişte viaţa în timpul judecării şi răstignirii Maestrului său.

(1980.4) 184:2.3 Petru îşi lepădase sabia înainte de a sosi la poarta palatului, aşa că intră neînarmat în curtea lui Anna. Mintea îi era într-un nor de confuzie. Nu-i venea să creadă că Iisus fusese arestat. El nu reuşea să priceapă realitatea situaţiei – faptul că era acolo, în curtea lui Anna, încălzindu-se la foc, în spatele servitorilor marelui preot. El se întreba ce făceau ceilalţi apostoli. Încercând să înţeleagă cum de fusese lăsat Ioan în palat, ajunse la concluzia că servitorii îl cunoşteau, căci Ioan îi ceruse femeii de la poartă să-l lase să intre.

(1980.5) 184:2.4 După ce portăreasa îl lăsase Pe Petru să intre, şi în timp ce se încălzea lângă foc, ea se îndreptă către el şi îl întrebă cu şiretenie: „Nu eşti şi tu vreunul dintre discipolii acestui om?” Ori, Petru nu ar fi trebuit să fie surprins de a fi astfel recunoscut, deoarece Ioan a fost cel care i-a cerut femeii să îl lase să treacă de poarta palatului. Însă el era într-o asemenea stare de încordare nervoasă, încât identificarea sa ca discipol l-a descumpănit, Şi cu mintea-i dominată de un singur gând – acela de a scăpa viu – el răspunse cu promptitudine întrebării servitoarei: „Nu, nu sunt.”

(1980.6) 184:2.5 În curând o altă servitoare se apropie de Petru şi îl întrebă: „Nu te-am văzut în grădină în momentul în care a fost arestat omul acela, nu eşti şi tu unul dintre adepţii lui?” Petru a fost atunci peste măsură de alarmat; el nu mai vedea nici o cale de a scăpa teafăr de acuzatorii săi. El negă deci cu vehemenţă orice legătură cu Iisus, spunând: „Nu-l cunosc pe omul acela, şi nici nu sunt unul dintre discipolii săi.”

(1980.7) 184:2.6 Mai târziu, păzitoarea porţii îl trase pe Petru de o parte şi spuse: „Sunt sigură că eşti unul dintre discipolii lui Iisus, nu numai pentru că unul dintre partizanii săi mi-a cerut să te las să intri în curte, însă şi pentru că sora mea te-a văzut în templu cu acest om. De ce negi toate acestea?” Când Petru auzi servitoarea acuzându-l el negă că s-ar fi cunoscut cu Iisus, jurându-se şi blestemându-se într-una apoi zise iarăşi: „Nu sunt adeptul acestui om, nici măcar nu-l cunosc, n-am auzit niciodată vorbindu-se de el până acum.”

(1981.1) 184:2.7 Petru se îndepărtă de foc , şi se plimba prin curte. Ar fi vrut să fugă însă îi era teamă să nu atragă atenţia asupra lui. Fiindu-i frig se întoarse la foc, iar unul din oamenii care se aflau acolo îi spuse: „Cu siguranţă că tu eşti unul din discipolii acestui om. Acest Iisus este un galileean, iar limba ta te trădează, deoarece şi tu vorbeşti ca un galileean.” Şi, din nou, Petru negă orice legătură cu Maestrul său.

(1981.2) 184:2.8 Petru era atât de tulburat încât căuta să evite contactul cu acuzatorii săi, îndepărtându-se de foc şi rămânând singur pe verandă. După ce petrecu peste o oră în această izolare, portăreasa şi sora ei îl întâlniră, din întâmplare, şi ambele îl tachinară iarăşi, acuzându-l că ar fi un discipol al lui Iisus. Din nou, el negă acuzaţia. Atunci când nega încă o dată orice legătură cu Iisus, se auzi cântatul cocoşului şi Petru îşi aduse aminte de cuvintele de avertizare pe care Maestrul i le adresase mai devreme, în aceeaşi noapte. În timp ce rămânea acolo, inima îngreunată şi apăsată de sentimentul vinovăţiei lui, porţile palatului se deschiseră pentru a lăsa să iasă gărzile care îl duceau pe Iisus la Caiafa. Trecând pe lângă Petru, Maestrul văzu la lumina torţelor umbra de disperare de pe chipul fostului său apostol încrezut şi prea puţin brav, apoi se întoarse şi se uită la Petru. Şi câtă vreme a trăit, Petru nu a mai putut uita privirea aceea. Era o privire de compasiune şi de milă amestecate, cum nici un muritor nu mai văzuse vreodată pe chipul Maestrului.

(1981.3) 184:2.9 După ce Iisus şi gărzile au trecut de poarta palatului, Petru îi urmă, însă doar o mică bucată de drum. El n-a putut merge mai departe. S-a aşezat pe marginea drumului şi a plâns amarnic. După ce vărsă aceste lacrimi de agonie, el o apucă pe drumul spre tabără, sperând să găsească acolo pe fratele său Andrei. Ajungând în tabără, îl găsi acolo numai pe David Zebedeu care îi dădu un mesager care să-l însoţească până la locul în care fratele său se ascunsese în Ierusalim.

(1981.4) 184:2.10 Întreaga experienţă a lui Petru a avut loc în curtea palatului lui Anna pe Muntele Măslinilor. El nu l-a urmat pe Iisus la palatul marelui preot Caiafa. Faptul că Petru fusese făcut de cântatul cocoşului să-şi dea seama că renegase de mai multe ori pe Maestrul său, ne-a arătat că toate acestea se petrecuseră în afara Ierusalimului, deoarece legea interzicea faptul de a se ţine păsări în interiorul oraşului propriu-zis.

(1981.5) 184:2.11 Până ce cântatul cocoşului la făcut pe Petru să-şi vină în fire, el s-a gândit într-una, în vreme ce umbla de colo colo pe verandă, ca să se încălzească, la iscusinţa cu care s-a sustras acuzaţiilor servitoarelor şi la modul în care a dejucat intenţia lor de a-l identifica drept un partizan al lui Iisus. Deocamdată, el nu se gândea decât că aceste servitoare nu aveau, nici moral, nici legal, dreptul de a-l lu-a la întrebări astfel, şi se felicita realmente pentru maniera în care credea el că a evitat să fie identificat şi, poate chiar şi arestat şi închis. Doar numai la cântatul cocoşului şi-a dat Petru seama că îşi renegase Maestrul. Doar atunci când îl privise Iisus realizase el că nu se ţinuse la înălţimea privilegiilor sale de ambasador al împărăţiei.

(1981.6) 184:2.12 După ce a făcut primul pas pe calea compromisului şi al celei minimei rezistenţe, Petru nu a văzut nici o altă soluţie decât aceea de a urma linia de conduită pe care o adoptase. Se cere un caracter mare şi nobil pentru ca, după ce ai apucat-o strâmb, să te întorci şi să mergi drept . Mult prea adesea propria noastră minte tinde să justifice continuarea pe calea greşelii odată ce noi ne-am pornit pe calea aceea.

(1982.1) 184:2.13 Până în momentul în care şi-a întâlnit Maestrul după înviere şi a văzu că era primit la fel ca înainte de experienţa tragică a acestei nopţi a tăgăduirilor, Petru nu a crezut niciodată în întregime că ar mai putea fi iertat.

3. În faţa tribunalului Sinedriului

(1982.2) 184:3.1 Era ora trei şi jumătate, în această dimineaţă de vineri, când marele preot Caiafa a convocat oficial tribunalul de anchetă al sinedriului şi a ceru ca Iisus să fie adus în faţa lor pentru acest proces formal. În trei ocazii anterioare şi cu o largă majoritate de voturi sinedriul decretase condamnarea sa la moarte. Se hotărâse că Iisus merita moartea pe temeiul mărturiilor oficiale ce îl acuzau că ar fi violat legea, că ar fi blasfemiat şi luat în derâdere tradiţiile părinţilor Israelului.

(1982.3) 184:3.2 Această reuniune a sinedriului nu a fost convocată regulat şi nu s-a desfăşurat la locul obişnuit, în sala de piatră cioplită a templului. Era vorba de un tribunal special compus din treizeci de persoane aparţinând sinedriului care au fost chemate la palat de marele preot. Ioan Zebedeu a fost prezent împreună cu Iisus pe toată durata acestei pretinse judecăţi.

(1982.4) 184:3.3 Cum aceşti preoţi şefi, scribii şi saducheii, cât şi unii dintre farisei se făleau că Iisus, tulburătorul ordinii lor şi sfidătorul autorităţii lor, era acum fără scăpare în mâinile lor! Erau decişi să nu-l lase să scape cu viaţă din ghearele lor răzbunătoare.

(1982.5) 184:3.4 De obicei, când iudeii judecau pe cineva pentru vreo acuzaţie capitală ei procedau cu o mare prudenţă şi asigurau toate garanţiile de echitate în alegerea martorilor şi în întreaga conduită a judecăţii. Însă de data aceasta Caiafa era mai mult un procuror decât un judecător nepărtinitor.

(1982.6) 184:3.5 Iisus apăru în faţa tribunalului îmbrăcat în hainele sale obişnuite şi cu mâinile legate la spate. Întreaga curte fu impresionată şi oarecum tulburată de înfăţişarea sa maiestuoasă. Nu mai priviseră aşa un astfel de prizonier şi nici nu mai fuseseră martori ai unei asemenea stăpâniri de sine la un om a cărui viaţă era în joc.

(1982.7) 184:3.6 Legea iudaică cerea ca doi martori, cel puţin, să fie de acord asupra unui punct , înainte de se putea aduce vreo acuzaţie împotriva unui prizonier. Iuda nu putea servi ca martor împotriva lui Iisus, deoarece legea iudaică interzicea în mod expres mărturia unui trădător. Peste douăzeci de martori falşi erau acolo, toţi gata să mărturisească împotriva lui Iisus însă comentariile lor erau atât de contradictorii şi născocirea lor atât de evidentă, încât participanţii la sinedriu înşişi au fost cuprinşi de o mare ruşine în faţa acestui spectacol. Iisus stătea acolo privindu-i cu blândeţe pe sperjuri aceştia. Chiar şi expresia chipului său i-a descumpănit pe martorii mincinoşi. în timpul acestor false mărturisiri Maestrul nu rosti nici o vorbă. El nu dat nici o replică numeroaselor şi falselor lor acuzaţii.

(1982.8) 184:3.7 Prima dată când doi martori se apropiară de ceva ce semăna cu un acord a fost momentul în care doi oameni au mărturisit că îl auziseră pe Iisus zicând într-unul din discursurile sale de la templu că „va distruge acest templu făcut de mâna omului şi că în trei zile va construi altul fără ajutorul mâinilor”. Acestea nu erau întocmai spusele lui Iisus, făcând abstracţie de faptul că el arătase spre propriul lui trup pe când făcea remarca la care se făcea referire.

(1982.9) 184:3.8 Cu toate că marele preot strigă la Iisus „Tu nu răspunzi la nici una dintre aceste acuzaţii?” Iisus nici nu şi-a deschis gura. A stat acolo în tăcere în timpul în care toţi aceşti falşi martori şi-au depus mărturiile lor. Ura, fanatismul şi exagerările fără scrupul caracterizau atât de mult cuvintele acestor sperjuri încât mărturisirea lor s-a încâlcit în propria ei urzeală. Cea mai bună dezminţire a acelor acuzaţii neîntemeiate erau calmul Maestrului şi maiestuoasa lui tăcere.

(1983.1) 184:3.9 La scurtă vreme după începerea declaraţiilor aduse de falşii martori ajunse acolo Anna, şi îşi luă locul lângă Caiafa. Anna s-a ridicat atunci pentru a susţine că ameninţarea lui Iisus că va distruge templul era suficient pentru a se formula trei capete de acuzare împotriva lui:

(1983.2) 184:3.10 1. Că îndruma oamenii din popor pe căi greşite. Că îi învăţa lucruri imposibile şi că îi înşela şi în alte feluri.

(1983.3) 184:3.11 2. Era un revoluţionar fanatic în sensul că pleda pentru doborârea violentă a templului sacru, deoarece cum l-ar putea distruge altfel?

(1983.4) 184:3.12 3. Că propovăduia magia, în sensul că promitea să construiască un nou templu fără ajutorul mâinilor.

(1983.5) 184:3.13 Deja toţi membrii sinedriului erau de acord că Iisus era vinovat de infracţiuni pe care legea iudaică le pedepsea cu moartea însă ei se preocupau încă şi mai mult să stabilească în privinţa conduitei şi învăţăturii lui Iisus acuzaţii care i-ar permite lui Pilat să pronunţe pe bună dreptate sentinţa de moarte împotriva prizonierului. Ei ştiau că trebuiau să obţină consimţământul guvernatorului roman înainte de a putea să-l trimită pe Iisus în mod legal la moarte. Anna era în favoarea metodei care consta în faptul de a-l face pe Iisus să pară un învăţător prea periculos pentru a fi lăsat în libertate în cadrul populaţiei.

(1983.6) 184:3.14 Însă Caiafa nu a putut îndura prea mult privirea Maestrului care stătea acolo într-un calm perfect şi într-o tăcere neîntreruptă. El credea că ştia cel puţin un mod de a face prizonierul să vorbească. Atunci acesta se repezi la Iisus, gesticulând agitat îşi îndreptă degetul lui acuzator spre faţa Maestrului şi spuse: „În numele Dumnezeului viu, te conjur, să ne spui dacă eşti Eliberatorul, Fiul lui Dumnezeu.” Iisus îi răspunse lui Caiafa: „Sunt, şi voi merge în curând la Tatăl meu. În curând Fiul Omului va fi înveşmântat de putere şi va domni din nou asupra armatelor celeste.”

(1983.7) 184:3.15 Când marele preot îl auzi pe Iisus rostind cuvintele acestea el fu năpădit de o furie nestăpânită, şi sfâşiindu-şi veşmintele acesta exclamă: „Ce nevoie mai avem de martori? Vedeţi, acum aţi auzit cu toţii blasfemia acestui om. Ce credeţi acum că ar trebui să facem cu cineva care încalcă legea şi rosteşte blasfemii?” Şi ei răspunseră toţi la unison: „Merită moartea. Să fie răstignit.”

(1983.8) 184:3.16 Iisus nu manifestase nici un interes faţă de întrebările care i se puseseră înaintea lui Anna şi a membrilor sinedriului, afară numai faţă de acea care se referea la misiunea sa de consacrare. Când a fost întrebat dacă era Fiul lui Dumnezeu el a răspuns afirmativ imediat şi fără echivoc.

(1983.9) 184:3.17 Anna ar fi dorit ca procesul să se desfăşoare mai departe şi ca acuzaţiile de natură precisă referitoare la poziţia lui Iisus faţă de legea romană şi instituţiile romane să fie formulate pentru a fi prezentate mai apoi lui Pilat. Consilierii doreau să termine rapid această chestiune nu numai pentru că era ziua pregătitoare a Paştelui şi nici o lucrare nereligioasă nu trebuia făcută după prânz, ci şi pentru că se temeau că în orice moment Pilat se poate întoarce în Cezareea, capitala romană a Iudeii, deoarece venise la Ierusalim doar pentru sărbătorirea Paştelui.

(1983.10) 184:3.18 Însă Anna nu reuşi să păstreze controlul asupra curţii. După răspunsul neaşteptat al lui Iisus, Caiafa, marele preot, se apropie de el şi îl lovi cu mâna peste faţă. Anna a fost cu adevărat şocat văzându-i pe ceilalţi membri ai curţii scuipându-l pe Iisus în faţă pe când ieşeau din sală. Mulţi dintre ei îi dădeau palme şi îşi râdeau de el. Şi într-o asemenea dezordinea şi confuzia generală a luat sfârşit, la ora patru şi jumătate dimineaţa, prima sesiune a judecăţii lui Iisus de membrii sinedriului.

(1984.1) 184:3.19 Treizeci falşi judecători, plini de prejudecăţi, orbiţi de tradiţie şi însoţiţi de falşii lor martori au avut îndrăzneala de a se pronunţa prin judecata lor asupra dreptului Creator al unui univers. Aceşti acuzatori înfocaţi sunt exasperaţi de maiestuoasa tăcere şi de superba prestanţă a acestui Dumnezeu-om. Tăcerea sa era cumplit de îndurat; vorbele sale sunt o provocare neînfricată. El rămâne impasibil în faţa ameninţărilor lor şi nu este deloc intimidat de atacurile lor. Omul judecă pe Dumnezeu însă chiar şi atunci Dumnezeu îi iubeşte şi i-ar salva dacă ar putea.

4. În ceasul umilirii

(1984.2) 184:4.1 Când era vorba de pronunţarea unei condamnări la moarte, legea iudaică cerea întrunirea a două şedinţe ale curţii. A doua sesiune urma să se ţină în ziua următoare şi membrii tribunalului trebuiau să-şi petreacă intervalul dintre adunări în doliu şi post. Însă aceşti oameni nu au putut să aştepte ziua următoare pentru a li se confirma decizia că Iisus trebuie să moară. Ei au aşteptat numai o oră. Între timp l-au lăsat pe Iisus în sala de audienţă sub supravegherea gărzilor templului; aceştia împreună cu servitorii marelui preot se amuzau asaltându-l pe Fiul Omului cu tot felul de insulte. Ei îşi râdeau de el, îl scuipau şi îl pălmuiau cu cruzime. Unii îl loveau peste faţă cu un toiag şi apoi îi spuneau: „Proroceşte-ne, Eliberatorule, şi spune cine te-a lovit.” Ei au continuat astfel vreme de o oră întreagă insultându-l şi maltratându-l pe acest om din Galileea care nu opunea nici o rezistenţă.

(1984.3) 184:4.2 În timpul acestei ore tragice de suferinţe şi de strâmbă judecată în faţa gărzilor şi a servitorilor neştiutori şi nepăsători, Ioan Zebedeu, îngrozit, aştepta singur într-o sală alăturată. Când au început aceste abuzuri Iisus a făcut un semn cu capul lui Ioan, îndemnându-l să se retragă. Maestru ştia bine că, dacă ar permite apostolului său să rămână în cameră pentru a asista la aceste abuzuri, resentimentul lui Ioan ar fi fost stârnit cu atâta tărie încât ar fi rezultat într-o asemenea izbucnire de indignare şi protest care i-ar fi adus probabil moartea.

(1984.4) 184:4.3 Pe parcursul acestei ore înfricoşătoare Iisus nu rostise nici un cuvânt. Pentru acest suflet omenesc blând şi sensibil unit printr-o relaţie de personalitate cu Dumnezeul întregului univers nu a existat o porţiune mai amară în cupa sa de umilinţă decât ora aceasta cumplită în care a fost lăsat la cheremul acestor gardieni şi servitori neştiutori şi cruzi care au fost tentaţi să îl maltrateze după exemplul dat de acest pretins tribunal al sinedriului.

(1984.5) 184:4.4 Inimii umane îi este imposibil să-şi închipuie fiorul de indignare care a străbătut tot vastul univers atunci când inteligenţele celeste asistau la spectacolul preaiubitului lor suveran supunându-se voinţei propriilor sale creaturi nesocotite şi crude pe nefericita sferă a Urantiei aflate în întunericul păcatului.

(1984.6) 184:4.5 Care este deci această trăsătură animală din om care îl face să vrea să insulte şi să atace fizic ceea ce nu poate nici atinge spiritual, nici dobândi intelectual? În omul semi-civilizat dormitează încă o brutalitate ameninţătoare ce încearcă să-şi dea frâu liber asupra celor care îi sunt superiori în înţelepciune şi realizare spirituală. Observaţi marea grosolănie şi brutala ferocitate a acestor oameni aşa zis civilizaţi care găsesc o oarecare formă de plăcere animală în faptul de a-l ataca fizic pe Fiul Omului care nu opunea nici o rezistenţă. În timp ce asupra lui Iisus ploua cu insulte, cu sarcasme şi cu lovituri el nu se apăra deloc, deşi nu era lipsit de apărare. Iisus nu era învins, ci doar se limita să nu lupte în sensul material.

(1985.1) 184:4.6 Acestea sunt momentele de cea mai mare victorie ale maestrului în lunga şi frământata lui carieră de creator, de susţinător şi de salvator al unui vast univers. După ce a trăit în plenitudinea unei vieţi care l-a revelat pe Dumnezeu oamenilor, Iisus este acum pe cale de a revela pe om lui Dumnezeu într-un chip nou şi inedit. El revelează acum acestor lumi victoria finală asupra tuturor temerilor de izolare a personalităţii resimţite de creatură. Fiul Omului a ajuns în cele din urmă la realizarea identităţii sale ca Fiu al lui Dumnezeu. Iisus nu ezită să afirme că el şi Tatăl sunt unul singur. Bazându-se pe faptul şi pe adevărul acestei experienţe supreme şi celeste, el îndeamnă pe fiecare credincios al împărăţiei să fie una cu el la fel cum el şi cu Tatăl sunt una. Experienţa vie a religiei lui Iisus devine astfel tehnica sigură prin care muritorii pământeni, izolaţi din punct de vedere spiritual şi solitari din punct de vedere cosmic pot să scape de izolarea personalităţii cu toate sechelele cauzate de frică şi de sentimente de neputinţă asociate ei. În realităţile fraterne ale împărăţiei cerurilor fii lui Dumnezeu prin credinţă găsesc definitiv eliberarea de izolarea eu-lui atât personal cât şi planetar. Credinciosul care îl cunoaşte pe Dumnezeu încearcă din ce în ce mai mult extazul şi măreţia socializării spirituale la scara universului, cetăţenia celestă asociată realizării eterne a destinului divin constând din atingerea perfecţiunii.

5. A doua întrunre a tribunalului

(1985.2) 184:5.1 La cinci şi jumătate dimineaţa, tribunalul s-a reunit din nou şi Iisus a fost condus în sala de alături, în care aştepta Ioan. Acolo soldatul roman şi gardienii templului l-au supravegheat pe Iisus în timp ce tribunalul căuta să formuleze acuzaţiile care trebuiau să fie prezentate lui Pilat. Anna i-a făcut să înţeleagă asociaţilor săi că acuzaţia de blasfemie nu avea nici o greutate în faţa lui Pilat. Iuda a asistat la această a doua întrunire a tribunalului, însă fără a depune mărturie.

(1985.3) 184:5.2 Această şedinţă a curţii a ţinut doar o jumătate de oră. Atunci când membrii sinedriului au întrerupt şedinţa pentru a se prezenta în faţa lui Pilat, ei formulaseră acuzaţia lui Iisus socotind că merită moartea pentru următoarele trei motive:

(1985.4) 184:5.3 1. El pervertea naţiunea iudaică, înşelând poporul şi incitându-l la rebeliune.

(1985.5) 184:5.4 2. El învăţa poporul să refuze plata tributului cuvenit lui Cezar.

(1985.6) 184:5.5 3. Pretinzând că el era rege şi fondator al unui nou fel de regat, el incita la trădare împotriva împăratului.

(1985.7) 184:5.6 Toată această procedură era lipsită de reguli şi în întregime contrară legilor iudaice. Nu existau doi martori de acord asupra nici unei probleme, în afară de cei doi care depuseseră mărturie cu privire la afirmaţia lui Iisus că va distruge templul şi îl va reclădi în trei zile. Chiar şi asupra acestui punct, în favoarea apărării nu fusese chemat nici un martor, iar lui Iisus nu i se ceruse să explice ceea voise să spună.

(1985.8) 184:5.7 Singurul punct asupra căruia curtea l-ar fi putut judeca logic era acela al blasfemiei, iar judecata se baza doar pe singura mărturie a acuzatorului. Chiar în ceea ce priveşte blasfemia, membrii sinedriului omiseseră să procedeze la votul oficial asupra pedepsei cu moartea.

(1985.9) 184:5.8 Acum, pentru a se prezenta în faţa lui Pilat ei pretindeau să formuleze trei acuzaţii în cu privire la care nu fusese audiat nici un martor şi asupra cărora se puseseră de acord în absenţa deţinutului. Când s-a făcut lucrul acesta, trei dintre farisei s-au retras; ei vroiau să-l vadă pe Iisus distrus, însă nu vroiau să formuleze acuzaţii împotriva lui fără martori, ori în absenţa sa.

(1986.1) 184:5.9 Iisus nu a mai fost adus în faţa tribunalului membrilor sinedriului. Aceştia nu vroiau să-i mai vadă chipul , de vreme ce prin judecata lor aveau să se pronunţa asupra vieţii lui nevinovate. Iisus nu a ştiut (ca om) acuzaţiile lor oficiale, până nu le-a auzit enunţate de Pilat.

(1986.2) 184:5.10 În timp ce Iisus era în sală cu Ioan şi gardienii, iar tribunalul îşi desfăşura a doua şedinţă, câteva femei din apropierea palatului marelui preot veniră cu amicii lor pentru a se uita la ciudatul prizonier şi una dintre ele îl întrebă: „Eşti tu Mesia, Fiul lui Dumnezeu?”, iar Iisus răspunse: „ Dacă îţi voi spune nu mă vei crede, iar dacă te voi întreba nu vei răspunde.”

(1986.3) 184:5.11 La orele şase ale dimineţii Iisus a fost dus din casa lui Caiafa pentru a fi înfăţişat lui Pilat şi a se confirma condamnarea la moarte pe care tribunalul sinedriului o pronunţase într-un chip atât de nedrept şi neregulamentar.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin  RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Iisus trădat şi arestat

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

                    Iisus trădat şi arestat                                                                                    
  1. Voinţa Tatălui

  2. Iuda în oraş

  3. Arestarea Maestrului

  4.  Discuţia de lângă presa de măsline

  5. Pe drumul către palatul marelui preot

                                                                                        …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 183

Iisus trădat şi arestat

(1971.1) 183:0.1 DUPĂ ce Iisus i-a trezit în cele din urmă pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan le-a sugerat să se întoarcă în corturile lor şi să încerce să doarmă pentru a fi pregătiţi pentru problemele zilei de mâine. Însă apostolii erau acum treji de-a binelea. Scurtele lor momente de somn îi odihniseră. Între altele, ei erau îmboldiţi şi stârniţi de sosirea pe scenă a doi mesageri foarte agitaţi care întrebau despre David Zebedeu şi care au plecat rapid în căutarea sa imediat ce Petru a indicat unde se găsea acesta în postul său de pază.

(1971.2) 183:0.2 Chiar dacă opt dintre apostoli au fost profund adormiţi, grecii care îşi aşezaseră corturile aproape de ei se temeau şi mai mult de necazuri, până într-acolo încât să pună şi ei o santinelă pentru a da alarma în caz de pericol. Când cei doi mesageri au intrat grăbiţi în tabără, santinela greacă a început să-şi trezească toţi compatrioţii care au ieşit din corturile lor îmbrăcaţi şi complet înarmaţi. Toată tabăra era acum în picioare, mai puţin cei opt apostoli. Petru vroia să-i cheme însă Iisus îi interzise acest lucru formal. Maestrul le recomandă cu blândeţe să se întoarcă în corturile lor însă ei nu prea aveau de gând să urmeze invitaţia lui.

(1971.3) 183:0.3 Nereuşind să-i disperseze pe partizanii lui, Maestrul îi lăsă în pace şi coborî către presa de măsline de lângă intrarea în Parcul Ghetsimani. Cei trei apostoli, grecii şi ceilalţi membrii din tabără ezitară să-l urmeze imediat, însă Ioan Marcu se grăbi să ocolească măslinii şi se ascunse într-o mică colibă din apropierea presei de măsline. Dacă Iisus se îndepărta de tabără şi de prietenii săi, era pentru ca oamenii veniţi pentru a-l lua să îl poată aresta la sosirea lor fără a deranja apostolii. Maestrul prefera ca apostolii săi să nu fie treziţi şi să fie prezenţi în momentul arestării sale. Se temea ca nu cumva spectacolul trădării lui Iuda să stârnească animozitatea lor până pe punctul de a îi face să reziste soldaţilor şi să se ducă în închisoare împreună cu el. Dacă ei erau arestaţi împreună cu el îi era teamă să nu piară şi ei, de asemenea, odată cu el.

(1971.4) 183:0.4 Iisus ştia că planul de a-l trimite la moarte se înfiripase în consiliile conducătorilor iudei însă era, de asemenea, conştient că toate aceste proiecte nefaste aveau deplina aprobare a lui Lucifer, a lui Satan şi a lui Caligastia. El ştia bine că acestor rebeli ai regatelor le-ar face plăcere, de asemenea, ca toţi apostolii să fie exterminaţi împreună cu el.

(1971.5) 183:0.5 Iisus se aşeză în solitudine în apropierea presei de măsline şi aşteptă aici sosirea trădătorului şi el nu era văzut, în momentul acela, decât de Ioan Marcu şi o multitudine de observatori celeşti.

1. Voinţa Tatălui

(1971.6) 183:1.1 Există mari riscuri de neînţelegeri asupra semnificaţiei numeroaselor evenimente şi descrieri asociate sfârşitului de carieră a Maestrului în trupul lui. Modul crud în care fusese tratat Iisus de servitorii fără de minte şi de soldaţii fără inimă, maniera injustă în care a fost judecat şi insensibilitatea pretinşilor şefi religioşi nu trebuie să fie confundate cu faptul că, suportând cu răbdare toate aceste suferinţe şi umilinţe, Iisus îndeplinea cu adevărat voinţa Tatălui din Paradis. De fapt şi în adevăr, voinţa Tatălui era ca fiul său bea pe deplin cupa experienţei muritorilor, de la naştere până la moarte. Însă, niciodată Tatăl care este în Ceruri, nu a contribuit în nici un fel la provocarea comportamentului barbar al acestor fiinţe umane aşa zis civilizate care l-au torturat atât de brutal pe Maestru şi au copleşit atât de cumplit cu insultele şi înjosirile lor o persoană care nu întâmpina nici o rezistenţă. Aceste experienţe inumane şi şocante pe care Iisus a trebuit să le îndure în ultimele ore ale vieţii sale de muritor nu au fost nicidecum o parte a voinţei divine a Tatălui pe care natura umană a lui Iisus s-a angajat atât de triumfal să o îndeplinească în momentul predării finale a omului lui Dumnezeu aşa cum o exprima întreita rugăciune pe care a pronunţat-o în Grădina Ghetsimani în timp ce apostolii săi obosiţi dormeau somnul epuizării fizice.

(1972.1) 183:1.2 Tatăl din Ceruri dorea ca Fiul dăruit să-şi încheie cariera pământească într-un mod natural, exact ca toţi ceilalţi muritori care trebuie să-şi încheie viaţa pe Pământ şi în carne. Bărbaţii şi femeile obişnuite nu pot să aştepte ca ultimele lor ore pe Pământ şi apariţia episodului morţii să le fie înlesnite printr-o perioadă specială de acomodare. În consecinţă, Iisus a ales să-şi abandoneze viaţa trupească într-un mod conform cursului natural al evenimentelor. El a refuzat ferm să scape din ghearele crude ale unei perfide conspiraţii de evenimente inumane care îl împingeau cu o cumplită certitudine către incredibila umilire şi moartea sa. Fiecare element al acestei şocante manifestări de ură şi a acestei demonstrări de cruzime fără precedent a fost lucrarea oamenilor răi şi a muritorilor dominaţi de răutate. Ea nu a fost nici dorită de Dumnezeu în Ceruri, nici prescrisă de duşmanii înverşunaţi şi supramateriali ai lui Iisus, cu toate că aceştia din urmă au contribuit în mare parte la respingerea Fiului de consacrare de către muritorii smintiţi şi răi. Chiar şi tatăl păcatului şi-a întors faţa de la înfiorătoare atrocitate a scenei răstignirii.

2. Iuda în oraş

(1972.2) 183:2.1 După ce Iuda a părăsit atât de brusc masa în toiul celei din urmă cine, s-a mers de-a dreptul la vărul său, apoi amândoi s-au dus la căpitanul gărzilor templului. Iuda i-a cerut căpitanului să-şi strângă gardienii şi l-a informat că era gata să îi conducă la Iisus. Iuda venise puţin mai devreme decât era aşteptat, aşa că le-a trebuit ceva timp până ce toţi să fie gata să plece către casa lui Marcu unde Iuda se aştepta să-l găsească pe Iisus discutând încă cu apostolii. Maestrul şi cei unsprezece părăsiră locuinţa lui Ilie Marcu cu mai puţin de un sfert de oră înainte de sosirea trădătorului şi a gărzilor. În momentul în care cei care veneau să-l aresteze ajunseră la Marcu, Iisus şi cei unsprezece ieşiseră deja în afara oraşului şi erau în drumul lor spre Muntele Măslinilor.

(1972.3) 183:2.2 Iuda, era foarte neliniştit că nu i-a găsit,la locuinţa lui Marcu, pe Iisus şi pe ceilalţi unsprezece bărbaţi, dintre care doar doi erau înarmaţi şi gata să se opună. El aflase din întâmplare că în după-amiaza în care părăsise tabăra doar Simon Petru şi Simon Zelotul purtau asupra lor săbii. Iuda sperase să pună mâna pe Iisus în vremea când oraşul era liniştit şi erau mai puţine riscuri de a se întâmpina vreo rezistenţă. Trădătorului îi era frică să nu ajungă să înfrunte un număr de peste şaizeci de ucenici devotaţi care îi aşteptau întoarcerea în tabără şi, mai ştia, de asemenea, că Simon Zelotul dispunea de o mare rezervă de arme. Iuda devenea din ce în ce mai agitat gândindu-se la cât de mult îl vor detesta cei unsprezece apostoli loiali şi se temea că vor căuta cu toţii să-l omoare. Nu numai că era lipsit de loialitate, ci era şi un adevărat laş în inima sa.

(1973.1) 183:2.3 Negăsindu-l pe Iisus în sala de sus, Iuda ceru căpitanului gărzilor să se întoarcă la templu. În ceasul acela conducătorii începuseră să se adune la marele preot pentru a se pregăti să-l întâmpine pe Iisus,având în vedere că înţelegerea lor cu trădătorul comporta arestarea lui Iisus la miezul nopţii din ziua aceea. Iuda le-a explicat asociaţilor lui că nu-l găsiseră pe Iisus în casa lui Ioan Marcu şi că pentru a-l aresta trebuiau să meargă la Ghetsimani . Trădătorul a precizat în continuare că peste şaizeci de apostoli devotaţi se găseau în tabără împreună cu el şi că erau toţi bine înarmaţi. Şefii iudeilor îi amintiră lui Iuda că Iisus a propovăduit întotdeauna non-rezistenţa, însă răspunsul acestuia a fost că nu se putea baza pe faptul că toţi discipolii lui Iisus ar da ascultare unei asemenea învăţături. Lui Iuda îi era realmente teamă pentru el însuşi şi de aceea îndrăznise să ceară o companie de patruzeci de soldaţi înarmaţi. Neavând sub jurisdicţia lor o forţă atât de importantă autorităţile iudaice se îndreptară către fortăreaţa din Antonia şi cerură comandantului roman să le acorde garda necesară. Însă aflând despre intenţia lor de a-l aresta pe Iisus comandantul refuză imediat să de curs cererii lor şi îi îndrumă către ofiţerul său superior. Astfel ei pierdură mai bine de o oră mergând de la o autoritate la alta, până în momentul în care au fost nevoiţi să meargă la Pilat în persoană pentru a obţine autorizarea de a folosi gărzile romane înarmate. Când sosiră la casa lui Pilat era târziu şi Pilat se retrăsese cu soţia sa în intimitatea apartamentului său. El ezită să se amestece în tot ceea ce se punea la cale, cu atât mai mult cu cât însăşi soţia lui îi ceruse să nu  le îndeplinească această cerere. Dar cum preşedintele sinedriului iudeu era prezent şi cerea personal acest sprijin, guvernatorul crezu că este mai înţelept să dea permisiunea solicitată. El se credea în măsură să îndrepte ulterior orice faptă negativă ce ar fi putut săvârşi aceştia din urmă.

(1973.2) 183:2.4 În consecinţă, atunci când Iuda Iscariotul pleca din templu, către ora unsprezece şi jumătate seara, era însoţit de peste şaizeci de peroane, gărzi ale templului, soldaţi romani şi servitori curioşi ai guvernatorilor şi ai şefilor preoţilor.

3. Arestarea Maestrului

(1973.3) 183:3.1 În timp ce această companie de soldaţi şi de gărzi înarmaţi, purtând torţe şi lămpi se apropia de grădină, Iuda o luă bine înaintea grupului pentru a fi pregătit să-l identifice cât de repede pe Iisus, permiţând astfel oamenilor însărcinaţi cu arestarea lui să pună mâna pe el uşor înainte ca asociaţii săi să aibă vreme să se adune pentru a-l apăra. Mai exista şi un alt motiv pentru care Iuda alesese să se ducă înaintea duşmanilor Maestrului. El se gândea că astfel el va părea sosit acolo înaintea soldaţilor, astfel încât apostolii şi alţi discipoli de prin preajmă să nu facă vreo legătură directă între venirea sa şi cea a gărzilor armate care erau de aproape în urma lui. Iuda se gândise chiar să se prefacă a fi sosit în grabă ca să îi prevină de apropierea celor care veneau să îl aresteze, însă acest plan a fost zădărnicit de modul în care Iisus l-a salutat pe trădător. Cu toate că Maestrul îi vorbi cu blândeţe lui Iuda, îl primi totuşi ca pe un trădător.

(1973.4) 183:3.2 Imediat ce Petru, Iacob, Ioan şi alţi treizeci de oameni din tabără văzură grupul înarmat cu torţe ce înconjura coama colinei, ei au ştiut că aceşti soldaţi veniseră să-l aresteze pe Iisus şi toţi coborâră în grabă către presa de măsline unde Maestrul şedea singur în lumina lunii. În timp ce compania de soldaţi se apropia dintr-o parte, cei trei apostoli şi asociaţii lor se apropiau din cealaltă şi în timp ce Iuda înainta cu paşi mari pentru a-l acosta pe Maestru, cele două grupuri au rămas nemişcate, cu Maestrul între ele, Iuda pregătindu-se să îi dea sărutul trădării pe fruntea lui Iisus.

(1974.1) 183:3.3 Trădătorul sperase că după ce va fi condus gărzile la Ghetsimani el va putea pur şi simplu să îl arate pe Iisus soldaţilor sau cel mult să îndeplinească făgăduinţa de a-l saluta printr-un sărut şi apoi să părăsească repede scena. Lui Iuda îi era teamă ca nu cumva apostolii să fie toţi prezenţi şi să îşi concentreze atacul asupra lui pentru a-l pedepsi pentru faptul de a fi îndrăznit să-l trădeze pe preaiubitul lor învăţătorul, însă atunci când Maestrul îl primi ca pe un trădător el a fost atât de nedumerit, încât a abandonat orice încercare de a mai fugi.

(1974.2) 183:3.4 Iisus făcu un ultim efort pentru a-l scuti pe Iuda de la a-şi înfăptui efectiv gestul său de trădare. Înainte ca trădătorul să fi putut ajunge la el, Iisus făcu câţiva paşi în alături şi se adresă soldatului aflat în frunte, în stânga căpitanului romanilor, întrebându-l: „Pe cine cauţi?” Căpitanul îi răspunse: „Pe Iisus, Iisus din Nazareth.” Atunci Iisus păşi îndată în faţa ofiţerului şi cu calma maiestate a Dumnezeului întregii noastre creaţii îi spuse: „Eu sunt acela.” Numeroşi membri ai gărzii înarmate îl auziseră pe Iisus predicând în templu, iar alţii auziseră de marile sale lucrări. Când îl auziră declarându-şi identitatea sa cu atâta îndrăzneală, soldaţii din primele rânduri se retraseră brusc. Ei fură surprinşi de calmul şi măreţia declaraţiei identităţii sale. Nu a mai fost nevoie ca Iuda să-şi ducă mai departe planul de trădare. Maestrul se arătase cu îndrăzneală duşmanilor lui care l-au putut lua şi fără ajutorul lui Iuda, însă trebuia ca trădătorul să facă ceva pentru a justifica prezenţa sa cu ceata aceea înarmată. Între altele, el vroia să dea spectacolul de a-şi juca rolul în acordul de trădare cu şefii iudeilor, pentru a fi îndreptăţit la marea recompensă şi la multele onoruri care credea el că i se vor cuveni ca o răsplătire a promisiunii sale de a-l da pe Iisus pe mâna lor.

(1974.3) 183:3.5 În timp ce gărzile îşi reveneau după ce şovăiseră la vederea lui Iisus şi la tonul glasului său neobişnuit şi în timp ce apostolii şi discipolii lui se apropiau, Iuda înaintă către Iisus, îi dădu un sărut pe frunte şi spuse: „Te salut Maestre şi învăţătorule.” În momentul în care Iuda îşi îmbrăţişa astfel Maestrul, Iisus îi spuse: „Prietene, n-a fost de ajuns tot ce ai făcut, vrei să îl trădezi pe Fiul Omului şi cu un sărut?”

(1974.4) 183:3.6 Apostolii şi discipolii erau literalmente şocaţi de ceea ce vedeau. Pentru o clipă nimeni n-a mai făcut nici un gest. Apoi Iisus eliberându-se de din îmbrăţişarea trădătoare a lui Iuda, se îndreptă către gărzi şi soldaţi şi întrebă din nou: „Pe cine căutaţi?” Căpitanul repetă: „Pe Iisus din Nazareth” şi Iisus răspunse încă o dată: „Ţi-am spus că eu sunt acela. Dacă pe mine mă cauţi, atunci lasă-i pe ceilalţi să meargă pe drumul lor. Sunt gata să te urmez.”

(1974.5) 183:3.7 Iisus era gata să se întoarcă la Ierusalim cu gărzile, iar căpitanul soldaţilor era în întregime dispus să permită celor trei apostoli şi asociaţilor lor să se ducă de acolo în pace. Însă înainte de a putea să plece, şi în timp ca Iisus stătea acolo aşteptând ordinele căpitanului, un anume Malchus, un sirian din garda de corp a marelui preot, se îndreptă către Iisus şi se pregăti să îi lege mâinile la spate deşi căpitanul roman nu ordonase deloc aceasta. Când Petru şi asociaţii săi au văzut Maestrul lor supus la această umilire nu s-au mai putut stăpâni. Petru îşi scoase sabia şi se repezi împreună cu ceilalţi să-l lovească pe Malchus. Însă, înainte ca soldaţii să poată sări în apărarea servitorului marelui preot, Iisus ridică mâna către Petru într-un gest de interdicţie şi îi vorbi cu severitate, zicând: „Petrule, ţine-ţi sabia. Cine scoate sabia de sabie va pieri. Nu înţelegi că este voia Tatălui să beau această cupă; nu şti oare că eu şi acum aş putea încă să poruncesc unui număr de peste douăsprezece legiuni de îngeri şi asociaţilor lor să mă elibereze din mâinile acestor câţiva oameni?”

(1975.1) 183:3.8 Cu toate că Iisus a pus astfel sfârşit acestei dovezi de rezistenţă fizică din partea discipolilor, a fost suficient pentru a stârni teama căpitanului gărzilor care atunci, cu ajutorul soldaţilor, şi-a lăsat mâinile lui grele pe Iisus, legându-l cu repeziciune. În timp ce îi legau mâinile cu o funie tare, Iisus le spuse: „De ce ieşiţi împotriva mea cu săbii şi bâte, ca pentru a aresta un hoţ? Am fost în fiecare zi cu voi în templu, propovăduind poporului, şi nu aţi făcut nici un efort să mă arestaţi.”

(1975.2) 183:3.9 După ce l-a legat pe Iisus, căpitanului fiindu-i teamă că discipolii Maestrului vor încerca să-l elibereze dădu ordin să fie prinşi şi ei. Însă soldaţii nu s-au mişcat destul de iute, din moment ce discipolii l-au auzit pe căpitan dând ordin ca ei să fie arestaţi şi s-au refugiat repede înapoi în adâncul râpei. În tot acest timp Ioan Marcu a rămas ascuns în adăpostul din apropiere. Când gărzile au plecat spre Ierusalim cu Iisus, Ioan Marcu a încercat să iasă iute din coliba aceea pentru a se alătura apostolilor şi discipolilor care plecaseră în fugă, însă chiar pe când ieşea, unul dintre ultimii soldaţi care urmăreau discipolii trecea pe acolo. Văzând acest om învăluit în roba sa de in, se luase după el şi aproape că reuşise să-l prindă. De fapt soldatul ajunse destul de aproape de Ioan Marcu pentru a-l prinde de haină; tânărul acesta lăsă veşmântul să alunece de pe el şi fugi dezbrăcat în timp ce soldatul ţinea în mâini roba goală. Ioan Marcu se avântă împreună cu David Zebedeu în sus pe poteca. După ce l-a întâlnit pe David şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat, s-au dus amândoi la corturile apostolilor adormiţi şi i-au înştiinţat pe cei opt de faptul că Maestrul fusese trădat şi prins.

(1975.3) 183:3.10 În momentul în care cei opt apostoli au fost astfel treziţi, tovarăşii lor care fugiseră urcând râpa, începură să revină şi se reuniră la presa de măsline pentru a discuta ce aveau de făcut. În acest timp Simon Petru şi Ioan Zebedeu care se ascunseseră printre măslini plecaseră deja în urmărirea trupei de soldaţi, de gărzi şi de servitori care îl duceau acum pe Iisus la Ierusalim ca şi cum ar fi dus un criminal îndârjit. Ioan Zebedeu urmărea grupul de foarte aproape, însă Petru vene în urmă la o distanţă şi mai mare. Ioan Marcu, după ce a scăpat din ghearele soldatului se acoperise cu o mantie pe care o găsise în cortul lui Simon Petru şi al lui Ioan Zebedeu. El bănuia că gărzile îl vor duce pe Iisus la Anna, marele preot de onoare; el a făcut deci un ocol printre măslini şi a ajuns înaintea grupului la palatul marelui preot unde se ascunse, în apropierea porţii principale de intrare.

4. Discuţia de lângă presa de măsline

(1975.4) 183:4.1 Iacob Zebedeu se pomeni despărţit de Simon Petru şi de fratele său Ioan, aşa că se alătură celorlalţi apostoli şi tovarăşi din tabără la presa de măsline pentru a chibzui la ceea ce aveau de făcut în legătură cu arestarea Maestrului.

(1975.5) 183:4.2 Andrei a fost degajat de orice responsabilitate ca îndrumător al grupului apostolic, prin urmare în ceea ce era cea mai mare criză din viaţa lor, el a rămas tăcut. După o scurtă discuţie, Simon Zelotul a urcat pe zidul de piatră de la presa de măsline şi a pledat cu înflăcărare în favoarea loialităţii faţă de Maestru şi de cauza împărăţiei. El i-a implorat pe tovarăşii lui apostoli şi pe ceilalţi ucenici să pornească pe urmele grupului de oşteni romani şi preoţi iudei şi să-l elibereze pe Iisus. Majoritatea grupului ar fi fost dispusă să urmeze îndrumarea lui agresivă dacă nu era sfatul lui Nataniel care, imediat ce Simon Zelotul terminase de vorbit, s-e ridicase şi atrăsese atenţia celor de faţă asupra învăţăturilor repetate de nenumărate ori de Iisus în ceea ce priveşte non-rezistenţa. El a adus aminte, între altele, că în aceeaşi noapte Iisus le ordonase să îşi apere viaţa, aşteptând momentul în care se vor răspândi în lume pentru a proclama vestea cea bună a evangheliei împărăţiei celeste. Iacob Zebedeu l-a încurajat pe Nataniel în această luare de poziţie. El a povestit cum Petru şi alţii şi-au scos sabia pentru a împiedica arestarea Maestrului şi Iisus i-a ordonat lui Petru şi celor din preajma sa care purtau o sabie să îşi bage armele în teacă. Matei şi Filip au ţinut, la rândul lor, câte o cuvântare, însă nimic nu a reieşit din discursurile lor înainte de intervenţia lui Toma care le atrăsese atenţia asupra faptului că Iisus îi recomandase lui Lazăr să se ferească de moarte. Toma a subliniat faptul că apostolii nu puteau face nimic pentru a-l salva pe Maestru, de vreme ce el refuzase să permită prietenilor săi să îl apere şi stăruise în a se abţine de la folosirea puterilor sale divine pentru a se apăra de duşmanii lui muritori. Toma îi convinse să se plece fiecare care încotro, de unul singur, convenind ca David Zebedeu să rămână în tabără pentru a menţine un centru de coordonare şi un cartier general de transmitere a mesajelor pentru grup. Către orele două şi jumătate ale acelei dimineţi, tabăra era deja abandonată. Doar David rămânea acolo cu trei sau patru mesageri, după care ceilalţi s-au grăbit să afle informaţii asupra locului în care era dus Iisus şi despre ceea ce urma să i se facă.

(1976.1) 183:4.3 Cinci apostoli – Nataniel, Matei, Filip şi gemenii – au mers să se ascundă în Bethania şi Betphage. Toma, Andrei, Iacob şi Simon Zelotul s-au ascuns în Ierusalim. Simon Petru şi Ioan Zebedeu au mers până la casa lui Anna.

(1976.2) 183:4.4 Cu puţin după ivirea zorilor Simon Petru, întruchiparea unei profunde disperări, se întoarse să rătăcească prin tabăra de la Ghetsimani. David ia dat un mesager care să-l însoţească până îl va ajunge pe fratele său Andrei acasă la Nicodim în Ierusalim.

(1976.3) 183:4.5 Chiar până la ultimele momente ale răstignirii Ioan Zebedeu a rămas mereu prin preajmă, aşa cum îi ceruse Iisus şi el a fost acela care, din oră în oră, le-a furnizat mesagerilor informaţii pe care le duceau lui David în tabăra din grădină şi care erau apoi retransmise apostolilor ascunşi şi familiei lui Iisus.

(1976.4) 183:4.6 În mod sigur, păstorul este lovit şi oile sunt împrăştiate! Apostolii şi-au dat vag seama că Iisus îi avertizase chiar asupra acestei situaţii, însă au fost prea şocaţi de brusca dispariţie a Maestrului lor pentru a mai putea judeca cu mintea limpede situaţia.

(1976.5) 183:4.7 La scurt timp după revărsatul zorilor şi după ce Petru a fost trimis să se alăture lui Andrei, Iuda fratele de sânge al lui Iisus sosise în tabără aproape într-o suflare şi înaintea restului familiei lui Iisus, ca să afle doar că Maestrul tocmai fusese deja pus în stare de arest. El s-a grăbit să coboare pe drumul către Ierihon pentru a duce această ştire mamei lui şi fraţilor şi surorilor. David Zebedeu îl însărcină pe Iuda să invite familia lui Iisus să se reunească acasă la Marta şi Maria, în Bethania, şi să aştepte veştile pe care mesagerii săi le aduceau regulat.

(1976.6) 183:4.8 Aceasta era situaţia în care se aflau, pe durata celei de-a doua jumătăţi a nopţii de joi şi a primelor ore ale dimineţii de vineri, apostolii, principalii discipoli şi membrii familiei pământeşti a lui Iisus. Toate aceste grupuri şi indivizi rămâneau în contact unele cu altele prin serviciul mesagerilor pe care David Zebedeu continua să-l întreţină în cartierul său general din tabăra de la Ghetsimani.

5. Pe drumul către palatul marelui preot

(1977.1) 183:5.1 Înainte de a părăsi grădina cu Iisus, se iscase între căpitanul iudeu al gărzii templului şi căpitanul roman al companiei de soldaţi o dispută cu privire la locul unde avea să fie dus Iisus. Căpitanul gărzilor templului dădu ordin ca el să fie adus la Caiafa, care îndeplinea funcţia marelui preot. Căpitanul soldaţilor romani poruncise ca Iisus să fie dus la palatul lui Anna, fostul mare preot, socrul lui Caiafa. Şi aşa şi făcu, deoarece romanii aveau obiceiul să trateze direct cu Anna toate problemele referitoare la aplicarea legilor ecleziastice iudaice. Ordinele căpitanului roman au fost executate şi Iisus a fost condus la casa lui Anna pentru interogarea lui preliminară.

(1977.2) 183:5.2 Iuda mergea în apropierea căpitanilor, auzind tot ceea ce se spunea însă fără a lua parte la dispute, deoarece nici căpitanul iudeu, nici ofiţerul roman nu vroiau să se înjosească vorbind cu trădătorul, atât de mult îl dispreţuiau.

(1977.3) 183:5.3 În acel moment Ioan Zebedeu îşi aminti de instrucţiunile Maestrului său de a rămâne întotdeauna prin preajmă şi se grăbi să îl ajungă pe Iisus care mergea între cei doi căpitani. Văzându-l pe Ioan înaintând până sus la ei, căpitanul gărzilor templului spuse ajutorului său: „Pune mâna pe omul acela şi leagă-l, căci este unul din discipolii acestui om.” Însă când căpitanul roman auzi aceasta întoarse capul, văzu pe Ioan şi dădu ordin ca apostolul să vină lângă el şi ca nimeni să nu îl se lege de el. Căpitanul roman spuse apoi căpitanului iudeu: „Omul acesta nu este nici trădător, nici laş. L-am văzut în grădină, şi nu şi-a scos deloc sabia ca să ni se opună. El are curajul să vină aici pentru a fi cu Maestrul său şi nimeni nu se va atinge de el. Legea romană permite ca orice prizonier să aibă cel puţin un prieten care să-l însoţească la bara tribunalului, şi omul acesta nu va fi împiedicat să stea alături de Maestrul său prizonier.” Când Iuda auzi aceasta, fu atât de cuprins de ruşine şi de umilinţă încât încetini paşii, rămânând în urmă şi ajungând singur la palatul lui Anna.

(1977.4) 183:5.4 Aceasta explică de ce Ioan Zebedeu a putut să rămână lângă Iisus în tot timpul severelor probe pe care Maestrul trebuia să le treacă în această noapte şi a doua zi. Iudeilor le era teamă să facă o observaţie oarecare lui Ioan sau să-l molesteze în vreun fel, deoarece statutul său devenise acela pe care consilierul roman îl desemnase pentru a acţiona ca observator al operaţiunilor tribunalului ecleziastic iudeu. Poziţia privilegiată a lui Ioan a fost cu atât mai bine asigurată cu cât căpitanul roman, dându-l pe Iisus căpitanului gărzilor templului în faţa porţilor palatului lui Anna spuse asistentului său: „Însoţeşte prizonierul şi veghează ca aceşti iudei să nu îl ucidă fără consimţământul lui Pilat. Veghează ca ei să nu îl asasineze şi asigură-te că prietenului său, galileanul, i se va permite să rămână alături de el şi să observe tot ceea ce se va întâmpla.” Astfel Ioan a putut rămâne lângă Iisus până la moartea sa pe cruce în timp ce ceilalţi zece apostoli au fost obligaţi să stea ascunşi. Ioan acţiona sub protecţia romană şi iudeii nu au îndrăznit să îl molesteze până după moartea Maestrului.

(1977.5) 183:5.5 Pe tot parcursul drumului până la palatul lui Anna, Iisus nu şi-a deschis gura deloc. Din momentul arestării şi până la apariţia sa în faţa lui Anna, Fiul Omului nu a rostit nici un cuvânt.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin  RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – La Ghetsimani

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

                     La Ghetsimani                                                                                    
  1. Ultima rugăciune în comun

  2. Ceasul din urmă de dinaintea trădării

  3.  Singur la Ghetsimani

                                                                                              …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 182

La Ghetsimani

(1963.1) 182:0.1 ERA aproape ora zece în această seară de joi când Iisus i-a adus pe cei unsprezece apostoli de la Ilie şi Maria Marcu pe drumul de întoarcere la tabăra din Ghetsimani. Din ziua aceea petrecută cu Maestrul pe dealuri, Ioan Marcu se aşeza mereu în aşa fel încât Iisus să nu-i scape vigilentei lui priviri. Având nevoie de somn, Ioan a prins mai multe ceasuri de odihnă cât timp Maestrul a fost cu apostolii săi în sala de sus. Însă când i-a auzit coborând el şi-a pus la iuţeală iuteo manta de lână şi s-a ţinut după ei de-a lungul oraşului şi apoi dincolo de râuleţul Cedron până la tabăra lor privată de lângă Parcul Ghetsimanilor. Pe toată durata nopţii şi a celei de-a doua zile Ioan Marcu a stat atât de aproape de Maestru, încât a fost martor al tuturor lucrurilor şi a auzit o mare parte a cuvintelor pe care Maestrul le-a pronunţat între acest moment şi ora crucificării.

(1963.2) 182:0.2 Pe când Iisus şi cei unsprezece se întorceau în tabără, apostolii au început să se întrebe care era explicaţia absenţei prelungite a lui Iuda. Ei au discutat despre prezicerile Maestrului că unul din ei îl va trăda şi pentru prima dată au bănuit că nu era totul bine în ceea ce-l privea pe Iuda Iscariotul. Cu toate acestea, ei nu au făcut deschis comentarii asupra lui Iuda înainte de a ajunge în tabără şi de a constata că el nu era nici acolo pentru a-i aştepta. Când îl asaltară toţi pe Andrei cu întrebări pentru a se afla ce s-a întâmpla cu Iuda, şeful lor se limită să le răspundă: „Nu ştiu unde este Iuda, însă mă tem să nu ne fi părăsit.”

1. Ultima rugăciune în comun

(1963.3) 182:1.1 Câteva clipe după sosirea lor în tabără, Iisus le spune: „Prietenii mei şi fraţii mei, cum clipele mele alături de voi mi-s numărate, eu aş dori să ne retragem fiecare în acest timp şi să ne rugăm la Tatăl care este în Ceruri să ne acorde tăria de a ne susţine în această oră şi apoi în întreaga lucrare pe care trebuie să o îndeplinim în numele său.”

(1963.4) 182:1.2 Vorbind astfel, Iisus îi conduse puţin mai sus pe Muntele Măslinilor până la o întinsă platformă stâncoasă de unde se vedea întreg Ierusalimul. El rugă apostolii să îngenuncheze în cerc, în jurul lui, pe stâncă, aşa cum făcuseră şi în ziua hirotonisirii lor. Apoi, stând în picioare în mijlocul lor şi luminat în blânda lumină a lunii, el ridică ochii către cer şi se rugă:

(1963.5) 182:1.3 ”Tată, a venit timpul să plec; slăveşte-l acum pe copilul tău, pentru ca Fiul să poată să te glorifice. Ştiu că mi-ai dat deplina autoritate asupra tuturor creaturilor vii din împărăţia mea şi voi da viaţa eternă tuturor celor care vor devenii fii ai lui Dumnezeu prin credinţă. Iar viaţa eternă este aceea că creaturile mele te cunosc ca fiind singurul adevărat Dumnezeu şi tată al tuturor şi că ele cred în cel pe care l-ai trimis în această lume. Tată, te-am exaltat pe Pământ şi am realizat lucrarea cu care m-ai însărcinat. Aproape că mi-am încheiat manifestarea mea asupra copiilor propriei noastre creaţii. Nu mai îmi rămâne decât să-mi abandonez viaţa în trup. Acum, o, Tată, slăveşte-mă cu slava pe care o aveam alături de tine mai înainte să fie lumea şi primeşte-mă încă o dată la dreapta ta.

(1964.1) 182:1.4 ”Te-am manifestat oamenilor pe care i-ai ales în această lume şi pe care tu mi i-ai dat. Ei sunt ai tăi, aşa cum tot ce-i viaţă este în mâinile tale, tu mi i-ai dat şi am trăit printre ei învăţându-i căile vieţii şi ei au avut credinţă. Aceşti oameni au învăţat că tot ceea ce vine de la tine şi viaţa mea în trup este menită să-l facă pe cunoscut Tatăl meu lumii lor. Adevărul pe care mi l-ai dat l-am revelat lor, iar ei, prietenii şi ambasadorii mei au vrut sincer să primească cuvântul tău. Le-am spus că am provenit din tine, că tu m-ai trimis în această lume şi că sunt pe punctul de a mă întoarce la tine. Tată, în adevăr mă rog pentru aceşti oameni aleşi. Şi mă rog pentru ei, nu aşa cum m-aş ruga pentru lume, ci ca pentru oamenii pe care i-am ales în lume pentru a mă reprezenta pe lângă această lume după ce mă voi fi întors la lucrarea sa, tot astfel cum şi pe tine te-am reprezentat în această lume pe durata şederii mele în trup. Aceşti oameni sunt ai mei; tu mi i-ai dat, însă tot ceea ce este al meu, este mereu al tău şi tu ai făcut ca tot ce era al tău să fie al meu. Tu ai fost proslăvit în mine şi acum mă rog ţie ca eu să fiu onorat în aceşti oameni. Nu mai pot rămâne mult timp în această lume; mă voi întoarce curând la lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac. Trebuie să las aceşti oameni în urma mea pentru a ne reprezenta şi a reprezenta împărăţia mea printre oameni. Tată, păstrează fidelitatea acestor oameni acum când mă pregătesc să abandonez viaţa mea din carne. Ajută-i pe aceşti oameni, prietenii mei, să fie unul în spirit aşa cum suntem noi unul. Atâta timp cât voi putea fi pe lângă ei voi putea veghe asupra lor şi voi putea călăuzi, însă acum trebuie să plec. Fii aproape de ei, Tată, până când vom putea trimite noul învăţător pentru a-i consola şi îmbărbăta.

(1964.2) 182:1.5 ”Mi-ai dat doisprezece oameni şi i-am păstrat pe toţi, în afară de unul – fiul răzbunării – care nu a vrut să menţină comuniunea cu noi. Aceşti oameni sunt slabi şi plăpânzi însă ştiu că putem să ne încredem în ei. I-am pus la încercare, ei mă iubesc pe mine la fel de mult, pe cât te respectă pe tine. Cu toate că au mult de suferit de dragul meu, doresc ca ei să fie, de asemenea, bucuroşi, încredinţaţi fiind de filiaţia lor în împărăţia celestă. Am dat cuvântul tău acestor oameni şi i-am învăţat adevărul. Se poate ca lumea să îi urască aşa cu m-a urât şi pe mine, însă nu cer ca tu să îi retragi din lume, ci doar să îi fereşti de răul care apare în lume. Sfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevărul. Tot astfel cum m-ai trimis pe mine în această lume, îi voi trimite şi eu pe aceşti oameni în lume. Pentru ei am trăit printre oameni şi mi-am consacrat viaţa slujirii tale, ca să îi pot face să se purifice prin adevărul pe care l-am propovăduit şi prin dragostea pe care le-am arătat-o. Ştiu bine, Tată, că nu-i nevoie să te rog să veghezi asupra acestor fraţi după plecarea mea. Ştiu că îi iubeşti la fel de mult ca mine, însă fac acest lucru pentru ca ei să poată să realizeze cu atât mai bine faptul că Tatăl îi iubeşte pe oamenii muritori tot aşa cum îi iubeşte Fiul.

(1964.3) 182:1.6 ”Şi acum, Tată, aş vrea să mă rog nu doar pentru aceşti unsprezece oameni, ci, totodată, pentru toţi ceilalţi care cred acum în evanghelia împărăţiei şi care vor putea să creadă mai târziu datorită cuvântului viitoarei slujiri a apostolilor mei. Vreau ca ei să fie toţi unul, ca tine şi mine, care suntem una. Tu eşti în mine şi eu sunt în tine şi doresc ca aceşti credincioşi să fie, de asemenea, în noi, pentru ca amândouă spiritele noastre să locuiască în ei. Dacă copiii mei sunt unul, aşa cum noi suntem unul şi dacă se iubesc unii pe alţii aşa cum i-am iubit, atunci toţi oamenii vor putea crede că am venit din tine şi vor fi gata să accepte revelaţia adevărului şi gloria pe care a adus-o. am revelat acestor credincioşi gloria pe care am dobândit-o. Aşa cum tu ai trăit împreună cu mine în spirit, tot aşa am trăit noi împreună cu ei în trup. La fel cum tu ai fost una cu mine, aşa şi eu am fost una cu tine şi tot astfel noul învăţător va fi şi el pentru totdeauna una cu ei şi în ei. Am făcut toate acestea pentru ca fraţii mei întrupaţi să poată şti că Tatăl îi iubeşte precum îi iubeşte Fiul şi că tu îi iubeşti aşa cum mă iubeşti pe mine. Tată, lucrează cu mine la mântuirea acestor credincioşi, astfel încât ei să poată curând rămâne împreună cu mine în înalt şi să ţi se alăture apoi la îmbrăţişarea Paradisului. Cei care slujesc împreună cu mine în smerenie aş vrea să îi văd ridicaţi în slăvi odată cu mine , pentru ca ei să poată vedea tot ceea ce ai pus în mâinile mele – veşnica recoltă de pe urma semănăturilor seminţelor în timp sub înfăţişarea trupului muritor. Doresc cu ardoare să arăt fraţilor mei pământeni slava pe care o aveam împreună cu tine înainte de întemeierea acestei lumi. Cât de puţin te cunoaşte lumea aceasta, o, cinstite Tată, însă eu te cunosc şi te-am făcut cunoscut acestor credincioşi şi ei vor face cunoscut numele tău altor generaţii. Acum le făgăduiesc că vei fi pe lângă ei în lume aşa cum ai fost pe lângă mine – chiar aşa.”

(1965.1) 182:1.7 Vreme de mai multe minute, cei unsprezece au stat îngenunchiaţi în cerc în jurul lui Iisus, înainte de a se ridica şi îndrepta în tăcere către tabăra din apropiere.

(1965.2) 182:1.8 Iisus s-a rugat pentru unitate între discipolii săi, însă nu dorea uniformitatea. Păcatul creează un nivel sterp de rea inerţie, însă dreptatea hrăneşte sufletul creativ al experienţei individuale în realităţile vii ale adevărului etern şi în comuniunea progresivă a spiritelor divine ale Tatălui şi Fiului. Din comuniunea spirituală a unui fiu crezând în Tatăl divin nu poate exista finalitate doctrinară, nici superioritate sectară provenind dintr-o conştiinţă de grup.

(1965.3) 182:1.9 În timpul acestei rugăciuni finale împreună cu apostolii săi, Maestrul a făcut aluzie la faptul că a făcut manifest numele Tatălui în lume. El chiar a făcut acest lucru revelându-l pe Dumnezeu prin viaţa sa întrupată care atinsese perfecţiunea. Tatăl care este în ceruri căutase să se reveleze lui Moise însă nu a putut merge mai departe, făcându-l doar să spună „EU SUNT”. Atunci când a fost nevoit să se manifeste mai mult, el a dezvăluit doar „EU SUNT” ceea ce SUNT”. Însă atunci când Iisus şi-a încheiat viaţa sa pământească, numele Tatălui fusese revelat astfel încât Maestrul care era Tatăl întrupat putea să spună pe bună dreptate:

(1965.4) 182:1.10 Eu sunt pâinea vieţii.

(1965.5) 182:1.11 Eu sunt apa vie.

(1965.6) 182:1.12 Eu sunt lumina lumii.

(1965.7) 182:1.13 Eu sunt dorinţa tuturor epocilor.

(1965.8) 182:1.14 Eu sunt poarta deschisă a salvării eterne.

(1965.9) 182:1.15 Eu sunt realitatea vieţii fără sfârşit.

(1965.10) 182:1.16 Eu sunt bunul păstor.

(1965.11) 182:1.17 Eu sunt calea perfecţiunii infinite.

(1965.12) 182:1.18 Eu sunt reînvierea şi viaţa.

(1965.13) 182:1.19 Eu sunt secretul supravieţuirii eterne.

(1965.14) 182:1.20 Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.

(1965.15) 182:1.21 Eu sunt Tatăl infinit al copiilor mei finiţi.

(1965.16) 182:1.22 Eu sunt butucul, voi sunteţi mlădiţele.

(1965.17) 182:1.23 Eu sunt speranţa tuturor celor care cunosc adevărul viu.

(1965.18) 182:1.24 Eu sunt podul viu care leagă o lume de alta.

(1965.19) 182:1.25 Eu sunt legătura trăind între timp şi eternitate.

(1965.20) 182:1.26 Astfel Iisus a deschis pentru toate generaţiile revelaţia vie a numelui lui Dumnezeu. Tot astfel cum iubirea divină revelează natura lui Dumnezeu, la fel adevărul etern dezvăluie numele său într-o măsură tot mai mare.

2. Ceasul din urmă de dinaintea trădării

(1966.1) 182:2.1 La întoarcerea lor în tabără apostolii au fost peste măsură de surprinşi să nu-l găsească acolo pe Iuda. Pe când cei unsprezece se angajară într-o dezbatere însufleţită pe tema trădării comise de tovarăşul lor apostol, David Zebedeu şi Ioan Marcu îl rugaseră pe Iisus, pe rând, şi îi revelaseră faptul că au supravegheat vreme de mai multe zile acţiunile lui Iuda şi ştiau că Iuda avea intenţia să îl trădeze şi să îl dea pe mâna inamicilor săi. Iisus îi ascultă, însă se mulţumi să răspundă: „Prieteni, nimic nu i se poate întâmpla Fiului Omului dacă Tatăl din Ceruri nu doreşte aceasta. Inima voastră să nu fie tulburată; toate lucrurile vor lucra împreună la slăvirea lui Dumnezeu şi la mântuirea oamenilor.”

(1966.2) 182:2.2 Atitudinea senină a lui Iisus pălea. În ora următoare el deveni din ce în ce mai grav, şi chiar trist. Apostolii erau foarte agitaţi şi nu vroiau să intre în corturile lor nici atunci când Maestrul însuşi i-a rugat. La întoarcere, după discuţia sa cu David şi cu Ioan Marcu, el adresă ultimele sale cuvinte grupului celor unsprezece, zicându-le: „Prieteni, mergeţi să vă odihniţi; pregătiţi-vă pentru munca de mâine. Amintiţi-vă că trebuie toţi să ne supunem voinţei Tatălui care este în Ceruri. Vă las vouă pacea mea.” Vorbind astfel, el i-a invitat să intre în corturile lor. În timp ce se îndepărtau, i-a chemat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan spunându-le: „Doresc să mai rămâneţi câteva clipe cu mine.”

(1966.3) 182:2.3 Apostolii au adormit doar pentru că erau literalmente epuizaţi. De la sosirea lor în Ierusalim ei n-au avut încă parte de somn. Înainte de a se despărţi toţi, pentru a se întinde fiecare în culcuşul său, Simon Zelotul îi aduse pe toţi în cortul său, unde ţineau săbiile şi alte arme şi îi dădu fiecăruia echipamentul de luptă. Toţi, afară de Nataniel, şi-au luat armele şi s-au încins cu ele. Refuzând să se înarmeze, Nataniel spuse: „Fraţilor, Maestrul ne-a spus în repetate rânduri că împărăţia sa nu este a acestei lumi şi că discipolii săi n-ar trebui să se bată cu sabia pentru instaurarea lui. Eu cred asta; nu cred că Maestrul vrea ca noi să folosim sabia pentru a-l apăra. Noi am fost toţi martorii puterii sale şi ştim că s-ar putea apăra de toţii duşmanii lui dacă şi-ar dori aceasta. Dacă el nu vrea să se opună, este pentru că această linie de conduită reprezintă modul său de a încerca să îndeplinească voia Tatălui său. Mă voi ruga, însă nu voi scoate sabia.” După ce a auzit cuvântarea lui Nataniel, Andrei şi-a dat sabia înapoi lui Simon Zelotul. Nouă dintre ei au rămas deci înarmaţi când se despărţiră ca să înnopteze.

(1966.4) 182:2.4 Resentimentul lor contra faptului că Iuda era un trădător, umbrea pentru moment orice altă preocupare în mintea apostolilor. Comentariul Maestrului asupra lui Iuda în timpul ultimei rugăciuni le-a deschis ochii asupra faptului că acela îi părăsise.

(1966.5) 182:2.5 După ce opt dintre apostoli s-au retras, în cele din urmă, la corturile lor, în vreme ce Petru, Iacob şi Ioan rămâneau aproape pentru a primi ordinele Maestrului, Iisus îi spuse lui David Zebedeu: „Trimite mesagerul tău cel mai iute şi cel mai demn de încredere.” David îl aduse pe unul Iacob care a fost în trecut alergător în serviciul de mesageri de noapte între Ierusalim şi Bethsaida. Iisus adresându-i-se, spuse: „Du-te în cea mai mare grabă la Abner, în Filadelfia, şi spune aşa: ‘Maestrul îţi trimite urările sale de pace şi spune că a sosit ceasul când va fi dat pe mâinile vrăjmaşilor săi care îl vor condamna la moarte. Însă el va învia dintre morţi şi îţi va apărea în curând, mai înainte de a se întoarce la Tatăl lui. El îţi va da atunci îndrumări până în momentul în care noul învăţător va veni pentru a trăi în inima voastră.” Când Iacob a repetat mesajul spre mulţumirea Maestrului, Iisus îl zori spunând: „Nu te teme de nimic din ceea ce ţi-ar putea face omul, Iacobe, căci în această noapte un mesager nevăzut va alerga alături de tine.”

(1967.1) 182:2.6 Iisus se întoarse apoi către şeful vizitatorilor greci care îşi aşezase tabăra împreună cu ei: „Frate, nu fi tulburat de ceea ce are să aibă loc, căci ai fost deja avertizat. Fiul Omului va fi condamnat la moarte, la instigarea duşmanilor lui, şefii preoţilor şi conducătorii iudeilor, însă eu voi învia pentru a mai rămâne puţin cu voi înainte de a mă întoarce la Tatăl meu. Când vei fi văzut toate acestea au trecut slăveşte-l pe Dumnezeu şi îmbărbătează-i pe fraţii tăi.”

(1967.2) 182:2.7 În împrejurări obişnuite, fiecare dintre apostoli i-ar fi zis personal noapte bună Maestrului, însă în această seară erau atât de preocupaţi de brusca realizare a dezertării lui Iuda şi atât de mişcaţi de natura neobişnuită a rugăciunii de rămas bun a Maestrului, încât sau mulţumit să asculte salutul de bun rămas şi au plecat apoi în tăcere.

(1967.3) 182:2.8 În momentul în care Andrei s-a dus şi el de acolo, în această noapte, Iisus i-a dat următoarea recomandare: „Andrei, fă tot ceea ce poţi pentru a-i ţine pe fraţii tăi împreună până când mă voi întoarce iarăşi la voi, după ce am băut această cupă. Îmbărbătează-i pe fraţii tăi, căci ţi-am spus deja totul. Pacea fie cu tine.”

(1967.4) 182:2.9 Nici unul dintre apostoli nu se aştepta să se întâmple ceva extraordinar în acea noapte, deoarece era deja foarte târziu. Ei încercau să adoarmă pentru a se putea trezi devreme în dimineaţa următoare şi pentru a fi pregătiţi pentru ceea ce este mai rău. Ei credeau că şefii preoţilor vor încerca să îl aresteze pe Maestru dimineaţa devreme, deoarece nu se realiza niciodată o lucrare profană în după-amiaza zilei din ajunul Paştelui. Doar David Zebedeu şi Ioan Marcu au înţeles că duşmanii lui Iisus vor veni împreună cu Iuda chiar în acea noapte.

(1967.5) 182:2.10 David se angajase să stea de gardă noaptea pe traseul superior care conducea la drumul de la Bethania la Ierusalim în timp ce Ioan Marcu trebuia să vegheze de-a lungul drumului ce urca de la Cedron la Ghetsimani. Înainte de a pleca pentru misiunea sa voluntară de santinelă avansată, David îşi luă rămas bun de la Iisus spunând: „Maestre, a mare mi-a fost bucuria mea de a sluji alături de tine. Fraţii mei sunt apostolii tăi, însă m-am bucurat şi să fac lucrurile mai mici aşa cum trebuiau ele să fie făcute, şi tare îţi voi duce dorul atunci când vei fi plecat”. Iisus răspunse: „David, fiule, ceilalţi au făcut ceea ce li s-a poruncit însă tu ţi-ai oferit serviciul din inima ta şi n-am trecut cu vederea devotamentul tău. Şi tu vei sluji cândva alături de mine în împărăţia veşnică.

(1967.6) 182:2.11 Atunci, în timp ce se pregăteau să meargă să facă de pază pe poteca de sus, David îi spuse lui Iisus. „Ştii Maestre, am trimis după membrii familiei tale şi un mesager mi-a spus că erau în seara aceasta în Ierihon. Vor fi aici mâine dis-de-dimineaţă, deoarece ar fi fost riscant să urce noaptea pe acest drum periculos.” Iisus, coborându-şi privirea către David, îi spuse simplu doar atât: „Aşa să fie, David.”

(1967.7) 182:2.12 Când David urcase la postul său pe Muntele Măslinilor Ioan Marcu îşi luă postul să de gardă din apropierea drumului care cobora de-a lungul râului către Ierusalim. El ar fi rămas în acest post dacă nu ar fi fost mânat de marea dorinţă de a fi în preajma lui Iisus şi de a şti ce se mai petrecea. După ce David l-a părăsit şi l-a văzut pe Iisus retrăgându-se cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan într-o viroagă din apropiere, Ioan Marcu a fost atât de dominat de starea lui de devotamentul şi de curiozitatea încât şi-a părăsit postul de santinelă şi s-a ţinut după ei, pitindu-se în tufişuri. De aici el a putut vedea şi auzi tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul acestor ultime momente în grădină şi în cele de dinaintea apariţiei lui Iuda şi a gărzilor armate venite pentru a-l aresta pe Iisus.

(1968.1) 182:2.13 În vreme ce toate acestea erau în plină desfăşurare în tabăra Maestrului, Iuda Iscariotul discuta cu căpitanul gărzilor templului care îşi adunase oamenii în vederea arestării lui Iisus sub conducerea trădătorului.

3. Singur la Ghetsimani

(1968.2) 182:3.1 Când totul s-a liniştit în tabără, Iisus, luându-i cu el pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, urcară puţin pe o râpă din apropiere pe unde mai fusese adesea pentru a se ruga şi fi în comuniune cu Tatăl său. Cei trei apostoli nu aveau cum să nu observe că Iisus era profund marcat; nu îl mai văzuseră niciodată pe Maestrul lor atât de întristat şi abătut. Ajungând la locul lui de închinare le ceru să se aşeze şi să vegheze alături de el, în vreme ce el se duse să se roage mai încolo, la o aruncătură de piatră. Aplecându-se cu faţa la pământ el se rugă: „Tată, am venit în această lume pentru a face voia ta şi am făcut-o. Ştiu că a venit vremea părăsesc viaţa aceasta trupească şi nu dau înapoi, însă aş vrea să ştiu dacă este chiar voia ta să beau această cupă. Trimite-mi încredinţarea că prin moartea mea te voi bucura aşa cum te-am bucurat prin viaţa mea.”

(1968.3) 182:3.2 Maestrul rămase câteva clipe într-o atitudine de rugăciune, apoi, întorcându-se la cei trei apostoli, văzu că aceştia dormeau adânc, căci pleoapele le erau grele şi nu putuseră rămâne treji. Iisus îi deşteptă spunând: „Ce, nu puteţi să vegheaţi împreună cu mine nici măcar o oră? Nu puteţi vedea că sufletul mi-e cuprins de o tristeţe fără margini, o tristeţe muritoare, şi că doresc cu ardoare tovărăşia voastră?” După ce cei trei s-au sculat din toropeala lor, Maestrul se retrase iarăşi de unul singur şi, lăsându-se pe pământ, se rugă astfel: „Tată, ştiu că se poate evita această cupă; cu tine toate lucrurile sunt cu putinţă, însă am venit pentru a face voia ta şi, cu toate că aceasta este o cupă amară, o voi bea dacă aceasta ţi-e dorinţa.” După ce s-a rugat astfel, un mare înger se coborî lângă el, îi vorbi, îl atinse şi îl îmbărbătă.

(1968.4) 182:3.3 Când Iisus se întoarse pentru a discuta cu cei trei apostoli, îi găsi din nou profund adormiţi. El îi trezi spunându-le: „În ceasul acesta am nevoie să vegheaţi şi să vă rugaţi cu mine, aşa cum şi voi aveţi nevoie să vă rugaţi pentru a nu cădea în ispită. De ce, atunci, adormiţi atunci când vă las singuri?”

(1968.5) 182:3.4 Apoi Maestrul se retrase, pentru a treia dată, la o oarecare depărtare de ei, şi se rugă astfel: „Tată, tu îi vezi pe apostolii mei adormiţi. Revarsă compasiunea asupra lor. În adevăr spiritul este prompt, dar trupul este slab. Şi acum, o Tată, dacă această cupă nu se poate îndepărta, atunci o voi bea. Fie ca dorinţa ta să fie îndeplinită şi nu a mea.” Când termină rugăciunea rămase o clipă aşezat pe pământ. Apoi se ridică şi se întoarse la apostolii lui, găsindu-i tot adormiţi. S-a uitat la ei, apoi, făcând un gest compătimitor, zise cu blândeţe: „Dormiţi acum şi odihniţi-vă. Momentul hotărârii a trecut. Iată că a venit ora în care fiul omului va fi trădat şi dat pe mâna vrăjmaşilor lui.” Apoi aplecându-se asupra lor şi zgâlţâindu-i ca să îi trezească, le spuse: „Sus, ne întoarcem în tabără, căci acela care mă trădează nu este departe, şi clipa în care turma mea va fi împrăştiată se apropie. Însă v-am vorbit deja despre aceste lucruri.”

(1968.6) 182:3.5 De-a lungul anilor trăiţi de Iisus printre discipolii săi, ei au avut numeroase dovezi referitoare la natura lui divina; însă în chiar acel moment ei sunt pe punctul de a asista la noi mărturii ale umanităţii lui. Chiar înaintea celei mai mari revelaţii a divinităţii sale, învierea sa, trebuie acum să survină cele mai mari dovezi ale naturii sale umane – umilirea sa şi răstignirea sa.

(1969.1) 182:3.6 De fiecare dată când Iisus s-a rugat în grădină natura sa umană avea, prin credinţă, să se prindă şi mai ferm de divinitatea sa. Voinţa sa umană era mai complet unită cu voia divină a Tatălui său. Printre alte cuvinte care i le-a spus marele înger se găsea şi mesajul că Tatăl dorea să îşi vadă Fiul desăvârşindu-şi manifestarea pământească, trecând prin experienţa pe care o are făptura în raport cu moartea; întocmai ca toate celelalte creaturi muritoare trebuie să aibă experienţa disoluţiei materiale în trecerea lor de la existenţa în timp la înaintarea în eternitate.

(1969.2) 182:3.7 Ceva mai devreme în seara aceea nu i se păruse atât de greu Maestrului să bea cupa, însă în timp ce Iisusul omenesc îşi lua rămas bun de la apostolii lui şi îi trimitea să se odihnească, încercarea devenea şi mai teribilă. Iisus încerca fluxul şi refluxul natural al sentimentelor comune oricărei experienţe umane şi în acel moment era obosit de munca sa, epuizat de lungile ore de trudă asiduă şi de dureroasă îngrijorare în legătură cu siguranţa apostolilor. Cu toate că nici un muritor nu poate pretinde a înţelege gândurile şi sentimentele Fiului întrupat al lui Dumnezeu într-un moment ca acesta, ştim că el a încercat o nelinişte cumplită şi a suferit o tristeţe nespusă, căci sudoarea se prelingea în mari picături peste faţa sa. El era, în sfârşit, convins că Tatăl avea intenţia să lase evenimentele fireşti să-şi urmeze cursul; şi era pe deplin decis să nu recurgă pentru a se salva la puterea sa suverană de şef suprem al unui univers.

(1969.3) 182:3.8 Armatele adunate ale unei imense creaţii planau acum deasupra acestei scene sub comanda temporară a lui Gabriel şi a Ajustorului Personalizat al lui Iisus. Şefii divizionari ai acestor armate celeste au fost avertizaţi de nenumărate ori să nu se amestece în aceste acţiuni pământeşti, afară numai dacă Iisus însuşi nu le-ar fi ordonat cumva să intervină.

(1969.4) 182:3.9 Experienţa despărţirii sale de apostoli a produs o mare încordare asupra inimii omeneşti a lui Iisus. Această tristeţe a iubirii îl umplea şi îi făcea şi mai dificilă înfruntarea în deplină cunoştinţă a cauzei unei morţi asemănătoare celei care îl aştepta. El îşi dădea seama de slăbiciunea şi de neştiinţa apostolilor săi şi nu-i venea să-i abandoneze. El ştia că ora plecării sale a sosit însă inima sa umană încerca cu ardoare să descopere dacă nu exista vreo posibilitate de a scăpa de această probă teribilă de suferinţă şi amărăciune. După ce a căutat astfel o scăpare, fără a reuşi aceasta, el a acceptat să bea cupa. Mintea divină a lui Mihail ştia că a făcut tot ceea ce a putut pentru cei doisprezece apostoli, însă inima umană a lui Iisus a dorit să fi făcut mai mult pentru a nu-i lăsa singuri pe lume. Inima lui Iisus era zdrobită; el îi iubea sincer pe fraţii săi; el se despărţise de familia sa trupească. Unul dintre asociaţii săi aleşi îl trăda. Poporul Tatălui său, Iosif, l-a respins, pecetluindu-şi astfel soarta ca popor însărcinat cu o misiune specială pe Pământ. Sufletul său era chinuit de iubirea sa dezamăgită şi de compasiunea sa respinsă. Era vorba de unul dintre acele momente teribile în viaţa unui om în care totul pare să îl învăluie cu o brutalitate şi o angoasă înspăimântătoare.

(1969.5) 182:3.10 Natura umană a lui Iisus nu era insensibilă la această situaţie de solitudine personală, de oprobriu public şi de aparent eşec al cauzei sale. Toate aceste sentimente apăsau asupra lui cu o greutate de nedescris. În această mare tristeţe gândurile reveneau la epoca copilăriei sale în Nazareth şi a primelor sale lucrări în Galileea. În momentul acestei mari încercări numeroase scene plăcute ale slujirii lui pământeşti s-au perindat prin mintea sa. Datorită acestor vechi amintiri din Nazareth, din Capernaum, de pe Muntele Hermon şi de la răsăritul şi apusul soarelui de la scânteietoarea Mare a Galileii, el a ajuns să se calmeze, întărindu-şi în acelaşi timp şi pregătindu-şi inima sa umană pentru a întâmpina vrăjmaşul care urma atât de aproape să-l trădeze.

(1970.1) 182:3.11 Înainte de sosirea lui Iuda şi a soldaţilor Maestrul şi-a recăpătat pe deplin echilibrul său obişnuit. Spiritul triumfase asupra trupului; credinţa se afirmase deasupra tuturor tendinţelor umane spre frică sau îndoieli. Proba supremă a deplinei realizări a naturii umane fusese înfruntată şi trecută într-un mod satisfăcător. Încă o dată Fiul omului era gata să facă faţă duşmanilor săi cu luciditate, cu deplină încredinţare că era invincibil ca muritor dedicat fără rezerve îndeplinirii voii Tatălui său.

Până la o nouă revedere … pace, lumină și iubire pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimile încurajări și avertismente

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia                                                                  

          Ultimele încurajări şi avertismente                                                                                    
  1. Ultimele cuvinte de consolare

  2. Îndemnuri individuale de bun rămas                                                                                            …

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 181

Ultimele încurajări şi avertismente

(1953.1) 181:0.1 DUPĂ concluziile discursului de rămas bun rostit celor unsprezece, Iisus a stat de vorbă cu ei ca în familie şi le-a reamintit numeroasele experienţe care le corespundeau individual şi colectiv. Aceşti galileeni începeau, în sfârşit să întrevadă că prietenul şi învăţătorul lor îi va părăsi şi speranţa lor se agăţa de făgăduinţa că după un scurt interval de timp el va fi din nou cu ei, însă ei aveau tendinţa de a uita că această vizită de întoarcere nu va dura nici ea decât foarte puţin. Cea mai mare parte a apostolilor şi principalii ucenici credeau cu adevărat că această făgăduinţă de revenire pentru un timp (scurtul interval între înviere şi înălţare) indicau că Iisus mergea pur şi simplu pentru o scurtă discuţie-întrevedere cu Tatăl său după care el va reveni pentru a-şi instaura împărăţia. Această interpretare a învăţăturii sale se încadra atât cu ideile lor preconcepute cât şi cu speranţele lor cele mai înflăcărate. Imediat ce credinţele întregii lor vieţii şi speranţele lor de a-şi vedea dorinţele realizate nu era deloc dificil pentru apostoli să găsească o interpretare a cuvintelor Maestrului care justifica dorinţele lor intense.

(1953.2) 181:0.2 După ce apostolii au analizat discursul de rămas bun şi au început să îl asimileze Iisus a cerut din nou atenţia apostolilor şi a început să le comunice ultimele sale încurajări şi avertismente.

1. Ultimele cuvinte de consolare

(1953.3) 181:1.1 Când cei unsprezece şi-au reluat locul, Iisus s-a ridicat şi le-a spus: „Atâta timp cât sunt cu voi în carne, nu pot fi decât un individ printre voi sau în lumea întreagă. Însă atunci când voi fi eliberat de acest corp de natură muritoare voi fi în măsură să revin în calitate de spirit locuind la fiecare din voi şi la toţi ceilalţi credincioşi în evanghelia împărăţiei. Astfel Fiul Omului va deveni o întrupare spirituală în sufletul tuturor adevăraţilor credincioşi.

(1953.4) 181:1.2 ”Când voi fi revenit să trăiesc în voi şi să lucrez prin intermediul vostru voi putea, cu atât mai mult, să continui să vă conduc în această viaţă şi să vă ghidez în viaţa viitoare prin numeroasele lăcaşuri în cerul cerurilor. Viaţa în creaţia eternă a Tatălui nu este o nesfârşită odihnă în lene şi un confort egoist ci, mai degrabă, o neîncetată creştere în graţie, în adevăr şi în glorie. Fiecare din foarte numeroasele staţii din casa Tatălui meu este o haltă, o viaţă destinată să vă pregătească pentru următoarea. Copiii luminii vor merge astfel din glorie în glorie până când vor atinge starea divină unde vor fi spiritual făcuţi perfecţi, aşa cum Tatăl este perfect în toate lucrurile.

(1953.5) 181:1.3 ”Dacă vreţi să mă urmaţi, atunci când vă voi părăsi va trebui să faceţi mari eforturi să trăiţi conform spiritului învăţăturii mele şi idealului vieţii mele pentru a îndeplini voinţa Tatălui meu. Aşa să faceţi în loc de a încerca să imitaţi viaţa mea naturală de întrupare aşa cum am fost eu nevoit să o trăiesc pe această lume.

(1954.1) 181:1.4Tatăl m-a trimis în lumea asta, dar numai foarte puţini dintre voi a ales să mă primească pe deplin. Îmi voi răspândi spiritul peste toată făptura întrupată, însă oamenii nu vor alege toţi să primească acest nou învăţător drept călăuză şi sfetnic al sufletului lor. Însă toţi cei care îl vor primi vor fi iluminaţi, curăţiţi şi reînsufleţiţi. Şi acest Spirit al Adevărului va deveni în ei o sursă de apă vie care va ţâşni în viaţa veşnică.

(1954.2) 181:1.5 ”Şi acum, că vă părăsesc, aş vrea să rostesc cuvinte de încurajare. Vă las pacea mea; vă dau pacea mea. Vă voi da fiecăruia nu cum dă lumea – cu măsură – vă voi da cât veţi voi să primiţi. Inima voastră să nu se lase cuprinsă de tulburare şi de teamă. Am învins lumea şi în mine voi veţi triumfa toţi prin credinţă. V-am prevenit că Fiul Omului va fi trimis la moarte însă vă încredinţez că voi reveni înainte de a mă întoarce la Tatăl meu, cu toate că aceasta va fi doar pentru o scurtă vreme. Iar după urcarea mea lângă Tată vă voi trimite negreşit noul învăţător pentru ca el să vă însoţească şi să locuiască în inima voastră. Când veţi vedea aceste evenimente producându-se nu vă faceţi griji, ci credeţi mai degrabă, cu atât mai mult cu cât aţi cunoscut acest lucru dinainte. V-am iubit cu multă patimă şi nu v-aş părăsi, însă aceasta este voinţa Tatălui meu. A venit timpul să plec.

(1954.3) 181:1.6 ”Nu vă îndoiţi de nici unul din aceste adevăruri, nici chiar atunci când veţi fi risipiţi prin persecuţii şi abătuţi de nenumărate necazuri. Când vă veţi simţi singuri pe lume, eu voi şti de izolarea voastră la fel cum şi voi veţi şti de a mea, atunci când vă veţi fi risipit fiecare om la casa lui, lăsându-l pe Fiul Omului singur în mâinile duşmanilor săi. Însă eu nu sunt niciodată singur; Tatăl este întotdeauna cu mine. Chiar în acest moment mă voi ruga pentru voi. V-am spus toate acestea pentru ca voi să fiţi împăcaţi şi să puteţi avea pacea din abundenţă. Veţi avea de îndurat mari chinuri aici, jos, însă voi fiţi curajoşi; am triumfat în lume şi v-am arătat calea fericirii eterne şi a slujirii veşnice.”

(1954.4) 181:1.7 Iisus dăruieşte pace tuturor celor care înfăptuiesc împreună cu el voia lui Dumnezeu, însă aceasta nu se aseamănă cu bucuriile şi cu satisfacţiile materiale. Materialiştii şi fataliştii lipsiţi de credinţă nu pot spera decât la două feluri de împăcare şi de mângâiere ale sufletului: fie trebuie să fie stoici, ferm hotărâţi să facă faţă cu o voinţă de neclintit inevitabilului şi să îndure ce este mai rău, sau trebuie să fie optimist şi să se abandoneze la nesfârşit speranţei care răsare în sufletul oamenilor aspirând în zadar la o pace care nu va veni niciodată cu adevărat.

(1954.5) 181:1.8 O oarecare doză de stoicism şi de optimism sunt numai bune pentru a trăi o viaţă pe Pământ, însă nici una din cele două nu se poate compara cu această pace magnifică pe care Fiul lui Dumnezeu o răspândeşte asupra fiilor săi întrupaţi. Pacea pe care Mihail o dăruieşte copiilor săi pământeni este aceeaşi care i-a umplut sufletul câtă vreme el însuşi şi-a trăit viaţa muritoare în trup, în această aceeaşi lume. Pacea lui Iisus este bucuria şi satisfacţia unei persoane cunoscându-l pe Dumnezeu şi care a dobândit triumful înfăptuirii depline a voii lui Dumnezeu trăind în acelaşi timp viaţa unui muritor întrupat. Pacea minţii lui Iisus se întemeia pe o credinţă umană absolută în realitatea grijii pline de înţelepciune şi de compasiune a Tatălui divin. Iisus a întâmpinat greutăţi pe pământ şi chiar a fost greşit numit „omul durerilor” însă în toate aceste experienţe şi prin ele el a beneficiat de întărirea acestei încrederi care i-a permis mereu să urmeze scopul vieţii sale cu deplină încredere că îndeplinea voinţa Tatălui.

(1954.6) 181:1.9 Iisus era hotărât, perseverent şi întru totul devotat îndeplinirii misiunii sale, însă nu era un stoic lipsit de sensibilitate şi împietrit. El căuta întotdeauna aspectele încurajatoare ale experienţelor sale de viaţă însă nu era un optimist orb care se amăgea pe sine. Maestrul ştia de toate câte îl aşteptau şi nu se temea de acestea. După ce şi-a revărsat pacea peste toţi ucenicii săi el a putut să le spună, pe bună dreptate: „Inima voastră să nu se tulbure şi să nu se teamă”.

(1955.1) 181:1.10 Pacea lui Iisus este deci pacea încredinţării unui fiu care crede cu fermitate că propria sa carieră în timp şi eternitate este într-o desăvârşită siguranţă sub ocrotirea şi supravegherea unui Tată spirit infinit de înţelept, de iubitor şi de puternic. Este de fapt o pace care transcende orice înţelegere a unei minţi umane însă pe care inima umană poate să o savureze pe deplin.

2. Îndemnuri individuale de bun rămas

(1955.2) 181:2.1 Maestrul sfârşise de dat instrucţiunile sale de despărţire şi de transmis ultimele îndemnuri apostolilor săi ca grup. El şi-a luat atunci rămas bun, individual, dând fiecăruia câteva sfaturi personale însoţindu-le şi cu binecuvântările sale de plecare. Apostolii erau încă aşezaţi în jurul mesei, în ordinea în care se instalaseră de la început pentru a se împărtăşi laolaltă din cea din urmă cină. Maestrul mergea în jurul mesei, vorbindu-le pe rând şi fiecare dintre ei se ridica atunci când Iisus i se adresa.

(1955.3) 181:2.2 Iisus îi spuse lui Ioan: „Tu, Ioane, eşti cel mai tânăr dintre fraţii mei. Ai fost aproape de mine. Eu v-am iubit pe toţi cu iubirea pe care un tată o acordă asupra fiilor săi, însă tu ai fost desemnat de Andrei ca unul dintre cei trei care trebuie să rămână lângă mine în permanenţă. Printre altele, tu ai acţionat în numele meu în multe împrejurări legate de familia mea pământească şi trebuie să continui să faci acest lucru. Ioane, eu merg la Tatăl pe deplin încredinţat că tu vei continua să-i ocroteşti pe cei care sunt ai mei prin legăturile cărnii. Veghează ca prezenta lor nedumerire cu privire la misiunea mea să nu te împiedice întru nimic să le acorzi toată compătimirea, sfaturile şi ajutorul necesar aşa cum ştii că aş face şi eu dacă aş rămâne întrupat. Şi când vor ajunge toţi să vadă lumina şi să intre pe deplin în împărăţie şi voi toţi îi veţi întâmpina cu bucurie, mă bazez pe tine Ioane pentru a întâmpina cum se cuvine şi în numele meu.

(1955.4) 181:2.3 ”Acum, că se apropie ora finală a carierei mele pământeşti, rămâi întotdeauna lângă mine pentru a-ţi lăsa un mesaj referitor la familia mea. În ceea ce priveşte lucrarea pe care Tatăl mi-a încredinţat-o, ea este acum înfăptuită, în afară de moartea mea trupească, şi sunt gata să beau această ultimă cupă. În ceea ce priveşte responsabilităţile pe care mi le-a lăsat tatăl meu pământesc, Iosif, eu mi le-am asumat de-a lungul vieţii mele însă trebuie ca acum să mă bizui pe tine, care vei acţiona în locul meu în toate aceste chestiuni. Te-am ales pentru a face acest lucru, Ioane, pentru că eşti cel mai tânăr şi în consecinţă este foarte probabil că vei trăi mai mult decât toţi ceilalţi apostoli.

(1955.5) 181:2.4 ”Până acum v-am dat, ţie şi fratelui tău, supranumele de fii ai tunetului. Când ai pornit cu noi la drum erai autoritar şi intolerant, însă te-ai schimbat mult din ziua aceea în care vroiai să fac să coboare foc din cer asupra faptelor necredincioşilor smintiţi şi nesocotiţi. Trebuie să te schimbi încă şi mai mult. Trebuie să devii apostolul noii porunci pe care v-am dat-o în această seară. Consacră-ţi viaţa să îţi înveţi fraţii să se iubească unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu.”

(1955.6) 181:2.5 În timp ce Ioan Zebedeu stătea acolo în picioare, în sala de sus, cu ochii şiroind de lacrimile ce-i brăzdau obrajii, el îşi privi Maestrul în faţă şi spuse: „Aşa voi face , Maestre, însă cum să învăţ să-i iubesc mai tare pe fraţii mei?” Iar Iisus răspunse atunci: „Vei învăţa să-i iubeşti mai mult pe fraţii tăi învăţând mai întâi să-l iubeşti mai mult pe Tatăl care este în ceruri şi după ce te-ai interesat cu adevărat şi mai mult de bunăstarea lor în timp şi în eternitate. Şi orice interes uman de felul acesta este hrănit de o compătimire plină de înţelegere, de o slujire dezinteresată şi de o iertare fără de limită. Nimeni nu trebuie să te trateze cu lipsă de respect din cauza tinereţii tale însă, te implor, să nu neglijezi niciodată faptul că vârsta reprezintă adesea experienţa şi că în problemele umane nimic nu poate înlocui experienţa efectivă. Străduieşte-te să trăieşti în pace cu toată lumea, îndeosebi cu prietenii tăi în fraternitatea împărăţiei cereşti. Şi apoi, Ioane, aminteşte-ţi întotdeauna că nu trebuie să lupţi cu sufletele pe care vrei să le câştigi pentru împărăţie.”

(1956.1) 181:2.6 Apoi Maestrul ocoli propriul său scaun şi se opri o clipă lângă locul gol al lui Iuda Iscariotul. Apostolii erau mai mult decât surprinşi că Iuda nu se întorsese încă şi erau foarte curioşi să cunoască semnificaţia expresiei de tristeţe ce se abătuse peste chipul lui Iisus aflat în picioare lângă scaunul gol al trădătorului. Însă nici unul dintre ei, în afară, poate, de Andrei, nu bănuia câtuşi de puţin că trezorierul lor plecase să-şi trădeze Maestrul aşa cum Iisus îi lăsase să întrevadă cu o seară înainte şi în timpul cinei. Se întâmplaseră atât de multe lucruri de atunci încât pentru moment apostolii uitaseră complet declaraţia lui Iisus că unul dintre ei îi va trăda.

(1956.2) 181:2.7 Iisus se apropie atunci de Simon Zelotul care se ridică pentru a asculta încurajarea următoare. „Tu eşti un adevărat fiu a lui Avraam, însă cât de greu mi-a fost să fac din tine un fiu al împărăţiei celeste. Te iubesc şi toţi fraţii tăi te iubesc deopotrivă. Ştiu că tu mă iubeşti, Simon, şi că şi tu iubeşti împărăţia, însă ai încă ideea fixă de a face să vină această împărăţie potrivit cu preferinţele tale. Ştiu bine că vei sfârşi prin a sesiza natura şi semnificaţia spirituală a evangheliei mele şi că vei lucra plin de curaj la proclamarea ei, însă sunt îngrijorat de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla după plecarea mea. M-aş bucura să ştiu că nu vei şovăi. Aş fi bucuros dacă aş putea să ştiu că la întoarcerea mea lângă Tată nu vei înceta să fii apostolul meu şi că te vei comporta acceptabil ca un ambasador al împărăţiei celeste.”

(1956.3) 181:2.8 De abia a încetat Iisus să vorbească cu Simon Zelotul că aprigul patriot, ştergându-şi lacrimile din ochi, răspunse: „Maestre, să nu ai nici o teamă în privinţa fidelităţii mele. Am întors spatele tuturor lucrurilor pentru a-mi putea consacra viaţa instaurării împărăţiei tale pe Pământ şi nu voi şovăi. Până aici am supravieţuit tuturor decepţiilor şi nu am să te părăsesc.”

(1956.4) 181:2.9 Atunci, punându-şi mâna pe umărul lui Simon, Iisus spuse: „În realitate, este liniştitor să te aud vorbind astfel, în special într-o clipă ca aceasta însă, bunul meu prieten, tu nu ştii încă despre ce vorbeşti. Nu mă îndoiesc nici o clipă de fidelitatea ta, de devotamentul tău; ştiu că nu a-i ezita să te avânţi într-o bătălie şi să mori pentru mine, aşa cum ar face-o toţi tovarăşii tăi (şi toţi aprobară ferm cu o înclinare a capului) însă nu ţi se va cere aşa ceva. Ţi-am repetat de nenumărate ori că împărăţia mea nu este al acestei lumi şi că discipolii mei nu se vor bate pentru a o instaura. Ţi-am spus aceasta de nenumărate ori, Simon, însă tu refuzi să priveşti adevărul în faţă. Nu sunt neliniştit în privinţa fidelităţii tale faţă de mine şi împărăţie, însă ce vei face când voi fi plecat şi când, în cele din urmă gândirea ta se va trezi şi va realiza că nu ai sesizat semnificaţia învăţăturii mele şi că trebuie să adaptezi în chip nou falsele tale interpretări la realitatea de un ordin spiritual diferit a problemelor împărăţiei?”

(1956.5) 181:2.10 Simon dorea încă să vorbească, însă Iisus îl opri cu un gest al mâinii şi continuă: „Nici unul din apostolii mei nu are o inimă mai sinceră şi mai cinstită ca a ta însă după plecarea mea nici unul dintre ei nu va fi mai tulburat şi mai disperat ca tine. În ciuda descurajării tale spiritul meu va locui în tine, iar fraţii de aici nu te vor abandona. Nu uita ceea ce te-am învăţat despre raporturile dintre cetăţenia de pe Pământ şi filiaţia în împărăţia spirituală a Tatălui. Reflectează bine la tot ceea ce ţi-am spus asupra necesităţii de a da Cezarului ceea ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Consacră-ţi viaţa, Simon, să arăţi faptul că un muritor poate îndeplini cum se cuvine porunca mea de a recunoaşte deodată datoria temporală către puterea civilă şi serviciul spiritual în fraternitatea împărăţiei. Dacă accepţi să fi învăţat de Spirtul Adevărului nu va exista niciodată un conflict între exigenţele cetăţeniei terestre şi cele ale filiaţiei tale celeste, afară numai dacă şefii temporali nu vor pretinde cumva de la tine omagiul şi adorarea care nu aparţin decât lui Dumnezeu.

(1957.1) 181:2.11 ”Şi acum, Simon, când ajungi să vezi toate acestea, când ai îndepărtat deznădejdea ta şi când vei pleca să proclami evanghelia cu mare autoritate, nu uita niciodată că te-am însoţit pe parcursul întregii tale perioade de descurajare şi că te voi însoţi până la sfârşit. Vei fi întotdeauna apostolul meu. După ce vei fi acceptat să vezi prin ochiul spiritului şi să abandonezi în chip desăvârşit voinţa ta voinţei Tatălui care este în ceruri, vei deveni atunci ambasadorul meu activ şi nimeni nu îţi va reproşa întârzierea de a înţelege adevărurile pe care le-ai învăţat de la mine pentru a-ţi lua autoritatea pe care ţi-am conferit-o. Deci, Simone, te avertizez încă o dată că cei care se luptă cu sabia pier de tăişul ei în timp ce aceia care lucrează în spirit obţin viaţa eternă în împărăţia viitor cât şi bucuria şi pacea în împărăţia prezent. Când misiunea care îţi este încredinţată va fi îndeplinită pe Pământ tu, Simon, vei rămâne cu mine în împărăţia de dincolo. Vei vedea cu adevărat împărăţia pe care ţi-ai dorit-o cu atâta ardoare, însă nu în timpul acestei vieţi. Continuă să crezi în mine şi în ceea ce ţi-am destăinuit şi vei primi darul vieţii eterne.”

(1957.2) 181:2.12 Când Iisus termină de vorbit lui Simon Zelotul, se duse la Matei Levi şi îi spuse: „Nu îţi mai revine faptul de a asigura trezoreria grupului apostolic. Curând, foarte curând vă veţi risipi cu toţii. Nu vă va fi permis nici măcar să vă bucuraţi de tovărăşie mângâietoare şi întăritoare a nici unuia dintre fraţii voştri apostoli. Continuând propovăduirea evangheliei împărăţiei va trebui să vă găsiţi fiecare noi tovarăşi. V-am trimis doi câte doi pe durata formării voastre, însă acum vă părăsesc. Şi după ce vă veţi reveni din şoc veţi merge singuri până la marginile Pământului pentru a proclama această veste bună că muritorii însufleţiţi de credinţă sunt fiii lui Dumnezeu.”

(1957.3) 181:2.13 Atunci Matei spuse: „Însă, Maestre, cine ne va trimite şi cum vom şti unde să mergem? Ne va indica oare Andrei calea?” Şi Iisus răspunse: „Nu, Levi, Andrei nu vă va mai da îndrumări pentru a proclama evanghelia. El va continua, în realitate, să fie prietenul vostru şi sfătuitorul vostru până în ziua în care va veni noul învăţător şi atunci Duhul Adevărului vă va conduce pe fiecare departe pentru a lucra la extinderea împărăţiei. Tu ai trecut prin multe transformări din ziua în care te-am găsit la biroul de la vamă şi a-i luat atunci decizia de a mă urma, însă trebuie să treci încă prin multe altele înainte de a putea avea viziunea unei fraternităţi în care gentilii vor rămâne împreună cu evreii într-o asociaţie fraternă. Continuă să răspunzi la nevoile pe care le simţi în încercare de a-i câştiga pe compatrioţii tăi evrei pentru regat până când eşti pe deplin satisfăcut şi apoi întoarce-te cu autoritate către gentili. Levi, de un lucru poţi fi sigur: a-i câştigat încrederea şi afecţiunea fraţilor tăi;” te iubesc cu toţii. (Şi toţi făcură semn că sunt de acord cu spusele Maestrului.)

(1958.1) 181:2.14 ”Levi, sunt la curent multe dintre lucrurile pe care fraţii tăi le ignoră referitoare la grijile tale, la sacrificiile tale şi la eforturile tale pentru a face faţă cheltuielilor grupului. Cu toate că cel care poartă banii nu este de faţă, mă bucur de faptul că ambasadorul publican este aici la reuniunea mea de despărţire, împreună cu mesagerii împărăţiei. Mă rog, pentru ca tu să poţi discerne semnificaţia învăţăturii mele cu ochii spiritului. Când noul învăţător va veni în inima ta, urmează-l oriunde te va conduce şi fă-i pe fraţii tăi să vadă – şi chiar pe lumea întreagă – ceea ce Tatăl poate face pentru un colector de taxe detestat care a îndrăznit să-l urmeze pe Fiul Omului şi să creadă în evanghelia împărăţiei. De la început, Levi, te-am iubit aşa cum i-am iubit pe ceilalţi galileeni. Pentru că şti atât de bine că nici Tatăl, nici Fiul nu fac vreo deosebire de persoane, veghează să nu faci nici o distincţie de acest ordin în rândul celor care vor începe să creadă în evanghelie datorită serviciului tău. Deci, Matei, consacră-ţi întreaga ta viaţă viitoare sarcinii de a arăta oamenilor că Dumnezeu nu face deosebire de persoane şi că în ochii lui Dumnezeu şi în comunitatea împărăţiei toţi oamenii sunt egali, toţi credincioşii sunt fiii lui Dumnezeu.”

(1958.2) 181:2.15 Apoi Iisus se îndreptă către Iacob Zebedeu, care stătea în picioare, în tăcere, iar Maestrul i se adresă spunând: „Iacob, atunci când tu şi tânărul tău frate aţi venit la mine căutând o favoare în onorurile împărăţiei, v-am spus că aparţine Tatălui faptul de a atribui aceste onoruri şi v-am întrebat dacă sunteţi în stare să beţi din cupa mea, şi amândoi mi-aţi răspuns că da. Chiar dacă pe atunci nu eraţi, cum nu sunteţi nici astăzi, capabili, veţi fi curând pregătiţi pentru acest serviciu datorită experienţei prin care aţi trecut de curând. Ţi-ai supărat fraţii în perioada respectivă prin purtarea ta. Dacă nu te-au iertat deja, ei o vor face atunci când te vor vedea bând cupă mea. Fie ca serviciul tău, lung sau scurt, să domine sufletul tău cu răbdare. Când va veni noul învăţător lasă-l să te înveţe echilibrul îndurării şi al, toleranţei pline de compătimire născută dintr-o sublimă încredere în mine şi dintr-o perfectă supunere faţă de voinţa Tatălui. Consacră-ţi viaţa să demonstrezi conjugarea afecţiunii umane şi a demnităţii divine a unui discipol care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi crede în Fiul lui. Toţi cei care trăiesc astfel vor revela evanghelia chiar prin felul în care vor muri. Tu şi fratele tău, Ioan, veţi urma drumuri diferite şi se poate ca unul dintre voi să rămână cu mine înaintea celuilalt în împărăţia eternă. Acest lucru te va ajuta mult dacă vrei să înveţi că adevărata înţelepciune include atât discernământul, cât şi curajul. Trebuie să înveţi că priceperea trebuie să-ţi însoţească incisivitatea. Vor veni acele momente supreme în care discipolii mei nu vor ezita să îşi sacrifice viaţa pentru împărăţie însă în toate împrejurările obişnuite este mai bine să se liniştească furia necredincioşilor pentru a se putea trăi şi continua propovăduirea veştii celei bune. În măsura în care poţi, trăieşte mult timp pe Pământ pentru ca pe parcursul lungilor tăi ani să poţi câştiga numeroase suflete pentru împărăţia celestă.”

(1958.3) 181:2.16 Când Maestrul termină de vorbit lui Iacob Zebedeu, el înconjură masa până la capătul unde se afla Andrei; îşi privi fidelul asistent în ochi şi îi spuse: „Andrei, m-ai reprezentat cu fidelitate în calitate de şef în fruntea ambasadorilor împărăţiei celeste. Cu toate că te-ai îndoit uneori şi ai manifestat uneori o timiditate riscantă, ai fost totuşi sincer şi cât se poate de echitabil în raporturile tale cu asociaţii tăi. De la hirotonisirea ta şi a fraţilor tăi ca mesageri ai împărăţiei, aţi acţionat într-un mod autonom în toate treburile administrative ale grupului, numai că pe tine te-am desemnat ca în funcţia de şef al acestor oameni aleşi. În nici un alt domeniu temporal nu am acţionat pentru a-ţi dirija sau influenţa deciziile. M-am abţinut în vederea pregătirii cuiva care să dirijeze deliberările voastre colective ulterioare. În universul meu, precum şi în universul de universuri al Tatălui meu, fraţii noştri fii sunt trataţi ca indivizi în toate raporturile lor spirituale, însă în toate raporturile colective noi stabilim, invariabil, o funcţiune precisă de conducere. Împărăţia noastră este un domeniu guvernat de ordine şi când două sau mai multe creaturi înzestrate cu voinţă acţionează în cooperare, se prevede întotdeauna autoritatea unui şef .

(1959.1) 181:2.17 ”Şi acum, Andrei, pentru că tu eşti şeful fraţilor tăi, în virtutea autorităţii pe care ţi-am încredinţat-o şi pentru că mi-ai servit astfel ca reprezentant personal şi pentru că vă voi părăsi pentru a merge la Tatăl meu, te dezleg de orice responsabilitate legată de aceste probleme temporale şi administrative. De acum nu vei mai exercita nici o jurisdicţie asupra fraţilor tăi în afară de aceea pe care a-i câştigat-o în calitatea ta de conducător spiritual şi pe care fraţii tăi o recunosc deci de bună voie. De acum înainte nu vei mai exercita nici o autoritate asupra fraţilor tăi, decât dacă ei înşişi ţi-o vor restitui printr-un act legislativ formal şi precis, după ce mă voi fi întors la Tatăl meu. Cu toate acestea faptul de a fi eliberat de orice responsabilitate în calitate de şef administrativ al grupului nu diminuează cu nimic responsabilitatea ta morală de a face tot ceea ce-ţi va sta în puterea pentru a-i ţine pe fraţii tăi laolaltă cu fermitate şi iubire de-a lungul ceasurilor grele de ce vă aşteaptă. Este vorba de zile care cuprinse între plecarea mea din trupul acesta şi trimiterea noului învăţător care va trăi în inima voastră şi vă va conduce în cele din urmă la întregul adevăr. În momentul în care mă pregătesc să te părăsesc aş vrea să te eliberez de orice responsabilitate administrativă care îşi are originea şi autoritatea în prezenţa mea printre voi, ca unul dintre voi. De acum înainte nu voi mai exercita asupra voastră şi prin voi decât autoritatea spirituală.

(1959.2) 181:2.18 ”Dacă fraţii tăi doresc să te păstreze în calitate de consilier, îţi poruncesc să faci tot ceea ce se poate în toate problemele temporale şi spirituale pentru a promova pacea şi armonia printre diversele grupuri de credincioşi sinceri ale evangheliei. Consacră-ţi restul vieţii dezvoltării aspectelor practice ale iubirii fraterne printre fraţii tăi. Fii bun pentru fraţii mei de sânge, atunci când vor ajunge să creadă pe deplin în evanghelie; să nutreşti un devotament plin de afecţiune şi imparţial faţă de greci, în Occident şi de Abner în Orient. Cu toate că aceştia, apostolii mei, . au să se împrăştie cât de curând în cele patru colţuri ale lumii pentru a proclama vestea cea bună a salvării prin filiaţie cu Dumnezeu, ţie îţi revine sarcina de a-i ţine uniţi în ceasurile de mari încercări ce vă aşteaptă, perioada de intense probe pe parcursul căreia trebuie să învăţaţi să credeţi în evanghelie, lipsiţi de prezenţa persoanei mele, aşteptând cu răbdare să sosească noul învăţător – Duhul Adevărului. Deci, Andrei, cu toate că nu îţi revine ţie să înfăptuieşti marile lucrări din punctul de vedere al oamenilor, mulţumeşte-te şi să fi educatorul şi consilierul celor care fac asemenea lucruri. Du la bun sfârşit munca ta pe pământ şi apoi îţi vei continua această slujire în împărăţia eternă, căci nu ţi-am spus eu oare de nenumărate ori că am şi alte oi în afara acestei turme?”

(1959.3) 181:2.19 Iisus se îndreptă apoi către gemenii Alfeu, se opri între ei şi spuse: „Copilaşii mei, sunteţi una din cele trei perechi de fraţi care au ales să mă urmeze. Toţi şase aţi făcut bine să lucraţi în pace cu fratele vostru de sânge însă nici unul nu a făcut-o mai bine decât voi. Vă aşteaptă clipe grele în viitor. Poate n-o să înţelegeţi tot ceea ce vi se va întâmpla, vouă şi fraţilor voştri, însă nu vă îndoiţi niciodată că aţi fost într-o zi chemaţi să lucraţi în împărăţie. pentru o vreme nu vor mai exista mulţimi de condus însă nu vă descurajaţi. Când lucrarea vieţii voastre va fi îndeplinită vă voi primi în Cer unde veţi putea vorbi oştirilor serafice despre mântuirea voastră şi în mulţimea de Fii elevaţi ai lui Dumnezeu. Consacraţi-vă viaţa să uşurării trudei voastre de toate zilele. Arătaţi tuturor locuitorilor Pământului şi îngerilor din Cer cum un om muritor poate să se întoarcă plin de voioşie şi curaj la munca sa dificilă de până acum, după ce a fost chemat un timp să slujească în serviciu special al lui Dumnezeu. Dacă, pentru moment munca voastră în problemele exterioare ale împărăţiei este realizată trebuie să vă întoarceţi la vechile voastre lucrări cu iluminarea nouă adusă de experienţa de a fi Fiul lui Dumnezeu şi cu înţelegerea elevată că pentru cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu nu există nici muncă banală, nici lucrare seculară. Pentru voi care aţi lucrat împreună cu mine toate lucrurile au devenit sacre şi orice lucrare pământească a devenit un serviciu pentru Dumnezeu-Tatăl însuşi. Când veţi auzi veştile faptelor foştilor voştri asociaţi apostolici, bucuraţi-vă împreună cu ei şi împliniţi nevoile voastre zilnice aşa cum fac cei care îl aşteaptă pe Dumnezeu şi muncesc aşteptându-l. Aţi fost apostolii mei şi veţi fi întotdeauna; îmi voi aminti de voi în împărăţia care va veni.”

(1960.1) 181:2.20 Apoi Iisus se îndreptă către Filip care se ridică pentru a auzi mesajul adresat lui de către Maestrul său: „Filipe, mi-ai pus multe feluri de întrebări şi mi-am dat toată silinţa ca să răspund fiecăreia din ele. Acum aş vrea să răspund ultimei întrebări care ţi-a venit în mintea cinstită, însă prea puţin spirituală. În tot timpul cât am înconjurat masa venind către tine, nu a-i încetat să te întrebi: ce voi face dacă Maestrul pleacă şi ne lasă singuri în lume ? Om cu puţină credinţă! Şi cu toate acestea tu ai aproape la fel de multă ca mulţi dintre fraţii tăi. Ai fost un bun asistent, Filipe. Greşelile tale au fost rare şi m-am folosit de una dintre ele pentru a manifesta gloria Tatălui. Serviciul tău de intendenţă se va sfârşi. Va trebui să te consacri în curând mai pe deplin lucrării pe care ai fost chemat s-o faci, predicarea evangheliei împărăţiei. Filipe, ai vrut întotdeauna să ţi se arate, şi vei vedea în curând lucruri măreţe. Şi mai bine ar fi fost să fi perceput toate aceste lucruri prin credinţă, însă pentru că erai sincer, cu toată îngustimea viziunii tale materiale, tu trăiai pentru a vedea împlinirea cuvintelor mele. Apoi, când vei fi binecuvântat cu clarviziunea spirituală, apucă-te de-ţi îndeplineşte sarcinile consacrându-ţi viaţa călăuzirii omenirii în căutarea ei după Dumnezeu şi a realităţilor eterne cu ochiul credinţei spirituale, iar nu cu ochii minţii materiale. Aminteşte-ţi, Filip, că ai o mare misiune pe Pământ, deoarece lumea este plină de oameni care au tendinţa de a privi viaţa la fel ca tine. Ai o mare lucrare de făcut şi când se va fi desăvârşit în credinţă, vei veni atunci în împărăţia mea şi îmi va face mare plăcere să îţi arăt ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea nu a auzit şi ceea ce mintea umană nu a cunoscut niciodată. Între timp, devin-o ca un copilaş în împărăţia spiritului şi îngăduie-mi, prin mijlocirea spiritului noului învăţător, să te pregătesc pentru împărăţia spirituală. Astfel, voi putea face pentru tine numeroase lucruri pe care nu le puteam realiza când eram cu tine ca muritor al tărâmului. Şi aminteşte-ţi, Filip, că oricine m-a văzut, l-a văzut pe Tatăl.”

(1960.2) 181:2.21 Apoi Maestrul se îndreptă către Nataniel care atunci se ridică, însă Iisus îl rugă să se aşeze, se aşeză lângă el şi spuse: „Nataniel, ai învăţat să trăieşti deasupra prejudecăţilor şi să practici o tot mai mare toleranţă de când ai devenit apostolul meu. Însă mai ai multe lucruri de învăţat. Ai fost o binecuvântare pentru colegii tăi, în sensul că ei au fost îmbărbătaţi de sincera ta consecvenţă . Când nu voi mai fi aici, se poate ca francheţea ta să te împiedice să rămâi în relaţii bune cu fraţii tăi, atât cei vechi, cât şi cei noi. Trebuie să înveţi că expresia unui gând, chiar şi a unuia bun, trebuie să fie modulată în armonie cu statutul intelectual şi cu dezvoltarea spirituală a interlocutorului. Sinceritatea este de foarte mare folos în lucrarea împărăţiei, atunci când ea este aliată cu discernământul.

(1961.1) 181:2.22 ”Dacă ai vrea să înveţi să lucrezi împreună cu fraţii tăi, ai putea să faci fapte mai trainice, dar dacă pleci în căutarea celor care gândesc la fel ca tine, consacră-ţi atunci viaţa să dovedeşti că discipolul cunoscător de Dumnezeu poate deveni un întemeietor al împărăţiei chiar dacă este singur în lume şi complet izolat de tovarăşii săi credincioşi. Ştiu că vei rămâne fidel până la capăt şi te voi primi cândva în serviciul mai extins al împărăţiei mele celeste.”

(1961.2) 181:2.23 Atunci Nataniel luă cuvântul pentru a-l întreba pe Iisus: „Ţi-am ascultat învăţătura din primul moment în care m-ai chemat în slujba împărăţiei însă, cinstit să fiu, nu am ajuns încă să înţeleg deplina semnificaţie a tot ceea ce ne-ai spus. Nu ştiu la ce evenimente trebuie să mă aştept şi cred că cea mai mare parte a tovarăşilor mei sunt la fel de dezorientaţi, însă ezită să-şi mărturisească confuzia. Oare mă poţi tu ajuta?” Iisus, punând o mână pe umărul lui Nataniel, spuse: „Prietene, nu-i o mirare că eşti nedumerit în încercarea de a prinde semnificaţia învăţăturii mele spirituale, deoarece eşti atât de handicapat de ideile tale preconcepute asupra tradiţiei iudaice şi totodată încurcat de tendinţa ta persistentă de a interpreta evanghelia mea conform lecţiilor scribilor şi fariseilor.

(1961.3) 181:2.24V-am învăţat multe prin viu grai şi mi-am trăit viaţa printre voi. Am făcut tot ceea ce mi-a fost cu putinţă pentru a vă lumina mintea şi a vă elibera sufletul. Ceea ce nu aţi fost capabili să extrageţi din învăţăturile mele şi din viaţa mea trebuie acum să vă pregătiţi să dobândiţi alături de maestrul tuturor învăţătorilor – experienţa efectivă. În toate aceste noi experienţe care vă aşteaptă vă voi preceda, iar Duhul Adevărului vă va însoţi. Nu vă temeţi; când noul învăţător va fi venit vă va revela ceea ce nu aţi reuşit să înţelegeţi acum pe durata restului vieţii voastre pământeşti şi va continua cu formarea voastră în epocile eterne.”

(1961.4) 181:2.25 Apoi Maestrul se întoarse către toţi apostolii şi spuse: „Nu vă fie teamă dacă nu înţelegeţi deplina semnificaţie a evangheliei. Voi sunteţi nişte biete fiinţe finite, oameni muritori, şi ceea ce v-am învăţat este infinit divin şi etern. Fiţi răbdători şi curajoşi, deoarece veacuri eterne se aştern înaintea voastră pentru a continua experienţa voastră progresivă şi a deveni perfecţi, la fel cum Tatăl în Paradis este perfect.”

(1961.5) 181:2.26 Apoi Iisus se îndreptă către Toma care, aflat în picioare, îl auzi spunând: „Toma, tu ai fost adesea lipsit de credinţă. Cu toate acestea, după perioadele tale de îndoială nu ai fost niciodată lipsit de curaj. Ştiu că profeţii mincinoşi şi învăţătorii neştiutori nu te pot înşela. După plecarea mea fraţii tăi vor aprecia cu atât mai mult modul tău critic de a privi noile învăţături. Şi când veţi fi toţi risipiţi până la hotarele lumii, în perioada ce va să vină, tu să-ţi aminteşti că eşti încă ambasadorul meu. Consacră-ţi viaţa marii lucrări de revelare a faptului că mintea materială critică a omului poate triumfa asupra inerţiei îndoielii intelectuale când se pomeneşte în faţa demonstraţiei manifestării adevărului viu. Vorbesc de adevărul viu aşa cum acţionează el în experienţa bărbaţilor şi a femeilor născuţi din spirit, care produc în viaţa lor roadele spiritului şi care se iubesc unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu însumi. Toma, sunt bucuros că te-ai alăturat nouă şi ştiu că după o scurtă perioadă de perplexitate vei continua să fii în slujba împărăţiei. Îndoielile tale au pus în dificultate fraţii tăi însă ele nu m-au deranjat niciodată. Am încredere în tine şi voi fi mereu înaintea ta până la marginea Pământului.”

(1962.1) 181:2.27 Apoi Maestrul se îndreptă către Simon Petru care se ridică, în vreme ce Iisus îi adresă vorbele acestea: „Petrule, ştiu că mă iubeşti şi că îţi consacri întreaga viaţă propovăduirii publice a evangheliei iudeilor şi gentililor, însă sunt dezolat că anii tăi de strânsă asociere cu mine nu au reuşit mai bine să te ajute să chibzui bine înainte de a vorbi. Prin ce experienţă trebuie să treci tu pentru a învăţa să îţi măsori cuvintele? Câte greutăţi ne-ai pricinuit prin vorbele tale nesocotite şi prin înfumurata ta încredere în tine? Vei atrage încă şi mai multe necazuri dacă nu stăpâneşti defectul acesta. Ştii bine că fraţii tăi te iubesc în ciuda acestei slăbiciuni şi trebuie, de asemenea, să înţelegi că această imperfecţiune nu micşorează cu nimic afecţiunea mea pentru tine, însă ea reduce utilitatea ta şi nu va înceta niciodată să îţi facă necazuri. Cu toate acestea este neîndoielnic că experienţa prin care vei trece în această noapte va fi pentru tine de mare ajutor. Ceea ce spun acum, Petrule, o spun, de asemenea, tuturor fraţilor tăi adunaţi aici. În această seară veţi fi cu toţii în marele pericol de a vă poticni de mine. Ştiţi că este scris ‘ Păstorul va fi lovit şi oile vor fi risipite’. Când nu voi mai fi aici va exista marele risc ca uni dintre voi să ceda îndoielilor şi vă veţi poticni de ceea ce mi se va întâmpla . Însă vă promit acum că voi reveni pentru o vreme şi că vă voi merge atunci înainte-vă în Galileea.”

(1962.2) 181:2.28 Atunci Petru îşi puse o mână pe umărul lui Iisus şi îi spuse: „Puţin contează dacă toţi fraţii mei se vor îndoi de tine. Eu îţi făgăduiesc să nu pun la îndoială nimic din ceea ce ai putea face tu, te voi însoţi şi la nevoie chiar voi muri pentru tine.”

(1962.3) 181:2.29 În timp ce Petru rămase în picioare în faţa Maestrului său, cu vocea-i tremurândă de intensitatea simţirii şi debordând de iubire sinceră pentru el, Iisus îl privi drept în ochii plini de lacrimi şi spuse: „Petru, în adevăr îţi spun, în această noapte cocoşul nu va cânta înainte de a mă fi renegat de trei sau patru ori. Şi astfel ceea ce n-ai învăţat din asocierea ta liniştită vei învăţa din multe necazuri şi din mari mâhniri. După ce vei fi învăţat această indispensabilă lecţie trebuie să îţi întăreşti fraţii şi să duci apoi o viaţă dedicată predicării evangheliei, cu toate că s-ar putea şi să fii băgat în închisoare, şi poate să mă urmezi, plătind preţul suprem al serviciului expresiei iubirii, pentru a edifica împărăţia Tatălui.

(1962.4) 181:2.30 Însă aminteşte-ţi de făgăduinţa mea. Când voi fi reînviat voi rămâne câtva timp cu voi, înainte de a mă întoarce la Tatăl meu. În această seară îl voi ruga pe Tată să-l întărească pe fiecare dintre voi pentru proba prin care trebuie să treceţi atât de curând. Vă iubesc pe toţi cu dragostea cu care Tatăl m-a iubit pe mine şi, de aceea, trebuie ca tot astfel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit eu.”

(1962.5) 181:2.31 Apoi, după ce au cântat un imn, ei au plecat spre tabăra de pe Muntele Măslinilor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter