Viața și învățăturile lui Iisus – Luni in Ierusalim

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

         Luni în Ierusalim

  1. Curăţarea templului

  2. Sfidarea autorităţii Maestrului

  3. Parabola celor doi fii

  4. Parabola proprietarului absent

  5. Parabola ospăţului de la nuntă

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 173

Luni în Ierusalim

(1888.1) 173:0.1 DUPĂ cum se convenise în prealabil, Iisus şi apostolii s-au reunit, în această dimineaţă de luni, devreme, la Simon din Bethania şi, după o scurtă întrevedere, au plecat către Ierusalim. Cei doisprezece au rămas neobişnuit de tăcuţi pe tot drumul lor spre templu; ei nu îşi reveniseră după experienţa din ajun. Erau în expectativă, temători şi profund afectaţi de un sentiment de detaşare care rezulta din subita schimbare de tactică a Maestrului, la care se adăuga instrucţiunea ce le fusese dată, de a nu se angaja în nici un fel de propovăduire publică în toată această săptămână de Paşti.

(1888.2) 173:0.2 Grupul a coborât muntele Olivet, cu Iisus în frunte, apostolii urmându-l îndeaproape într-o tăcere meditativă. Toţi, cu excepţia lui Iuda Iscariotul, nu se gândeau decât la un singur lucru: Ce va face Maestrul astăzi? Cât despre Iuda el era absorbit de acest unic gând: Ce să fac? Să rămân cu Iisus şi cu tovarăşii mei sau să mă retrag? Şi dacă am să-i părăsesc, cum mă voi rupe de ei?

(1888.3) 173:0.3 Dimineaţa era magnifică când aceşti oameni au ajuns la templu către ora nouă. Ei s-au dus de îndată în curtea cea mare în care Iisus propovăduia atât de adesea şi, după ce i-a salutat pe credincioşii care îl aşteptau, Iisus a urcat pe una dintre estradele rezervate învăţătorilor şi a început să vorbească mulţimii care se adunase. Apostolii s-au îndepărtat puţin şi au aşteptat desfăşurarea evenimentelor.

1. Curăţarea templului

(1888.4) 173:1.1 În legătură cu slujbele şi cu riturile de cult din templu se dezvoltase un imens trafic comercial. Era comerţul care consta în furnizarea de animale menite pentru diverse sacrificii. Deşi fidelii aveau permisiunea de a-şi aduce propriile lor ofrande, subzista totuşi faptul că animalele nu trebuiau să prezinte nici o „tară” în sensul legii evitice interpretate de către inspectorii oficiali ai templului. Mulţi dintre fideli înduraseră umilirea de a-şi vedea animalul, presupus perfect, respins de examinatorii de la templu. S-a generalizat practica de a cumpăra animalele sacrificiale chiar de la templu. Se găseau foarte aproape pe Muntele Măslin diverşi furnizori de la care ţi le puteai procura, dar se împământenise datina de a le dobândi direct din parcurile de animale situate în templu. Obiceiul de a vinde toate soiurile de animale sacrificiale în curţile templului se dezvoltase treptat. Ieşiseră în felul acesta la iveală afaceri foarte active şi aducătoare de profituri enorme. O parte din beneficii erau rezervate tezaurului templului, dar cea mai mare parte revenea indirect familiilor marilor preoţi aflaţi la putere.

(1888.5) 173:1.2 Vânzarea de animale în templu prospera, căci, dacă un fidel cumpăra un animal de acolo, deşi preţul era destul de ridicat, el nu mai trebuia să plătească taxe şi era sigur că sacrificiul propus nu va fi respins, sub pretextul că animalul nu era realmente sau teoretic neprihănit. Din timp în timp, creşteau, într-un mod exorbitant, preţurile cerute oamenilor de rând, mai ales în timpul marilor sărbători naţionale. Într-un anumit moment, preoţii avizi au mers până întra-acolo încât să pretindă echivalentul unei săptămâni de lucru pentru o pereche de porumbei care ar fi fost în mod normal vânduţi săracilor pentru câţiva dinari. „Fiii lui Ana” începuseră deja să-şi instaleze tarabele în incinta templului, chiar pe acele amplasamente de piaţă care au subzistat până la demolarea lor, de către populaţie, cu trei ani înainte de distrugerea templului însuşi.

(1889.1) 173:1.3 Dar traficul cu animale de sacrificiu şi diversele negoţuri nu erau singurul mod în care erau profanate curţile templului. Se dezvoltase, în epocă, un vast sistem de bancă şi de schimb, care se practica de-a dreptul în incinta templului şi se instaurase în felul următor: în cursul dinastiei asmoneene, iudeii îşi bătuseră propria lor monedă de argint, se stabilise practica de ase pretinde ca taxa de jumătate de siclu şi toate celelalte drepturi ale templului să fie plătite cu această monedă iudaică. Această reglementare făcea necesar ca schimbătorii de bani să fie autorizaţi să furnizeze sicli ortodocşi bătuţi de iudei în schimbul a numeroase feluri de monedă care circulau în Palestina şi în alte provincii ale imperiului roman. Impozitul templului, ce trebuia plătit de toată lumea, afară de femei, de sclave şi de minore, era de o jumătate de siclu, o monedă cam de mărimea unui ban de argint de doi centimetri în diametru, dar de două ori mai groasă. Pe vremea lui Iisus, preoţii fuseseră şi ei scutiţi te impozitul templului. Prin urmare, din 15 până în 25 ale lunii precedente Paştelor, schimbătorii acreditaţi îşi ridicau barăcile în principalele oraşe ale Palestinei cu scopul de a furniza iudeilor moneda potrivită pentru plătirea taxelor templului la sosirea lor în Ierusalim. După această perioadă de zece zile, aceşti schimbători plecau către Ierusalim şi îşi instalau tejghelele în curţile templului. Ei erau autorizaţi să preleveze un comision de la cincisprezece până la douăzeci de centime pe un ban valorând aproape cincizeci de centime, şi dublu pe o monedă de valoare superioară. Aceşti bancheri de la templu trăgeau deopotrivă profit din schimbarea tuturor banilor destinaţi cumpărării de animale de sacrificiu şi plătirii de legăminte şi de ofrande.

(1889.2) 173:1.4 Nu numai că aceşti schimbători de bani de la templu făceau afaceri regulate de bancă pentru a scoate un beneficiu din schimbul a cel puţin douăzeci de monezi aduse periodic de pelerini, cu prilejul treceri lor prin Ierusalim, dar ei se angajau totodată în tot felul de operaţii care ţineau de profesia de bancher. Vistierul templului şi liderii religioşi trăgeau profituri imense din aceste activităţi comerciale. Nu era rar ca tezaurul templului să conţină echivalentul a zece tone de aur, pe câtă vreme ce oamenii de rând zăceau în mizerie şi continuau să plătească aceste prelevări injuste.

(1889.3) 173:1.5 În această dimineaţă de luni, Iisus a încercat să propovăduiască evanghelia împărăţiei celeste în mijlocul acestei zgomotoase mulţimi de schimbători, de vânzători şi de neguţători de animale. Nu era singurul care să se indigneze de această pângărire a templului; oamenii de rând, şi mai ales iudeii din provinciile străine, erau profund mâhniţi în inima lor de a vedea profanat astfel templul lor naţional pentru bani. În această epocă, Sinedriul însuşi îşi ţinea întrunirile regulate într-o sală în jurul căreia continua vacarmul acestor discuţii şi acest talmeş-balmeş de comerţ şi de troc.

(1890.1) 173:1.6 În clipa în care Iisus avea să înceapă cuvântarea sa, s-au produs două incidente care i-au atras atenţia. Pe tejgheaua unui schimbător vecin, se iscase o discuţie violentă şi aprinsă din cauza unui comision prea ridicat cerut unui iudeu din Alexandria, şi, în acelaşi moment, aerul era sfâşiat de mugetele a o sută de boi care erau trecuţi dintr-o secţiune a parcului de animale într-alta. În timp ce Iisus zăbovea, contemplând în tăcere, dar meditativ, această scenă de negoţ şi de confuzie, el a zărit alături de el un candid galileean căruia îi vorbise la Iron şi pe care iudeii, aroganţi şi pretinzându-se superiori, îl ridiculizau şi îl înghionteau. Toate acestea s-au combinat în sufletul lui Iisus pentru a provoca una dintre aceste ciudate accese de indignare emotivă care îl apucau periodic.

(1890.2) 173:1.7 Spre stupefacţia apostolilor lui, care stăteau în imediata apropiere îi se abţineau să participe la scena care a urmat, Iisus a coborât de pe estradă de propovăduire, s-a îndreptat către băiatul care conducea vita prin curte, i-a luat biciul din mână şi a mânat repede animalele din templu, dar asta n-a fost totul. Sub privirile mirate a mii de persoane adunate în curtea templului, el s-a îndreptat cu paşi mari şi maiestuoşi către secţiunea cea mai îndepărtată a ţarcului de vite şi s-a apucat să deschidă porţile fiecărui staul şi să gonească animalele închise în ele. Din clipa aceea pelerinii adunaţi au fost electrizaţi; cu aclamaţii tumultoase, ei au mers către bazare şi au început să răstoarne mesele celor care schimbau bani. În mai puţin de cinci minute orice comerţ a fost măturat din templu. În momentul în care gărzile romane din vecinătate au apărut pe scenă, totul era din nou paşnic şi mulţimea se disciplinase. Urcând din nou pe estrada oratorilor, Iisus s-a adresat mulţimii zicând: „Voi aţi asistat astăzi la ceea ce fusese anunţat în Scripturi: ‘Casa mea se va numi casă de rugăciuni pentru toate naţiunile dar voi aţi făcut din ea o grotă pentru hoţi.’”

(1890.3) 173:1.8 Până să fi putut zice mai mult, osanale de laudă au izbucnit în marea adunare şi, curând, un grup de tineri a ieşit din mulţime pentru a cânta imnuri de recunoştinţă, pentru că neguţătorii profani şi speculaţi fuseseră alungaţi din templul sacru. Între timp nişte preoţi ajunseseră pe scenă şi unul dintre ei i-a zis lui Iisus: „Oare tu n-ai auzit ce-au zis copiii leviţilor?” Şi Maestrul a răspuns: „N-ai citit tu oare ‘că lauda ieşită perfectă din gura copiilor şi a pruncilor!’” În timpul restului zilei, în vreme ce Iisus propovăduia, păzitorii stabiliţi de popor au vegheat la toate porţile şi n-au permis nimănui să transporte nici măcar un vas gol prin curţile templului.

(1890.4) 173:1.9 Când liderii religioşi şi scribii au prins de veste despre aceste evenimente, au fost zăpăciţi. Lor le-a fost cu atât mai frică şi au fost cu atât mai hotărâţi să-l extermine. Dar erau foarte tare încurcaţi, neştiind cum să-l omoare, căci se temeau mult de mulţimi, care aprobau acum deschis expulzarea speculanţilor profani. În tot cursul zilei, care a fost liniştită şi paşnică în curţile templului, mulţimea a ascultat învăţăturile lui Iisus şi a fost literalmente copleşită de cuvintele lui.

(1890.5) 173:1.10 Acest act surprinzător Iisus depăşea puterea de înţelegere a apostolilor lui. Ei au fost atât de deconcertaţi de această scenă subită şi neaşteptatată a Maestrului lor încât, pe toată durata acestei scene, au rămas într-un grup compact lângă estrada oratorilor. Ei n-au făcut nici cel mai mic gest pentru a participa la curăţirea templului. Dacă acest eveniment spectaculos ar fi avut loc în ajun, în momentul sosirii triumfale a lui Iisus la templu, la ieşirea procesiunii tumultoase pe porţile oraşului, unde el fusese fără încetare zgomotos aclamat de mulţime, ei ar fi fost gata să acţioneze; dar, în felul în care s-a întâmplat incidentul, ei nu erau în nici un fel pregătiţi să participe la el.

(1891.1) 173:1.11 Această curăţire a templului revelează atitudinea Maestrului faţă de comercializarea practicilor religioase precum şi repulsia sa pentru toate formele de injustiţie şi de speculaţie pe seama săracilor şi ignoranţilor. Episodul arată de asemenea că Iisus nu aproba refuzul de a folosi forţa pentru a proteja majoritatea grupului uman contra practicilor neloiale şi înrobitoare ale minorităţilor nedrepte capabile să se fortifice îndărătul puterii politice, financiare sau ecleziastice. Nu trebuie să se permită oamenilor şireţi, depravaţi şi uneltitori, să se organizeze pentru a exploata şi a-i asupri pe cei care, din cauza idealismului lor, nu sunt dispuşi să recurgă la violenţă pentru a se apăra sau pentru a pune în executare proiectele lor demne de lude.

2. Sfidarea autorităţii Maestrului

(1891.2) 173:2.1 Duminică, intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim a insuflat atâta teamă conducătorilor iudei încât ei n-au îndrăznit a mai pune să fie arestat. În ziua următoare, spectaculoasa purificare a templului a întârziat tot atât de efectiv arestarea Maestrului. Zi după zi, conducătorii iudeilor erau tot mai decişi să-l distrugă, dar erau abătuţi de două temeri care se combinau pentru a întârzia ora loviturii. Conducătorii preoţilor şi ai scribilor nu voiau să-l aresteze pe Iisus în public, căci se temeau ca mulţimea să nu se întoarcă împotriva lor cu resentimente şi cu furie. EI se temeau şi de eventualitatea unui apel către gărzile romane pentru a calma o mişcare populară.

(1891.3) 173:2.2 În cursul şedinţei sale de amiază, Sinedriul a decis în unanimitate că trebuiau să termine repede cu Iisus, căci nici unul dintre prietenii Maestrul nu asista la această reuniune. Membrii Sinedriului n-au putut totuşi să se pună de acord asupra momentului şi a manierei de a-l aresta. EI au decis în cele din urmă să desemneze cinci grupuri care se vor amesteca în public cu intenţia de a-l încurca pe Iisus în învăţăturile sale sau de a-l discredita în vre-un fel în ochii celor care ascultau îndrumările sale. Prin urmare, către ora două, în momentul în care Iisus tocmai îşi începea discursul despre „Libertatea Filiaţiei”, un grup de bătrâni din Israel şi-a croit drum până aproape de el, l-au întrerupt în maniera lor obişnuită, întrebându-l: „Prin ce autoritate faci tu aceste lucruri? Cine ţi-a dat această autoritate?”

(1891.4) 173:2.3 Conducătorii iudei şi funcţionarii Sinedriului iudaic aveau cu desăvârşire dreptul de a pune această întrebare oricui pretindea că propovăduieşte şi acţionează în maniera extraordinară care îl caracterizase pe Iisus, mai ales în recenta sa conduită când a eliminat din templu tot comerţul. Aceşti negustori şi schimbători de bani activau cu o permisiune directă dată de liderii cei mai înalţi, iar un procentaj din bunurile lor era presupus a reveni direct tezaurului templului. Nu uitaţi că autoritate era deviza întregii societăţi iudaice. Profeţii aduceau întotdeauna necazuri deoarece aveau îndrăzneala de a pretinde să propovăduiască fără autoritate, fără a fi fost instruiţi cum se cuvine în academiile rabinice şi fără a fi primit apoi hirotonisirea regulată a Sinedriului. Absenţa acestei autorităţi pentru a propovădui în mod făţiş în public era considerată ca denotând fie o ignoranţă înfumurată, fie o rebeliune deschisă. În vremea aceasta, numai Sinedriul putea ţine confere hirotonisirea unui bătrân sau unui învăţător, şi această teorie trebuia să aibă loc în faţa a cel puţin trei persoane hirotonisite anterior în acelaşi mod. Această hirotonisire conferea titlul de rabin învăţătorului şi îl califica totodată pentru a acţiona ca judecător „legând şi dezlegând chestiunile supuse deciziei sale.”

(1892.1) 173:2.4 Conducătorii templului s-au prezentat înaintea lui Iisus, la această oră a după-amiezii, aducând o provocare nu numai învăţăturii sale, ci şi faptelor sale. Iisus ştia bine că aceşti aceiaşi oameni afirmaseră de multă vreme în public că autoritatea învăţăturii sale era satanică şi că toate lucrările sale puternice fuseseră înfăptuite graţie puterii prinţului demonilor. De aceea Maestrul a început răspunsul lui la întrebare lor printr-o altă întrebare. Iisus a zis: „Aş vrea să vă pun şi eu o întrebare. Dacă îmi răspundeţi, atunci vă voi zice şi eu prin ce autoritate înfăptuiesc lucrările mele. De unde venea botezul lui Ioan? Îşi trăgea el autoritatea din cer sau de la oameni?”

(1892.2) 173:2.5 Când au auzit aceasta, cei care îl luaseră la întrebări pe Iisus s-au tras deoparte pentru a se sfătui în legătură cu răspunsul pe care l-ar putea da lui Iisus. Se gândiseră să-l încurce pe Iisus în faţa mulţimii, dar acum se pomeneau ei înşişi foarte confuzi înaintea auditorilor adunaţi atunci în curtea templului. Deruta lor a fost şi mai evidentă atunci când ei au revenit la Iisus şi i-au zis: „În ceea ce priveşte botezul lui Ioan, noi nu putem răspunde; nu ştim.” Ei i-au răspuns astfel Maestrului pentru că se înţeleseseră între ei în felul următor: Dacă zicem că botezul lui Ioan vine din cer, Iisus va zice: De ce nu îl credeţi? Şi s-ar putea ca el să adauge că îşi are autoritatea de la Ioan. Şi dacă spunem că botezul lui vine de la oameni, mulţimea s-ar putea întoarce împotriva noastră, căci majoritatea socotesc că Ioan era un profet. Ei au fost astfel obligaţi să revină în faţa lui Iisus şi a mulţimii mărturisind că ei, învăţătorii religioşi şi conducătorii Israelului, nu puteau (sau nu voiau) să-şi exprime o opinie asupra misiunii lui Ioan. Când au vorbit astfel, Iisus şi-a coborât privirea spre ei şi a zis: „Nici eu nu vă voi spune prin ce autoritate voi înfăptui lucrurile acestea.”

(1892.3) 173:2.6 Iisus nu avusese niciodată de gând să-l invoce pentru autoritatea sa pe Ioan, care nu primise hirotonisirea Sinedriului. Autoritatea lui Iisus rezida în ea înseşi şi în supremaţia eternă a Tatălui său.

(1892.4) 173:2.7 Folosind această metodă faţă de adversarii Folosind această metodă vizavi de adversarii săi, Iisus nu căuta să evite întrebarea. În primul rând, el putea să pară vinovat de o măiastră evadare, dar nu era acesta cazul. Iisus nu era niciodată dispus să tragă nici un fel de foloase, nici chiar de la inamicii lui. În această aparentă evitare, el a oferit realmente, tuturor auditorilor săi, răspunsul la întrebarea despre autoritatea conferită misiunii sale. Fariseii afirmaseră că el înfăptuia prin autoritatea prinţului demonilor. Or, Iisus repetase de multe ori că el propovăduia şi lucra prin autoritatea Tatălui său celest, lucru pe care conducătorii iudei refuzau să-l accepte. Ei căutau deci să-l discrediteze prin a-l face să admită că învăţătura sa depăşea regula, de vreme ce el nu fusese niciodată sancţionat de Sinedriu. Răspunzând în felul în care a făcut-o, fără a pretinde că ar fi primit autoritatea de la Ioan, el satisfăcea auditoriul, cu rezultatul că efortul inamicilor lui pentru a-l prinde în cursă, se întorcea în mod eficient împotriva lor şi îi discredita mult în ochii tuturor persoanelor prezente.

(1892.5) 173:2.8 Iscusinţa Maestrului de a se purta cu adversarii era lucrul care stârnea atâta frică în ceilalţi. Ei n-au mai încercat să-l i-a la întrebări în ziua aceea şi s-au retras să se sfătuiască iar între ei. Dar poporului iudeu nu i-a trebuit mult până să remarce necinstea şi lipsa de sinceritate din întrebările puse lui Iisus de către conducătorii iudei. Chiar şi poporul de rând n-avea cum să nu observe deosebirea dintre maiestatea morală a Maestrului şi ipocrizia calculată a duşmanilor lui. Dar curăţirea templului îi adusese pe saduchei de partea fariseilor pentru a elabora planurile menite să-l distrugă pe Iisus. Şi saducheii reprezentau atunci majoritatea Sinedriului.

3. Parabola celor doi fii

(1893.1) 173:3.1 În timp ce fariseii cârcotaşi stăteau acolo în tăcere, Iisus şi-a coborât privirea spre ei şi a zis: „De vreme ce voi vă îndoiţi de misiunea lui Ioan şi sunteţi ostili învăţăturii şi lucrărilor Fiului Omului, ascultaţi parabola pe care am să v-o povestesc Un mare proprietar respectat avea doi fii şi dorea să-i ajute ca să administreze vastele sale domenii. S-a dus l-a mezin şi i-a zis: „Mergi astăzi şi lucrează în podgoria mea.” Acest fiu nechibzuit i-a răspuns tatălui: „N-am să merg”, dar apoi s-a căit şi s-a dus. Proprietarul s-a dus apoi la fiul lui mai mare şi i-a spus şi lui: „Fiule, mergi de lucrează în podgoria mea.” Iar acest fiu ipocrit şi infidel i-a răspuns: „Da, tată, voi merge.” Însă, când tatăl i-a întors spatele, el nu a mai mers acolo. Eu vă pun întrebarea, care dintre aceşti fii a făcut realmente voia tatălui său?”

(1893.2) 173:3.2 Auditoriul a răspuns în unanimitate: „Primul fiu.” Atunci, Iisus a zis: „Aşa este; şi, acum, eu proclam că publicanii şi prostituatele, chiar dacă s-ar părea că ei refuză chemarea la pocăinţă, vor vedea greşeala de pe calea lor şi vor intra în împărăţia cerurilor înaintea voastră, care pretindeţi cu ostentaţie că îl slujiţi pe Tatăl care este în ceruri refuzând totodată să-i înfăptuiţi lucrările. Nu voi, scribii şi fariseii, sunteţi cei care a-ţi crezut în Ioan, ci mai degrabă publicanii şi păcătoşii. Voi nici nu credeţi în învăţătura mea, dar poporul ascultă cuvintele mele cu bucurie.”

(1893.3) 173:3.3 Iisus nu-i dispreţuia personal pe farisei şi pe saduchei. Sistemul lor de învăţământ şi de practică era ce căuta el să discrediteze. El nu era ostil faţă de nimeni, dar, aici, se producea conflictul inevitabil dintre o religie spirituală nouă şi vie şi străvechea religie de ceremonie, de tradiţie şi de autoritate.

(1893.4) 173:3.4 În tot acest timp, cei doisprezece apostoli stăteau alături de Maestru, însă fără a participa în nici un fel la aceste schimburi de cuvinte. Fiecare dintre cei doisprezece reacţiona în felul lui particular la evenimentele din zilele acestea care încheiau misiunea întrupării lui Iisus în carne, şi fiecare observa deopotrivă consemnul Maestrului de a se abţine de la propovăduirea sau de la predicarea în public în timpul acestei săptămâni de Paşti.

4. Parabola proprietarului absent

(1893.5) 173:4.1 Când liderii fariseilor şi ai scribilor, care căutaseră să-l încurce pe Iisus cu întrebările lor, după ce au încetat să mai asculte parabola celor doi fii, s-au retras pentru a se concentra din nou. Maestrul, îndreptându-şi atenţia către mulţimea atentă, a povestit altă parabolă:

(1893.6) 173:4.2 ”Un om bun, care poseda o proprietate, a plantat o vie. A înconjurat-o cu un gard şi a săpat o groapă pentru a o presa şi a construit un turn de veghe pentru paznici. Apoi a dat via în locaţie şi a plecat într-o lungă călătorie într-o ţară străină. Şi când a venit sezonul culesului s-a apropiat, el a trimis servitori care să-i perceapă arenda. Dar, după ce se înţeleseseră între ei, fermierii au refuzat să dea acestor servitori veniturile pe care ei le datorau; în loc de aceasta, ei i-au atacat pe servitori, pe unul l-au lovit, în al doilea au aruncat cu pietre şi pe ceilalţi i-au trimis de acolo cu mâinile goale.” Când proprietarul a aflat de poveste, el a trimis pe alţi servitori mai destoinici care să rezolve chestiunea cu aceşti locatari răutăcioşi; însă aceştia i-au rănit ţi pe noii servitori şi i-au tratat în mod ruşinos. Atunci, proprietarul l-a trimis pe servitorul lui favorit, intendentul său, iar locatarii l-au omorât. Şi totuşi, cu răbdare şi cu îndurare, proprietarul a mai trimis şi alţi servitori, dar locatarii n-au vrut să primească pe nici unul; ei l-au lovit pe unul şi i-au omorât pe ceilalţi. Când proprietarul a fost tratat astfel, el a hotărât să-şi trimită fiul la locatarii ingraţi zicându-şi: ‘Ei pot să-i maltrateze pe servitorii mei, dar vor arăta cu siguranţă respect pentru fiul meu mult iubit. Însă, văzându-l venind pe fiul lui, locatarii impenitenţi s-au vorbit între ei în felul următor: ‘Acesta este moştenitorul. Haide-ţi atunci să-l omorâm, şi moştenirea ne va aparţine.’ Astfel deci, ei l-au prins, după ce l-au izgonit afară din vie l-au omorât. Când stăpânul acestei vii a aflat că ei i-au alungat şi i-au omorât fiul, ce putea să le mai facă acestor locatari ingraţi şi răi?”

(1894.1) 173:4.3 Când auditorii au auzit această parabolă şi întrebarea lui Iisus, au răspuns: Proprietarul îi va nimici pe aceşti nemernici şi va închiria via unor fermieri cinstiţi, care îi vor da roadele la vremea lor. Unii dintre ei au înţeles că parabola făcea aluzie la naţiunea iudaică, la maniera în care ea îşi tratase profeţii, şi la respingerea iminentă a lui Iisus şi a învăţăturii împărăţiei. Ei au zis atunci cu tristeţe: „Dumnezeu vrea ca noi să nu mai facem astfel de lucruri.”

(1894.2) 173:4.4 Iisus a văzut că un grup de farisei şi de saduchei îşi croia drum spre el prin mulţime. El s-a oprit un moment, până când aceştia au fost aproape, şi apoi au zis: „Voi ştiţi cum au respins părinţii voştri pe profeţi, şi ştiţi bine că, în inima voastră, voi a-ţi hotărât să-l respingeţi pe Fiul Omului.” Apoi, plimbând o privire iscoditoare peste preoţii şi bătrânii care erau pe lângă el, Iisus a zis: „N-aţi mai citit până acum în Scripturi povestea pietrei pe care constructorii o aruncaseră ţi care a devenit piatra de temelie atunci când a descoperit-o poporul. Eu vă avertizez deci încă o dată că, dacă continuaţi să respingeţi această evanghelie împărăţia cerurilor vă va fi curând luat pentru a fi dat unui popor dispus să primească vestea cea bună şi să producă roadele spiritului. Această piatră comportă un mister, căci cine cade peste ea va fi prefăcut în bucăţele, dar va fi salvat; însă acela peste care va cădea ea va fi prefăcut în pulbere, iar cenuşa sa va fi împrăştiată în cele patru vânturi.”

(1894.3) 173:4.5 Când fariseii au auzit aceste cuvinte, ei au înţeles că Iisus făcea aluzie la ei şi la alţi conducători iudei. Ei aveau o mare dorinţă să-l înhaţe pe loc, dar se temeau de mulţime. Totuşi, ei au fost atât de iritaţi de cuvintele Maestrului încât s-au retras pentru a se consulta din nou cu privire la maniera de a-l duce la pierzanie. În seara aceea, fariseii şi saducheii s-au înţeles să încerce să-l prindă în cursă în ziua următoare.

5. Parabola ospăţului de la nuntă

(1894.4) 173:5.1 După ce scribii şi conducătorii s-au retras, Iisus s-a adresat din nou mulţimii adunate şi a povestit parabola nunţii. A spus:

(1894.5) 173:5.2 ”Se poate compara împărăţia cerurilor cu un rege care a dat o petrecere de nuntă pentru fiul său ţi a trimis mesageri pentru a-i chema pe cei care fuseseră în prealabil invitaţi la ospăţ, zicând: ‚Totul este pregătit pentru a lua masa de nuntă la palatul regelui.’ Or, mulţi dintre cei care făgăduiseră să asiste au refuzat acum să se mai ducă acolo. Când regele a aflat de refuzul invitaţilor săi, el a mai trimis şi alţi servitori şi mesageri cu aceste cuvinte: ‚Spuneţi tuturor celor care erau invitaţi, să vină, căci, iată, masa mea este pregătită. Boii şi viţeii mei graşi vor fi omorâţi, şi totul va fi pregătit pentru apropiata căsătorie a fiului meu.’ Însă, iarăşi, invitaţii lipsiţi de consideraţie nu prea au luat în seamă chemarea regelui lor şi-au văzut fiecare de treabă, unul cu ferma sa, altul cu olăritul lui şi alţii cu negoţurile lor. Ba alţii nu numai că nu s-au mulţumit să arate astfel dispreţ pentru convocarea regelui, dar s-au revoltat deschis, au pus mâna pe mesagerii regelui, iau maltratat într-un mod ruşinos şi pe unii chiar i-au omorât. Când regele şi-a dat seama că invitaţii lui aleşi, chiar şi aceia care acceptaseră invitaţia sa preliminară şi au făgăduit să asiste la sărbătorirea căsătoriei, refuzaseră până la urmă chemarea sa, se revoltaseră, iar apoi atacaseră şi asasinaseră pe mesagerii lui speciali. El a fost cuprins de o furie violentă. Atunci, regele insultat a mobilizat armatele sale şi pe cele ale aliaţilor lui, apoi le-a ordonat să nimicească pe aceşti ucigaşi rebeli şi să le incendieze oraşul.

(1895.1) 173:5.3 ”După ce i-a pedepsit pe cei care dispreţuiseră invitaţia sa, el a fixat o nouă zi pentru petrecerea de nuntă şi le-a spus mesagerilor lui: ‚Primii invitaţi la nuntă nu erau demni de solicitudinea mea. Mergeţi acum la răscruci şi pe drumurile mari, chiar şi dincolo de marginile oraşului, şi invitaţii pe toţi cei pe care îi întâlniţi, chir şi pe străini, să vină ca să asiste la sărbătoarea nunţii.’ Servitorii au umblat aşadar pe drumurile mari şi prin locurile îndepărtate; i-au adunat pe toţi cei întâlniţi, buni şi răi, bogaţi şi săraci, astfel încât sala de nuntă a fost umplută de comeseni binevoitori. Când totul a fost pregătit, regele a intrat ca să-i vadă pe oaspeţii săi şi, spre marea lui surpriză, el a văzut un bărbat fără veşminte de nuntă. Or, regele oferise cu generozitate robe de nuntă pentru toţi invitaţii lui; el s-a adresat omului zicând: ‚Prietene, cum se face că ai intrat în sala invitaţilor, cu această ocazie, fără haina de nuntă?’ Şi acest om nepregătit n-a ştiu să zică. Atunci, regele le-a zis servitorilor săi: Alungaţi acest smintit din casa mea şi faceţi-l să împărtăşească soarta tuturor celor care au dispreţuit ospitalitatea mea şi au refuzat chemarea mea. Nu vreau să am aici pe nimeni în afară de aceia care se bucură să accepte invitaţia mea, şi care îmi fac onoarea de a purta veşmintele de nuntă pe care le-am pus cu atâta mărinimie la dispoziţia tuturor.’”

(1895.2) 173:5.4 După ce a povestit această parabolă, Iisus era pe cale să trimită de acolo mulţimea când un credincios simpatizant şi-a croit drum printre oameni până la el şi l-a întrebat: „Maestre, cum vom fi noi informaţi de lucrurile acestea? Cum vom fi noi pregătiţi pentru invitaţia regelui? Ce semn ne vei da ca noi să ştim că tu eşti Fiul lui Dumnezeu?” După ce a auzit întrebările acestea, Maestrul a zis: „El nu vă va da decât un singur semn.” Apoi, arătând cu degetul către propriul lui corp, a continuat: „Distrugeţi acest templu, şi în trei zile îl voi clădi din nou.” Însă cei de faţă nu l-au înţeles şi s-au dispersat zicându-şi între ei: „Sunt aproape cincizeci de ani de când templul acesta este în construcţie, şi totuşi Iisus a zis că el îl va distruge şi îl va reconstrui în trei zile.” Nici chiar apostolii săi n-au priceput semnificaţia acestei fraze, dar ulterior, după reînviere, ei şi-au reamintit ceea ce le spusese Maestrul.

(1895.3) 173:5.5 Către ora patru din după-amiază, Iisus a făcut semn apostolilor şi le-a indicat că dorea să părăsească templul şi să meargă în Bethania pentru a lua acolo masa de seară şi pentru a avea o noapte de odihnă. Pe muntele Măslinului, Iisus a dat dispoziţii lui Andrei, lui Filip şi lui Toma pentru ca, în ziua următoare, ei să facă o tabără mai aproape de oraş. Conform instrucţiunilor sale, ei şi-au pus corturile, în dimineaţa zilei următoare, în râpa de pe coasta care domina parcul de campare publică din Gheţimani, pe un mic teren care aparţinea lui Simon din Bethania.

(1896.1) 173:5.6 Din nou, acesta a fost un grup de iudei tăcuţi care au urcat versantul vestic al muntelui Măslin, în această seară de luni. Ca niciodată până atunci, aceşti doisprezece oameni au început să presimtă că un eveniment tragic era iminent. Pe de o parte spectaculoasa curăţire a templului din primele ceasuri ale dimineţii suscitase speranţa lor de a-l vedea pe Maestrul lor afirmându-se şi manifestându-şi marile sale puteri; pe de altă parte evenimentele de după-amiază acţionaseră potrivnic, în sensul că ele lăsau să se prevadă cu certitudine că autorităţile iudaice vor respinge învăţăturile lui Iisus. Apostolii erau într-o expectativă plină de nelinişte şi cuprinşi de o teribilă incertitudine. Ei realizau că numai câteva zile scurte se mai puteau intercala între evenimentele din ajun şi şocul unei ruine iminente. Ei simţeau toţi că avea să se petreacă ceva extraordinar, dar nu ştiau la ce să se aştepte. Ei s-au dus să se odihnească fiecare în colţişorul său, dar au dormit foarte puţin. Chiar şi gemenii Alfeu sfârşiseră prin a se deştepta la ideea că evenimentele din viaţa Maestrului se derulau rapid către apogeul lor final.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Intrarea în Ierusalim

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Pe drumul Ierusalimului

  1. Sabatul din Betania

  2. Duminică dimineaţa cu apostolii

  3. Plecarea către Ierusalim

  4. Vizita la templu

  5. Atitudinea apostolilor

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 172

Intrarea în Ierusalim

(1878.1) 172:0.1 IISUS şi apostolii au sosit în Bethania aproape de ora patru după-amiază. Lazăr, surorile lui şi prietenii lui îl aşteptau. Datorită faptului că atâţia oameni veneau zilnic să vorbească cu Lazăr despre reînvierea lui, Iisus a fost informat că se luaseră măsuri pentru ca el să fie găzduit la un credincios din vecinătate, unul Simon care, de la moartea tatălui lui Lazăr, era persoana cea mai însemnată din micul sat.

(1878.2) 172:0.2 În seara aceea, Iisus a primit un mare număr de vizitatori; micul popor din Bethania şi din Bethfagi au făcut cum au putut pentru a-l face să se simtă că era binevenit. Multe persoane credeau că Iisus mergea acum la Ierusalim, sfidând complet decretul de moarte emis de Sinedriu, pentru a se proclama rege al iudeilor. Dar familia din Bethania – Lazăr, Marta şi Maria – înţelegeau mai clar că Iisus nu era un rege de soiul acesta; ea simţea vag că această şedere la Ierusalim şi în Bethania putea să fie ultima.

(1878.3) 172:0.3 Conducătorii preoţilor au fost informaţi că Iisus locuia în Bethania, dar ei au crezut preferabil să nu caute să-l prindă între prietenii lui; ei au decis să aştepte ca el să intre în Ierusalim. Iisus ştia toate acestea, dar păstra un calm maiestuos. Niciodată nu-l mai văzuseră prietenii lui atât de liniştit şi mai amabil. Chiar şi apostolii lui erau stupefiaţi să constate absenţa lui de la orice preocupare, în vreme ce membrii Sinedriului făcuseră apel la toată populaţia iudaică pentru a-l preda pe mâna lor. În noaptea aceea, în timp ce Maestrul dormea, apostolii au făcut de pază cu schimbul doi câte doi, şi mulţi dintre ei erau încinşi cu sabia lor. În următoarea zi de dimineaţă devreme ei au fost deşteptaţi de sute de pelerini care veneau din Ierusalim, chiar în acea zi de sabat, pentru a-i vedea pe Iisus şi pe Lazăr, pe care il ridicase dintre morţi.

1. Sabatul din Betania

(1878.4) 172:1.1 Pelerini din afara Iudeei, precum şi autorităţi iudee, întrebaseră cu toţii: „Voi ce credeţi? Va veni Iisus la sărbătoare?” Poporul a fost deci fericit să afle că Iisus era în Bethania, dar conducătorii preoţilor şi ai fariseilor au fost oarecum dezorientaţi. Ei erau mulţumiţi de a-l avea sub jurisdicţia lor, dar erau uşor deconcertaţi de îndrăzneala sa. Ei îşi aminteau că, cu prilejul precedentei sale vizite în Bethania, Lazăr fusese sculat dintre morţi, şi Lazăr devenea o mare problemă pentru duşmanii lui.

(1878.5) 172:1.2 Cu şase zile înainte de Paşti, în seara de după sabat, toată Bethania şi tot Bethfagiul s-au reunit pentru a sărbători sosirea lui Iisus printr-un banchet public la Simon. Această cină era în onoarea lui Iisus şi a lui Lazăr; ea a fost oferită bravând Sinedriul. Marta a dirijat servirea mesei. Sora sa, Maria, se găsea printre spectatori, căci era contrar datinii iudeilor ca o femeie să ia parte la un banchet public. Agenţii Sinedriului erau prezenţi, dar se temeau să pună mâna pe Iisus în mijlocul prietenilor săi.”

(1879.1) 172:1.3 Iisus a discutat cu Simon al lui Ioşua, al cărui prenume era omonim cu al său, şi a povestit cum Ioşua şi israeliţii sosiseră la Ierusalim prin Ierihon. Comentând legenda căderii zidurilor Ierihonului, Iisus a zis: „Pe mine nu mă interesează aceste ziduri de cărămidă şi de piatră, ci aş vrea să provoc surparea zidurilor de prejudecăţi, de fariseism şi de ură din faţa proclamării iubirii Tatălui pentru toţi oamenii.”

(1879.2) 172:1.4 Banchetul a continuat firesc şi cu voie bună, atâta doar că apostolii erau umbriţi de o gravitate neobişnuită. Iisus era excepţional de bine dispus şi se jucase cu copiii până în momentul aşezării la masă.

(1879.3) 172:1.5 Nu s-a produs nimic extraordinar până la sfârşitul ospăţului, când Maria, sora lui Lazăr, a ieşit din grupul de spectatori, a înaintat până la divanul unde Iisus stătea întins ca oaspete de onoare şi s-a apucat să desfacă un flacon de alabastru care conţinea unguent foarte rar şi costisitor. După ce l-a uns capul Maestrului, ea a început să-i verse din el şi pe picioare şi şi-a desfăcut părul pentru a i le şterge. Toată casa a fost umplută de parfumul unguentului, şi toţi asistenţii au fost stupefiaţi de ceea ce făcuse Maria. Lazăr n-a zis nimic, dar, când unii dintre oaspeţi au murmurat de indignare la această folosire a unui unguent atât de scump, Iuda Iscariotul s-a apropiat de locul unde Andrei era întins şi i-a zis: „De ce nu s-a vândut uleiul acesta şi banii de pe el să fie daţi pentru hrănirea săracilor? Tu ar trebui să zici Maestrului să reprobe această risipă.”

(1879.4) 172:1.6 Ştiind la ce se gândeau şi auzind ceea ce ziceau, Iisus şi-a pus mâna pe capul Mariei îngenuncheate alături de el şi, cu o expresie de bunătate pe chipul său, i-a zis: „Fiecare dintre voi s-o lase în pace. De ce o supăraţi cu toate acestea, având în vedere că în inima ei a făcut o faptă bună? Vouă care murmuraţi zicând că acest unguent ar fi trebuit vândut şi banii daţi săracilor, îngăduiţi-mi să vă spun că voi aveţi întotdeauna săraci cu voi, astfel încât puteţi să vă ocupaţi de ei ori de câte ori vi se pare bine. Dar eu, eu nu voi fi întotdeauna cu voi; voi merge în curând alături de Tatăl meu. Această femeie a păstrat de multă vreme acest unguent pentru corpul meu cu prilejul îngropării mele; din moment ce ea a crezut un lucru bun să procedeze la această ungere anticipându-mi moartea, această satisfacţie nu-i va fi refuzată. Făcând aceasta, Maria v-a blamat pe voi toţi, în sensul că, prin actul acesta, ea îşi manifestă credinţa în ceea ce am zis despre moartea mea şi urcarea mea alături de Tatăl din ceruri. Această femeie nu va fi mustrată pentru ceea ce a făcut în seara aceasta. Eu vă zic însă că, în epocile ce vor veni, peste tot în lume unde evanghelia va fi predicată, ceea ce a făcut ea va fi povestit în memoria ei.”

(1879.5) 172:1.7 Din cauza acestei mustrări, luată ca un reproş personal, Iuda Iscariotul s-a decis în cele din urmă să caute o răzbunare pentru sentimentele lui rănite. El de multe ori nutrise aceste idei în subconştientul său, dar acum a îndrăznit să nutrească şi gânduri rele în mintea sa, în mod deschis şi conştient. Mulţi alţi oaspeţi l-au încurajat în această atitudine, căci preţul unguentului echivala cu salariul unui om pe timp de un andestul pentru a oferi pâine la cinci mii de persoane. Dar Maria îl iubea pe Iisus; ea îşi procurase preţiosul unguent pentru a îmbălsăma corpul lui după moartea sa, căci ea credea în cuvintele lui când el îi avertiza că trebuia să moară. Aplicarea unguentului nu trebuia să fie refuzată Mariei, chiar dacă şi-ar schimba părerea şi s-ar hotărî să facă această ofrandă Maestrului pe când el era încă viu.

(1879.6) 172:1.8 Lazăr şi Marta ştiau amândoi că Mariei îi luase mult timp ca să strângă banii destinaţi cumpărării acestui flacon de nard; ei aprobau din toată inima că ea acţionase în această chestiune potrivit dorinţei din inima ei, căci ei erau bogaţi şi puteau uşor să-şi permită luxul unei asemenea ofrande.

(1880.1) 172:1.9 Când liderii preoţilor au auzit de această cină din Bethania în cinstea lui Iisus şi a lui Lazăr, au început să se sfătuiască cu privire la ce linie de conduită să urmeze faţă de Lazăr. Ei au decis curând că Lazăr trebuia şi el să moară. Au tras concluzia, pe drept cuvânt, că ar fi inutil să-l omoare pe Iisus dacă îl lăsau să trăiască pe Lazăr, pe care Iisus îl ridicase dintre morţi.

2. Duminică dimineaţa cu apostolii

(1880.2) 172:2.1 În dimineaţa aceasta de duminică, în magnifica grădină a lui Simon, Maestrul i-a chemat pe cei doisprezece apostoli ai săi în jurul său şi le-a dat instrucţiunile finale pregătitoare pentru intrarea lor în Ierusalim. El le-a zis că va rosti probabil multe predici şi va preda numeroase lecţii înainte de a se întoarce alături de Tată, dar le-a recomandat să se abţină de la orice acţiune publică în timpul acestei şederi de Paşti la Ierusalim. Le-a prescris să rămână pe lângă el şi „să vegheze şi să se roage”. Iisus ştia că un mare număr dintre apostolii şi discipolii lui imediaţi purtau deja săbii ascunse asupra lor, dar n-a făcut nici o aluzie la această stare de lucruri.

(1880.3) 172:2.2 Instrucţiunile din această dimineaţă comportau un scurt rezumat al slujirii apostolilor de la ziua hirotonisirii lor de lângă Capernaum şi până în ziua aceasta când se pregăteau să intre în Ierusalim. Apostolii l-au ascultat în tăcere şi n-au pus nici o întrebare.

(1880.4) 172:2.3 Devreme în dimineaţa aceea, David Zebedeu îi încredinţase lui Iuda fondurile provenind din vânzarea echipamentului din tabăra de la Pella. La rândul său, Iuda încredinţase cea mai mare parte din banii aceia lui Simon, gazda lor, pentru ca el să-i păstreze în anticiparea exigenţelor intrării lor în Ierusalim.

(1880.5) 172:2.4 După conferinţa cu apostolii, Iisus a avut o convorbire cu Lazăr şi i-a recomandat să evite să-şi sacrifice viaţa spiritului de răzbunare al Sinedriului. Pentru a da ascultare acestei recomandări a fugit Lazăr cu câteva zile mai târziu la Filadelfia, când funcţionarii Sinedriului au trimis agenţii ca să-l aresteze.

(1880.6) 172:2.5 Într-un anumit sens, toţi discipolii lui Iisus simţeau criza iminentă, dar au fost împiedicaţi de a-i înţelege pe deplin gravitatea prin voioşia neobişnuită şi excepţionala bună dispoziţie a Maestrul.

3. Plecarea către Ierusalim

(1880.7) 172:3.1 Bethania era aproape la trei kilometri de templu, şi era ora unu şi jumătate, în această după-amiază de duminică, când Iisus s-a pregătit să pornească către Ierusalim. El avea sentimente de profundă afecţiune pentru Bethania şi pentru oamenii simpli care o locuiau. Nazareth, Capernaum şi Ierusalim îl respinseseră, dar Bethania îl acceptase şi crezuse în el. În acest mic sat, unde aproape toţi bărbaţii, femeile şi copiii erau credincioşi, Iisus a ales să înfăptuiască cea mai puternică lucrare a efuziunii sale terestre, reînvierea lui Lazăr. Dacă l-a ridicat din morţi, asta n-a fost pentru a-i face pe locuitori să creadă, ci mai degrabă pentru că ei credeau deja.

(1880.8) 172:3.2 Iisus se gândise toată dimineaţa la intrarea sa în Ierusalim. Până atunci, el se străduise mereu să împiedice ca publicul să-l aclame ca fiind Mesia, dar, în ziua aceea, situaţia era diferită. El se apropia de sfârşitul încarnării sale, moartea sa fusese decretată de Sinedriu şi nu exista nici un inconvenient în a permite discipolilor lui să-şi exprime liber sentimentele, întocmai cum s-ar fi produs dacă ar fi ales să facă o intrare oficială şi publică în oraş.

(1881.1) 172:3.3 Iisus nu a hotărât să facă această intrare publică în Ierusalim nici ca pe un ultim apel, nici ca pe o ultimă încercare de a pune mâna pe putere. Aceasta n-a fost nici doar pentru a satisface dorinţele umane ale discipolilor şi apostolilor săi. Iisus nu întreţinea nici una dintre iluziile fantasmagorice ale unui visător; el ştia bine care va fi deznodământul unei asemenea vizite.

(1881.2) 172:3.4 După ce a decis să facă o intrare publică la Ierusalim, Maestrul a fost confruntat cu necesitatea de a alege o metodă convenabilă pentru a executa hotărârea sa. El a trecut în revistă numeroasele profeţii, mai mult sau mai puţin contradictorii, aşa-zise mesianice, dar n-a găsit decât una singură susceptibilă de a-i fi potrivită de urmat. Cea mai mare parte a afirmaţiilor profetice descriau un rege, fiu şi succesor al lui David, un om îndrăzneţ şi agresiv, capabil să elibereze temporar tot Israelul de jugul dominaţiei străine. Dar exista un pasaj al Scripturilor, uneori asociat lui Mesia de aceia care se ataşau mai mult de conceptul spiritual al misiunii sale. Iisus s-a gândit că acest pasaj putea logic servi drept ghid pentru intrarea lui în Ierusalim. Acest text se găsea în Zaharia şi zicea: „Bucură-te mult, o, fiică a Sionului; scoate strigăte de bucurie, o, fiică a Ierusalimului. Iată, regele tău vine la tine. El este drept şi aduce salvarea. El vine cu umilinţă şi cu bunăvoinţă, călare pe un mânz de catâr.”

(1881.3) 172:3.5 Un rege războinic intra întotdeauna într-un oraş călare pe un cal; un rege aflat într-o misiune de pace şi prietenie intra întotdeauna călărind pe un catâr. Iisus nu va intra în Ierusalim ca un om pe şaua calului, ci era gata să intre paşnic şi cu bune intenţii ca Fiu al Omului pe un măgar.

(1881.4) 172:3.6 Iisus încercase de mult timp să insufle, prin învăţătură directă, apostolilor şi discipolilor lui că împărăţia lui nu era al acestei lumi, că era vorba de o chestiune pur spirituală; dar nu izbutise. Acum, el voia să încerce, printr-un apel simbolic, ceea ce nu reuşise să facă prin învăţătura sa clară şi personală. În consecinţă, Iisus i-a chemat pe Petru şi pe Ioan imediat după masa de prânz şi le-a ordonat să meargă în Bethfagi, un sat vecin situat un pic mai încolo de drumul mare, şi la scurtă distanţă în nord-vestul Betaniei. El le-a zis: Mergeţi la Bethfagi şi, când veţi ajunge la răscrucea de drumuri, veţi găsi acolo un pui de asin legat acolo. Dezlegaţi mânzul şi aduceţi-l. Dacă cumva vă întreabă cineva de ce faceţi asta, spuneţi-i doar atât: Maestrul are nevoie de el. Când cei doi apostoli s-au dus către Bethfagi conform instrucţiunilor primite, ei au găsit mânzul legat pe drum lângă mama sa în preajma unei case din colţ. În timp ce Petru dezlega mânzul, proprietarul a sosit şi a întrebat de ce făceau asta. Când Petru i-a răspuns conform instrucţiunilor Maestrului, omul a zis: Dacă Maestrul vostru este  din Galileea, mânzul este la dispoziţia sa. Şi ei au adus deci măgăruşul.

(1881.5) 172:3.7 Între timp, mai multe sute de pelerini se reuniseră în jurul lui Iisus şi al apostolilor săi. Din mijlocul dimineţii, vizitatorii în trecere, care se duceau la sărbătoarea de Paşti se opriseră acolo. Totuşi, David Zebedeu şi câţiva dintre foştii lui mesageri au luat asupra lor sarcina de a merge la Ierusalim, unde au răspândit, printre mulţimile de pelerini care vizitau templul, vestea că Iisus din Nazareth îşi făcea intrarea triumfală în oraş. În consecinţă, mai multe mii dintre acei pelerini au dat năvală pentru a-l saluta pe acest profet, autorul minunilor de care se vorbise atât de mult, şi pe care unii îl luau drept Mesia. Această mulţime care ieşea din Ierusalim l-a întâmpinat pe Iisus şi grupul care se îndrepta către Ierusalim, îndată după ce trecuseră de creasta Muntelui Măslinilor şi începuseră să coboare către oraş.

(1882.1) 172:3.8 Când procesiunea a plecat din Bethania, entuziasmul era mare printre mulţimea veselă de discipoli, de credincioşi şi de pelerini vizitatori, dintre care mulţi veneau din Galileea şi din Pereea. În momentul plecării, cele doisprezece femei ale corpului evanghelic iniţial, însoţite de câteva colaboratoare, au ajuns pe scenă şi s-au alăturat acestei procesiuni extraordinare care se îndrepta cu veselie către oraş.

(1882.2) 172:3.9 Înainte de pornire, gemenii lui Alfeu şi-au pus mantalele pe măgăruş şi au ţinut animalul în vreme ce Maestrul îl încăleca. Pe când procesiunea urca Muntele Olivetului, mulţimea bucuroasă şi-a aruncat veşmintele pe pământ şi au adus crengi culese din copacii vecini pentru a face un covor de onoare pentru măgăruşul care îl purta pe Fiul regal, Mesia promis. Coborând ei către Ierusalim, mulţimea fericită a început să cânte, sau mai degrabă să strige la unison psalmul: „Osanale Fiului lui David. Binecuvântat fie acela care vine în numele Domnului. Osanale celui Preaînalt din ceruri. Binecuvântat fie împărăţia care coboară din ceruri.”

(1882.3) 172:3.10 Iisus a fost vesel şi bucuros pe parcursul traseului, până în clipa când a ajuns pe creasta Muntelui Măslinilor de unde aveai o vedere panoramică asupra oraşului şi a turnurilor templului. Maestrul a oprit procesiunea, şi o mare tăcere s-a abătut peste mulţimea care îl vedea plângând. Coborându-şi privirea peste vasta mulţime care ieşea din oraş pentru a-l întâmpina, Maestrul a zis, cu multă emoţie şi cu o voce înecată în lacrimi: O Ierusalime, dacă ai fi ştiut numai, chiar şi tu, măcar în această zi pe care ţi-e dată, lucrurile care aparţin păcii tale, şi pe care le-ai fi putut avea cu atâta abundenţă! Însă, acum, aceste glorii v-au fost ascunse ochilor voştri. Tu eşti pe cale de a respinge pe Fiul Păcii şi de a întoarce spatele evangheliei salvării. Curând va veni ziua în care duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul vostru şi te vor asedia din toate părţile; te vor distruge din temelie, şi nu va rămâne piatră pe piatră din tine. Şi toate acestea ţi se vor întâmpla pentru că tu nu ai cunoscut timpul divinei tale vizitări. Tu eşti pe punctul de a respinge darul lui Dumnezeu şi toţi oamenii te vor respinge pe tine.

(1882.4) 172:3.11 Când Iisus a terminat de vorbit, ei au început să coboare Muntele Măslinilor şi au întâlnit curând mulţimea de vizitatori care veneau din Ierusalim agitând crenguţe de palmier, strigând osanale şi exprimându-şi în diverse chipuri veselia şi solidaritatea ei. Maestrul nu făcuse nimic pentru ca mulţimile să iasă din Ierusalim ca să le vină în întâmpinare; alţii se ocupaseră de asta. El n-a premeditat niciodată nici o scenă teatrală.

(1882.5) 172:3.12 Mulţimii care năvălea pentru a-i ura bun venit Maestrului, i se alăturaseră numeroşi farisei şi alţi duşmani ai lui Iisus. Ei au fost atât de descumpăniţi de această explozie bruscă şi neaşteptată de aclamaţii populare, încât le-a fost frică să-l aresteze pe Iisus, de teamă ca nu cumva acest act să stârnească deschis o revoltă populară. Ei se temeau mult de comportamentul masei de vizitatori, care auziseră vorbindu-se mult despre Iisus, şi dintre care un mare număr credeau în el.

(1882.6) 172:3.13 La apropierea de Ierusalim, mulţimea a devenit mai demonstrativă, până într-atâta încât unii farisei şi-au croit drum până la Iisus şi i-au zis: „Maestre, ar trebui să-i dojeneşti pe discipolii tăi şi să-i îndemni să se comporte mai cuviincios.” La care Iisus a răspuns: „Se cuvine ca aceşti copii să ureze bun venit Fiului Păcii, pe care conducătorii preoţilor l-au respins. Ar fi inutil să-i opresc, de teamă ca nu cumva în locul lor să înceapă a striga pietrele acestea de pe marginea drumului.”

(1882.7) 172:3.14 Fariseii s-au grăbit s-o ia înaintea procesiunii pentru a se alătura Sinedriului, care se afla atunci la templu, şi le-au dat seamă confraţilor lor: „Vedeţi, tot ceea ce facem noi nu serveşte la nimic; suntem reduşi la tăcere de acest galileean. Poporul a devenit nebun după el; dacă nu-i oprim pe aceşti ignoranţi, lumea întreagă o să-l urmeze.”

(1883.1) 172:3.15 În realitate, nu se putea ataşa nici o semnificaţie profundă acestei explozii superficiale şi spontane de entuziasm popular. Deşi voioasă şi sinceră, această întâmpinare nu denotă nici o convingere reală sau profunda in inima acestei mulţimi vesele. Aceleaşi mulţimi au fost tot atât de prompte în a-l respinge pe Iisus, mai târziu în aceeaşi săptămână, de îndată ce Sinedriul a luat cu fermitate şi cu hotărâre poziţie împotriva lui, când ele şi-au pierdut iluzii – când şi-au dat seama că Iisus nu avea să-şi instaureze împărăţia conform speranţelor lor îndelung nutrite.

(1883.2) 172:3.16 Însă tot oraşul a fost puternic agitat, până într-atâta încât toată lumea întreba: „Cine este omul acesta?” Şi mulţimea răspundea: „Acesta este profetul din Galileea, Iisus din Nazareth.”

4. Vizita la templu

(1883.3) 172:4.1 În vreme ce gemenii Alfeu urmau să restituie măgarul proprietarului lui, Iisus şi cei zece apostoli s-au despărţit de asociaţii lor cei mai apropiaţi şi s-au preumblat prin templu observând pregătirile Paştilor. Nu s-a făcut nici o tentativă de a-l molesta pe Iisus, căci Sinedriul se temea mult de popor, şi, la urma urmei, această teamă era unul dintre motivele pentru care Iisus permisese mulţimii să-l aclame astfel. Apostoli cu greu înţelegeau că acesta era unicul procedeu uman susceptibil să împiedice eficient ca Iisus să nu fie arestat pe loc cu prilejul intrării lui în oraş. Maestrul dorea să dea locuitorilor Ierusalimului, umili şi însemnaţi, precum şi zecilor de mii de asistenţi la Paşti, această ultimă şansă în plus de a auzi evanghelia şi de a primi, dacă o vroiau, pe Fiul Păcii.

(1883.4) 172:4.2 Acum, în timp ce după-amiaza se termina şi mulţimile mergeau să se refacă, Iisus şi discipolii lui imediaţi au fost lăsaţi singuri. Ce zi ciudată fusese aceea! Apostolii erau gânditori, dar muţi. Niciodată, în cursul asocierii lor cu Iisus, ei nu mai asistaseră la o zi asemănătoare. Ei s-au aşezat vreme de câteva clipe ei s-au aşezat lângă amplasamentul comorii templului, observându-i pe oamenii care îşi vărsau acolo contribuţia: bogaţii vărsau sume largi în caseta de ofrande, şi fiecare dădea ceva după posibilităţile sale. La sfârşit a venit o văduvă săracă, îmbrăcată mizerabil, şi au remarcat că ea punea doi bănuţi (mici monezi de cupru) în pâlnie. Atunci, Iisus a atras atenţia apostolilor asupra văduvei zicând: Reţineţi bine ceea ce tocmai aţi văzut. Această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi ceilalţi, căci ceilalţi n-au dat decât o mică fracţiune din surplusul lor, pe câtă vreme, cu toată mizeria ei, această biată femeie a dat tot ceea ce avea, chiar şi necesarul ei.

(1883.5) 172:4.3 În timp ce se lăsa seara, ei umblau în tăcere prin curţile templului, şi, după ce a observat o dată mai mult aceste scene familiare, Iisus şi-a reamintit emoţiile legate de vizitele sale anterioare, fără a le uita pe primele, şi i-a zis: „Să mergem sus în Bethania ca să ne odihnim.” Iisus, cu Petru şi Ioan, au mers să locuiască la Simon, în timp ce ceilalţi apostoli au fost găzduiţi la prietenii lor din Bethania şi din Bethfagi.

5. Atitudinea apostolilor

(1883.6) 172:5.1 În această seară de duminică, pe parcursul întoarcerii către Bethania, Iisus a mers înaintea apostolilor. Nu s-a pronunţat nici o vorbă până în clipa când s-au despărţit după ce au sosit la casa lui Simon. Niciodată cei doisprezece oameni n-au încercat sentimente atât de variate şi inexplicabile ca cele care surveneau acum în mintea şi în sufletul acestor ambasadori ai împărăţiei. Aceşti robuşti galileeni erau tulburaţi şi descumpăniţi; nu ştiau la ce să se aştepte; erau prea surprinşi ca să fie speriaţi. Nu ştiau nimic de planurile Maestrului pentru ziua următoare, şi n-au pus nici o întrebare. S-au dus la locuinţele lor, dar n-au dormit mult, cu excepţia gemenilor. Totuşi, ei n-au pus nici o pază înarmată în preajma lui Iisus la Simon acasă.

(1884.1) 172:5.2 Andrei era complet nedumerit şi aproape dezorientat. A fost singurul apostol care n-a căutat să evalueze în mod serios explozia populară de aclamaţii. El era prea preocupat de gândul responsabilităţii sale de conducător al corpului apostolic pentru a analiza serios sensul sau semnificaţia zgomotoaselor osanale ale mulţimii. Andrei avea mare grijă să vegheze asupra unora dintre asociaţii lui, pentru care se temea ca nu cumva să se lase purtaţi de emoţii în timpul entuziasmului popular, mai ales a lui Petru, Iacob, Ioan şi Simon Zelotul. În toată această zi şi în cele imediat următoare, Andrei a fost asaltat de mari îndoieli, dar nu şi-a exprimat nici una dintre aceste îngrijorări către asociaţii lui apostolici. El era preocupat de atitudinea unora dintre cei doisprezece, pe care îi ştia înarmaţi cu sabie, dar ignora faptul că propriul lui frate purta şi el una. Procesiunea intrând în Ierusalim n-a făcut decât o impresie relativ superficială asupra lui Andrei. El era prea ocupat cu responsabilităţile sarcinii sale pentru a fi în vreun alt fel atins.

(1884.2) 172:5.3 Simon Petru a fost mai întâi aproape ameţit de această manifestaţie populară de entuziasm; dar era foarte trezit în clipa când s-au înapoiat în Bethania în noaptea aceea. Petru nu putea nici cum să-şi închipuie unde voia să ajungă Maestrul. Era teribil de dezamăgit că Iisus nu profitase de acest val de favoare populară pentru a face vreo proclamaţie. Petru n-a izbutit să înţeleagă de ce Iisus nu vorbise mulţimii pe când sosise la templu, sau cel puţin să fi permis vreunuia dintre apostoli să se adreseze mulţimii. Petru era un mare predicator, şi nu-i plăcea să vadă pierzându-se un auditoriu atât de vast, atât de receptiv şi atât de entuziasmat. I-ar fi plăcut atât de mult să predice evanghelia împărăţiei acestei mulţimi, pe loc, în templu, dar Maestrul le interzisese în mod expres să propovăduiască sau să predice în Ierusalim în această săptămână a Paştilor. Reacţia la procesiunea spectaculară din oraş a fost dezastruoasă pentru Simon Petru. Pe timpul nopţii Petru se dezmeticise şi era copleşit de o tristeţe inexprimabilă.

(1884.3) 172:5.4 Pentru Iacob Zebedeu, această duminică a fost o zi de perplexitate şi de tulburare profundă; el nu pricepea rostul evenimentelor; el nu putea planul Maestrului care permitea acestor excesive aclamaţii, şi care refuza apoi să rostească măcar un cuvânt mulţimii odată ajuns la templu. Pe când procesiunea cobora de pe Olivet către Ierusalim, şi mai ales în momentul în care el i-a întâlnit pe miile de pelerini care se năpusteau să-l întâmpine pe Maestru, Iacob a fost crunt sfâşiat de sentimente contradictorii: exaltare şi satisfacţie pentru ceea ce vedea, şi profundă teamă pentru ceea ce avea să se petreacă la sosirea lor la templu. După aceea, el a fost descurajat şi umplut de dezamăgire când l-a văzut pe Iisus coborând de pe măgar şi plimbându-se agale prin curţile templului. Iacob nu putea înţelege de ce el irosea această magnifică ocazie de a proclama împărăţia. Seara, mintea sa a fost cuprinsă de o angoasantă şi teribilă incertitudine.

(1884.4) 172:5.5 Ioan Zebedeu s-a apropiat oarecum de înţelegerea motivelor acţiunilor lui Iisus; cel puţin el pricepea parţial semnificaţia spirituală a ceea ce se chema intrarea triumfală în Ierusalim. În vreme ce mulţimea se îndrepta spre templu şi îl vede pe Maestrul lui călărind pe măgar, el şi-a amintit că l-a auzit pe Iisus citând pasajul din Scripturi unde Zaharia îl descria pe Mesia ca un om al păcii intrând în Ierusalim pe un măgar. Reflectând la acest citat din Scripturi, Ioan a început să înţeleagă sensul simbolic al spectacolului din această după-amiază de duminică. Cel puţin, el a înţeles destul semnificaţia pasajului Scripturilor ca să se poată bucura întrucâtva de episodul acela şi ca să nu se lase deprimat în exces prin finalul aparent inutil al procesiunii triumfale. Ioan avea un tip de minte care înclina în mod firesc să gândească şi să simtă în simboluri.

(1885.1) 172:5.6 Filip a fost complet descumpănit de caracterul brusc şi spontan al exploziei. Coborând Olivetul, el nu şi-a putut aduna îndeajuns ideile pentru a ajunge la o concluzie precisă asupra semnificaţiei defilării. Într-un sens, el se bucura de spectacol pentru că Maestrul său era onorat. Sosind la templu, el a fost tulburat de ideea că Iisus ar putea să-i ceară să hrănească mulţimea, şi astfel că, conduita lui Iisus care se îndepărta liniştit de mulţimi, şi care dezamăgise atât de crunt majoritatea apostolilor a fost, pentru Filip, o mare uşurare. Mulţimile constituiseră uneori o mare încercare pentru administratorul celor doisprezece. Dup ce fusese eliberat de aceste temeri personale privitoare la nevoile materiale ale mulţimii, Filip i s-a alăturat lui Petru pentru a-şi exprima dezamăgirea pentru că nu se făcuse nimic pentru a se propovădui mulţimii. În seara aceea, Filip a cugetat din nou la aceste experienţe şi a fost tentat să pună la îndoială toată ideea de regat. El s-a întrebat cu onestitate şi cu uimire de semnificaţia posibilă a tuturor acestor evenimente, dar n-a împărtăşit aceste îndoieli nimănui. Îl iubea prea mult pe Iisus şi avea o mare credinţă personală în Maestru.

(1885.2) 172:5.7 Nataniel a fost apostolul care, în afară de aspectele simbolice şi profetice ale evenimentelor, era cel mai aproape de înţelege motivul Maestrului de a se încredinţa de sprijinul popular al pelerinilor de Paşti. Înainte de a ajunge la templu, el s-a gândit că, fără această intrare spectaculară în Ierusalim, Iisus ar fi fost oprit de agenţii Sinedriului şi azvârlit în închisoare încă din clipa în care s-ar fi încumetat să intre în oraş. El n-a fost deci câtuşi de puţin surprins să vadă că Maestrul nu se mai servea de mulţimea entuziastă după ce a pătruns în incinta oraşului şi a făcut o astfel de impresie asupra conducătorilor iudei încât ei s-au abţinut de la a-l pune imediat sub stare de arest. Înţelegând adevăratul motiv al Maestrului de a pătrunde în oraş în felul acesta, Nataniel a rămas în mod firesc mai bine echilibrat pe când urma grupul, şi a fost mai puţin tulburat sau dezamăgit decât ceilalţi apostoli de conduita ulterioară a lui Iisus. Nataniel avea mare înţelegere în aptitudinea lui Iisus de a înţelege oamenii, şi în sagacitatea sa şi în abilitatea sa de a mânui situaţiile dificile.

(1885.3) 172:5.8 Matei a fost mai întâi descumpănit de zăpăceala spectacolului. El n-a priceput semnificaţia a ceea ce îi vedeau ochii decât în momentul în care, l-a rândul său, el şi-a amintit de citatul lui Zaharia în care profetul făcea aluzie la bucuria Ierusalimului pentru că regele lui venise, aducând salvarea şi călărind pe un măgăruş. În timp ce procesiunea se îndrepta către oraş apoi se orienta către templu, Matei a căzut în extaz; el avea convingerea că ceva extraordinar se va produce în momentul în care Maestrul va sosi la templu în fruntea acestei mulţimi care scotea strigăte. Când un fariseu l-a luat în râs pe Iisus zicând: „Uitaţi-vă cu toţii, vedeţi-l pe cel care vine aici, regele iudeilor călare pe un cal”, Matei nu s-a abţinut să-l lovească decât graţie unui mare efort de stăpânire de sine. Nimeni dintre cei doisprezece nu era mai deprimat decât el, în seara aceea, pe drumul de întoarcere în Bethania. După Simon Petru şi Simon Zelotul, el a fost cel care a încercat cea mai violentă tensiune nervoasă şi s-a pomenit, seara, într-o stare de completă istovire. Dar, în dimineaţa zilei următoare, Matei îşi recăpătase curajul; la urma urmei, el ştia să piardă.

(1886.1) 172:5.9 Toma a fost cel mai descumpănit şi cel mai nedumerit dintre cei doisprezece. În cea mai mare parte a timpului, el s-a mărginit la a-i urmări pe ceilalţi, privind spectacolul şi întrebându-se sincer care ar putea fi mobilul Maestrului pentru a participa la o atât de ciudată defilare. În străfundul inimii sale, el considera toată scena ca puţin copilărească, dacă nu de-a dreptul stupidă. Nu-l mai văzuse pe Iisus făcând aşa ceva, şi era nedumerit în încercarea de a-i explica conduita Maestrului, în acea după-amiază de duminică. În clipa în care au ajuns la templu, Toma a tras concluzia că această defilare populară avea rostul de a înfricoşa Sinedriul astfel încât acesta să nu îndrăznească să-l aresteze imediat pe Maestru. Pe drumul de întoarcere în Bethania, Toma a chibzuit mult, dar n-a zis nimic. La ora culcării, iscusinţa Maestrului de a organiza tumultoasa intrare în Ierusalim începuse să-i facă întrucâtva apel la simţul umorului, şi el a fost foarte încurajat de această reacţie.

(1886.2) 172:5.10 Această duminică începuse ca o mare zi pentru Simon Zelotul. El avea viziuni de acţiuni minunate înfăptuite în Ierusalim în cursul următoarelor zile, şi în aceea avea dreptate, dar Simon visa la instaurarea noii suveranităţi naţionale a iudeilor, cu Iisus pe tronul lui David. Simon şi-i imagina pe naţionalişti trecând la acţiune odată cu proclamarea împărăţiei, cu el însuşi la comanda supremă a forţelor militare ale noului regat, pe cale de a se aduna. Pe drumul de coborâre de pe Muntele Măslinilor, el prevedea chiar şi că membrii Sinedriului şi toţi partizanii lui vor fi morţi în ziua aceea înainte de apusul soarelui. El credea realmente că urma să se producă un mare eveniment. El era omul cel mai zgomotos din toată mulţimea. Dar la ora cinci după-amiază el nu mai era decât un apostol serios, abătut şi deziluzionat. El nu şi-a revenit niciodată complet din depresiunea care l-a afectat ca urmare a şocului din această zi; cel puţin, el nu s-a refăcut decât la mult timp după reînvierea Maestrului.

(1886.3) 172:5.11 Pentru gemenii Alfeu, această zi a fost perfectă. Ei s-au bucurat realmente tot timpul. Ca armare a absenţei lor din timpul paşnicei vizite la templu, ei au scăpat în mare parte de contralovitura aclamaţiilor populare. Ei n-au putut înţelege cu nici un chip comportamentul abătut al apostolilor la întoarcerea lor în Bethania, în seara aceea. În amintirile gemenilor, această zi a fost întotdeauna cea în care ei s-au simţit cel mai aproape de cer pe pământ; ea a fost apogeul satisfăcător al întregii lor cariere de apostoli. Amintirea exaltării acestei după-amieze de duminică i-a susţinut pe parcursul întregii tragedii a acestei memorabile săptămâni, până la ora crucificării. Aceasta era intrarea regală cea mai potrivită pe care puteau s-o conceapă gemenii; ei s-au bucurat de fiecare clipă a spectacolului. Ei aprobau pe deplin tot ceea ce au văzut, şi au îndrăgit multă vreme amintirea.

(1886.4) 172:5.12 Dintre toţi apostolii, Iuda Iscariotul a fost cel mai defavorabil afectat de intrarea procesională în Ierusalim. Mintea sa fermenta dezagreabil pentru că Maestrul îl dojenise, în ajun, în legătură cu ungerea făcută de Maria la ospăţul dat de Simon. Iuda era dezgustat de tot spectacolul, care i se părea copilăresc, dacă nu de-a dreptul ridicol. În vreme ce acest apostol înclinat spre răzbunare observau evenimentele acestei după-amieze de duminică, Iisus i se părea a semăna mai mult cu un bufon decât cu un rege. Iuda era profund enervat de acest spectacol. El împărtăşea punctul de vedere al grecilor şi al romanilor care dispreţuiau orice persoană care accepta să călărească pe un măgar sau pe un catâr. În momentul în care procesiunea triumfală a intrat în oraş, Iuda aproape că se decisese să abandoneze orice idee despre un asemenea regat. Era aproape hotărât să renunţe la toate aceste încercări burleşti de stabilire a împărăţiei cerurilor. Apoi el s-a gândit la reînvierea lui Lazăr, şi la multe alte evenimente, şi a decis să rămână cu cei doisprezece, măcar încă o zi. În plus, el purta punga lor de bani şi nu voia să plece ducând cu el fondurile apostolice. Pe drumul de întoarcere din Bethania, în seara aceea, conduita sa n-a părut ciudată, căci toţi apostolii erau deopotrivă de deprimaţi şi de tăcuţi.

(1887.1) 172:5.13 Iuda a fost foarte mult influenţat de faptul că prietenii lui saduchei l-au luat în râs. Nici un alt factor n-a exercitat, asupra hotărârii sale finale de a-l părăsi pe Iisus şi pe ceilalţi apostoli, o atât de puternică influenţă încât episodul survenit în momentul în care Iisus a ajuns la poarta oraşului. Un saducheu de seamă, prieten de familie al lui Iuda, s-a îndreptat în grabă către el cu intenţia de a-l ridiculiza puţin, dar fără răutate şi l-a bătut pe spate zicându-i: De ce ai o faţă aşa plouată, prietene bun? Bucură-te, şi alătură-te nouă pentru a-l aclama pe acest Iisus din Nazareth, regele Iudeilor, în timp ce trece pe poarta Ierusalimului, călare pe un măgar. Iuda nu dădu-se niciodată înapoi din faţa persecuţiilor, dar n-a putut îndura să fie luat în râs în felul acesta. Pe lângă sentimentul său îndelung nutrit de răzbunare, se amesteca acum această fatală frică de ridicol, acest sentiment teribil şi înfricoşător de a fi ruşinat de Maestrul său şi de tovarăşii lui apostoli. În inima sa, acest ambasador hirotonisit a-l împărăţiei era deja un dezertor nu-i rămânea decât să găsească un pretext plauzibil pentru a o rupe pe faţă cu Maestrul.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Pe drumul Ierusalimului

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Pe drumul Ierusalimului

  1. Plecarea din Pella

  2. Estimarea preţului

  3. Turul în Pereea

  4. Propovăduind la Livias

  5. Orbul din Ierihon

  6. Vizita la Zacheu

  7. „Pe când trecea Iisus”

  8. Parabola lirelor

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 171

Pe drumul Ierusalimului

(1867.1) 171:0.1 ÎN ZIUA de după memorabila predică despre Împărăţia cerurilor, Iisus a anunţat că va pleca în ziua următoare, cu apostolii, pentru a asista la Paşte în Ierusalim, vizitând, în drum, numeroase oraşe ale Pereei meridionale.

(1867.2) 171:0.2 Cuvântarea asupra împărăţiei şi anunţul că el va asista la Paşte i-au determinat pe toţi discipolii să creadă că el mergea la Ierusalim pentru a inaugura regatul temporar al supremaţiei iudaice. Indiferent de ceea ce ar fi putut spune Iisus în legătură cu caracterul nematerial al împărăţiei, el n-a putut înlătura în întregime din mintea auditorilor săi iudei ideea că Mesia trebuia să întemeieze un fel de guvern naţionalist cu sediul la Ierusalim.

(1867.3) 171:0.3 Ceea ce a spus Iisus în predica sa de sabat n-a făcut decât să deruteze pe majoritatea discipolilor săi; foarte puţini dintre ei au fost iluminaţi de discursul Maestrului. Principalii discipoli înţelegeau întrucâtva învăţăturile sale privitoare la împărăţia interioara „împărăţia cerurilor din voi”, dar ei mai ştiau că Iisus vorbise şi de un alt regat viitor, şi credeau că de aceea urca Iisus acum la Ierusalim, pentru a stabili acest regat. Când au fost dezamăgiţi în aceste aşteptări, când Maestrul a fost respins de iudei şi când, mai târziu, Ierusalimul a fost efectiv distrus, ei s-au încă agăţat de această speranţă, crezând sincer că Maestrul va reveni curând în lume pentru a stabili împărăţia făgăduită.

(1867.4) 171:0.4 În după-amiaza din duminica aceea Salomeea, mama lui Iacob şi a lui Ioan Zebedeu, a venit către Iisus cu ai ei doi fii apostoli, ca şi cum s-ar fi apropiat de un potentat oriental; ea a căutat să-l facă pe Iisus să-i făgăduiască anticipat că îi va acorda ceea ce îi va cere, oricare ar fi cererea ei. Dar Maestrul n-a vrut să făgăduiască nimic; în loc de asta, el i-a cerut: Ce doreşti să fac pentru tine? Şi Salomeea a răspuns: Maestre, acum că mergi în sus către Ierusalim pentru a institui împărăţia, aş vrea făgăduinţa ta că fiii mei vor fi onoraţi odată cu tine, unul şezând în dreapta ta şi celălalt în stânga ta în împărăţia ta.

(1867.5) 171:0.5 Când Iisus a auzit această cerere a Salomeei, i-a zis: „Femeie, tu nu ştii ce ceri.” Apoi, uitându-se drept în ochii celor doi apostoli care căutau onoruri, le-a zis: „Pentru că vă cunosc şi vă iubesc de multă vreme, pentru că am şi locuit în casa mamei voastre, pentru că Andrei va desemnat să fiţi tot timpul pe lângă mine, voi îi permiteţi mamei voastre să vină în taină la mine şi să formuleze această cerere necuviincioasă. Îngăduiţi-mi să vă întreb aceasta: Sunteţi voi în stare să beţi din cupa din care sunt eu gata să beau?” Fără a sta nici o clipă pe gânduri, Iacob şi Ioan au răspuns: „Da, Maestre, suntem în stare.” Iisus zise atunci: „Sunt întristat să aflu că voi nu ştiţi de ce mergem la Ierusalim; sunt mâhnit să aflu că nu înţelegeţi natura împărăţiei mele. Sunt dezamăgit că o aduceţi pe mama voastră ca să-mi prezinte această cerere. Ştiu însă că, în inima voastră, voi mă iubiţi. Eu vă declar deci că într-adevăr, veţi bea cupa mea de amar şi veţi împărtăşi umilirea mea, dar nu mie îmi revine să vă confer un loc la dreapta mea sau la stânga mea. Aceste onoruri sunt rezervate celor care au fost desemnaţi de Tatăl meu.”

(1868.1) 171:0.6 Între timp, cineva raportase această conversaţie lui Petru şi celorlalţi apostoli; aceştia au fost indignaţi de faptul că Iacob şi Ioan ar fi căutat ca ei să fie preferaţi înaintea lor şi s-ar fi dus în taină cu mama lor formulând o astfel de cerere. Când au ajuns să discute între ei, Iisus i-a reunit pe toţi şi le-a zis: „Voi înţelegeţi bine cum conducătorii gentili îi domină pe supuşii lor, şi cum mai marii îşi exercită autoritatea. Însă nu tot aşa va fi în împărăţia cerurilor. Dacă careva vrea să fie mare printre voi, atunci să devină mai întâi servitorul vostru. Dacă cineva vrea să fie primul în regat, atunci să vă servească. Eu vă declar că Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci pentru a servi. Merg acum în Ierusalim pentru a-mi da viaţa făcând voia Tatălui meu, şi fiind în serviciul fraţilor mei.” Când apostolii au auzit aceste cuvinte, s-au retras ca să se roage. În seara aceea, ca răspuns la eforturile lui Petru, Iacob şi Ioan şi-au cerut scuzele de rigoare celor zece şi au intrat din nou în graţiile tovarăşilor lor.

(1868.2) 171:0.7 Cerând locuri în dreapta şi în stânga lui Iisus la Ierusalim, fiii lui Zebedeu nu îşi închipuiau nici pe departe că în mai puţin de o lună, învăţătorul lor preaiubit va fi atârnat, pe o cruce romană, cu un hoţ muribund la dreapta sa, iar în stânga un alt răufăcător. Şi mama lor, care a asistat la crucificare, şi-a adus aminte de prosteasca cerere cu care venise la Iisus în Pella cu privire la onorurile pe care cu atâta inconştienţă le căutase pentru fiii ei apostoli.

1. Plecarea din Pella

(1868.3) 171:1.1 Luni dimineaţa, pe 1 martie, Iisus şi cei doisprezece apostoli ai săi şi-au luat definitiv adio de la tabăra din Pella şi au pornit către sud în turul lor prin oraşele Pereei meridionale, unde asociaţii lui Abner erau la lucru. Ei au petrecut peste două săptămâni discutând cu cei şaptezeci, apoi s-au dus direct la Ierusalim pentru Paşte.

(1868.4) 171:1.2 Când Maestrul a plecat din Pella, discipolii, în număr de vreo mie, care erau în tabără cu apostolii, l-au urmat. La vadul Iordanului de pe drumul Ierihonului, aproape jumătate din acest grup l-a părăsit aflând că mergea la Hesbon, şi după ce şi-a ţinut predica despre „Estimarea Preţului”. Această jumătate şi-a continuat drumul şi a urcat către Ierusalim, în timp ce cealaltă jumătate a grupului l-a urmat pe Iisus vreme de două săptămâni pe parcursul turului său prin oraşele Pereei de sud.

(1868.5) 171:1.3 Într-un mod general, cea mai mare parte a discipolilor imediaţi ai lui Iisus au înţeles că tabăra din Pella fusese abandonată, dar luau asta ca pe o indicaţie că Maestrul lor îşi propunea, în sfârşit, mergea la Ierusalim pentru a-şi pune în valoare pretenţiile sale la tronul lui David. Marea majoritate a discipolilor săi n-a fost niciodată capabilă să priceapă vreun alt concept de regat al cerurilor. Oricare ar fi fost învăţăturile lui Iisus, ei n-ar fi vrut să renunţe la această concepţie iudaică despre regat.

(1868.6) 171:1.4 Acţionând pe baza instrucţiunilor apostolului Andrei, David Zebedeu a închis tabăra de vizitatori din Pella miercuri, 15 martie. În momentul acesta, aproape patru mii de vizitatori se aflau acolo, fără a mai socoti cele peste o mie de persoane care stăteau cu apostolii într-un loc cunoscut sub numele de „tabăra învăţătorilor”, şi care l-au însoţit pe Iisus şi pe cei doisprezece către sud. În ciuda neplăcerii sale de a o face, David a vândut tot echipamentul taberei unor numeroşi cumpărători şi s-a dus în Ierusalim cu fondurile astfel adunate, ca să le încredinţeze ulterior lui Iuda Iscariotul.

(1869.1) 171:1.5 David a fost prezent în Ierusalim în săptămâna ultimei şi tragicei săptămâni. El a luat-o pe mama sa cu el la Bethsaida după crucificare. Aşteptându-i pe Iisus şi pe apostoli, David s-a oprit la Lazăr în Bethania şi a fost profund tulburat de maniera în care fariseii începuseră să-l persecute şi să-l hărţuiască pe Lazăr de la reînvierea sa. Andrei îi ordonase lui David să întrerupă serviciul de mesageri, ceea ce a fost interpretat de toţi ca o indicaţie că împărăţia urma să fie curând instaurată în Ierusalim. David se pomenise fără slujbă şi aproape că se decisese să devină apărătorul voluntar al lui Lazăr, când obiectul solicitudinii sale indignate a fugit în grabă la Filadelfia. În consecinţă, la câtăva vreme după reînvierea lui şi după moartea mamei sale, David s-a dus în Filadelfia, însă nu mai înainte a o ajuta pe Marta şi pe Maria sa îşi vândă proprietăţile. El şi-a petrecut restul vieţii în asociere cu Abner şi cu Lazăr, şi a devenit supervizorul financiar al tuturor marilor activităţi care interesau împărăţia şi care îşi aveau centrul în Filadelfia pe durata vieţii lui Abner.

(1869.2) 171:1.6 La puţin timp după distrugerea Ierusalimului, Antiohia a devenit cartierul general al creştinismului Pavelian, în vreme ce Filadelfia rămânea centrul împărăţiei cerurilor după Abner. Din Antiohia, versiunea Paveliană a învăţăturilor lui Iisus şi despre Iisus s-a răspândit în toată lumea occidentală. Pornind din Filadelfia, misionarii versiunii abneriene a împărăţiei cerurilor s-au răspândit în toată Mesopotamia şi în Arabia, până în epoca ulterioară în care aceşti emisari intransigenţi ai învăţăturilor lui Iisus au fost copleşiţi de subita dezvoltare a islamului.

2. Estimarea preţului

(1869.3) 171:2.1 Când Iisus şi suita sa de aproape o mie de persoane au sosit la marginea Iordanului, la vadul din Bethania uneori numit Bethabara, discipolii lui au început să înţeleagă că Maestrul nu mergea direct la Ierusalim. În timp ce ezitau şi discutau între ei, Iisus s-a urcat pe o stâncă mare şi a rostit discursul care a fost intitulat „Estimarea preţului”. Maestrul a zis:

(1869.4) 171:2.2 ”Începând de acum, cei ce vor să mă urmeze trebuie să accepte să plătească preţul unei consacrări totale facerii voii Tatălui meu. Dacă vreţi să fiţi discipolii mei, trebuie să fiţi dispuşi să abandonaţi tată, mamă, soţie, copii, fraţi şi surori. Cine vrea de acum încolo să fie discipolul meu trebuie să accepte să renunţe chiar şi la viaţa sa, tot aşa cum Fiul Omului este gata să-şi ofere viaţa pentru a-şi desăvârşi misiunea de facere a voii Tatălui, pe pământ şi în întrupare.

(1869.5) 171:2.3 ”Dacă nu sunteţi dispuşi să plătiţi întregul preţ, voi nu  aveţi cum să fiţi discipolii mei. Înainte de a continua, fiecare dintre voi ar trebui să şadă şi să socotească cât costă să fie discipolul meu. Care dintre voi se va apuca să construiască un turn de pază pe pământurile sale fără ca mai întâi să stea ca să estimeze costul şi să vadă dacă posedă atâţia bani ca să-l cumpere? Dacă nu calculaţi mai întâi preţul, poate că veţi descoperi, după ce aţi pus temeliile, că sunteţi incapabili să terminaţi ceea ce aţi început. Atunci, toţi vecinii voştri vă vor lua în râs spunând: ‚Uitaţi-vă, omul acesta a început să construiască, dar n-a fost în stare să-şi termine lucrul. Încă o dată, care rege, atunci când se pregăteşte să poarte un război cu alt rege, nu începe prin a se aşeza să chibzuiască pentru a şti dacă, cu zece mii de oameni, va putea face faţă celui care vine contra lui cu douăzeci de mii? Dacă regele acesta nu îşi poate înfrunta inamicul pentru că nu este pregătit, atunci trimite o solie la celălalt rege, în vreme ce acesta din urmă este încă departe, şi se informează de condiţiile păcii.

(1870.1) 171:2.4 ”Trebuie, aşadar, ca acum fiecare dintre voi să se aşeze pentru a evalua ce îl costă să fie discipolul meu. De acum înainte nu mă mai puteţi urma ascultând învăţătura şi practicând lucrările. Va trebui să faceţi faţă unor persecuţii înverşunate şi să depuneţi mărturie în favoarea acestei evanghelii în faţa unor decepţii zdrobitoare. Dacă voi nu acceptaţi să renunţaţi la tot ceea ce sunteţi şi să consacraţi acestei lucrări tot ceea ce posedaţi, atunci nu sunteţi vrednici de a fi discipolii mei. Dacă v-aţi cucerit deja în inima voastră, nu aveţi de ce vă teme de victoria exterioară pe care va trebui curând s-o câştigaţi când Fiul Omului va fi respins de conducătorii preoţilor şi ai saducheilor, şi daţi pe mâna necredincioşilor zeflemişti.

(1870.2) 171:2.5 ”Acum trebuie să vă analizaţi şi să descoperiţi mobilul vostru pentru a fi discipolul meu. Dacă căutaţi onoruri şi glorie, dacă gândirea voastră înclină către lume, voi semănaţi cu sarea care şi-a pierdut savoarea. Şi, când ceea ce este socotit drept gustul ei sărat şi-a pierdut savoarea, cu ce va fi asezonat? Un asemenea condiment este atunci inutil, nu-i bun decât de aruncat la gunoi. Acum, eu v-am avertizat, îndemnându-vă să vă întoarceţi la casele voastre dacă nu sunteţi dispuşi să beţi cu mine cupa care se pregăteşte. În repetate rânduri, eu v-am zis că împărăţia mea nu este al acestei lumi, dar voi nu vreţi să mă credeţi. Cel care are urechi să audă, să audă ceea ce zic.”

(1870.3) 171:2.6 Imediat după ce a rostit aceste cuvinte, Iisus, conducându-i pe cei doisprezece a plecat către Hesbon, urmat de aproape cinci sute de persoane. La puţin timp după aceea, cealaltă jumătate a mulţimii şi-a continuat drumul în sus la Ierusalim. Apostolii, precum şi principalii discipoli, au reflectat îndelung la aceste cuvinte, dar au rămas ataşaţi de credinţa că după această scurtă perioadă de adversitate şi de încercări, regatul va fi cu certitudine instaurat oarecum în conformitate cu speranţele lor îndelung nutrite.

3. Turul în Pereea

(1870.4) 171:3.1 Vreme de peste două săptămâni, Iisus şi cei doisprezece, urmaţi de o mulţime de mai multe sute de discipoli, au călătorit prin sudul Pereei şi au vizitat toate oraşele în care lucrau cei şaptezeci. Mulţi gentili locuiau în regiunea aceasta şi, de vreme ce puţini dintre ei sărbătoreau Paştele la Ierusalim, mesagerii împărăţiei au putut continua fără întrerupere munca lor de propovăduire şi de predicare.

(1870.5) 171:3.2 Iisus l-a întâlnit pe Abner la Hesbon, şi Andrei a ordonat ca lucrările celor şaptezeci să nu fie întrerupte de sărbătoarea paştelor. Iisus le-a recomandat mesagerilor să-şi continue munca fără a ţine în nici un fel cont de ceea ce avea să se petreacă la Ierusalim. El l-a mai sfătuit pe Abner şi să permită femeilor din corpul evanghelic, cel puţin celor care o doreau, să meargă de Paşti la Ierusalim. Aceasta a fost ultima oară când Abner l-a mai văzut pe Iisus întrupat. Maestrul şi-a luat adio de la el spunând: Fiule, ştiu că tu vei fi fidel împărăţiei, şi rog Tatăl să-ţi acorde înţelepciune, ca tu să-i poţi iubi şi înţelege pe fraţii tăi.”

(1870.6) 171:3.3 În cursul călătoriei lor din oraş în oraş, un mare număr dintre însoţitorii lor i-au părăsit pentru a se duce la Ierusalim, astfel că în momentul în care Iisus a plecat pentru Paşti, numărul celor care îl urmaseră zi după zi se redusese la cel puţin două sute.

(1871.1) 171:3.4 Apostolii au înţeles că Maestrul mergea la Ierusalim de Paşti. Ei ştiau că Sinedriul difuzase, în tot Israelul, un mesaj care anunţa că Iisus fusese condamnat la moarte, şi care ordona ca orice persoană care ştia unde se găsea să informeze despre asta Sinedriul. În ciuda acestui fapt, apostolii nu erau tot atât de alarmaţi ca atunci când Iisus le spusese, în Filadelfia, că se ducea să-l vadă pe Lazăr. Această schimbare de atitudine, trecând de la o frică intensă la o stare de discretă expectativă, se datora în principal reînvierii lui Lazăr. Apostolii ajunseseră la concluzia că în caz de urgenţă, Iisus ar putea să-şi afirme puterea divină şi săi acopere de ruşine pe inamicii săi. Această încredere, dublată de credinţa lor mai profundă şi mai matură în supremaţia spirituală a Maestrului lor, explică curajul exterior manifestat de discipolii lui imediaţi; aceştia se pregăteau acum să-l urmeze până în Ierusalim, înfruntând proclamaţia publică a Sinedriului cum că Iisus trebuia să moară.

(1871.2) 171:3.5 Majoritatea apostolilor şi mulţi dintre discipolii lui apropiaţi nu credeau că Iisus poate să moară. Socotind că el era „reînvierea şi viaţa”, ei îl considerau ca nemuritor şi triumfător deja asupra morţii.

4. Propovăduind la Livias

(1871.3) 171:4.1 Miercuri seara, pe 29 martie, Iisus şi discipolii lui şi-au aşezat tabăra la Livias, pe drumul Ierusalimului, după ce şi-au încheiat turul lor prin oraşele din Pereea meridională. În timpul acestei nopţi din Livias, Simon Zelotul şi Simon Petru, care complotaseră să li se livreze, în locul acesta, peste o sută de săbii, au primit şi au distribuit aceste arme tuturor celor care voiau să le accepte şi să le poarte ascunse în mantiile lor. Simon Petru îşi purta încă sabia în noaptea în care Maestrul a fost trădat în grădina din Gheţimani.

(1871.4) 171:4.2 Joi dimineaţa devreme, înainte ca ceilalţi să se trezească, Iisus l-a chemat pe Andrei şi a zis: „Trezeşte-i pe tovarăşii tăi! Am să le zic ceva.” Iisus ştia de săbii şi care dintre apostoli primiseră şi purtau asemenea arme, dar nu le-a destăinuit niciodată că cunoştea treaba asta. Când Andrei i-a deşteptat pe tovarăşii lui şi aceştia s-au adunat, Iisus le-a zis: „Copiii mei, aţi trăit vreme îndelungată alături de mine, şi eu v-am învăţat multe lucruri utile pentru epoca noastră; aş vrea acum să vă avertizez să nu vă puneţi încrederea nici în certitudinile cărnii, nici în slăbiciunile apărării umane contra încercărilor care ne aşteaptă curând. V-am luat aici de o parte pentru a vă zice, încă o dată, în mod clar, că noi urcăm către Ierusalim, unde ştiţi că Fiul Omului a fost deja condamnat la moarte. Eu vă repet că Fiul Omului va fi predat conducătorilor preoţilor şi liderilor religioşi; ei îl vor condamna şi îl vor da pe mâinile gentililor. Ei îşi vor bate joc de Fiul Omului; vor îndrăzni chiar şi să îl scuipe şi să îl biciuiască, şi îl vor trimite la moarte. Să nu fiţi consternaţi când ei îl vor ucide pe Fiul Omului, căci vă declar că el va reînvia în cea de-a treia zi. Aveţi grijă de voi înşivă şi să vă aduceţi aminte că v-am prevenit.”

(1871.5) 171:4.3 Din nou, apostolii au fost stupefiaţi, nedumeriţi, dar n-au putut reuşi să ia cuvintele lui în sensul lor literal; nu puteau înţelege că Maestrul le vorbise fără ocolişuri. Erau atât de orbiţi de credinţa lor persistentă într-un regat temporar pe pământ, cu sediul în Ierusalim, încât nu puteau – nu voiau – să accepte ca literale vorbele lui Iisus. Ei au meditat toată ziua la ceea ce voise să le zică Maestrul prin declaraţii atât de ciudate, dar nici unul nu a îndrăznit să-i pună întrebări referitoare la ele. Numai după moartea sa apostolii dezorientaţi au ajuns să înţeleagă că Maestrul le vorbise cu francheţe şi direct, acesta prevăzându-şi răstignirea.

(1872.1) 171:4.4 Aici în Livias s-a întâmplat că anumiţi farisei simpatizanţi au venit la Iisus şi după ce au luat micul dejun i-au zis: „Fugi grabnic de pe aceste meleaguri, căci Irod caută acum să te omoare, întocmai cum a făcut-o şi cu Ioan. El se teme de ridicarea poporului şi ţi-a hotărât moartea. Îţi aducem acest avertisment ca tu să poţi să scapi.”

(1872.2) 171:4.5 Or, aceasta era parţial adevărat. Reînvierea lui Lazăr îl înfricoşase şi alarmase pe Irod. Ştiind că Sinedriul îndrăznise să-l condamne pe Iisus înainte de a-l aduce la judecată, Irod hotărâse fie să-l omoare pe Iisus, fie să-l izgonească de pe domeniile sale. El dorea realmente cea de-a doua soluţie, căci se temea atât de mult de Iisus încât spera să nu fie obligat să-l execute.

(1872.3) 171:4.6 După ce a ascultat ceea ce fariseii aveau de zis, Iisus a răspuns: Eu îl cunosc bine pe Irod cu frica sa de această evanghelie a împărăţiei. Însă nu vă înşelaţi, el ar prefere mult să-l vadă pe Fiul Omului mergând în sus la Ierusalim şi conducătorii religioşi să fie cei care să-l facă să sufere şi să moară. După ce îşi pătase mâinile cu sângele lui Ioan, el nu era dornic să poarte responsabilitatea morţii Fiului Oului. Mergeţi şi spuneţi-i acestui vulpoi că Fiul Omului predică astăzi în Pereea, că se va duce mâine în Iudeea şi că după câteva zile el îşi va fi desăvârşit misiunea pe pământ şi va fi pregătit pentru ascensiunea lui către Tată.

(1872.4) 171:4.7 Apoi Iisus s-a întors către apostolii săi şi a zis: „Din vremuri îndepărtate, profeţii au pierit la Ierusalim şi se cade ca Fiul Omului să meargă în cetatea casei Tatălui pentru a fi jertfit ca preţ al sectarismului omenesc şi ca consecinţă a prejudecăţilor religioase şi a orbirii spirituale. O, Ierusalime, Ierusalime, care îţi omori profeţii şi arunci cu pietre în învăţătorii adevărului! De câte ori n-aşi vrut oare să-i adun pe copiii tăi aşa cum o cloşcă îşi strânge puii sub aripile ei, dar n-aţi vrut să mă lăsaţi să o fac! Iată, casa voastră are să vă fie abandonată în dezolare. Veţi dori de multe ori să mă vedeţi, dar nu mă veţi vedea. Mă veţi căuta atunci, dar nu mă veţi găsi.” După ce a vorbit astfel, Iisus s-a întors către cei care îl înconjurau şi le-a zis: „Orice ar fi, să mergem la Ierusalim pentru a asista la Paşti şi să ne facem datoria îndeplinind voia Tatălui care este în ceruri.”

(1872.5) 171:4.8 Acesta a fost un grup de credincioşi nedumeriţi şi descumpăniţi care l-a urmat pe Iisus în ziua aceea în Ierihon. În declaraţiile lui Iisus referitoare la regat, apostolii nu puteau discerne decât certitudinea triumfului final. Ei nu se puteau resemna la înţelegerea avertismentului unui iminent eşec. Când Iisus a vorbit de „reînvierea în cea de-a treia zi”, ei au interpretat această afirmaţie ca semnificând un triumf sigur al împărăţiei imediat consecutiv unei dezagreabile încăierări preliminare cu liderii religioşi iudei. „Ziua a treia” era o expresie curentă a limbii iudaice însemnând „curând” sau „la puţină vreme după”. Când Iisus a vorbit de reînviere, el a crezut că el făcea aluzie la „reînvierea împărăţiei”.

(1872.6) 171:4.9 Aceşti credincioşi îl acceptaseră pe Iisus ca Mesia, iar iudeii nu ştiau nimic sau aproape nimic despre un Mesia care să sufere. Ei nu înţelegeau că, prin moartea sa, Iisus urma să înfăptuiască multe lucruri pe care nu le-ar fi putut face să se îndeplinească prin viaţa sa. Reînvierea lui Lazăr dăduse apostolilor curajul de a intra în Ierusalim, dar aceasta a fost amintirea transfigurării care l-a susţinut pe Maestru în această perioadă grea a manifestării sale.

5. Orbul din Ierihon

(1873.1) 171:5.1 Târziu în după-amiaza de joi 20 martie, Iisus şi apostolii săi, urmaţi de o companie de vreo două sute de discipoli, s-au apropiat de zidurile Ierihonului. Ajungând în apropierea porţilor cetăţii, ei au întâlnit o mulţime de cerşetori, printre care se găsea un anume Bartimeu, un bărbat de o vârstă înaintată care era orb din tinereţea sa. Acest cerşetor orb auzise mult vorbindu-se de Iisus, şi era la curent cu tămăduirea orbului Iosia din Ierusalim. El nu ştiuse de ultima trecere a lui Iisus prin Ierihon înainte ca Maestrul să fi plecat către Bethania. Bartimeu hotărâse să nu-l mai lase niciodată pe Iisus să viziteze Ierihonul fără a face apel la el pentru a-i restabili vederea.

(1873.2) 171:5.2 Vestea apropierii lui Iisus fusese anunţată în tot Ierihonul şi sute de locuitori se adunaseră pentru a merge în întâmpinarea sa. Când această grămadă de oameni a venit escortându-l pe Maestru la intrarea sa în oraş, Bartimeu a auzit marele zgomot al tropăiturilor mulţimii şi a ştiut că se petrecea ceva neobişnuit. El i-a întrebat deci pe vecinii săi ce anume se întâmpla, şi unul dintre cerşetori i-a răspuns: Tocmai trece Iisus din Nazareth. Când Bartimeu a auzit că Iisus era în apropiere, şi-a dres glasul şi a început să strige: Iisuse, Iisuse, ai milă de mine! şi, cum striga tot mai tare, unii însoţitori ai lui Iisus s-au dus la el şi l-au mustrat rugându-l să stea liniştit; dar asta n-a servit la nimic; Bartimeu n-a făcut decât să strige şi mai tare.

(1873.3) 171:5.3 Când Iisus l-a auzit pe orb strigând, s-a oprit şi, când l-a văzut, le-a zis prietenilor lui: Aduceţi la mine omul acela. La care, ei s-au dus la Bartimeu zicând: Ai curaj şi vino cu noi, căci Maestrul te-a chemat la el. La auzul acestor cuvinte, Bartimeu şi-a aruncat mantaua şi a sărit în mijlocul drumului, în timp ce persoanele cele mai apropiate l-au călăuzit către Iisus. Adresându-se lui Bartimeu, Iisus a zis: Ce vrei să fac pentru tine? Şi orbul a răspuns: Aş vrea ca vederea să-mi fie restabilită. La auzul acestei cereri şi înaintea acestei credinţe, Iisus a spus: Tu îţi vei recăpăta vederea; mergi în drumul tău; credinţa ta te-a vindecat. Şi Bartimeu şi-a recăpătat numaidecât vederea; a rămas lângă Iisus, slăvindu-l pe Dumnezeu, până la plecarea lui Iisus din ziua următoare către Ierusalim; şi, atunci, el a precedat mulţimea proclamând la toată lumea cum fusese restabilită vederea sa în Ierihon.

6. Vizita la Zacheu

(1873.4) 171:6.1 Când procesiunea Maestrului a intrat în Ierihon, soarele era aproape de asfinţit, şi Iisus era dispus să rămână în oraş peste noapte. În momentul în care a trecut prin faţa biroului de taxe, Zacheu, şeful publican sau perceptorul de taxe, se găsea acolo; or, el dorea foarte mult să-l vadă pe Iisus. Acest şef publican era foarte bogat şi auzise vorbindu-se mult de acest profet din Galileea. El hotărâse să vadă ce fel de om era Iisus data viitoare când ar veni în Ierihon. În consecinţă, Zacheu a căutat să-şi croiască drum prin mulţime, dar ea era prea densă, şi Zacheu era mic de statură, astfel încât nu putea vedea pe deasupra capetelor. Atunci, şeful publican a urmat mulţimea până la centrul oraşului, nu departe de locul unde locuia el. Văzând că nu izbutea să străbată mulţimea şi închipuindu-şi că poate Iisus avea de gând să traverseze oraşul fără a se opri în el, el a alergat înainte şi s-a căţărat într-un sicomor ale cărui ramuri întinse atârnau deasupra drumului. El ştia că, în felul acesta, va putea să-l vadă bine pe Maestru în trecerea sa. Şi nu se înşelase, căci, trecând pe acolo, Iisus s-a oprit, şi-a ridicat ochii către Zacheu şi a zis: „Grăbeşte-te să cobori, Zacheu, căci în seara asta va trebui să rămân în casa ta.” Când Zacheu a auzit aceste cuvinte surprinzătoare, aproape că a căzut din copac în graba sa de a coborî. Mergând către Iisus, el şi-a exprimat marea bucurie datorată faptului că Maestrul vroia să se oprească la el acasă.

(1874.1) 171:6.2 S-au dus acolo numaidecât, iar locuitorii Ierihonului au fost foarte miraţi că Iisus a consimţit să stea la conducătorul publicanilor. În timp ce Maestrul şi apostolii lui zăboveau cu Zacheu în faţa porţii casei, unul dintre fariseii din Ierihon care se găsea prin preajmă a zis: „Voi vedeţi că omul acesta a mers să se adăpostească la un fiu apostat al lui Avram, un păcătos care este un perceptor şi îşi fură propriul popor.” Când Iisus a auzit aceasta, s-a uitat la Zaheu şi a zâmbit. Atunci Zaheu s-a urcat pe un scaun şi a zis: „Oameni din Ierihon, ascultaţi-mă! Poate că sunt un publican şi un păcătos, dar marele învăţător a venit să stea în casa mea. Înainte ca el să intre, vă zic că eu am să dau săracilor jumătate din toate bunurile mele; şi, de mâine, dacă am cerut pe nedrept ceva de la cineva, îi voi da înapoi împătrit. Am să caut salvarea cu toată inima mea şi am să învăţ să făptuiesc cu justeţe în ochii lui Dumnezeu.”

(1874.2) 171:6.3 Când Zaheu a sfârşit de vorbit, Iisus a zis: „Astăzi, salvarea a venit în casa asta, şi tu ai devenit, în adevăr, un fiu al lui Avram.” Apoi, întorcându-se către mulţimea adunată în jurul lor, Iisus a zis: Nu vă miraţi de ceea ce zic şi nu vă simţiţi ofensaţi de ceea ce facem, căci mereu am declarat că Fiul Omului a venit ca să caute şi să salveze ceea ce se pierduse.”

(1874.3) 171:6.4 Iisus şi apostolii lui au fost găzduiţi la Zaheu pentru noaptea aceea şi, în dimineaţa zilei următoare au pornit pe „drumul tâlharilor”, în direcţia Betaniei, pentru a asista la paşte în Ierusalim.

7. „Pe când trecea Iisus”

(1874.4) 171:7.1 Iisus a împrăştiat încurajări peste tot pe unde trecea. El era plin de graţie şi de adevăr. Asociaţii lui n-au încetat să se minuneze de cuvintele amabile care ieşeau din gura sa. Se poate cultiva amabilitatea, dar bunăvoinţa este aroma prieteniei care emană dintr-un suflet saturat de iubire.

(1874.5) 171:7.2 Bunătatea forţează întotdeauna respectul, dar, când ea este lipsită de graţie, ea înlătură adesea afecţiunea. Numai când bunătatea este graţioasă poate ea să exercite o atracţie universală. Bunătatea nu este eficientă decât dacă este atrăgătoare.

(1874.6) 171:7.3 Iisus îi înţelegea realmente pe oameni; de aceea putea să manifeste o veritabilă simpatie şi să arate o sinceră compasiune. Dar rareori se lăsa cuprins de milă. Cât timp compasiunea sa era nelimitată, simpatia sa era practică, personală şi constructivă. Niciodată familiaritatea lui cu suferinţa n-a generat indiferenţa, şi ştia să-şi aducă ajutorul sufletelor îndurerate fără a le spori compătimirea de sine.

(1874.7) 171:7.4 Iisus putea să fie un astfel de ajutor pentru oameni pentru că îi iubea sincer. Îl iubea cu adevărat pe fiecare bărbat, pe fiecare femeie şi pe fiecare copil. Putea fi un adevărat prieten datorită remarcabilei sale puteri de pătrundere – el cunoştea în întregime conţinutul inimii şi al minţii omului. El era un observator plin de interes şi de fineţe. Era expert în înţelegerea nevoilor oamenilor şi abil în detectarea dorinţelor lor.

(1874.8) 171:7.5 Iisus nu era niciodată presat. El avea timp să-i îmbărbăteze pe semenii săi „trecând pe lângă ei”. Avea întotdeauna grijă ca prietenii lui să se simtă ca acasă. Era un ascultător fermecător. Nu încerca niciodată să scruteze într-o manieră indiscretă sufletul asociaţilor lui. Când încuraja o minte înfometată şi îngrija un suflet însetat, beneficiarul milosteniei sale nu avea tot atât de mult sentimentul de a i se confesa, ci mai degrabă de a sta de vorbă cu el. Ei aveau în el o încredere nelimitată pentru că vedeau că el avea atâta credinţă în ei.

(1875.1) 171:7.6 Iisus nu părea niciodată să dea dovadă de curiozitate faţă de oameni şi nu manifesta niciodată dorinţa de a le porunci, de a-i dirija, sau de a păstra contactul cu timpul. El inspira o profundă încredere în sine şi un solid curaj celor care se bucurau de compania sa. Când surâdea vreunei persoane, aceasta simţea o capacitate sporită de a rezolva multiplele ei probleme.

(1875.2) 171:7.7 Iisus îi iubea atât de mult pe oameni, şi cu atâta înţelepciune, încât nu ezita niciodată să fie sever cu ei ori de câte ori ocazia cerea această disciplină. Pentru a ajuta o persoană, el începea adesea prin a-i cere ajutorul. În felul acesta el îi suscita interesul şi făcea apel la cele mai bune elemente umane.

(1875.3) 171:7.8 Maestrul a putut discerne credinţa care salvează în grosolana superstiţie a femeii care căuta vindecarea prin contactul cu un colţ al veşmântului său. El era oricând pregătit şi dispus să întrerupă o predică sau să facă să aştepte o mulţime în vreme ce răspundea nevoilor vreunei creaturi izolate, sau chiar şi ale vreunui copilaş. Mari evenimente se produceau nu numai pentru că oamenii aveau credinţă în Iisus, dar şi pentru că Iisus avea o atât de mare încredere în ei.

(1875.4) 171:7.9 Cea mai mare parte dintre lucrurile realmente importante pe care Iisus le-a zis sau le-a făcut au părut să se producă întâmplător, „pe când trecea”. Serviciul terestru al Maestrului a prezentat foarte puţine aspecte profesionale, bine prevăzute, sau premeditate. El distribuia sănătate şi răspândea fericire cu naturaleţe şi cu graţie în cursul călătoriei sale prin viaţă. Era literalmente adevărat că el „umbla făcând bine”.

(1875.5) 171:7.10 În toate epocile, a fost de datoria discipolilor Maestrului să îngrijească „în trecere” – să facă bine cu dezinteres văzându-şi de îndatoririle lor cotidiene.

8. Parabola lirelor

(1875.6) 171:8.1 Grupul apostolic n-a părăsit Ierihonul decât cu puţin înainte de după-amiază, căci veghease până târziu în timpul serii precedente în timp ce Iisus propovăduia evanghelia împărăţiei lui Zaheu şi familiei sale. Aproape de jumătatea drumului care urca în Bethania, grupul a făcut o pauză pentru a lua prânzul, în vreme ce mulţimea continua să meargă către Ierusalim fără a şti că Iisus şi apostolii urmau să se instaleze, în noaptea aceea, pe Muntele Măslinilor.

(1875.7) 171:8.2 Contrar parabolei talanţilor, care se adresa tuturor discipolilor, parabola lirelor a fost istorisită în mai mare exclusivitate apostolilor. Ea era în mare măsură întemeiată pe experienţa lui Arhelau şi pe zadarnica încercare de a câştiga suveranitatea peste regatul Iudeei. Aceasta este una dintre rarele parabole ale Maestrului bazată pe un personaj istoric real. Nu era de mirare că apostoli s-au gândit la Arhelau, căi casa lui Zaheu din Ierihon era foarte aproape de palatul lui Arhelau, bogat decorat, iar apeductul mergea de-a lungul drumului pe care plecaseră din Ierihon.

(1875.8) 171:8.3 Iisus a zis: „Voi vă gândiţi că Fiul Omului merge la Ierusalim pentru a primi un regat, dar eu declar că voi sunteţi sortiţi dezamăgiri. Nu vă amintiţi voi povestea unui prinţ care a mers într-o ţară îndepărtată pentru a primi un regat? Înainte chiar de a fi apucat să revină, cetăţenii din provincia sa, care îl respinseseră deja din inima lor, au trimis la el o solie care spunea: Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi. Aşa cum suveranitatea temporară a acestui rege a fost înlăturată, la fel şi suveranitatea spirituală a Fiului Omului are să fie respinsă. Eu declar din nou că împărăţia mea nu este al acestei lumi. Dar, dacă i s-ar fi acordat Fiului Omului suveranitatea spirituală peste poporul său, el ar fi acceptat acest regat de suflete omeneşti şi ar fi domnit peste acest imperiu de inimi umane. Deşi au înlăturat suveranitatea mea spirituală asupra lor, eu voi reveni pentru a primi din mâinile altora, împărăţia spiritual care mi-a fost acum refuzat. Îl veţi vedea pe Fiul Omului respins astăzi, dar într-o altă epocă, ceea ce fiii lui Avram renegă în prezent va fi primit şi exaltat.

(1876.1) 171:8.4Acum, ca şi prinţul respins al acestei parabole, eu aş vrea să convoc înaintea mea pe cei doisprezece servitori ai mei, intendenţii mei speciali şi să dau fiecăruia dintre voi suma de o liră. Vă recomand să vegheaţi cu grijă la porunca mea de a comercializa cu sârguinţă cu banii care vă sunt încredinţaţi în timpul absenţei mele, pentru ca voi să aveţi cu ce justifica locotenenţa voastră atunci când voi reveni, când vi se va cere să daţi socoteală.

(1876.2) 171:8.5Chiar dacă Fiul respins n-ar trebui să vină, un alt Fiu va fi trimis pentru a primi acest regat, şi acest Fiu va trimite după voi toţi pentru a primi raportul vostru de locotenenţă şi a se bucura de câştigurile voastre.

(1876.3) 171:8.6 ”Când aceşti intendenţi au fost ulterior convocaţi pentru darea de seamă, primul va ieşi înainte spunând: ‚Doamne, cu lira ta eu am câştigat încă zece lire.’ Şi Stăpânul lui îi zice: ‚Bravo, eşti un bun slujitor şi, din moment ce te-ai arătat fidel în treaba aceasta, eu îţi voi da autoritate peste zece oraşe.’ Apoi al doilea a venit spunând: ‚Lira pe care mi-ai încredinţat-o, Doamne, a produs cinci.’ Şi Stăpânul a zis: ‚Atunci, am să te pun conducătorul a cinci oraşe.’ Şi aşa mai departe pentru toţi ceilalţi slujitori, până ce ultimul dintre ei a fost chemat să dea şi el socoteală şi a zis: ‚Doamne, uite lira ta pe care am păstrat-o cu grijă învelită în pânza aceasta. Am făcut aceasta pentru că mă temeam de tine. M-am gândit că erai nechibzuit, având în vedere că tu aduni de acolo de unde nu ai depus nimic, şi că culegi de acolo de unde n-ai semănat.’ Atunci, stăpânului lui a zis: ‚Servitor neglijent şi necredincios, o să te judec după propriile tale cuvinte. Tu ştii că eu culeg de acolo unde nu par să fi cultivat nimic; tu ştii deci că se pretindea de la tine această dare de seamă. Ştiind aceasta, ai fi putut măcar încredinţa banii mei vreunui bancher, pentru ca la întoarcerea mea, eu să-i găsesc cu o dobândă convenabilă.’

(1876.4) 171:8.7 ”Apoi prinţul a zis celor care stăteau acolo: ‚Luaţi banul de la acest servitor trândav şi daţi-l celui care are zece lire.’ Şi când ei i-au adus atras stăpânului atenţia că primul servitor avea deja zece lire, prinţul a zis: ‚Celui care are, i se va da şi mai mult; însă, celui care nu posedă nimic, i se va lua chiar şi ceea ce deţine.’”

(1876.5) 171:8.8 Apostolii vor căuta atunci să cunoască deosebirea dintre semnificaţia acestei parabole şi cea a fostei parabole a talanţilor, dar Maestrul n-a vrut să răspundă decât atâta numeroaselor lor întrebări: Meditaţi bine la aceste cuvinte în inima voastră, în timp ce fiecare dintre voi va descoperi în ea adevăratul înţeles.

(1876.6) 171:8.9 Nataniel, care a propovăduit atât de bine semnificaţia acestor două parabole în cursul anilor ulteriori, şi-a rezumat învăţăturile în concluziile care urmează:

(1876.7) 171:8.10 1. Aptitudinea este măsura practică a ocaziilor oferite de viaţă. Nu va fi nimeni ţinut răspunzător pentru ceea ce depăşeşte aptitudinile voastre.

(1876.8) 171:8.11 2. Fidelitatea măsoară infailibil gradul în care un om este demn de încredere. Este probabil ca cel care este fidel în lucrurile mici va da dovadă de tot atâta fidelitate şi în tot ceea ce este compatibil cu facultăţile lui.

(1876.9) 171:8.12 3. Maestrul acordă o recompensă mai mică pentru o fidelitate mai mică când şansele sunt egale.

(1877.1) 171:8.13 4. El acordă o recompensă egală pentru un fidel când şansele sunt mai mici.

(1877.2) 171:8.14 Când au terminat de mâncat şi când mulţimea celor care îl urmau şi-au continuat drumul către Ierusalim, Iisus s-a ridicat înaintea apostolilor la umbra unei stânci care se apleca deasupra drumului. Cu o demnitate senină şi cu o maiestate plină de graţie, el a arătat cu degetul spre vest şi a zis: „Veniţi, fraţilor, întronaţi în Ierusalim pentru a primi acolo ceea ce ne aşteaptă. Vom înfăptui astfel, în toate lucrurile, voia Tatălui ceresc.”

(1877.3) 171:8.15 Iisus şi apostolii lui s-au pornit deci la drum. Aceasta era ultima călătorie la Ierusalim a Maestrului întrupat sub înfăţişarea cărnii omului muritor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Împărăția cerurilor

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Împărăția Cerurilor

  1. Conceptele împărăţiei Cerurilor

  2. Conceptul de regat la Iisus

  3. În raport cu justeţea

  4. Învăţătura lui Iisus asupra împărăţiei

  5. Idei ulterioare despre regat

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 170

Împărăţia Cerurilor

(1858.1) 170:0.1 ÎN după-amiaza de sâmbătă 11 martie, Iisus a ţinut ultima sa predică de la Pella. Aceasta a fost una dintre cuvântările cele mai remarcabile ale slujirii sale publice. Ea a îmbrăţişat o discutare completă şi detaliată a împărăţiei cerurilor. El îşi dădea seama de confuzia care domnea în mintea apostolilor şi discipolilor lui cu privire la sensul şi semnificaţia expresiilor „împărăţia cerurilor” şi „împărăţia lui Dumnezeu”, pe care le folosea fără nici o distincţie între ele pentru a desemna misiunea sa de manifestare. Chiar termenul de regat al cerurilor ar fi fost suficient pentru a separa ceea ce reprezenta el de orice conexiune cu regatele pământeşti şi de guvernele temporare, dar n-a fost aşa. Ideea unui rege temporar era prea adânc înrădăcinată în mintea iudeilor pentru a fi astfel scoasă afară într-o singură generaţie. Iată de ce Iisus nu s-a opus deschis, de prima dată, acestui concept mult timp întreţinut al împărăţiei.

(1858.2) 170:0.2 În cursul acestei după-amiezi de sabat, Maestrul a căutat să clarifice învăţătura despre împărăţia cerurilor. El a tratat subiectul sub toate unghiurile şi s-a străduit să explice numeroasele sensuri diferite în care fusese folosit termenul. În această expunere, noi vom adăuga, la discursul său, mai multe declaraţii făcute de Iisus cu prilejuri anterioare, şi vom include aici unele remarci făcute exclusiv apostolilor în cursul discuţiilor de seară din aceeaşi zi. Noi vom face de asemenea anumite comentarii asupra dezvoltării ulterioare a ideii de regat în relaţie cu Biserica creştină edificată mai târziu.

1. Conceptele împărăţiei Cerurilor

(1858.3) 170:1.1 În legătură cu relatarea predicii lui Iisus, trebuie notat că totalitatea Scripturilor ebraice comportă un dublu concept de regat al cerurilor. Profeţii au prezentat împărăţia lui Dumnezeu ca fiind:

(1858.4) 170:1.2 1. O realitate prezentă; şi ca

(1858.5) 170:1.3 2. O speranţă viitoare – când împărăţia va fi realizat în plenitudinea lui în momentul apariţiei lui Mesia. Acesta este conceptul împărăţiei propovăduit de Ioan Botezătorul.

(1858.6) 170:1.4 Încă de la început, Iisus şi apostolii au propovăduit fiecare dintre aceste două concepte. Ar trebui păstrate în minte încă alte două idei despre regat:

(1858.7) 170:1.5 3. Conceptul iudaic ulterior al unui regat mondial şi transcendental de origine supranaturală şi de inaugurare miraculoasă.

(1858.8) 170:1.6 4. Învăţăturile persane descriu întemeierea unui regat divin ca rezultat al triumfului binelui asupra răului la sfârşitul acestei lumi.

(1858.9) 170:1.7 Chiar înainte de venirea lui Iisus pe pământ, iudeii combinau şi confundau toate aceste idei despre regat în conceptul lor apocaliptic asupra venirii lui Mesia pentru a stabili epoca triumfului iudaic, epoca eternă a suveranităţii supreme a lui Dumnezeu pe pământ, noua lume, era în care umanitatea îl va adora pe Iehova. Alegând să utilizeze acest concept de regat al cerurilor, Iisus a decis să-şi însuşească moştenirea cea mai elevată şi cea mai esenţială a celor două religii, iudaică şi persană.

(1859.1) 170:1.8 Împărăţia cerurilor, aşa cum a fost el când just când fals înţeles de-a lungul secolelor erei creştine, îmbrăţişa patru grupuri distincte de idei:

(1859.2) 170:1.9 1. Conceptul de iudei.

(1859.3) 170:1.10 2. Conceptul de persani.

(1859.4) 170:1.11 3. Conceptul de experienţă personală a lui Iisus, „împărăţia cerurilor din voi.”

(1859.5) 170:1.12 4. Conceptele compozite şi confuze pe care fondatorii şi promotorii creştinismului au căutat să le insufle lumii.”

(1859.6) 170:1.13 În diferite epoci şi în diverse împrejurări, se pare că Iisus a prezentat numeroase concepte de regat în lecţiile sale publice. Dar, apostolilor lui, el a propovăduit întotdeauna împărăţia ca îmbrăţişarea experienţei personale a unui om prin raport cu contemporanii lui de pe pământ şi cu Tatăl din ceruri. Ultimele sale cuvinte, referitoare la regat, erau întotdeauna: „Împărăţia este în voi.”

(1859.7) 170:1.14 Trei factori au cauzat veacuri şi veacuri de confuzie cu privire la sensul expresiei „împărăţia cerurilor”:

(1859.8) 170:1.15 1. Confuzia pricinuită de ideea de regat de-a lungul modificării ei progresive de către Iisus şi apostolii săi, odată cu trecerea ei prin diverse faze.

(1859.9) 170:1.16 2. Confuzia care a însoţit inevitabil transplantarea creştinismului primitiv de pe un teren iudaic pe un teren păgân.

(1859.10) 170:1.17 3. Confuzia inerentă faptului că creştinismul a devenit o religie organizată în jurul ideii centrale de persoană a lui Iisus. Evanghelia împărăţiei a devenit tot mai mult o religie despre Iisus.

2. Conceptul de regat la Iisus

(1859.11) 170:2.1 Maestrul a făcut să fie clar că împărăţia cerurilor trebuie să înceapă prin dublul concept al adevărului paternităţii lui Dumnezeu şi al faptului corelativ al fraternităţii oamenilor, şi că el trebuie să rămână centrat în acest dublu concept. Iisus a declarat că acceptarea unei asemenea învăţături i-ar elibera pe oameni de aservirea milenară faţă de teama animală, şi în acelaşi timp ar îmbogăţi viaţa omenească cu următoarele daruri ale noii vieţi de libertate spirituală:

(1859.12) 170:2.2 1. Posesiunea unui nou curaj şi a unei puteri spirituale sporite. Evanghelia împărăţiei trebuia să-l elibereze pe om şi să-i dea inspiraţia bună pentru a îndrăzni să spere la viaţa veşnică.

(1859.13) 170:2.3 2. Evanghelia aducea un mesaj de nouă încredere şi de adevărată consolare tuturor oamenilor, chiar şi săracilor:

(1859.14) 170:2.4 3. Evanghelia era ea înseşi un nou etalon al valorilor morale, un nou criteriu etic care permitea măsurarea conduitei umane. Ea descria idealul unei noi ordini sociale care va rezulta din ea.

(1859.15) 170:2.5 4. Ea propovăduia întâietatea spiritualului faţă de material; ea preamărea realităţile spirituale şi exalta idealurile supraumane.

(1860.1) 170:2.6 5. Această nouă evanghelie prezenta realizarea spirituală ca pe adevăratul ţel al vieţii. Viaţa omenească primea o nouă înzestrare de valoare morală şi de demnitate divină.

(1860.2) 170:2.7 6. Iisus a propovăduit că realităţile eterne erau rezultatul (răsplata) justeţei din eforturile pământeşti. Şederea muritorilor pe pământ a dobândit noi semnificaţii ca consecinţe ale recunoaşterii unui destin nobil.

(1860.3) 170:2.8 7. Noua evanghelia afirma că salvarea umană este revelarea unui plan divin de mare anvergură ce ar trebui să fie îndeplinit şi realizat în destinul viitor de slujire fără sfârşit a fiilor lui Dumnezeu care vor fi mântuiţi.

(1860.4) 170:2.9 Aceste învăţăturile acoperă ideea amplificată de regat pe care o propovăduia Iisus. Acest mare concept nu era mai deloc inclus în noţiunile elementare şi confuze pe care le propovăduia despre regat Ioan Botezătorul .

(1860.5) 170:2.10 Apostolii erau incapabili să priceapă semnificaţia reală a spuselor Maestrului cu privire la regat. Deformarea ulterioară a învăţăturile lui Iisus , aşa cum sunt ele înregistrate în Noul Testament, provin din aceea că conceptul autorilor evanghelici era colorat de credinţa că Iisus se retrăsese din această lume numai pentru o perioadă scurtă, şi că nu va întârzia să revină pentru a restabili împărăţia în putere şi în mărire – exact ideea de care ei se ataşaseră câtă vreme Maestrul era cu ei în carne. Dar Iisus nu legase întemeierea împărăţiei de ideea întoarcerii sale în această lume. Că au trecut secolele fără nici un semn al apariţiei „Noii Ere” nu contrazice în nici un fel învăţătura lui Iisus.

(1860.6) 170:2.11 Marele efort încorporat în această predică a fost încercarea de a transfera conceptul de regat al cerurilor în idealul ideii de a face voia lui Dumnezeu. De mult timp Maestrul îi învăţase pe discipolii lui să se roage: „Domnia ta să vină, voia ta să se facă.” Pe vremea aceasta, el a căutat în mod serios să-i facă să abandoneze folosirea expresiei, împărăţia lui Dumnezeu, în favoarea unui echivalent mai practic, voia lui Dumnezeu, dar n-a izbutit.

(1860.7) 170:2.12 Iisus dorea să înlocuiască ideea de regat, de rege şi de supuşi cu conceptul de familie celestă, de Tată celest şi de Fii ai lui Dumnezeu eliberaţi, angajaţi într-o slujire voioasă şi voluntară în favoarea semenilor lor umani şi în adorarea sublimă şi inteligentă a lui Dumnezeu Tatăl.

(1860.8) 170:2.13 Până atunci, apostolii dobândiseră un dublu punct de vedere asupra împărăţiei. Ei îl considerau ca:

(1860.9) 170:2.14 1. O chestiune de experienţă personală pe atunci prezentă în inima adevăraţilor credincioşi.

(1860.10) 170:2.15 2. O chestiune de fenomen rasial sau mondial; împărăţia era în viitor, ceva ce trebuia anticipat cu plăcere.

(1860.11) 170:2.16 Apostolii considerau venirea împărăţiei în inima oamenilor ca pe o dezvoltare treptată, asemănătoare cu drojdia din aluat sau cu creşterea grăuntelui de muştar. Ei credeau că venirea împărăţiei în sensul rasial sau mondial va fi atât subită cât şi spectaculoasă. Niciodată Iisus n-a contenit din a le spune că împărăţia cerurilor era experienţa lor personală constând în realizarea calităţilor superioare ale vieţii spirituale, şi că aceste realităţi ale experienţei spirituale sunt progresiv transferate planurilor noi şi superioare de certitudine divină şi de măreţie eternă.

(1860.12) 170:2.17 În acea după-amiază, Maestrul a propovăduit cu limpezime un nou concept al dublei naturi a împărăţiei, în sensul că el a descris următoarele două faze:

(1860.13) 170:2.18 ”În primul rând, împărăţia lui Dumnezeu în această lume, suprema dorinţă de a face voia lui Dumnezeu, iubirea dezinteresată a oamenilor care dă bunele roade ale unei conduite etice şi morale ameliorate.

(1861.1) 170:2.19 ”În al doilea rând, împărăţia lui Dumnezeu, în ceruri, ţelul credincioşilor muritori, starea în care iubirea de Dumnezeu a ajuns la perfecţiune şi în care voia lui Dumnezeu este înfăptuită într-un mod mai divin.”

(1861.2) 170:2.20 Iisus a propovăduit că, prin credinţă, credinciosul intră de pe acum în regat. În aceste diverse discursuri, el a propovăduit că două lucruri sunt esenţiale pentru a intra prin credinţă în regat:

(1861.3) 170:2.21 1. Încrederea, sinceritatea. A veni ca un copilaş, a primi foloasele filiaţiei ca pe un dar; a accepta să faci, fără a pune la îndoială, voia Tatălui, cu o încredere deplină şi sinceră în înţelepciunea Tatălui; a intra în regat, liber de prejudecăţi şi de idei preconcepute; a avea spiritul deschis şi a fi la fel de uşor de instruit ca un copil nerăsfăţat.

(1861.4) 170:2.22 2. Foamea de adevăr. Setea de dreptate, o schimbare a minţii, dobândirea unui mobil care să te îndemne să fii asemeni lui Dumnezeu şi să-l găseşti pe Dumnezeu.

(1861.5) 170:2.23 Iisus a propovăduit că păcatul nu este consecinţa unei naturi defectuoase, ci mai degrabă fructul unei minţi conştiente dominată de o voinţă rebelă. În ceea ce priveşte păcatul, el a propovăduit că Dumnezeu a iertat, şi prin actul de a-l ierta pe aproapele nostru putem noi să ne facem iertarea lui Dumnezeu disponibilă în favoarea noastră personală. Când îl iertaţi pe fratele vostru întrupat, voi creaţi astfel în propriul vostru suflet, capacitatea de a primi realitatea iertării lui Dumnezeu pentru propriile voastre fapte greşite.

(1861.6) 170:2.24 Pe vremea când apostolul Ioan a început să scrie povestea vieţii şi a învăţăturilor lui Iisus, primii creştini trecuseră prin atâtea necazuri legate de ideea de regat al lui Dumnezeu ca generatoare de persecuţii încât aproape că au abandonat folosirea acestui termen. Ioan vorbeşte mult despre „viaţa veşnică”. Iisus a vorbit adesea despre ea ca de „împărăţia vieţii”. Tot adeseori el făcea aluzie la „împărăţia lui Dumnezeu din voi”. El a calificat, o dată, această experienţă drept „comunitatea familială cu Dumnezeu Tatăl”. Iisus a căutat să înlocuiască cu numeroase expresii cuvântul „regat”, dar întotdeauna fără succes. El a folosit între altele: familia lui Dumnezeu, voia Tatălui, prietenii lui Dumnezeu, comunitatea credincioşilor, fraternitatea oamenilor, stâna Tatălui, copiii lui Dumnezeu, comuniunea celor fideli, serviciul Tatălui şi fii lui Dumnezeu eliberaţi.

(1861.7) 170:2.25 Însă el n-a putut evita utilizarea ideii de regat. Acest concept al împărăţiei a început să se schimbe numai cu o jumătate de secol mai târziu, după distrugerea Ierusalimului de către armatele romane. El s-a transformat în cultul vieţii eterne, în timp ce aspectele lui sociale şi instituţionale erau preluate de Biserica creştină pe cale de dezvoltare şi de cristalizare rapide.

3. În raport cu justeţea

(1861.8) 170:3.1 Iisus s-a străduit întotdeauna să insufle apostoli şi discipolilor săi necesitatea dobândirii, prin credinţă, a unei justeţi care v-a depăşi pe cea a lucrărilor servile pe care unii scribi şi farisei o etalau cu atâta vanitate înaintea lumii.

(1861.9) 170:3.2 Iisus a propovăduit că credinţa, simpla încredere copilărească, este cheia porţii împărăţiei, dar a propovăduit totodată că după ce ai trecut poarte, există trepte succesive de justeţe pe care copilul credincios trebuie să le urce pentru a creşte până la deplina statură a robuştilor fii ai lui Dumnezeu.

(1861.10) 170:3.3 Prin studiul tehnicii de a primi iertarea lui Dumnezeu se revelează maniera de a atinge justeţea împărăţiei. Credinţa este preţul pe care îl plătiţi pentru a intra în familia lui Dumnezeu; dar iertarea este actul lui Dumnezeu care acceptă credinţa voastră ca preţ al admiterii. Şi primirea iertării lui Dumnezeu de către un credincios în regat implică o experienţă precisă şi reală care cuprinde cele patru următoare etape, etapele împărăţiei justeţei interioare:

(1862.1) 170:3.4 1. Omul poate dispune efectiv de iertarea lui Dumnezeu şi să aibă acea experienţa personală exact în măsura în care şi el îi iartă pe semenii lui.

(1862.2) 170:3.5 2. Un om nu iartă cu adevărat pe semenii lui, decât dacă îi iubeşte ca pe el însuşi.

(1862.3) 170:3.6 3. Faptul de a iubi astfel pe aproapele tău ca pe tine însuţi este etica cea mai elevată.

(1862.4) 170:3.7 4. Conduita morală, adevărata dreptate, este atunci rezultatul natural al acestei iubiri.

(1862.5) 170:3.8 Este deci evident că adevărata religie interioară a împărăţiei tinde infailibil, şi tot mai mult, să se manifeste în căile practice ale ajutorului social. Iisus a propovăduit o religie vie care obliga pe fidelii săi să se angajeze în fapte de servire ca expresie a iubirii. Dar Iisus n-a pus etica în locul religiei. El a propovăduit religia ca pe o cauză, şi etica ca pe un rezultat.

(1862.6) 170:3.9 Justeţea unei fapte trebuie să se măsoare după mobilul ei: formele cele mai elevate ale binelui sunt deci inconştiente. Iisus nu s-a interesat niciodată de morală, nici de etică în ele înseşi. El s-a preocupat exclusiv de comuniunea interioară şi spirituală cu Dumnezeu Tatăl, comuniune care se manifestă atât de direct şi cu atâta certitudine sub forma serviciilor exterioare făcute oamenilor cu dragoste. El a propovăduit că evanghelia împărăţiei este o experienţă personală autentică pe care nimeni n-o poate păstra pentru sine însuşi. Conştiinţa de a fi un membru al familiei de credincioşi conduce inevitabil la practicarea preceptelor bunei conduite familiale, slujirea fraţilor şi surorilor în efortul lor de a întări şi a dezvolta fraternitatea.

(1862.7) 170:3.10 Religia împărăţiei este personală, individuală; roadele ei, rezultatele ei, sunt familiale şi sociale. Iisus n-a neglijat niciodată să exalte caracterul sacru al individului prin contrast cu comunitatea. Dar el recunoştea, deopotrivă, că omul îşi dezvoltă caracterul prin serviciul dezinteresat; el îşi dezvăluie natura sa morală în raporturile afectuoase cu semenii săi.

(1862.8) 170:3.11 Propovăduind că omul este interior, exaltând individul, Iisus dădea lovitura de graţie vechii ordini sociale, în sensul că el inaugura împărţirea adevăratei dreptăţi sociale. Lumea a cunoscut puţin această nouă ordine socială, deoarece ea a refuzat să practice principiile evangheliei împărăţiei cerurilor. Când acest regat de preeminenţă spirituală se va stabili realmente pe pământ, el nu se va manifesta în mod simplu printr-o ameliorare a condiţiilor materiale şi sociale; aceasta s-a tradus mai degrabă prin gloria valorilor spirituale superioare şi îmbogăţite, care caracterizează apropierea de epoca relaţiilor umane îmbunătăţite şi a înfăptuirilor spirituale în continuă avansare.

4. Învăţătura lui Iisus asupra împărăţiei

(1862.9) 170:4.1 Iisus n-a dat niciodată o definiţie precisă a împărăţiei. O dată rostea un discurs asupra împărăţiei, altă dată trata un aspect diferit al fraternităţii domniei lui Dumnezeu în inima oamenilor. În cursul predicii din această după-amiază de sabat, Iisus a făcut aluzie la cel puţin cinci faze, sau epoci ale împărăţiei, care sunt următoarele:

(1862.10) 170:4.2 1. Experienţa personală şi lăuntrică a vieţii spirituale a credinciosului în comuniunea sa individuală cu Dumnezeu Tatăl.

(1863.1) 170:4.3 2. Cunoaşterea fraternităţii credincioşilor evangheliei, aspectele sociale ale moralei superioare şi ale eticii însufleţite ce rezultă din domnia spiritului lui Dumnezeu în inima credincioşilor individuali.

(1863.2) 170:4.4 3. Fraternitatea supramuritoare a fiinţelor spirituale invizibile care prevalează pe pământ şi în cer, împărăţia supraumană al lui Dumnezeu.

(1863.3) 170:4.5 4. Perspectiva înfăptuirii mai desăvârşite a voii lui Dumnezeu, progresul către aurora unei noi ordini sociale în legătură cu o viaţă spirituală ameliorată – următoarea eră a omenirii.

(1863.4) 170:4.6 5. Împărăţia în plenitudinea sa, epoca viitoare de lumină şi de viaţă pe pământ.

(1863.5) 170:4.7 De aceea trebuie întotdeauna să analizăm învăţătura Maestrului pentru a şti la care dintre aceste cinci faze vrea să se refere când foloseşte expresia „împărăţia cerurilor”. Prin acest proces de schimbare treptată a voinţei omului şi de modificare corelativă a deciziilor umane, Mihail şi asociaţii lui se schimbă la fel, progresiv, dar cu certitudine, pe tot parcursul evoluţiei umane sociale şi de orice alt fel.

(1863.6) 170:4.8 Cu această ocazie, Maestrul a pus accentul pe următoarele cinci puncte reprezentând caracteristicile esenţiale ale evangheliei împărăţiei:

(1863.7) 170:4.9 1. Preeminenţa individului.

(1863.8) 170:4.10 2. Voinţa ca factor determinant în experienţa umană.

(1863.9) 170:4.11 3. Comuniunea spirituală cu Dumnezeu Tatăl.

(1863.10) 170:4.12 4. Satisfacţiile supreme ale serviciului expresie a iubirii omului.

(1863.11) 170:4.13 5. Transcendenţa spiritualului asupra materialului în personalitatea umană.

(1863.12) 170:4.14 Această lume n-a pus niciodată la încercare cu seriozitate, cu sinceritate şi cu onestitate aceste idei dinamice şi aceste idealuri divine ale doctrinei împărăţiei cerurilor expuse de Iisus. Voi însă nu ar trebui să vă lăsaţi descurajaţi de încetineala aparentă a progresului ideii împărăţiei pe Urantia. Amintiţi-vă că ordinea de evoluţie progresivă este supusă schimbărilor periodice bruşte şi neaşteptate, atât în lumea materială cât şi în lumea spirituală. Manifestarea lui Iisus ca Fiu întrupat a fost precis unul dintre aceste evenimente ciudate şi neaşteptate în viaţa spirituală a lumii. În căutarea semnificaţiei manifestării împărăţiei în epoca contemporană, să nu cumva să săvârşiţi greşeala fatală de a omite stabilirea lui în propria voastră inimă.

(1863.13) 170:4.15 Iisus a făcut aluzie la o fază a împărăţiei ca fiind situată în viitor, şi a sugerat, cu numeroase ocazii, că ea ar putea să apară ca element al unei crize mondiale. Pe de altă parte, în mai multe împrejurări, el a promis clar că va reveni cu siguranţă pe Urantia. Dar trebuie notat că el n-a stabilit niciodată o legătură pozitivă între aceste două idei. El a promis o nouă revelaţie a împărăţiei pe pământ la un moment dat al viitorului; el a mai promis şi că va reveni într-o bună zi, în persoană, pe această lume; dar n-a zis niciodată că aceste două evenimente vor coincide. După câte ştim, se poate ca aceste promisiuni să se refere sau nu la acelaşi eveniment.

(1863.14) 170:4.16 Apostolii şi discipolii săi au stabilit cu foarte mare certitudine o legătură între aceste două promisiuni. Când împărăţia nu s-a materializat după cum se aşteptaseră, ei şi-au adus aminte de învăţătura Maestrului privitoare la împărăţia viitor şi şi-au reamintit făgăduinţa sa de a reveni; ei au dedus îndată că aceste promisiuni se refereau la acelaşi eveniment. De aceea au trăit ei în speranţa reîntoarcerii sale iminente pentru a stabili împărăţia în plenitudinea sa, cu putere şi cu glorie. Şi aşa au trăit pe pământ generaţii succesive de credincioşi nutrind aceeaşi nădejde inspiratoare şi totodată decepţionantă.

5. Idei ulterioare despre regat

(1864.1) 170:5.1 După ce am rezumat învăţăturile lui Iisus asupra împărăţiei cerurilor, noi suntem autorizaţi să descriem anumite idei ulterioare care s-au ataşat conceptului de regat, şi să ne angajăm într-o previziune profetică a împărăţiei aşa cum ar putea el să evolueze în epoca ce vine.

(1864.2) 170:5.2 De-a lungul primelor secole de propagandă creştină, ideea de regat al cerurilor a fost foarte mult influenţată de noţiunile idealismului grec, care se răspândeau pe atunci cu rapiditate, ideea de natural ca umbră a spiritualului – a temporalului ca umbră a eternului în timp.

(1864.3) 170:5.3 Totuşi, marele pas care a marcat transplantarea învăţăturilor lui Iisus de pe un sol iudeu pe un sol păgân a fost făcut atunci când Mesia împărăţiei a devenit Mântuitorul Bisericii, o organizaţie socială şi religioasă izvorâtă din activităţile lui Pavel şi ale succesorilor lui, şi întemeiată pe învăţăturile lui Iisus cărora la care se adăugau ideile lui Philon şi doctrinele persane ale binelui şi răului.

(1864.4) 170:5.4 Ideile şi idealurile lui Iisus, încorporate în învăţătura evangheliei împărăţiei, aproape că au eşuat a mai fi realizate când discipolii săi au deformat progresiv declaraţiile sale. Conceptul de regat prezentat de Maestru a fost modificat în mod remarcabil de două mari tendinţe:

(1864.5) 170:5.5 1. Credincioşii iudei persistau în a-l considera pe Iisus drept Mesia. Ei au crezut că Maestrul va reveni într-un viitor foarte apropiat pentru a stabili un regat mondial mai mult sau mai puţin material.

(1864.6) 170:5.6 2. Gentilii creştini au început de devreme să accepte doctrinele lui Pavel, care au condus din ce în ce mai mult la credinţa generală că Iisus era Mântuitorul copiilor Bisericii; acest concept nou şi instituţional a succedat un concept primitiv al fraternităţii pur spirituale a împărăţiei.

(1864.7) 170:5.7 Biserica, ca o consecinţă socială a împărăţiei, ar fi fost în întregime naturală şi chiar dezirabilă. Răul Bisericii n-a fost existenţa ei, ci mai degrabă faptul că ea a înlăturat aproape complet conceptul de regat prezentat de Iisus. Biserica lui Pavel, ridicată la rangul de instituţie a devenit un substituent virtual pentru împărăţia cerurilor pe care îl proclamase Iisus.

(1864.8) 170:5.8 Dar nu vă îndoiţi, acest acelaşi regat al cerurilor, a cărui existenţă Maestrul o propovăduia a fi în inima oamenilor, va fi proclamat în această Biserică creştină, precum şi toate celelalte religii, rase şi naţiuni ale pământului – şi chiar şi fiecare individ.

(1864.9) 170:5.9 Împărăţia propovăduită de Iisus, idealul spiritual de justeţe individuală şi conceptul de divină comuniune a omului cu Dumnezeu, s-a întemeiat treptat în concepţia mistică a persoanei lui Iisus ca Mântuitor-Creator şi lider spiritual al unei comunităţi religioase socializate. În acest fel, o Biserică oficială şi instituţională a devenit substitutul fraternităţii împărăţiei condus individual de către spirit.

(1864.10) 170:5.10 Biserica a fost un rezultat social, inevitabil şi util al vieţii şi al învăţăturilor lui Iisus. Tragedia a constat în faptul că această reacţie socială la învăţăturile împărăţiei a înlocuit atât de complet conceptul spiritual de adevărat regat, aşa cum l-a propovăduit şi trăit Iisus.

(1865.1) 170:5.11 Pentru iudei, împărăţia era comunitatea israelită; pentru gentili a devenit Biserica creştină. Pentru Iisus, el era totalitatea indivizilor care îşi mărturisiseră credinţa în paternitatea lui Dumnezeu, proclamându-şi prin acesta consacrarea sinceră facerii voii lui Dumnezeu, şi devenind, astfel, membrii fraternităţii spirituale a oamenilor.

(1865.2) 170:5.12 Maestrul înţelegea perfect că anumite rezultate sociale apăreau în lume ca o consecinţă a difuziunii evangheliei împărăţiei. Dar intenţia sa era că toate aceste manifestări sociale dezirabile survin ca consecinţe naturale, inconştiente şi inevitabile, ca şi roadele spontane ale acestei experienţe personale lăuntrice a credincioşilor individuali, ale acestei comunităţi şi ale acestei comuniuni pur spirituale cu duhul divin care locuieşte în toţi aceşti credincioşi şi îi animă totodată.

(1865.3) 170:5.13 Iisus prevedea că o organizaţie socială, sau Biserică, va urma progresul veritabilului regat spiritual, şi de aceea nu s-a opus niciodată practicării de către apostoli a ritului botezului lui Ioan. El a propovăduit că sufletul care iubeşte adevărul – cel căruia îi este foame şi sete de justeţe şi de Dumnezeu – este admis prin credinţă în împărăţia spirituala; în acelaşi timp, apostolii propovăduiau că acelaşi credincios este admis în organizaţia socială a discipolilor prin ritul exterior al botezului.

(1865.4) 170:5.14 Când discipolii imediaţi ai lui Iisus au recunoscut eşecul lor parţial în realizarea idealului constând în stabilirea împărăţiei în inima oamenilor prin dominarea şi guvernarea spiritului la credincioşii individuali, ei au căutat să evite ca învăţătura Maestrului să fie în întregime pierdută; în acest scop, ei au substituit idealul său de regat cu crearea progresivă a unei organizaţii sociale vizibile, Biserica creştină. Când ei au îndeplinit acest program de substituire, ei s-au apucat să situeze împărăţia în viitor, cu scopul de a menţine logica şi de a asigura recunoaşterea învăţăturilor Maestrului asupra faptului împărăţiei. De îndată ce Biserica a fost solid întemeiată, a început să propovăduiască că în realitate împărăţia trebuia să apară la apogeul erei creştine, la a doua venire a lui Christos.

(1865.5) 170:5.15 În felul acesta, împărăţia a devenit conceptul unei epoci, ideea unei vizitări viitoare, şi idealul mântuirii finale a sfinţilor Celui Preaînalt. Primii creştini (şi mult prea mulţi dintre creştinii ulteriori) au pierdut în general din vedere ideea de Tată-şi-fiu încorporată în învăţătura lui Iisus despre regat, în vreme ce ei o substituiau cu comunitatea socială bine organizată a Bisericii. În fond, Biserica a devenit astfel în principal o fraternitate socială care a substituit efectiv conceptul şi idealul lui Iisus de fraternitate spirituală.

(1865.6) 170:5.16 Conceptul ideal al lui Iisus n-a reuşit să se impună, dar, pe fundamentele vieţii şi ale învăţăturilor personale ale Maestrului, completate de conceptele greceşti şi persane ale vieţii veşnice, şi sporite de doctrina lui Philon asupra contrastului temporalului cu spiritualul, Pavel s-a apucat să construiască una dintre societăţile umane cele mai progresiste care au existat vreodată pe Urantia.

(1865.7) 170:5.17 Conceptul lui Iisus este încă viu în religiile evoluate ale lumii. Biserica creştină a lui Pavel este umbra socializată şi umanizată a ceea ce proiectase Iisus să fie împărăţia cerurilor – şi precum va deveni totuşi cu mare siguranţă. Pavel şi succesorii lui au transferat parţial de la individ la Biserică responsabilitatea problemelor privitoare la viaţa veşnică. Christos a devenit astfel conducătorul Bisericii mai degrabă decât fratele mai mare fiecărui credincios din familia Tatălui din regat. Pavel şi contemporanii lui au aplicat Bisericii, în calitate de grup de credincioşi, toate implicaţiile spirituale ale lui Iisus privitoare la propria sa persoană şi la credincioşii individuali. Făcând aceasta, ei au dat o lovitură mortală conceptului lui Iisus care proclama împărăţia divin în inima fiecărui credincios.

(1866.1) 170:5.18 Astfel, de-a lungul secolelor, Biserica creştină a fost foarte stânjenită în lucrările ei pentru că a îndrăznit să-şi atribuie misterioasele puteri şi privilegii ale împărăţiei; or, acestea nu pot fi exercitate şi experimentate decât între Iisus şi fraţii săi spirituali credincioşi. Astfel, a devenit clar că apartenenţa la Biserică nu semnifică în mod necesar comunitate în regat; al doilea este spiritual, prima este în principal socială.

(1866.2) 170:5.19 Mai devreme sau mai târziu, un Ioan Botezătorul nou şi mai mare se va ridica proclamând că „împărăţia cerurilor este la îndemână” – însemnând o reîntoarcere la conceptul superior al lui Iisus care proclama că împărăţia este voia Tatălui său celest, dominantă şi transcendentă, din inima credincioşilor. Şi el a înfăptuit toate acestea fără a face nici cea mai mică aluzie la Biserica pământească vizibilă, nici la a doua venire anticipată a lui Christos. Trebuie să se producă o renaştere a învăţăturilor lui Iisus după cum le- a dat el, iar doctrina sa să fie re-expusă pentru a rectifica lucrarea discipolilor iniţiali care s-au pornit să creeze un sistem socio-filozofic de credinţe privind faptul şederii lui Mihail pe pământ. În foarte puţin timp, învăţătura acestei istorii despre Iisus a înlocuit aproape în întregime învăţătura evangheliei lui Iisus despre regat. În felul acesta, o religie istorică s-a substituit învăţăturii în care Iisus amestecase ideile morale şi idealurile spirituale cele mai elevate ale oamenilor cu cele mai sublime speranţe pentru viitor – viaţa veşnică. Or, aceea era evanghelia împărăţiei.

(1866.3) 170:5.20 Şi tocmai pentru că evanghelia lui Iisus prezenta atâtea aspecte diferite, în cuprinsul a câteva secole, cei care au studiat relatările învăţăturilor sale s-au divizat în atât de multe culte şi secte. Această jalnică divizare a credincioşilor creştini rezultă din incapacitatea lor de a discerne, în aspectele multiple ale învăţăturilor Maestrului, divina unitate a vieţii sale incomparabile. Dar va veni o zi când adevăraţii credincioşi în Iisus nu vor fi spiritualmente divizaţi în felul acesta în atitudinea lor în faţa necredincioşilor. Noi putem avea întotdeauna o diversitate a înţelegerii şi a interpretării intelectuale, şi chiar şi diverse grade de socializare, dar lipsa de fraternitate spirituală este atât nescuzabilă cât şi blamabilă.

(1866.4) 170:5.21 Nu vă înşelaţi! Există în învăţăturile lui Iisus o natură eternă care nu le va permite să rămână la infinit sterile în inima oamenilor chibzuiţi. Împărăţia aşa cum îl concepea Iisus a eşuat într-o mare măsură pe pământ; deocamdată, locul i-a fost luat de o Biserică exterioară; dar voi ar trebui să înţelegeţi că această Biserică este numai starea larvară a împărăţiei spiritual zădărnicit, şi care îl va purta prin această epocă materială până la o epocă mai spirituală în care învăţăturile Maestrului vor găsi ocazia de a se dezvolta mai pe deplin. Biserica aşa-zisă creştină devine în felul acesta crisalida unde dormitează acum conceptul împărăţiei în sensul lui Iisus. Împărăţia fraternităţii divine este întotdeauna viu; el va ieşi în mod sigur din lunga sa scufundare, tot atât de sigur ca şi faptul că fluturele sfârşeşte prin a ieşi la iveală ca magnifică dezvoltare a crisalidei sale metamorfice mai puţin atrăgătoare.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimile învățături din Pella

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

 

          Ultimile  învățături din Pella

  1. Parabola fiului pierdut

  2. Parabola intendentului iscusit

  3. Bogatul şi cerşetorul

  4. Tatăl şi împărăţia sa                                                                                                                                                                                                                                                              Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje

    colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

     

            http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online 

Capitolul 169

Ultimele învăţături din Pella

(1850.1) 169:0.1 LUNI şase martie, seara târziu, Iisus şi cei zece apostoli au sosit în tabăra din Pella. Aceasta a fost ultima săptămână pe care Iisus a petrecut-o acolo, şi s-a apucat foarte activ să dea învăţături mulţimii şi să-i instruiască pe apostoli. În toate după-amiezile, el predica mulţimilor şi, în toate serile, răspundea întrebărilor apostolilor şi ale unor discipoli evoluaţi care se aflau în tabără.

(1850.2) 169:0.2 Vestea reînvierii lui Lazăr ajunsese în tabără cu două zile mai înainte de sosirea Maestrului, şi toată adunarea era agitată. De la episodul când hrănise pe cei cinci mii, niciodată nu se mai petrecuse ceva care să stârnească atâta imaginaţia oamenilor. Aşadar, în apogeul celei de-a doua faze a serviciului său public, Iisus a decis să propovăduiască în Pella pentru o singură săptămână scurtă, apoi să înceapă turneul din Pereea meridională, urmat direct de experienţele finale şi tragice din ultima săptămână din Ierusalim.

(1850.3) 169:0.3 Fariseii şi conducătorii preoţilor începuseră să-şi formuleze inculpările şi să-şi cristalizeze acuzaţiile. Ei se opuneau învăţăturilor Maestrului pentru următoarele motive:

(1850.4) 169:0.4 1. El este un prieten al publicanilor şi a-l păcătoşilor; el primeşte pe nelegiuiţi şi mănâncă cu ei.

(1850.5) 169:0.5 2. El este un blasfemator; el vorbeşte de Dumnezeu ca fiind Tatăl său şi se crede egalul lui Dumnezeu.

(1850.6) 169:0.6 3. El violează legea. Vindecă bolnavii în ziua de sabat şi ia în derâdere în multe alte feluri legea sacră a Israelului.

(1850.7) 169:0.7 4. El se aliază cu demonii. El face minuni şi înfăptuieşte miracole evidente prin puterea lui Belzebut, prinţul demonilor.

1. Parabola fiului pierdut

(1850.8) 169:1.1 Joi după-amiază, Iisus a vorbit mulţimii despre „Harul Salvării”. În cursul acestei predici, el a spus din nou povestea oilor pierdute, şi pe cea a monezii pierdute, apoi a adăugat parabola sa preferată a fiului risipitor. Iisus a zis:

(1850.9) 169:1.2 ”De la Samuel la Ioan, profeţii v-au recomandat să-l căutaţi pe Dumnezeu – să căutaţi adevărul. Ei au zis întruna: „Căutaţi-l pe Domnul cât timp poate fi găsit. Toată această învăţătură ar trebui să fie luată la inimă, dar eu am venit ca să vă arăt că, cât timp încercaţi să-l găsiţi pe Dumnezeu, el încearcă în egală măsură să vă găsească pe voi. Eu v-am istorisit de multe ori povestea bunului păstor care a abandonat cele nouăzeci şi nouă de oi în stână pentru a merge în căutarea celei care se pierduse; şi, când a găsit oaia rătăcită, el a pus-o pe umăr şi a purtat-o cu blândeţe până la stână. Când oile rătăcite au fost aduse înapoi la stână, voi vă amintiţi că bunul păstor i-a convocat pe toţi prietenii săi şi i-a invitat se bucure cu el de a-şi fi găsit oaia pierdută. Din nou, eu vă zic că este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se căieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de căinţă. Faptul că sufletele sunt pierdute nu face decât să sporească interesul pe care li-l poartă Tatăl ceresc. Eu am venit în această lume pentru a îndeplini ordinele Tatălui meu, şi s-a zis pe drept cuvânt despre Fiul Omului că el este un prieten al publicanilor şi a-l păcătoşilor.

(1851.1) 169:1.3 ”Aţi fost învăţaţi că admiterea voastră alături de Dumnezeu vine după căinţa voastră şi ca o consecinţă a tuturor lucrărilor de sacrificiu şi de penitenţă, dar eu vă asigur că Tatăl vă acceptă chiar şi înainte ca voi să vă fi căit; el îi trimite pe Fiul său şi pe asociaţii lui pentru a vă găsi şi a vă readuce cu voioşie la stână – împărăţia filiaţiei şi progresul spiritual. Voi toţii sunteţi ca şi oile rătăcite, iar eu am venit să-i caut şi să-i salvez pe cei care sunt pierduţi.

(1851.2) 169:1.4 ”Aduceţi-vă aminte şi de povestea femeii care avusese un şirag de zece bănuţi de argint făcute colier, şi care pierdu-se unul dintre bănuţi; ea a aprins lampa, a măturat cu hărnicie casa şi şi-a continuat căutarea până ce a regăsit bănuţul de argint pierdut. De îndată ce a găsit bănuţul pe care îl pierduse, ea şi-a convocat prietenii şi vecinii zicând: „Bucuraţi-vă cu mine, căci mi-am găsit bănuţul de argint pierdut. Eu vă repet că este întotdeauna bucurie la îngerii cerului pentru un păcătos care se căieşte şi revine la stâna Tatălui. Eu vă spun această poveste pentru a vă face să înţelegeţi bine că Tatăl şi Fiul merg în căutarea celor care sunt pierduţi. În această căutare, noi folosim toate influenţele susceptibile de a ajuta eforturile noastre stăruitoare de a-i găsi pe cei rătăciţi, pe cei care au nevoie să fie salvaţi. Astfel, Fiul Omului se duce în locurile pustii şi sălbatice pentru a căuta oaia rătăcită, dar el caută şi bănuţul de argint pierdut în casă. Oaia se rătăceşte inconştient; bănuţul este acoperită de praful timpului şi ascunsă de o acumulare de lucruri omeneşti.

(1851.3) 169:1.5 ”Acum, aş vrea să vă spun povestea fiului nesocotit al unui bogat fermier, care a părăsit de bună voie casa tatălui său şi s-a dus într-o ţară străină unde a trecut printr-o mulţime de necazuri. Voi vă amintiţi că oile s-au rătăcit din neatenţie, dar acest tânăr şi-a părăsit căminul intenţionat. Istoria s-a petrecut după cum urmează:

(1851.4) 169:1.6 ”Un om avea doi fii. Cel mai tânăr era vesel şi lipsit de griji, căutând întotdeauna să se distreze şi să se eschiveze de la orice responsabilităţi, în vreme ce fratele său mai mare era serios, sobru, muncitor şi gata să-şi asume responsabilităţi. Cei doi fraţi nu se înţelegeau bine; erau într-o continuă dispută şi ceartă. Mezinul era voios şi vioi, dar leneş, şi nu te puteai bizui pe el; cel mare era sârguincios şi iscusit, dar în acelaşi timp egocentric, ursuz şi vanitos. Fiul mezin aprecia joaca, dar evita munca; cel mare se consacra muncii, dar se juca rar. Această asociere a devenit atât de penibilă încât mezinul s-a dus la tatăl său şi i-a zis: „Tată, dă-mi o treime din averea ta, ceea ce mi-ar reveni ca moştenire, şi îngăduie-mi să plec în lume să-mi încerc norocul. Tatăl ştia bine că băiatul era nefericit acasă din pricina fratelui său mare. După ce a auzit această cerere, el şi-a împărţit bunurile şi i-a dat mezinului partea lui.

(1851.5) 169:1.7 ”În câteva săptămâni, tânărul şi-a adunat toate fondurile şi a pornit în călătorie către o ţară îndepărtată. Negăsind nimic de făcut care să fie atât folositor, cât şi agreabil, el şi-a risipit curând toată moştenirea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a survenit în ţinuturile acelea o foamete prelungită, şi tânărul s-a pomenit în mizerie. După ce a îndurat de foame şi a suferit cumplit, el a găsit de lucru la un locuitor din ţinutul acela, care l-a trimis pe câmp să dea de mâncare porcilor. Tânărul şi-ar fi potolit foamea cu pleava destinată porcilor, dar nimeni nu voia să-i dea nimic.

(1852.1) 169:1.8 ”Într-o zi când îi era tare foame, el şi-a revenit în fire şi şi-a zis: ‚Cât de mulţi dintre servitorii tatălui meu au pâine din belşug, pe câtă vreme eu mor de foame hrănind nişte porci dintr-o ţară străină! Am să mă spăl, am să mă duc la tatăl meu şi am să-i spun: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Eu nu mai sunt vrednic de a mă numi fiul tău. Binevoieşte numai să mă angajezi ca unul dintre servitorii tăi plătiţi.’ Şi, când tânărul a ajuns la această hotărâre, el s-a ridicat şi a pornit către casa tatălui său.

(1852.2) 169:1.9 ”Or, tatăl fusese foarte îndurerat de pe urma fiului său. Tare îi dusese dorul tânărului vesel, însă nechibzuit. Acest tată îl iubea pe acest fiu şi mereu aştepta cu nerăbdare reîntoarcerea sa, astfel încât, în ziua în care fiul s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut, deşi era încă la mare depărtare. Mişcat de compasiune şi de dragoste, el a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrăţişat cu afecţiune şi l-a sărutat. După această primă întâlnire fiul a privit faţa înlăcrimată a tatălui său şi a zis: ‚Tată, eu am păcătuit contra cerului şi contra ta. Nu mai sunt demn de a fi numit un fiul’ – dar n-a putut să-şi termine mărturisirea, căci tatăl bucuros peste măsură le-a zis servitorilor care între timp veniseră în fuga mare: ‚Aduceţi repede roba sa mai frumoasă, cea pe care am păstrat-o, puneţi-o pe el şi băgaţi-i pe deget inelul de fiu şi căutaţi sandale pentru picioarele lui.’

(1852.3) 169:1.10 ”Apoi, după ce fericitul tată şi-a condus în casă băiatul istovit şi cu picioarele umflate de mers, a strigat la servitori: ‚Aduceţi viţelul gras şi omorâţi-l; să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul acesta al meu era mort şi trăieşte din nou. Era pierdut şi este regăsit.’ Şi s-au strâns cu toţii în jurul tatălui pentru a se bucura cu el de înapoierea fiului său.

(1852.4) 169:1.11 ”În acest moment, în vreme ce petreceau, fiul mai mare s-a întors de la munca sa zilnică de la câmp; apropiindu-se de casă, el a auzit muzica şi dansurile. Sosit la poarta din spate, el a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat de semnificaţia tuturor acestor festivităţi. Servitorul i-a răspuns: ‚Fratele tău pierdut de multă vreme a revenit acasă, iar tatăl tău a omorât viţelul gras pentru a se veseli că l-a văzut întors întreg şi nevătămat. Intră ca să-l saluţi şi tu pe fratele tău şi să-l primeşti înapoi în casa tatălui tău.’

(1852.5) 169:1.12 ”Când fratele mare a auzit acestea, el a fost atât de rănit şi de supărat că nici n-a mai vrut să intre în casă. Aflând de ranchiuna fratelui mai mare cu privire la buna întâmpinare rezervată mezinului, tatăl a ieşit pentru a-şi ruga fiul mai mare să vină. Dar acesta din urmă n-a vrut să cedeze insistenţelor şi i-a răspuns tatălui: ‚În toţi aceşti ani eu te-am slujit aici fără a încălca nici cea mai mică dintre poruncile tale, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied ca să pot petrece cu prietenii mei. Eu am rămas mereu aici să am grijă de tine, şi tu n-ai dat niciodată petreceri pentru fidela mea slujire; dar, când mezinul tău a revenit după ce a risipit aproape toată averea ta cu prostituatele, tu te grăbeşti să omori viţelul cel gras şi să sărbătoreşti reîntoarcerea lui.’

(1852.6) 169:1.13 ”Or, tatăl îi iubea sincer pe amândoi fii ai lui; el a încercat să discute cu băiatul lui mare: ‚Dar, fiule, tu ai fost întotdeauna cu mine, şi tot ceea ce am eu este şi al tău. Tu ai fi putut avea un ied în orice moment dacă ţi-ai fi făcut prieteni pentru a-ţi împărtăşi veselia. Se cuvine, astăzi, ca tu să te alături mie pentru a fi fericit şi bucuros de întoarcerea fratelui tău. Gândeşte-te la asta, fiul meu, fratele tău era pierdut şi este regăsit; el s-a întors viu la noi!’”

(1853.1) 169:1.14 Aceasta a fost una dintre parabolele cele mai emoţionante şi cele mai eficiente pe care le-a prezentat Iisus pentru a-i face pe auditorii săi să înţeleagă bine bunăvoinţa Tatălui la primirea celor care caută să intre în împărăţia cerurilor.

(1853.2) 169:1.15 Iisus avea o mare predilecţie pentru povestirea acestor trei povestiri una după alta. El prezenta povestea oii pierdute pentru a arăta că, dacă oamenii se îndepărtează involuntar de cărarea vieţii, Tatăl îşi face griji pentru aceşti copii pierduţi şi iese cu Fiii, adevăraţii păstori ai turmei, pentru a căuta oaia rătăcită. El istorisea după aceea povestea bănuţului pierdut în casă, pentru a ilustra minuţiozitatea căutării divine a tuturor celor care sunt tulburaţi, derutaţi, sau în vreun alt fel orbiţi din punct de vedere spiritual de grijile materiale şi de masa de detalii a vieţii. După aceea, Iisus se apuca de povestirea parabolei fiului pierdut, a primirii risipitorului la întoarcerea sa, pentru a arăta cât de desăvârşită este reintegrarea fiului pierdut în casa şi în inima Tatălui său.

(1853.3) 169:1.16 În repetate rânduri de-a lungul anilor de propovăduire a învăţăturii sale, Iisus a istorisit şi a repetat acea poveste a fiului risipitor. Această parabolă şi întâmplare a bunului samaritean era mijlocul său favorit de a propovădui dragostea Tatălui şi sentimentele fraterne faţă de aproape.

2. Parabola intendentului iscusit

(1853.4) 169:2.1 Într-o seară, comentând unul dintre punctele expuse de Iisus, Simon Zelotul a zis: „Maestre, ce ai vrut să zici, astăzi, când ai afirmat că mulţi copii ai lumii sunt mai iscusiţi printre contemporanii lor decât copiii împărăţiei, căci sunt pricepuţi în a se face prieteni cu diavolul nedreptăţii?” Iisus a răspuns:

(1853.5) 169:2.2 ”Înainte de a intra în regat, unii dintre voi erau foarte iscusiţi în raporturile lor cu asociaţii lor. Dacă eraţi nedrepţi şi adesea neloiali, voi eraţi totuşi prudenţi şi prevăzători, în sensul că voi vă trataţi operaţiunile cu singura grijă a profitului imediat şi a siguranţei voastre viitoare. Tot astfel ar trebui ca voi să vă ordonaţi viaţa în regat în aşa fel încât să vă procuraţi o bucurie imediată şi să vă asiguraţi totodată desfătarea viitoare cu comorile acumulate în cer. De vreme ce eraţi atât de sârguincioşi în a face profituri personale când eraţi în serviciul eu-lui vostru, de ce să arătaţi mai puţin zel în câştigarea de suflete pentru regat, întrucât sunteţi acum slujitorii fraternităţii oamenilor şi intendenţii lui Dumnezeu?

(1853.6) 169:2.3 ”Cu toţii puteţi trage învăţăminte din întâmplarea unui anumit bogat care avea un intendent chibzuit, dar nedrept. Nu numai că acest intendent îi asuprise pe clienţii stăpânului său pentru profitul lui personal, dar totodată risipise şi împrăştiase fără chibzuială fondurile stăpânului său. Când toate acestea au ajuns să-i fie raportate, stăpânul l-a convocat pe intendentul său şi l-a întrebat de semnificaţia acestor zvonuri; el a pretins ca intendentul să-i dea seamă imediat de gerarea sa şi să se pregătească să treacă altuia treburile care îi fuseseră încredinţate.

(1853.7) 169:2.4 ”Intendentul infidel a început să zică în sinea sa: ‚Ce se va alege de mine, de vreme ce o să pierd această gerare? Nu am tăria să lucrez pământul şi mi-e ruşine să cerşesc. Ştiu ce am să fac pentru a mă asigura să fiu bine primit în casele tuturor celor care fac afaceri cu stăpânul meu, atunci când voi fi destituit din această funcţie de administrare.’ Atunci, el i-a convocat pe toţi datornicii stăpânului său şi i-a zis primului: ‚Cât îi datorezi tu stăpânului meu?’ Datornicul a răspuns: ‚O sută de măsuri de ulei’. Intendentul a zis: ‚Ia-ţi tableta ta de ceară, aşează-te repede şi schimbă cifra de pe chitanţă în cincizeci.’ După aceea, a zis unui alt debitor: ‚Tu cât datorezi?’ Şi acesta a răspuns: ‚O sută de măsuri de făină’. Şi economul a zis: ‚I-aţi chitanţa şi scrie optzeci.’ Şi a făcut la fel pentru mulţi alţi datornici. Acest intendent căuta astfel să-şi facă prieteni pentru vremea de după destituirea sa din funcţia de administrator. Când domnul şi stăpânul său a descoperit ulterior acest procedeu, a fost el însuşi obligat să admită că intendentul său infidel arătase cel puţin pricepere în maniera în care căutase să se asigure de resurse pentru viitorii săi ani de mizerie şi adversitate.

(1854.1) 169:2.5 ”În aceeaşi manieră şi copiii acestei lumi vădesc uneori mai multă înţelepciune în a-şi pregăti viitorul decât copiii luminii. Vouă care declaraţi în public a dobândi o comoară în ceruri, eu vă zic: „Luaţi aminte de la cei care se fac prieteni cu diavolul nedreptăţii, şi conduceţi-vă la fel viaţa, astfel încât să vă legaţi prin prietenie veşnică cu forţele dreptăţii; astfel, când va fi să vă lipsească toate resursele pământeşti, voi veţi fi cu bucurie primiţi în lăcaşurile veşnice.

(1854.2) 169:2.6 ”Eu afirm că oricine este fidel în lucrurile mici va fi deopotrivă de fidel în cele mari; şi cel care este injust în lucrurile mici va fi deopotrivă de injust în cele mari. Dacă n-aţi arătat prevedere şi integritate în treburile acestei lumi, cum de puteţi spera să fiţi fideli şi prudenţi când vi se va încredinţa administrarea veritabilelor bogăţii ale împărăţiei celeste? Dacă nu sunteţi buni intendenţi şi fideli bancheri, dacă nu aţi fost loiali în legătură cu ceea ce aparţine altuia, cine va fi atât de prost să vă dea în posesie o mare comoară?

(1854.3) 169:2.7 ”Eu afirm din nou că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni deodată. Ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori se va ataşa de unul dispreţuindu-l pe celălalt. Nu poţi să-l serveşti şi pe Dumnezeu şi pe diavol.”

(1854.4) 169:2.8 Când fariseii prezenţi au auzit aceasta, au început să-l ia în derâdere şi în zeflemea, căci ei erau foarte dedaţi agonisirii de averi. Aceşti auditori ostili au căutat să-l angajeze pe Iisus în discuţii sterile, dar el a refuzat să argumenteze cu duşmanii lui. Când fariseii au ajuns să se certe între ei, glasurile lor ridicate au ajuns la un mare număr dintre persoanele care stăteau în corturile din preajmă şi, când disputa s-a înveninat, Iisus s-a retras în corpul său pentru a înnopta.

3. Bogatul şi cerşetorul

(1854.5) 169:3.1 Când întrunirea a devenit prea încinsă, Simon Petru s-a ridicat, a preluat conducerea şi a zis: „Fraţilor, este necuviincios să vă certaţi astfel. Maestrul a vorbit, şi voi să faceţi bine să meditaţi la cuvintele lui. El nu v-a proclamat o nouă doctrină. N-aţi auzit voi totodată alegoria nazarineenilor despre un bogat şi un cerşetor? Unii dintre noi l-au auzit pe Ioan Botezătorul formulând cu vehemenţă avertismentul acestei parabole pentru cei ce iubesc bogăţiile şi se lăcomesc după averea rău dobândită. Această veche parabolă nu este conformă cu evanghelia pe care o predicăm noi, dar aţi face bine să acordaţi atenţie învăţămintelor ei până în clipa în care înţelegeţi noua lumină a împărăţiei cerurilor. Povestea aşa cum era istorisită de Ioan Botezătorul era aceasta:

(1854.6) 169:3.2 ”Era odată un om bogat pe nume Dive care, îmbrăcat în ţesătură de purpură şi de in fin, trăia în toate zilele în lux şi în plăceri. Era, de asemenea, şi un cerşetor pe nume Lazăr, culcat la poarta sa, acoperit de ulceraţii şi doritor de a se hrăni cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; da, chiar şi câinii veneau şi îi lingeau rănile. Şi s-a întâmplat că cerşetorul a murit şi a fost purtat de îngeri pentru a se odihni în sânul lui Avram. Curând după aceea, a murit şi bogatul şi a fost înmormântat cu mare pompă şi cu o splendoare regală. După ce a părăsit această lume, el s-a trezit în Hades, unde s-a pomenit în chinuri. Ridicându-şi ochii, el l-a văzut în depărtare pe Avram cu Lazăr la sânul său. Atunci, Dive a strigat cu voce tare: ‚Tată Avrame, ai milă de mine şi trimite-mi-l pe Lazăr, pentru ca el să-şi bage degetul în apă şi să-mi răcorească limba, căci sunt într-o mare durere din cauza pedepsei mele’. Avram i-a răspuns: ‚Fiule, adu-ţi aminte că tu te-ai bucurat de lucrurile bune în viaţa ta, în vreme ce Lazăr le îndura pe cele rele. Acum, totul este schimbat, căci Lazăr este consolat, pe câtă vreme tu eşti chinuit. În plus, între noi şi tine există un mare abis, aşa că nu putem veni la tine şi tu nu poţi veni la noi.’ Atunci, Dive i-a zis lui Avram: ‚Te rog să-l trimiţi pe Lazăr la casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, pentru ca el să poarte mărturie şi să-i împiedice pe fraţii mei să vină în acest loc al caznelor’. Dar Avram a zis: ‚Fiule, ei îl au pe Moise şi pe profeţi; pe ei să-i asculte’. Şi Dive a răspuns: ‚Nu, nu, Părinte Avram, ci, dacă vreunul dintre morţi vine la ei, atunci se vor pocăi.’ Şi Avram a zis: ‚Dacă ei nu ascultă nici de Moise, nici de profeţi, ei nu vor fi convinşi nici dacă ar fi să se ridice cineva dintre cei morţi.’”

(1855.1) 169:3.3 După ce Petru a povestit această străveche parabolă a confreriei nazarineene, şi având în vedere că mulţimea se calmase, Andrei s-a ridicat şi a trimis asistenţa să înnopteze. Apostolii şi discipolii l-au luat adesea la întrebări pe Maestru cu privire la parabola lui Dive, dar el n-a consimţit niciodată s-o comenteze.

4. Tatăl şi împărăţia sa

(1855.2) 169:4.1 Iisus s-a ostenit întotdeauna să le explice apostolilor că, deşi ei proclamaseră întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, Tatăl care este în ceruri nu era un rege. În vremea în care Iisus trăia şi propovăduia pe pământ, popoarele Urantiei cunoşteau cu deosebire existenţa regilor şi a împăraţilor din guvernământul naţiunilor, iar iudeii anticipaseră, de multă vreme, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Din aceste motive şi din multe alte raţiuni, Maestrul s-a gândit că cel mai bun termen pentru desemnarea fraternităţii spirituale a oamenilor era împărăţia cerurilor, şi l-a numit Tatăl care este în ceruri pe conducătorul spiritual al acestei fraternităţi. Niciodată Iisus nu l-a calificat pe Tatăl său drept rege. În convorbirile sale private cu apostolii, el se prezenta întotdeauna ca Fiul Omului, ca fratele lor mai mare. El dădea, tuturor discipolilor săi, calificativele de „slujitori ai umanităţii” şi de „mesageri ai evangheliei împărăţiei”.

(1855.3) 169:4.2 Niciodată Iisus nu le-a ţinut apostolilor lui o lecţie sistematică asupra personalităţii şi a atributelor Tatălui care este în ceruri. Niciodată n-a cerut oamenilor să creadă în Tatăl său, căci considera asta ca un dat. Iisus nu s-a pretat niciodată la a oferi argumente pentru a dovedi realitatea Tatălui. Învăţătura sa privitoare la Tată era în întregime axată pe declaraţiile următoare: „El şi Tatăl sunt una; cine a văzut Fiul a văzut Tatăl; Tatăl, ca şi Fiul, cunoaşte toate lucrurile; numai Fiul şi cei cărora Fiul li-l revelează îl cunosc realmente pe Tată; oricine îl cunoaşte pe Fiu îl cunoaşte şi pe Tată; Tatăl l-a trimis pe Fiu în lume pentru a revela naturile lor conjugate şi pentru a arăta lucrarea lor comună. El n-a făcut niciodată alte declaraţii despre Tatăl său, afară doar de samariteana de la fântâna lui Iacob când i-a zis: „Dumnezeu este spirit.”

(1856.1) 169:4.3 Prin observarea divinităţii vieţii lui Iisus, iar nu prin întemeierea pe învăţături, înveţi să-l cunoşti pe Dumnezeu prin Iisus. În viaţa Maestrului, fiecare poate asimila un concept de Dumnezeu care reprezintă măsura capacităţii sale de percepere a realităţilor spirituale şi divine, adevărurile reale şi eterne. Finitul nu poate niciodată spera să înţeleagă Infinitul, afară de cazul când Infinitul a fost focalizat în personalitatea din spaţiu-timp a experienţei finite a vieţii umane a lui Iisus din Nazareth.

(1856.2) 169:4.4 Iisus ştia bine că Dumnezeu nu este cognoscibil decât prin realităţile experienţei; el nu se poate niciodată înţelege prin învăţătura mentală singură. Iisus i-a învăţat pe apostolii lui că nu ar putea niciodată să-l înţeleagă în întregime pe Dumnezeu, dar că ar putea cu foarte mare certitudine să-l cunoască, tot aşa cum îl cunoscuseră pe Fiul Omului. Voi îl puteţi cunoaşte pe Dumnezeu nu prin înţelegerea a ceea ce a zis Iisus, ci prin cunoaşterea a ceea ce a fost Iisus. Iisus era o revelaţie a lui Dumnezeu.

(1856.3) 169:4.5 Afară de cazul când el cita Scripturile ebraice, Iisus nu se referea la Dumnezeu decât sub două nume: Dumnezeu şi Tată. Când Maestrul se referea la Tatăl său în calitate de Dumnezeu, el folosea în general cuvântul ebraic care semnifica Dumnezeul plural (Trinitatea), iar nu cuvântul Iehova, care reprezenta concepţia evoluândă a Dumnezeului tribal al iudeilor.

(1856.4) 169:4.6 Iisus nu l-a numit niciodată rege pe Tată şi regreta mult că speranţa iudaică la un regat restaurat şi proclamaţia lui Ioan a unui regat ce va să vină, l-au silit să denumească „regat al cerurilor” fraternitatea spirituală pe care îşi propunea s-o întemeieze. Cu o singură excepţie – declaraţia că „Dumnezeu este spirit” – Iisus n-a făcut nici o referire la Deitate altcumva decât în termeni care descriau propriile lui relaţii personale cu Sursa-Centru Primă din Paradis.

(1856.5) 169:4.7 Iisus folosea cuvântul Dumnezeu pentru a desemna ideea de Deitate, şi cuvântul Tată pentru a desemna experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Când cuvântul Tată este folosit pentru a-l desemna pe Dumnezeu, el trebuie interpretat în înţelesul lui cel mai larg. Cuvântul Dumnezeu nu poate fi definit; el reprezintă deci conceptul infinit al Tatălui, în timp ce cuvântul Tată, fiind susceptibil de o definire parţială, poate fi folosit pentru a reprezenta conceptul uman de Tată divin aşa cum este el asociat omului în cursul existenţei lui muritoare.

(1856.6) 169:4.8 Pentru iudei, Elohim era Dumnezeul dumnezeilor, în timp ce Iehova era Dumnezeul Israelului. Iisus a acceptat conceptul de Elohim şi a numit Dumnezeu acest grup de fiinţe supreme. În locul conceptului de Iehova, deitatea rasială, el a introdus ideea de paternitate a lui Dumnezeu şi de fraternitate mondială a oamenilor. El a înălţat conceptul de Iehova, Tatăl rasial deificat, până la ideea de un Tată al tuturor copiilor oamenilor, un Tată divin al credincioşilor individuali. În plus, el propovăduia că acest Dumnezeu al universurilor şi acest Tată al tuturor oamenilor era una şi aceeaşi Deitate a Paradisului.

(1856.7) 169:4.9 Iisus n-a pretins niciodată a fi manifestarea întrupată a lui Elohim (Dumnezeu). El n-a proclamat niciodată că el era o revelaţie a lui Elohim (Dumnezeu) pentru lumi. El n-a propovăduit niciodată că oricine îl văzuse l-a văzut pe Elohim (Dumnezeu). Dar el a proclamat că era revelaţia întrupată a Tatălui, şi a afirmat că oricine îl văzuse a văzut Tatăl. Ca Fiu divin, el nu pretindea a-l reprezenta decât pe Tată.

(1857.1) 169:4.10 Într-adevăr, el era însuşi Fiul lui Dumnezeu Elohim; dar, pe durata încarnării sale, şi pentru fiii muritori ai lui Dumnezeu, el a decis să limiteze revelaţia vieţii sale la portretizarea caracterului Tatălui său, în măsura în care această revelaţie ar putea fi înţeleasă de omul muritor. În ceea ce priveşte caracterul celorlalte persoane ale Trinităţii Paradisului, noi ar trebui să ne mulţumim să învăţăm că ele seamănă în întregime cu Tatăl, al cărui portret personal a fost revelat în viaţa Fiului său întrupat, Iisus din Nazareth.

(1857.2) 169:4.11 Cu toate că, în viaţa sa pământeană, Iisus a revelat adevărata natură a Tatălui ceresc, el a propovăduit puţine lucruri despre el. De fapt, el a propovăduit numai două: că Dumnezeu în sine însuşi este spirit şi că, în toate domeniile privitoare la raporturi sale cu creaturile sale, el este un Tată. În seara aceea, Iisus a făcut proclamaţia definitivă a relaţiilor lui cu Dumnezeu când a declarat: „Eu am ieşit din Tată şi am venit în lume; din nou, eu voi părăsi lumea şi voi merge la Tată.”

(1857.3) 169:4.12 Dar luaţi seama! Iisus n-a zis niciodată: „Cine m-a auzit l-a auzit pe Dumnezeu.” Ci a zis: „Cel care m- a văzut l-a văzut pe Tată.” Ascultarea învăţăturii lui Iisus nu echivalează cu cunoaşterea lui Dumnezeu, dar vederea lui Iisus este o experienţă care este în ea însăşi o revelaţie către suflet a Tatălui. Dumnezeul universurilor domneşte peste imensa creaţie, dar Tatăl celest este acela care îşi trimite spiritul să locuiască în mintea voastră.

(1857.4) 169:4.13 Iisus sub forma umană şi în domeniul spiritual echivalentul lentilei în optică, el face vizibil pentru creatura materială pe Acela care este invizibil. Iisus este fratele vostru mai mare care, în întrupare, vă face cunoscută o Fiinţă cu atribute infinite, pe care nici chiar oştirile cereşti nu pot pretinde a o înţelege complet. Toate acestea trebuie să constea în experienţa personală a credincioşilor individuali. Dumnezeu poate fi revelat fiilor finiţi ai lumilor materiale, prin Fiul divin al tărâmurilor spirituale, numai în calitate de Tată. Voi puteţi cunoaşte Eternul în calitate de Tată, dar îl puteţi adora în calitate de Dumnezeu al universurilor, Creator infinit al tuturor existenţelor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Reânvierea lui Lazăr

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Reânvierea lui Lazăr

  1. La mormântul lui Lazăr

  2. Reînvierea lui Lazăr

  3. Întrunirea Sinedriului

  4. Răspunsul la rugăciune

  5. Ceea ce s-a ales de Lazăr

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 168

Reînvierea lui Lazăr

(1842.1) 168:0.1 ERA CU puţin mai încolo amiază când Marta a plecat în întâmpinarea lui Iisus care trecea de creasta dealului de lângă Bethania. Fratele său Lazăr era mort de patru zile şi, la sfârşitul după-amiezii de duminică, el fusese culcat în cavoul lui de familie situat la marginea grădinii. Piatra care închidea intrarea în cavou fusese împinsă la locul ei chiar în joia aceea.

(1842.2) 168:0.2 Când Marta şi Maria trimiseseră la Iisus vestea bolii lui Lazăr, ele erau convinse că Maestrul va face ceva cu privire la situaţia aceasta. Ele ştiau că fratele lor era grav bolnav, şi prea puţin sperau că Iisus îşi va părăsi munca de învăţător şi de predicator pentru a veni în ajutorul lor. Dar ele aveau atâta încredere în puterea sa de a vindeca bolile încât credeau că îi era suficient să rostească cuvintele tămăduitoare, şi că îndată Lazăr va fi vindecat. Când Lazăr a murit la câteva ore după plecarea din Bethania a mesagerului, ele au dedus că Maestrul nu aflase de boala fratelui lor înainte de a fi prea târziu, înainte ca Lazăr să fie deja decedat de mai multe ore.

(1842.3) 168:0.3 Totuşi ele au fost foarte nedumerite, precum şi toţi prietenii lor credincioşi, de mesajul raportat, marţi dimineaţa, de către un curier ce sosea din Bethania. Mesagerul a insistat asupra faptului că îl auzise pe Iisus spunând: această boală nu duce realmente la moarte. Marta şi Maria nu puteau nici să înţeleagă de ce Iisus nu le trimisese măcar o vorbă sau nu le oferise ajutorul în vreun alt fel.

(1842.4) 168:0.4 Mulţi prieteni din cătunele vecine, şi alţii din Ierusalim, au venit să prezinte condoleanţele lor celor două surori copleşite de amărăciune. Lazăr şi surorile sale erau copiii unui iudeu onorabil şi înstărit care fusese ce-a mai însemnată persoană a micului sat din Bethania. Cu toate că toţi trei au fost de multă vreme înflăcăraţi discipoli ai lui Iisus, ei erau cât se poate de respectaţi de toţi cei care îi cunoşteau. Ei moşteniseră importante podgorii şi mari livezi de măslini din vecinătate. Faptul că ei îşi puteau permite un cavou funerar privat în proprietatea lor era o dovadă în plus a averii lor. Părinţii lor fuseseră deja culcaţi amândoi în acest mormânt.

(1842.5) 168:0.5 Maria renunţase la speranţa de a-l vedea venind pe Iisus şi se lăsase pradă mâhnirii, dar Marta s-a agăţat de această speranţă până în dimineaţa în care piatra a fost rostogolită în faţa cavoului pentru a pecetlui intrarea. Chiar şi atunci, ea i-a cerut unui flăcău din vecinătate să supravegheze, de sus de pe colina din estul Betaniei, drumul care coboară din Ierihon. Acest băiat a fost cel care adus la Marta vestea că Iisus şi prietenii lui se apropiau.

(1842.6) 168:0.6 Când Marta l-a întâlnit pe Iisus, ea a căzut la picioarele lui exclamând: „Maestre, dacă ai fi fost acolo, fratele meu n-ar fi fost mort!” Multe temeri treceau prin mintea Martei, dar ea n-a exprimat nici o îndoială şi nu s-a încumetat să critice sau să pună sub semnul îndoielii conduita lui Iisus relativă la moartea lui Lazăr. Pe când ea vorbea, Iisus s-a aplecat ca s-o ridice şi i-a zis: „Numai să ai credinţa, Marta, şi fratele tău va reînvia.” Marta a răspuns: „Eu ştiu că va reînvia cu prilejul reînvierii din cea din urmă zi; şi chiar şi acum eu cred că Tatăl îţi va da tot ceea ce vei cere de la Dumnezeu.”

(1843.1) 168:0.7 Atunci, Iisus a privit-o pe Marta drept în ochi şi a zis: „Eu sunt reînvierea şi viaţa; oricine crede în mine va trăi, chiar dacă moare. Într-adevăr, oricine trăieşte crezând în mine nu va muri niciodată cu adevărat. Marta, crezi tu asta?” Şi Marta i-a răspuns Maestrului: „Da, eu cred de multă vreme că tu eşti Eliberatorul, Fiul Dumnezeului viu, chiar acela care trebuie să vină în această lume.”

(1843.2) 168:0.8 Iisus interesându-se de Maria, Marta a intrat de îndată în casă şi a şuşotit cu sora sa: „Maestrul este aici şi te-a chemat.” Când Maria a auzit aceasta, s-a ridicat iute şi s-a dus fuga la Iisus, care rămăsese la o oarecare depărtare de casă, în locul unde Marta îl întâlnise prima şi prima dată. Când prietenii care erau pe lângă Marta pentru a o consola au văzut că ea s-e ridica în grabă şi a ieşea afară, au urmat-o bănuind că mergea la mormânt ca să plângă.

(1843.3) 168:0.9 Printre persoanele prezente, se găseau mulţi duşmani de neînduplecat ai lui Iisus. De aceea Marta se dusese singură în întâmpinarea lui, şi tot de aceea fusese atât de discret informată Maria că Maestrul o căutase. Dorind totodată cu ardoare să-l vadă pe Iisus, Marta ar fi vrut să evite orice incident neplăcut susceptibil de a fi cauzat de brusca sosire a Maestrului în mijlocul unui grup important de-al adversarilor lui din Ierusalim. Marta avusese intenţia de a rămâne în casă cu prietenii lor cât timp Maria mergea să-l salute pe Iisus, însă n-a izbutit, căci toţi au urmat-o pe Maria şi în felul acesta s-au pomenit pe neaşteptate în prezenţa Maestrului.

(1843.4) 168:0.10 Marta a condus-o l-a Iisus şi, când Maria l-a văzut, a căzut la picioarele lui strigând: „Măcar de-ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi fost mort.” Când Iisus a văzut cât de mult se întristase toată lumea de moartea lui Lazăr, sufletul lui a fost mişcat de compasiune.

(1843.5) 168:0.11 Când prietenii îndoliaţi au văzut că Maria se dusese să-l primească pe Iisus, ei s-au oprit ceva mai încolo cât timp Marta şi Maria stăteau de vorbă cu Maestrul, care împărţea cu dărnicie noi încurajări. El le-a îndemnat să păstreze o credinţă însufleţită în Tată şi să se supună complet voinţei divine.

(1843.6) 168:0.12 Mintea omenească a lui Iisus a fost puternic mişcată de un conflict: pe de o parte el îl iubea Lazăr şi pe surorile lui îndurerate, iar pe de altă parte dispreţuia şi detesta manifestările exterioare de afecţiune ale unor iudei neîncrezători cu intenţii ucigaşe. Iisus s-a indignat să vadă pe unii dintre aceşti pretinşi prieteni afişându-şi în exterior doliul lor după moartea lui Lazăr, cu atât mult cu cât falsa mâhnire era asociată, în inima lor, cu atâta amară duşmănie contra lui însuşi. Cu toate acestea, unii dintre aceşti iudei erau sinceri în doliul lor, căci erau adevăraţi prieteni de familie.

1. La mormântul lui Lazăr

(1843.7) 168:1.1 După ce Iisus a petrecut câteva momente consolându-le pe Marta şi Maria, ceva mai încolo de prietenii îndoliaţi, el i-a întrebat: „Unde l-aţi culcat?” Marta a zis: „Vin-o şi vezi.” În timp ce Maestrul le urma în tăcere pe cele două surori mâhnite, el a plâns. Văzându-i lacrimile, unul dintre iudeii prietenoşi care îi urmau a zis: „Priviţi cât de mult îl iubea. Cel care a deschis ochii orbului n-ar fi putut oare împiedica acest om să moară?” Între timp, ei sosiseră în faţa cavoului familial, o mică grotă naturală, ori o înclinaţie, în brâna stâncoasă de zece metri înălţime care se ridica la capătul grădinii.

(1844.1) 168:1.2 Este greu să faci mintea omenească să înţeleagă de ce a plâns Iisus. Cu toate că noi avem acces la înregistrarea emoţiilor umane şi a gândurilor divine conjugate ale lui Iisus, tot aşa cum şi mintea Ajustorului său le-a înregistrat, noi nu suntem absolut siguri de cauza reală a acestor manifestări emoţionale. Noi înclinăm să credem că Iisus a plâns din cauza unui anumit număr de gânduri şi de sentimente care îi străbăteau mintea în momentul acela, cum ar fi:

(1844.2) 168:1.3 1. El simţea o compasiune sinceră şi întristată pentru Marta şi Maria. Avea o reală şi profundă afecţiune pentru aceste surori care îşi pierduseră fratele.

(1844.3) 168:1.4 2. Mintea sa era tulburată de mulţimea celor care purtau doliu, dintre care unii încercau o mâhnire sinceră iar alţii o simulau. Iisus fusese întotdeauna ofensat de aceste exhibiţii exterioare de îndurerare. El ştia că surorile îl iubeau pe fratele lor şi aveau credinţă în supravieţuirea credincioşilor. Aceste emoţii contradictorii explică poate de ce îşi exprima durerea la apropierea de cavou.

(1844.4) 168:1.5 3. El şovăia sincer în a-l readuce pe Lazăr la viaţa muritoare. Surorile lui aveau realmente nevoie de el, dar Iisus regreta că l-a făcut pe prietenul lui să vină înapoi, ca să-l vadă apoi îndurând persecuţii înverşunate. El ştia bine că Lazăr le-ar fi îndurat pentru a fi fost subiectul celei mai mari demonstraţii de putere a Fiului Omului.

(1844.5) 168:1.6 Acum, noi putem expune un fapt interesant şi instructiv. Cu toate că prezenta relatare se derulează ca un eveniment aparent normal şi natural în treburile omeneşti, ea comportă vederi de ansamblu indirecte foarte interesante. Pe de o parte un mesager merge să-l găsească pe Iisus duminică pentru a-l informa de boala lui Lazăr, iar Iisus a trimis vorbă că „ea nu merge până la moarte” şi pe de altă parte Iisus merge în persoană în Bethania şi chiar şi le întrebă pe surori: „Unde l-aţi culcat?” Toate acestea par să indice că Iisus proceda în maniera muritorilor şi potrivit cunoştinţelor limitate ale minţii umane. Totuşi, arhivele universului revelează că Ajustorul Personalizat al lui Iisus a dat ordin să fie reţinut Ajustorul Gândirii al lui Lazăr pe Urantia, după moartea lui Lazăr, pentru o perioadă nedeterminată, şi că acest ordin a fost înregistrat oficial cu un sfert de oră înainte de ultima suflare a lui Lazăr.

(1844.6) 168:1.7 Mintea divină a lui Iisus ştia, încă dinainte de moartea lui Lazăr, că îl va reînvia din morţi? Nu ştim. Ştim numai ceea ce expunem aici.

(1844.7) 168:1.8 Mulţi dintre duşmanii lui Iisus au avut tendinţa de a lua în zeflemea manifestările sale de afecţiune şi şi-au zis între ei: „Dacă avea atâta stimă pentru omul acesta, de ce i-a luat atât de mult ca să vină în Bethania. Dacă el este ceea ce se pretinde a fi, de ce atunci nu l-a salvat pe prietenul lui drag? La ce bun să vindeci străini în Galileea dacă nu-i poate salva pe cei pe care îi iubeşte?” Şi, în multe alte feluri, ei au luat în derâdere învăţăturile şi lucrările lui Iisus, şi le-au tratat cu uşurătate.

(1844.8) 168:1.9 Astfel, în această după-amiază de joi, către ora două şi jumătate, în micul cătun al Betaniei, cadrul era întru totul pregătit pentru înfăptuirea celei mai mari dintre toate lucrările legate de slujirea pe pământ a lui Mihail din Nebadon, pentru cea mai puternică manifestare de putere divină din timpul vieţii sale întrupate, căci propria sa reînviere a avut loc numai după ce a fost eliberat din lanţurile încarnării într-un corp muritor.

(1845.1) 168:1.10 Micul grup reunit în faţa mormântului lui Lazăr nu-şi închipuia că era prin preajmă un vast concurs de fiinţe celeste de toate ordinele adunate sub îndrumarea lui Gabriel, acum în aşteptare, din ordinul Ajustorului Personalizat al lui Iisus, vibrând în expectativă şi gata să execute indicaţiile Suveranului lor preaiubit.

(1845.2) 168:1.11 Când Iisus a poruncit: „Daţi piatra la o parte, oştirile celeste reunite s-au pregătit să joace drama constând în reînvierea lui Lazăr sub înfăţişarea cărnii sale muritoare. Această formă de reînviere implică dificultăţi de execuţie care transcend de departe tehnica obişnuită a reînvierii creaturilor muritoare sub formă morontială; ea cere concursul unui mai mare număr de personalităţi celeste şi o mai mare organizare a resurselor universului.

(1845.3) 168:1.12 Când Marta şi Maria au auzit porunca lui Iisus care ordona rostogolirea pietrei care închidea cavoul, ele au fost umplute de sentimente contradictorii. Maria spera că Lazăr avea să fie înviat dintre morţi, dar Marta, în timp ce împărtăşea într-o anumită măsură credinţa surorii ei, era şi mai mult tracasată de teama ca, prin aspectul său exterior, Lazăr să nu fie prezentabil lui Iisus, apostolilor şi prietenilor lui. Marta a zis: „Chiar trebuie să dăm piatra la o parte? Fratele meu este acum mort de patru zile, aşa că în vremea asta a început deja descompunerea corpului. Marta a zis aceasta şi pentru că ea nu înţelegea cu certitudine de ce Maestrul ceruse ca piatra să fie dată în lături; ea se gândea că poate Iisus voia să se mulţumească numai să arunce o ultimă privire la Lazăr. Atitudinea Martei nu era nici fermă nici hotărâtă. În vreme ce cele două surori ezitau să împingă piatra, Iisus a zis: „Nu v-am zis eu, încă de la început, că această boală nu va duce până la moarte? N-am venit eu ca să-mi îndeplinesc făgăduiala? Şi, după ce am venit la voi, nu v-am spus eu că, şi să credeţi numai, voi veţi vedea gloria lui Dumnezeu. De ce vă îndoiţi? Cât timp vă ia ca să ajungeţi să credeţi şi să ascultaţi?”

(1845.4) 168:1.13 După ce Iisus a sfârşit de vorbit, apostolii săi, ajutaţi de vecini binevoitori, şi-au pus mâinile pe piatră şi au rostogolit-o în lături de la intrarea cavoului.

(1845.5) 168:1.14 La iudei era o credinţă comună cum că picătura de venin de pe vârful spadei îngerului morţii începea să acţioneze la sfârşitul celei de-a treia zi, astfel încât ea producea deplinul ei efect în cea de-a patra zi. Ea admitea că sufletul omenesc poate să zăbovească pe lângă mormânt până la sfârşitul celei de-a treia zi, căutând să reanime cadavrul; dar ei credeau cu fermitate că înaintea zorilor celei de-a patra zile, acest suflet era dus în lăcaşul spiritelor răposate.

(1845.6) 168:1.15 Aceste credinţe şi opinii privitoare la morţi şi la plecarea spiritului lor au servit la confirmarea pentru mintea tuturor persoanelor prezente lângă mormântul lui Lazăr, şi ulterior a tuturor celor care vor afla ceea ce avea să se petreacă, că era vorba cu adevărat de un caz de reînviere a unui mort prin lucrarea personală a celui care se proclamase a fi „reînvierea şi viaţa”.

2. Reînvierea lui Lazăr

(1845.7) 168:2.1 Grupul de aproximativ patruzeci şi cinci de persoane care stătea înaintea mormântului au putut percepe nedesluşit forma lui Lazăr, învelit în fâşii de pânză de in şi aflat în nişa dreaptă inferioară a cavoului funerar. În vreme ce aceste creaturi pământene stăteau acolo, în tăcere, de-abia îndrăznind să respire, o vastă oştire de fiinţe celeste îşi ocupaseră poziţiile preliminare pentru a răspunde semnalului de acţiune atunci când Gabriel, comandantul ei, îl va da.

(1846.1) 168:2.2 Iisus şi-a ridicat ochii şi a zis: „Tată, îţi mulţumesc că mi-ai auzit cererea şi ai îndeplinit-o. Ştiu că m-ai ascultat întotdeauna, dar, din cauza celor care stau aici cu mine, eu vorbesc acum cu tine pentru ca ei să creadă că tu m-ai trimis în lume şi să ştie că tu acţionezi cu mine în fapta pe care ne pregătim s-o realizăm.” Şi, după ce s-a rugat, el a strigat cu un glas puternic: „Lazăre, vino afară!”

(1846.2) 168:2.3 Spectatorii umani ai scenei au rămas nemişcaţi, dar vasta oaste cerească forfotea toată în acţiunea ei unificată pentru a da ascultare cuvântului Creatorului. În numai doisprezece secunde de timp terestru, forma până atunci neînsufleţită a lui Lazăr a început să se mişte şi s-a ridicat curând pe marginea măsuţei de piatră pe care fusese odihnit. Corpul său era învelit în veşminte funerare şi faţa îi era acoperită cu o faşă. Şi în vreme ce stătea în picioare acolo în faţa lor – viu – Iisus a zis: „Desfăşaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”

(1846.3) 168:2.4 Toţi spectatorii, în afară de apostoli şi de Marta şi Maria, au fugit către casă. Erau palizi de groază şi plini de stupefacţie. Unii au rămas acolo, dar mulţi s-au grăbit să se întoarcă la casele lor.

(1846.4) 168:2.5 Lazăr l-a salutat pe Iisus şi pe apostoli. El a întrebat de semnificaţia veşmintelor şi de ce se trezise în grădină. Iisus şi apostolii s-au îndepărtat, în timp ce Marta îi povestea lui Lazăr moartea sa, înmormântarea sa şi reînvierea sa. Ea a trebuit să-i explice că el murise duminică şi că fusese readus la viaţă în această joi, căci Lazăr n-avusese cunoştinţă de timpul de când adormise în somnul morţii.

(1846.5) 168:2.6 În momentul în care Lazăr a ieşit din mormânt, Ajustorul Personalizat al lui Iisus acum conducător al ordinului său în universul nostru local, a poruncit fostului Ajustor al lui Lazăr, aflat atunci în aşteptare, să revină să locuiască în mintea şi în  corpul lui Lazar.

(1846.6) 168:2.7 Apoi Lazăr s-a apropiat de Iisus şi, cu surorile sale, ei au îngenuncheat la picioarele Maestrului pentru a aduce mulţumiri şi a-l lăuda pe Dumnezeu. Iisus l-a luat pe Lazăr de mână şi l-a ridicat zicând: „Fiule, ceea ce ţi s-a întâmplat va fi tot aşa experimentat de toţi cei care cred în această evanghelie, atâta doar că vor fi reînviaţi într-o formă mai glorioasă. Tu vei fii un martor viu al adevărului pe care l-am proclamat – eu sunt învierea şi viaţa. Să mergem acum cu toţii în casă pentru a da de mâncare corpurilor noastre fizice.”

(1846.7) 168:2.8 În timp ce mergeau către casă, Gabriel a concediat grupele suplimentare de oştiri celeste adunate şi a făcut înregistrarea primului – şi ultimului – caz, pe Urantia, de reînviere a unei creaturi omeneşti sub înfăţişarea corpului ei muritor.

(1846.8) 168:2.9 Lazăr cu greu putea înţelege ceea ce se întâmplase. El ştia că fusese foarte bolnav, dar nu putea să-şi amintească decât că adormise şi se fusese trezit. Niciodată n-a putut spune cine ştie ce despre aceste patru zile în mormânt, pentru că fusese în întregime inconştient. Timpul nu există pentru cei care dorm somnul morţii.

(1846.9) 168:2.10 Mulţi cred în Iisus ca urmare a acestei lucrări puternice, dar alţii nu fac decât să-şi înăsprească inima pentru a-l respinge şi mai tare. De la amiaza zilei următoare, această întâmplare se răspândise în tot Ierusalimul. Zeci de oameni şi de femei au mers în Bethania pentru a se uita la Lazăr şi a vorbi cu el. Fariseii alarmaţi şi derutaţi au convocat la repezeală o întrunire a Sinedriului pentru a decide ceea ce trebuia făcut cu privire la aceste noi dezvoltări de situaţie.

3. Întrunirea Sinedriului

(1847.1) 168:3.1 Mărturia acestui om reînviat dintre morţi a contribuit mult la consolidarea credinţei masei de credincioşi în evanghelia împărăţiei, dar n-a avut practic nici o influenţă asupra atitudinii conducătorilor religioşi şi a conducătorilor Ierusalimului, decât că a grăbit decizia lor de a-l suprima pe Iisus şi de a pune capăt muncii sale.

(1847.2) 168:3.2 În ziua următoare, vineri, la o oră a după-amiezii, Sinedriul s-a reunit pentru a delibera din nou asupra chestiunii: „Ce să facem cu Iisus din Nazareth?” După mai mult de două ore de discuţii şi de dezbateri morocănoase, un fariseu a propus o hotărâre care solicita moartea imediată a lui Iisus, proclamând că el era o ameninţare pentru tot Israelul, şi angajând oficial Sinedriul, prin sfidarea tuturor precedentelor, în pronunţarea unei sentinţe de moarte fără judecată.

(1847.3) 168:3.3 Acest august corp de conducători iudei decretase, în repetate rânduri, că Iisus trebuia să fie arestat şi judecat sub inculparea de blasfemie şi de numeroase alte acuzaţii de sfidare a legii sacre iudaice. O dată Sinedriul mersese până într-acolo încât să declare că Iisus trebuia să moară, dar aceasta era prima dată când acest tribunal înregistra dorinţa de a decide moartea sa mai înainte de orice judecată. Totuşi această hotărâre n-a fost supusă la vot, deoarece paisprezece membrii ai Sinedriului şi-au dat demisia în bloc când a fost propus acest act de nemaiauzit. Aceste demisii n-au fost ratificate înainte de o amânare de cincisprezece zile, dar grupul celor paisprezece s-a retras din Sinedriu în chiar ziua aceea şi n-au mai luat niciodată loc niciodată în consiliu. Mai târziu, cu prilejul înregistrării demisiilor, cinci alţi membri au fost revocaţi pentru că colegii lor socoteau că aceştia nutreau sentimente amicale faţă de Iisus. După evicţiunea celor nouăsprezece oameni, Sinedriul era în măsură să-l judece şi să-l condamne pe Iisus cu o solidaritate vecină cu unanimitatea.

(1847.4) 168:3.4 În săptămâna următoare, Lazăr şi surorile sale au fost convocate în faţa Sinedriului. După mărturia lor, nu se putea susţine nici o îndoială că Lazăr fusese reînviat dintre cei morţi. Cu toate că şedinţele Sinedriului au admis virtual reînvierea lui Lazăr, arhivele au conţinut o hotărâre care atribuia acest miracol, şi toate celelalte minuni înfăptuite de Iisus, puterii prinţului demonilor cu care Iisus era declarat ca fiind aliat.

(1847.5) 168:3.5 Indiferent care a fost sursa puterii sale de a înfăptui minuni, conducătorii iudei erau convinşi că, dacă nu se punea capăt imediat la toate acestea, nu va mai trece mult până ce tot poporul va crede în Iisus, şi că pe de altă parte, ar surveni grave complicaţii cu autorităţile romane, căci mulţi dintre discipolii săi îl considerau ca Mesia, eliberatorul Israelului.

(1847.6) 168:3.6 În această aceeaşi reuniune a Sinedriului s-a întâmplat că marele preot Caiafa a exprimat, pentru prima oară, vechiul adagiu iudaic pe care l-a repetat apoi de atâtea ori: „Mai bine să moară un singur om, decât să vezi pierind comunitatea.”

(1847.7) 168:3.7 Cu toate că Iisus fusese informat de faptele sau de gesturile Sinedriului în această zi mohorâtă de vineri după-amiază, el n-a fost câtuşi de puţin tulburat, şi a continuat să se odihnească până în următoarea zi de sabat la prietenii care locuiau în Betpage, un cătun vecin cu Bethania. Duminică dimineaţa devreme, aşa cum s-a convenit, Iisus şi apostolii s-au adunat la Lazăr, şi-au luat bun rămas de la familia din Bethania şi au plecat din nou către tabăra din Pella.

4. Răspunsul la rugăciune

(1848.1) 168:4.1 Pe drum, de la Bethania la Pella, apostolii i-au pus lui Iisus numeroase întrebări cărora el le-a răspuns cu francheţe, cu excepţia celor care aveau legătură cu detaliile reînvierii dintre morţi. Asemenea probleme depăşeau capacitatea de înţelegere a apostolilor, şi de aceea Maestrul a refuzat să discute aceste chestiuni cu ei. Nimeni nu-i însoţise, întrucât plecaseră în taină din Bethania. Iisus a prins deci ocazia de a le spune celor zece apostoli multe lucruri care, după părerea sa, îi pregăteau pentru zilele pline de încercări care nu vor întârzia să vină.

(1848.2) 168:4.2 Mintea apostolilor era foarte stimulată şi au petrecut un timp considerabil cu discutarea recentelor lor experienţe privitoare la rugăciune şi la răspunsul la rugăciune. Ei îşi aminteau toţi declaraţia făcută, în Filadelfia, mesagerului care sosea din Bethania când Iisus le zisese clar: „Această boală nu va duce până la moarte.” Totuşi, în ciuda acestei promisiuni, Lazăr murise efectiv. În tot cursul zilei, ei au revenit constant la discutarea acestei probleme a răspunsului la rugăciune.

(1848.3) 168:4.3 Se poate rezuma după cum urmează răspunsurile lui Iisus la numeroasele întrebări:

(1848.4) 168:4.4 1. Rugăciunea este o expresie a minţii finite care se străduieşte să se apropie de Infinit. Formularea unei rugăciuni este deci în mod necesar limitată de cunoştinţele, de înţelepciunea şi de atributele finitului. Tot astfel, răspunsul trebuie să fie condiţionat de viziunea, de ţelurile, de idealurile şi de prerogativele Infinitului. Niciodată nu se poate observa o continuitate neîntreruptă a fenomenelor materiale între formularea unei rugăciuni şi primirea deplinului răspuns spiritual care i se face.

(1848.5) 168:4.5 2. Când o rugăciune rămâne aparent fără răspuns, întârzierea este adesea prevestirea unui mai bun răspuns, cu toate că, din anumite motive întemeiate, acest răspuns este considerabil întârziat. Când Iisus a zis că boala lui Lazăr nu va merge realmente până la moarte, Lazăr era deja mort de unsprezece ore. Nici o rugăciune sinceră nu rămâne fără răspuns, decât atunci când punctul de vedere superior al lumii spirituale a conceput un răspuns mai bun, un răspuns care ar satisface rugămintea spiritului omului, prin contrast cu rugăciunea simplei minţi a omului.

(1848.6) 168:4.6 3. Când rugăciunile temporale sunt compuse de spirit şi exprimate cu credinţă, ele sunt adesea atât de vaste şi atât de cuprinzătoare, încât nu pot primi răspuns decât în eternitate. O rugă finită este uneori atât de impregnată de stăpânirea Infinitului că răspunsul trebuie să fie multă vreme amânat pentru a aştepta crearea capacităţii receptive adecvate. Rugăciunea credinţei poate îngloba atâtea elemente încât răspunsul nu poate fi primit decât în Paradis.

(1848.7) 168:4.7 4. Răspunsurile la rugăciunea minţii omeneşti sunt adesea de o asemenea natură încât această minte în rugăciune nu poate să le primească şi să le recunoască decât după ce ea însăşi a atins starea de nemurire. Foarte adesea, trebuie aşteptat ca fiinţa materială să fi progresat la nivelul spiritual pentru ca ea să poată primi un răspuns la rugăciunea sa.

(1848.8) 168:4.8 5. Se poate ca rugăciunea unei persoane care îl cunoaşte pe Dumnezeu să fie atât de deformată de ignoranţă şi de superstiţie încât ar fi foarte puţin dezirabil să i se răspundă. Atunci, fiinţele umane intermediare sunt obligate să traducă această rugăciune într-o asemenea manieră încât în momentul în care soseşte răspunsul, cel care face ruga nu recunoaşte că acest răspuns se aplică la rugăciunea sa.

(1848.9) 168:4.9 6. Toate adevăratele rugăciuni sunt adresate fiinţelor spirituale, şi trebuie ca răspunsul la toate aceste rugăminţi să fie formulat în termeni spirituali; răspunsurile trebuiesc să fie constituite din realităţi spirituale. Fiinţele spirituale nu pot oferi răspunsuri materiale cererilor spirituale, chiar dacă ele emană de la fiinţe materiale. Acestea din urmă se roagă eficient decât atunci când ele „se roagă în spirit”.

(1849.1) 168:4.10 7. Nici o rugăciune nu poate spera un răspuns decât dacă este născut din spirit şi hrănit prin credinţă. Sinceritatea credinţei voastre implică că voi aţi acordat virtual de mai înainte, destinatarilor rugăciunii voastre, deplinul drept de a răspunde rugilor voastre conform cu această înţelepciune supremă şi cu această dragoste divină care, potrivit descrierii credinţei voastre, să anime întotdeauna aceste fiinţe cărora le adresaţi rugăciunile voastre.

(1849.2) 168:4.11 8. Copilul este întotdeauna în dreptul său când se încumetă să adreseze o rugăciune părinţilor lui. Şi părinţii rămân în domeniul obligaţiilor lor faţă de copilul lipsit de maturitate când înţelepciunea lor superioară le dictează că trebuie întârziat răspunsul la rugăciunea copilului, să-l modifice, să-l treacă prin ciur, să-l transcendă, sau să-l raporteze la un alt stadiu al ascensiunii spirituale.

(1849.3) 168:4.12 9. Nu ezitaţi să formulaţi rugăciuni exprimând o dorinţă spirituală înflăcărată; nu vă îndoiţi că ea va primi un răspuns; Aceste răspunsuri vor fi depuse spre păstrare, aşteptând ca voi să fi atins efectiv, pe această lume sau pe altele, nivelele spirituale viitoare de înflorire cosmică, unde vă va deveni posibil să recunoaşteţi şi să asimilaţi răspunsurile mult aşteptate la rugile voastre anterioare, dar premature.

(1849.4) 168:4.13 10. Toate rugile autentice născute din spirit vor primi în mod sigur răspuns. Cereţi, şi veţi primi, dar nu uitaţi că voi sunteţi creaturi care progresează în timp şi spaţiu. Trebuie deci să ţineţi mereu seama de factorul spaţiu-timp pentru a primi personal răspunsuri complete la multiplele voastre rugăciuni şi rugăminţi.

5. Ceea ce s-a ales de Lazăr

(1849.5) 168:5.1 Lazăr a locuit în casa sa din Bethania unde a fost un centru de mare interes spiritual pentru numeroşi credincioşi sinceri şi mulţi curioşi. Lazăr a rămas acolo până în săptămâna crucificării lui Iisus, în care a fost avertizat că Sinedriul decretase moartea sa. Conducătorii iudeilor erau hotărâţi să pună capăt expansiunii învăţăturilor lui Iisus. Ei socoteau foarte just că era inutil a-l trimite pe Iisus la moarte dacă îi permiteau lui Lazăr, reprezentantul apogeului lucrării sale miraculoase, să trăiască şi să mărturisească că Iisus îl reînviase dintre morţi. Lazăr fusese deja supus la crude persecuţii din partea lor.

(1849.6) 168:5.2 Lazăr şi-a luat grabnic rămas bun de la surorile lui din Bethania, a fugit în Ierihon, a traversat Iordanul şi nu şi-a acordat niciodată prea multă odihnă până n-a ajuns la Filadelfia. Lazăr îl cunoştea bine pe Abner şi, acolo, se simţea în siguranţă contra intrigilor criminale ale samavolnicului Sinedriu.

(1849.7) 168:5.3 Puţin după aceea, Marta şi Maria şi-au vândut pământurile din Bethania şi s-au alăturat fratelui lor în Pereea. Între timp, Lazăr devenise trezorierul Bisericii din Filadelfia. El a susţinut cu vigoare pe Abner în controversa sa cu Pavel şi cu Biserica din Ierusalim. La vârsta de 67 de ani, el a murit în cele din urmă de aceeaşi boală care îl răpusese în Bethania, când era mai tânăr.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Vizita la Filadelfia

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Vizita la Filadelfia

  1. Micul dejun cu Fariseii

  2. Parabola marii cine

  3. Femeia cu slăbiciune de spirit

  4. Mesajul din Betania

  5. Pe drumul către Betania

  6. Binecuvântarea copilaşului

  7. Discuţia despre îngeri

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online 

Capitolul 167

Vizita la Filadelfia

(1833.1) 167:0.1 ÎN TOT timpul acestei perioade de slujire în Pereea, când este menţionat faptul vizitării de către Iisus şi apostolii lui al diverselor localităţi unde cei şaptezeci erau la lucru, trebuie amintit că de regulă, pe parcursul acestei perioade, Iisus nu era însoţit decât de zece apostoli, căci de obicei lăsa cel puţin doi în Pella pentru a instrui mulţimea. Pe când se pregătea să meargă la Filadelfia, Simon Petru şi fratele său, Andrei, s-au reîntors la tabăra din Pella pentru a propovădui mulţimilor care se adunaseră acolo. Când Maestrul părăsea tabăra din Pella pentru vizitele sale din Pereea, nu era ceva rar ca el să fie urmat de un număr de la trei sute până la cinci sute dintre cei care se aflau în tabără. Când a sosit în Filadelfia, el era însoţit de peste şase sute de persoane.

(1833.2) 167:0.2 Nu se petrecuse nici un miracol în cursul recentului turneu de predicare prin Decapolis. În afară de purificarea celor zece leproşi, altele nu mai fuseseră nici aici, în această misiune din Pereea. Aceasta a fost o perioadă în care evanghelia a fost proclamată cu putere, fără miracole şi, în cea mai mare parte a timpului, în afară de prezenţa personală a lui Iisus sau chiar şi a apostolilor săi.

(1833.3) 167:0.3 Iisus şi cei zece apostoli au sosit în Filadelfia miercuri, 22 februarie, şi au petrecut zilele de joi şi vineri odihnindu-se după recentele lor călătorii şi osteneli. Vineri seara Iacob a vorbit în sinagogă, şi un consiliu general a fost convocat pentru seara următoare. Grupul s-a bucurat mult de progresul evangheliei în Filadelfia şi în satele învecinate. Mesagerii lui David au adus veşti despre extinderea împărăţiei în toată Palestina, precum şi veştile bune din Alexandria şi din Damasc.

1. Micul dejun cu Fariseii

(1833.4) 167:1.1 Era, în Filadelfia, un fariseu foarte bogat şi influent care acceptase învăţăturile lui Abner şi care l-a invitat pe Iisus să ia micul dejun în casa sa în dimineaţa de sabat. Se ştia că Iisus era aşteptat în Filadelfia, astfel încât un mare număr de vizitatori, dintre care mulţi erau farisei, veniseră la Ierusalim şi de prin alte părţi. În consecinţă, vreo patruzeci dintre aceşti conducători şi câţiva jurişti au fost invitaţi la acest mic dejun, care fusese aranjat în onoarea Maestrului.

(1833.5) 167:1.2 În timp ce Iisus zăbovea lângă poartă discutând cu Abner şi după ce gazda s-a aşezat, unul dintre principalii farisei din Ierusalim, membru al sinedriului, a intrat în sală; potrivit obiceiului său, el s-a dus direct la locul de onoare, la stânga stăpânului casei. Dar locul acesta fusese rezervat lui Iisus şi acela din dreapta lui Abner; gazda i-a făcut semn fariseului din Ierusalim să se aşeze mai încolo pe stânga, iar acest demnitar a fost foarte ofensat de a nu fi primit el locul de onoare.

(1834.1) 167:1.3 Curând, toţi invitaţii s-au aşezat şi le-a făcut plăcere să converseze între ei, căci erau în majoritate discipoli de-ai lui Iisus sau simpatizau cu evanghelia. Numai duşmanii lui au băgat de seamă faptul că Maestrul nu respectase ritul spălării ceremoniale a mâinilor înainte de se aşeza ca să mănânce. Abner s-a spălat pe mâini la începutul mesei, dar nu şi în timpul servirii.

(1834.2) 167:1.4 Către sfârşitul mesei, un om venind din stradă a intrat în sală; el suferise multă vreme de o boală cronică şi, acum, era hidropic. Omul acesta era un credincios şi fusese recent botezat de tovarăşii lui Abner. El nu i-a cerut lui Iisus ca el să fie vindecat, dar Maestrul ştia că acest bolnav venise în momentul micului dejun, sperând astfel să evite mulţimea care se îmbulzea în restul timpului în jurul lui Iisus şi avea mai multe şanse de a atrage atenţia lui. Omul acesta ştia că atunci miracolele erau rare, dar el socotise în sinea sa că trista sa stare va atrage, poate, compasiunea Maestrului. El nu se înşelase, căci, de la intrarea sa în sală, el a fost remarcat de Maestru şi de pretenţiosul fariseu din Ierusalim. Fariseul n-a ezitat să-şi exprime resentimentul său de a vedea îngăduindu-i-se unui astfel de oaspete să intre în sală. Dar Iisus s-a uitat la bolnav şi i-a surâs cu atâta bunăvoinţă că cel sosit s-a apropiat şi sa aşezat pe podea. L-a sfârşitul mesei, Iisus şi-a plimbat privirea peste comeseni apoi, după ce a aruncat o privire plină de semnificaţie către omul atins de hidropizie, i-a zis: „Prieteni, învăţători din Israel şi erudiţi jurişti, aş vrea să vă pun o întrebare: „Este ilegal sau nu să vindeci bolnavi şi suferinzi în ziua de sabat? Dar cei de faţă îl cunoşteau prea bine pe Iisus; au stat tăcuţi şi n-au răspuns la întrebare.

(1834.3) 167:1.5 Atunci, Iisus s-a îndreptat către locul unde era aşezat era bolnavul, l-a luat de mână şi i-a zis: „Ridică-te şi mergi pe drumul tău. Tu nu ai cerut să fii vindecat, dar eu cunosc dorinţa din inima ta şi credinţa din sufletul tău. Înainte ca omul să fi părăsit sala, Iisus a revenit la locul său şi s-a adresat comesenilor aşezaţi la masă: „Tatăl meu a înfăptuit astfel de lucrări, nu pentru a vă incita să intraţi în regat, ci pentru a se revela celor care se găsesc deja acolo. Se poate ca voi să percepeţi că a face asemenea lucruri, este a acţiona în maniera Tatălui, căci care dintre voi, dacă animalul său preferat ar cădea în fântână în ziua de sabat, nu va sări imediat pentru a-l trage afară. Din moment ce nimeni nu voia să-i răspundă şi gazda sa aproba în mod evident întorsătura pe care o luau evenimentele, Iisus s-a ridicat şi le-a zis tuturor celor prezenţi: „Fraţilor, când sunteţi invitaţi la o petrecere de nuntă, să nu vă aşezaţi pe locul de onoare ca nu cumva să fi fost invitat un om mai onorat decât voi, iar gazda să nu fie nevoită să vină ca să vă roage să cedaţi locul celuilalt invitat de onoare. În cazul acesta, veţi fi rugaţi, spre ruşinea voastră, să luaţi un loc inferior la masă. Când sunteţi invitaţi la o serbare, este înţelept, la sosirea voastră la masa festinului, să căutaţi locul cel mai umil, şi acolo să vă aşezaţi. Atunci, trecându-şi ochii peste adunarea comesenilor, stăpânul casei să vă poată spune: „Prietene, de ce te-ai aşezat într-un loc atât de umil? Urcă mai sus. Atunci, omul acesta modest, va fi slăvit în prezenţa celorlalţi comeseni. Nu uitaţi aceasta: oricine se va ridica va fi coborât, dar oricine se va smeri va fi înălţat. Deci, dacă primiţi să dejunaţi sau dacă oferiţi o cină , nu-i invitaţi întotdeauna pe prietenii voştri, pe fraţii voştri, pe familia voastră sau pe vecinii voştri, pentru ca ei la rândul lor să vă invite la petrecerile lor cu titlu de recompensă. Dacă daţi un banchet, invitaţi uneori şi pe săraci, pe infirmi şi pe orbi. În felul acesta, voi veţi fi binecuvântaţi în inima voastră, căci ştiţi bine că şchiopii şi schilozii nu pot să vă mai înapoieze grijile voastre afectuoase.”

2. Parabola marii cine

(1835.1) 167:2.1 După ce Iisus a terminat de vorbit la masa fariseului, unul dintre juriştii prezenţi a vrut să rupă tăcerea şi a zis fără judecată: „Binecuvântat să fie cel care va mânca pâinea în împărăţia lui Dumnezeu – ceea ce era o expresie curentă în epocă. Atunci, Iisus a povestit o parabolă, de care chiar şi gazda lui binevoitoare a fost nevoită să se folosească. El a zis:

(1835.2) 167:2.2 ”Un conducător a dat o masă mare la care a invitat numeroşi oaspeţi. La ora cinei, el şi-a trimis servitorii pentru a le zice invitaţilor: „Veniţi, căci totul este gata. Dar invitaţii au început în unanimitate să caute scuze. Primul a zis: „Eu tocmai cumpăr o fermă, şi trebuie neapărat să mă duc s-o inspectez; pe mine te rog să mă scuzi. Un altul a zis: „Eu am cumpărat cinci perechi de boi, şi trebuie să merg să-i primesc; te rog să mă scuzi. Şi încă un altul a zis: „Tocmai ce mi-am luat nevastă şi de aceea nu pot să vin. Servitorii au venit deci să-i raporteze acestea stăpânului lor. Atunci, stăpânul casei a fost foarte supărat; s-a întors către servitorii lui şi a zis: „Am pregătit acest ospăţ de nuntă; au fost tăiate animale tinere puse la îngrăşat şi totul este pregătit pentru oaspeţii mei, dar ei au desconsiderat invitaţia mea. Fiecare dintre ei s-a dus către pământurile lui şi către negustoriile lui, şi le-a lipsit până şi respectul faţă de servitorii mei care le cereau să vină la ospăţul meu. Mergeţi deci îndată pe străzile şi pe străduţele oraşului, pe marile drumuri şi pe drumurile mai puţin umblate, şi aduceţi aici pe săraci şi pe dezmoşteniţi, pe orbi şi pe şchiopi, pentru ca să fie oaspeţi la petrecerea nunţii. Servitorii au făcut ceea ce le ordonase stăpânul lor, şi, chiar şi atunci, rămânea încă loc şi pentru alţi invitaţi. Atunci, Domnul acesta le-a zis slujitorilor lui: „Duceţi-vă acum pe drumuri şi la ţara, şi duceţi forţă celor care se găsesc acolo, pentru ca să-mi fie casa plină. Eu declar că nici unul dintre primii invitaţi nu va gusta din cina mea. Şi servitorii au făcut ceea ce le ordona, şi casa a fost umplută.”

(1835.3) 167:2.3 Când oaspeţii fariseului au auzit cuvintele acestea, ei au plecat şi s-au întors fiecare la ei acasă. Printre fariseii sarcastici prezenţi în dimineaţa aceea, a fost cel puţin unul care a înţeles semnificaţia acestei parabole, căci el a fost botezat în aceeaşi zi şi şi-a mărturisit public credinţa în evanghelia împărăţiei. În seara aceea, Abner a ţinut o predică despre această parabolă la consiliul general al credincioşilor.

(1835.4) 167:2.4 În ziua următoare, toţi apostolii s-au angajat în exerciţiul filozofic constând din încercarea de a interpreta semnificaţia acestei parabole a marii cine. Iisus a ascultat cu interes diversele lor interpretări, dar a refuzat ferm să-i ajute să înţeleagă parabola. El s-a mărginit a zice: „Fiecare să-i găsească înţelesul pentru sine însuşi şi în sufletul său.”

3. Femeia cu slăbiciune de spirit

(1835.5) 167:3.1 Abner aranjase ca Maestrul să propovăduiască în sinagogă în ziua aceasta de sabat. Aceasta era prima oară când Iisus apărea într-o sinagogă de când acestea toate fuseseră închise pentru învăţătura sa din ordinul sinedriului. La sfârşitul slujbei, Iisus şi-a coborât privirea asupra unei femei destul de înaintate în vârstă, tare abătută şi al cărei corp era încovoiat în două. Această femeie era, de multă vreme, tiranizată de frică, şi viaţa ei pierduse orice bucurie. Iisus a coborât de pe estradă, s-a apropiat de ea, a atins pe umăr corpul ei curbat şi i-a zis: „Femeie, măcar de-ai vrea să crezi, ai putea fi în întregime eliberată de spiritul tău de infirmitate. Şi această femeie, care era îndoită şi legată de peste optsprezece ani de crize de frică, a crezut în cuvintele Maestrului; ea s-a ridicat numaidecât în virtutea credinţei sale. Văzând că el îi dăduse puterea de a se ţine dreaptă, ea şi-a ridicat vocea şi l-a slăvit pe Dumnezeu.

(1836.1) 167:3.2 Infirmitatea acestei femei era în întregime mentală; îndoitura corpului său provenea din mintea sa deprimată. Cu toate acestea, publicul a crezut că Iisus vindecase o veritabilă infirmitate fizică. Adunarea din Filadelfia primea favorabil învăţăturile lui Iisus, dar conducătorul sinagogii era un fariseu ostil. El împărtăşea opinia adunării că Iisus vindecase o boală fizică şi a fost indignat că Iisus s-a încumetat să facă aşa ceva în ziua de sabat. El s-a ridicat deci în faţa adunării şi a zis: „Nu-s oare şase zile în care oamenii să-şi facă toată munca lor? Veniţi aşadar ca să fiţi vindecaţi în timpul zilelor lucrătoare, dar nu în ziua de sabat.

(1836.2) 167:3.3 După ce neprietenosul conducător grăise astfel, Iisus a urcat pe estradă şi a zis: „De ce joci un rol de ipocrit? Fiecare dintre voi, în ziua de sabat, nu-şi dezleagă el boul din grajd a-l duce să-l adape? Dacă această faptă bună este licită în ziua de sabat, această femeie, o fiică de-a lui Avraam pe care răul a încovoiat-o vreme de peste optsprezece ani, n-ar trebui oare eliberată din această robie şi condusă să se adape la apele libertăţii şi ale vieţii, chiar şi în această zi de sabat? Cât timp femeia continua să-l slăvească pe Dumnezeu, adunarea s-a bucurat laolaltă cu ea de vindecarea ei, iar critica a fost făcută de ruşine.

(1836.3) 167:3.4 Ca urmare a criticării publice a lui Iisus în această zi de sabat, conducătorul sinagogii a fost destituit şi înlocuit de un discipol al lui Iisus.

(1836.4) 167:3.5 Iisus le elibera frecvent pe aceste victime ale fricii de spiritul lor de infirmitate, de depresiunea lor mintală şi de aservirea lor temei. Dar populaţia credea că toate aceste suferinţe erau sau infirmităţi fizice, sau posedări de spirite rele.

(1836.5) 167:3.6 Iisus a propovăduit din nou în sinagogă duminică, şi, în acea zi la amiază, numeroşi credincioşi au fost botezaţi de Abner în râul care curgea în sudul oraşului. În dimineaţa zilei următoare, Iisus şi cei zece apostoli ar fi plecat înapoi către Pella dacă unul dintre mesagerii lui David n-ar fi sosit, aducându-i lui Iisus un mesaj urgent din partea prietenilor lui Bethania de lângă Ierusalim.

4. Mesajul din Betania

(1836.6) 167:4.1 Foarte târziu în seara de duminică, 26 februarie, a sosit la Filadelfia un curier din Bethania, aducând un mesaj de la Marta şi Maria care spunea: „Doamne, cel pe care îl iubeşti este foarte bolnav. Acest mesaj a ajuns la Iisus la sfârşitul convorbirii de seară, chiar în momentul în care el îşi lua la rămas bun de la apostoli pentru noaptea aceea. Mai întâi Iisus n-a răspuns nimic. S-a produs atunci unul dintre acele ciudate intermedii, un timp în care el părea să fie în comunicare cu ceva exterior lui, situat dincolo de el. Apoi el şi-a ridicat ochii şi s-a adresat mesagerului în aşa fel încât apostolii să-l poată auzi spunând: „Această boală nu duce realmente la moarte. Nu puneţi la îndoială că ea poate fi folosită pentru a-l preamări pe Dumnezeu şi pentru a-l exalta pe Fiu.”

(1837.1) 167:4.2 Lui Iisus îi erau tare dragi Marta, Maria şi fratele lor Lazăr. Avea pentru ei o dragoste ferventă. Primul său gând uman a fost acela de a merge imediat în ajutorul lor, dar în minte sa combinată i-a venit o altă idee. El aproape că renunţase la speranţa de a-i mai vedea pe liderii iudei din Ierusalim acceptând într-o bună zi împărăţia, dar el îşi iubea întotdeauna poporul, şi acum se contura pentru el un plan care ar da, scribilor şi fariseilor din Ierusalim, o şansă mai mult de a accepta învăţăturile sale. El a decis, dacă tatăl său voia, să facă, din acest ultim apel la Ierusalim, manifestarea exterioară cea mai profundă şi cea mai stupefiantă din cariera sa terestră. Iudeii rămâneau ataşaţi de ideea unui eliberator care face minuni. Şi cu toate că Iisus refuza să se coboare la minuni materiale sau să facă demonstraţii temporare de putere politică, el a cerut totuşi, de data asta, consimţământul Tatălui pentru a manifesta puterea nedemonstrată încă asupra vieţii şi morţii.

(1837.2) 167:4.3 Iudeii aveau obiceiul de a-şi îngropa morţii în ziua decesului lor, ceea ce era o practică necesară într-un climat atât de cald. Se întâmpla adesea că ei puneau în mormânt un individ aflat doar într-o stare de comă, astfel încât, la scurgerea a două zile, sau chiar trei, acest pseudo-mort ieşea din mormânt. După credinţele iudeilor, spiritul sau sufletul putea să zăbovească lângă corp vreme de două sau trei zile, dar nu rămânea niciodată după a treia zi; descompunerea era foarte avansată în cea de-a patra zi, şi nimeni nu revenea niciodată din mormânt după acest interval de timp. De aceea Iisus a mai rămas două zile pline în Filadelfia înainte de a se pregăti să plece către Bethania.

(1837.3) 167:4.4 Prin urmare, miercuri dimineaţa devreme, el le-a zis apostolilor: „Să fim îndată gata să mai plecăm o dată în Iudeea. După ce l-au auzit pe Maestrul lor zicând aceasta, apostolii s-au retras mai încolo câtăva vreme pentru a se sfătui între ei. Iacob a luat conducerea dezbaterilor, şi apostolii au fost toţi de acord că era curată nebunie să-l lase pe Iisus să se întoarcă iarăşi în Iudeea. Ei au revenit ca un singur om şi i-au împărtăşit lui Iisus părerea lor. Iacob a Zis: „Maestre, ai fost în Ierusalim cu câteva săptămâni în urmă, şi conducătorii ţi-au căutat moartea, în vreme ce poporul era gata să te omoare cu pietre. În momentul acela, le-ai dat oamenilor aceia şansa de a primi adevărul, şi noi nu vom îngădui ca tu să te mai duci în Iudeea.”

(1837.4) 167:4.5 Atunci Iisus a zis: „Oare nu înţelegeţi că fiecare zi are doisprezece ore în timpul cărora îţi poţi face treaba în siguranţă? Dacă un om merge ziua, el nu se împiedică, având în vedere că are lumină. Dacă umblă noaptea, el riscă să se împiedice, căci este fără lumină. Atâta timp cât durează ziua mea, eu nu mă tem să intru în Iudeea. Aş vrea să înfăptuiesc încă o puternică lucrare pentru aceşti iudei. Aş vrea să le mai dau o şansă de a crede, chiar şi în condiţiile care le convin – glorie exterioară şi manifestare vizibilă de putere a Tatălui şi de iubire a Fiului. În plus, n-aţi înţeles voi că fratele nostru Lazăr a adormit şi că aş vrea să mă duc să-l trezesc din somnul acesta!”

(1837.5) 167:4.6 Atunci, unul dintre apostoli a zis: „Maestre, dacă Lazăr a adormit, este tot atât de sigur că se va reface.” Pe vremea aceea, iudeii aveau obiceiul de a vorbi de moarte ca despre o formă de somn, dar apostolii n-au înţeles că Iisus voia să zică că Lazăr părăsise lumea aceasta. Maestrul a explicat deci limpede: „Lazăr este mort. În interesul vostru, şi chiar dacă aceasta nu are cum să-i salveze pe ceilalţi, eu sunt bucuros de a nu mă fi găsit acolo, pentru ca voi să aveţi acum un nou motiv de a crede în mine. Voi o să fiţi martori la un eveniment care ar trebui să vă întărească pe toţi în pregătirea zilei în care îmi voi lua rămas bun de la voi pentru a mă duce la Tatăl meu.”

(1838.1) 167:4.7 În faţa imposibilităţii de a-l convinge pe Iisus de a se abţine să meargă în Iudeea, şi şovăiala unora dintre apostoli de a-l însoţi. Toma s-a adresat tovarăşilor lui zicând: „Noi ne-am exprimat temerile noastre Maestrului, dar el a decis să meargă în Bethania. Sunt convins că aceasta înseamnă sfârşitul; are să fie cu siguranţă omorât. Dar, dacă asta este alegerea Maestrului, să ne conducem ca nişte oameni bravi; să mergem şi noi ca să murim cu el.” Ca întotdeauna, în chestiunile care necesită un curaj deliberat şi susţinut, Toma a fost reazemul celor doisprezece apostoli.

5. Pe drumul către Betania

(1838.2) 167:5.1 O companie de aproape cinci sute de prieteni şi de duşmani l-a urmat pe Iisus pe drumul Iudeei. Miercuri, la ora mesei de prânz, el le-a făcut, apostolilor săi şi acestui grup de însoţitori, o expunere despre „Condiţiile Salvării”, şi, la sfârşitul acestei lecţii, el a povestit parabola fariseului şi a publicanului (un perceptor de taxe). Iisus a zis: „Voi vedeţi astfel că Tatăl dăruie salvarea copiilor oamenilor şi că această salvare este un dar gratuit tuturor celor care au credinţa de a accepta filiaţia în familia divină. Omul nu poate face nimic pentru a câştiga această salvare. Ostenelile fariseismului nu pot cumpăra favoarea lui Dumnezeu, şi lungile rugăciuni în public nu vor compensa lipsa de credinţă vie din inima lor. Pe oameni îi puteţi înşela prin serviciile voastre exterioare, dar Dumnezeu scrutează sufletul vostru. Ceea ce vă zic este bine ilustrat de pilda celor doi oameni, un fariseu şi un publican, care merg la templu ca să se roage. Fariseul stă în picioare şi se roagă în sinea sa: ‚O, Dumnezeule, îţi aduc mulţumiri că nu mă asemăn cu restul oamenilor, care sunt hoţi, ignoranţi, nedrepţi şi adulterini, şi nici chiar cu acest publican. Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuiala din tot ceea ce dobândesc.’ În schimb, publicanul stătea mai încolo şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii la cer; el s-a bătut cu pumnii în piept spunând: ‚O, Dumnezeule, fii milostiv cu un păcătos ca mine.’ Eu vă zic însă că publicanul este acela care se va înapoia acasă cu aprobarea lui Dumnezeu, mai degrabă decât fariseul, căci oricine se înalţă va fi umilit şi oricine se umileşte va fi înălţat.”

(1838.3) 167:5.2 În seara aceea, în Ierihon, fariseii ostili au căutat să-l prindă pe Iisus în cursă incitându-l să discute despre căsătorie şi divorţ, aşa cum făcuseră semenii lor mai demult în Galileea. Dar Maestrul a evitat cu iscusinţă să se lase antrenat într-o opoziţie cu legile lor privitoare la divorţ. Tot aşa cum publicanul şi fariseul ilustrau buna şi reaua religie, practicile lor de divorţ stabileau un contrast între mai bunele legi matrimoniale ale codului iudaic şi ruşinoasa delăsare cu care fariseii interpretau regulile divorţului formulate de Moise. Fariseii se judecau ei înşişi după criteriul cel mai de jos; publicanii se puneau în acord cu idealul cel mai elevat. Pentru farisei, devoţiunea era un mijloc de a ajunge la inactivitatea justificată şi la asigurarea unei false securităţi spirituale. Pentru publicani, devoţiunea era un mijloc de a împrospăta sufletul lor pentru ca el să înţeleagă necesitatea de a se căi, de a se spovedi şi de a accepta prin credinţă o iertare milostivă. Fariseii căutau justiţia, iar publicanii, îndurarea Legea universului este: Cereţi, şi veţi primi; căutaţi şi veţi găsi.

(1838.4) 167:5.3 Cu toate că Iisus a refuzat să se lase antrenat într-o controversă cu fariseii cu privire la divorţ, el a proclamat o învăţătură pozitivă de idealuri superioare privitoare la căsătorie. El a exaltat căsătoria ca fiind relaţia umană cea mai ideală şi cea mai elevată. Tot aşa, el a marcat puternica sa dezaprobare pentru practica desfrânată şi injustă a divorţului la iudeii din Ierusalim, care, la vremea aceea, permitea unui om să divorţeze pentru motivele cele mai futile. Era de ajuns ca cel interesat să-şi acuze soţia de a fi o rea gospodină sau de a întreţine prost casa, sau pur şi simplu pentru că s-a îndrăgostit de o femeie mai frumoasă.

(1839.1) 167:5.4 Fariseii merseseră până la a propovădui că acest gen de divorţ facil era un privilegiu special acordat poporului iudeu, cu deosebire fariseilor. Astfel, în vreme ce Iisus refuza să facă declaraţii despre căsătorie şi divorţ, el a condamnat cu severitate aceste ruşinoase caricaturi ale relaţiilor maritale şi a făcut să reiasă injustiţia lor vizavi de femei şi de copii. Niciodată n-a sancţionat nici o practică de divorţ care să dea bărbatului un avantaj asupra femeii; Maestrul n-a aprobat decât învăţăturile care acordă femeilor egalitate cu bărbaţii.

(1839.2) 167:5.5 Cu toate că Iisus n-a oferit reguli noi privitoare la căsătorie şi la divorţ, el i-a îndemnat pe iudei să se conformeze propriilor lor legi şi propriilor lor învăţături cele mai elevate. El s-a sprijinit constant pe Scripturi în efortul lor de a ameliora practicile lor potrivit acestei tendinţe sociale. Susţinând totodată astfel conceptele ideale şi superioare ale căsătoriei, Iisus a evitat cu abilitate conflictul cu interlocutorii săi în legătură cu practicile sociale aşa cum sunt ele reprezentate fie în legile lor scrise, fie de către privilegiile lor de divorţ la care ţineau atât de mult.

(1839.3) 167:5.6 Le-a fost foarte dificil apostolilor să înţeleagă reticenţa Maestrului de a face declaraţii pozitive cu privire la problemele ştiinţifice, sociale, economice şi politice. Ei nu realizează întru totul că misiunea sa terestră privea exclusiv revelarea adevărurilor spirituale şi religioase.

(1839.4) 167:5.7 Seara târziu, după ce Iisus a vorbit despre căsătorie şi despre divorţ, apostolii lui i-au pus, în particular, numeroase întrebări suplimentare. Răspunsurile lui la iscodirile lor au eliberat mintea lor de multe dintre concepţiile false. La sfârşitul acestei convorbiri, Iisus a zis: „Căsătoria este onorabilă şi trebuie să fie dorită de toţi oamenii. Faptul că Fiul omului îşi continuă, singur, misiunea sa terestră nu aduce nici o atingere caracterului dezirabil al căsătoriei. Voia Tatălui este cea care acţionează astfel, dar acelaşi Tată a ordonat crearea masculilor şi femelelor; Dumnezeu vrea ca bărbaţii şi femeile să-şi găsească slujirea lor cea mai elevată şi bucuria corespondentă în stabilirea de cămine pentru a primi şi creşte copii, pentru crearea cărora aceşti părinţi devin coasociaţi Creatorilor cerului şi ai pământului. De aceea omul îi va părăsi pe tatăl şi mama lui pentru a se lega de soţia sa, şi cei doi vor fi doar una.”

(1839.5) 167:5.8 În felul acesta, Iisus a uşurat mintea apostolilor de un mare număr de griji în legătură cu căsătoria şi a clarificat numeroase neînţelegeri privitoare la divorţ. În acelaşi timp, el a contribuit foarte mult la exaltarea idealurilor lor de uniune socială, şi a sporit respectul lor pentru femei, pentru copii şi pentru cămin.

6. Binecuvântarea copilaşului

(1839.6) 167:6.1 Mesajul de seară al lui Iisus asupra căsătoriei şi asupra caracterului sacru al copiilor s-a răspândit în tot Ierihonul, astfel încât, în dimineaţa următoare, cu mult înainte ca Iisus şi apostolii lui să fie gata de plecare, şi chiar şi înainte de ora micului dejun, un mare număr de mame s-au adunat aproape de adăpostul lui Iisus, ducându-şi copiii în braţe sau ţinându-i de mână, şi dorind ca el să-i binecuvânteze pe cei mici. Când apostolii au ieşit şi au văzut această adunare de mame cu copiii lor, ei au încercat să le trimită de acolo, dar aceste femei au refuzat să plece înainte ca Maestrul să-şi fi pus mâinile pe copiii lor şi să-i fi binecuvântat. Când apostolii le-au certat zgomotos pe aceste mame, Iisus, auzind zarva iscată, a ieşit şi i-a mustrat cu indignare zicând: „Îngăduiţi copilaşilor să vină la mine; nu le interziceţi asta, căci împărăţia cerurilor este compusa din cei asemeni lor. În adevăr, în adevăr, vă zic, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş nu va putea intra acolo pentru a atinge deplina statură a umanităţii sale spirituale.”

(1840.1) 167:6.2 După ce a vorbit astfel cu apostolii săi, Iisus i-a primit pe toţi copiii şi şi-a pus mâinile pe ei, adresând totodată cuvinte de încurajare şi de speranţă mamelor lor.

(1840.2) 167:6.3 Iisus vorbea adesea apostolilor săi de casele cereşti şi le propovăduia că copiii aflaţi în evoluţie ai lui Dumnezeu trebuie să crească acolo spiritualmente, aşa cum copiii cresc fizic pe această lume. Lucrurile sacre par adesea banale; astfel, în ziua aceasta, copiii aceştia şi mamele lor nu îşi dădeau seama că inteligenţele Nebadonului îi observau pe copiii Ierihonului jucându-se cu Creatorul unui univers.

(1840.3) 167:6.4 Statutul de femei din Palestina a fost foarte mult ameliorat de învăţătura lui Iisus. La fel ar fi fost în toată lumea dacă discipolii săi nu s-ar fi îndepărtat atâta de mult de ceea ce Maestrul lor se ostenise atâta să îi înveţe.

(1840.4) 167:6.5 Tot în Ierihon a fost că, în cursul unei discuţii despre formarea religioasă precoce a copiilor şi a obiceiurilor de adorare divină, Iisus a insuflat apostolilor săi marea valoare a frumuseţii ca influenţă care îndeamnă la adorare, în special la copii. Prin preceptele sale şi prin îndemnul său, Maestrul a propovăduit valoarea adorării Creatorului în mijlocul peisajelor naturale ale creaţiei. El prefera să comunice cu Tatăl ceresc dintre arbori şi dintre umilele creaturi ale lumii naturale. El găsea plăcere în contemplarea Tatălui prin spectacolul inspirator al tărâmurilor înstelate ale Fiilor Creatori.

(1840.5) 167:6.6 Când nu este posibil să-l adore pe Dumnezeu din tabernaculele naturii, oamenii ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a-şi rezerva case ale frumuseţii, sanctuare de o simplicitate atrăgătoare şi artistic împodobite, cu scopul de a trezi simţămintele omeneşti cele mai elevate asociate cu abordarea intelectuală a comuniunii spirituale cu Dumnezeu. Adevărul, frumuseţea şi sfinţenia aduc un ajutor puternic şi eficient veritabilei adorări. Comuniunea spirituală nu este încurajată numai printr-o ornamentare masivă şi prin excesele de decorare ale unei arte umane complicate şi fastuoase. Frumuseţea este cea mai religioasă atunci când este cea mai simplă şi cea mai apropiată de natură. Ce păcat că copilaşii au primul lor contact cu conceptele venerării publice în sălile reci şi goale atât de lipsite de atracţia frumuseţii şi care inspiră atât de puţină bună dispoziţie şi sfinţenie! Ar trebui ca iniţierea copilului în adorare să aibă loc în peisajele naturii, şi ca, mai târziu, să-i însoţească pe părinţii lui în edificiile publice ale adunărilor religioase care au cel puţin tot atâta atracţie materială şi frumuseţe artistică ca şi casa în care îşi are domiciliul obişnuit.

7. Discuţia despre îngeri

(1840.6) 167:7.1 În vreme ce grupul apostolic urca dealurile de la Ierihon către Bethania, Nataniel a mers aproape tot timpul alături de Iisus; discuţia lor asupra raporturilor copiilor cu împărăţia cerurilor i-a condus indirect la studierea slujirii din partea îngerilor. Nataniel a sfârşit prin a-i pune Maestrului următoarea întrebare: „Văzând că marele preot este un saducheu, şi dat fiind că saducheii nu credeau în îngeri, ce să propovăduim noi poporului cu privire la ajutoarele cereşti?” Atunci, Iisus a dat, între altele, următoarele indicaţii:

(1841.1) 167:7.2 ”Oştirile de îngeri formează un ordin separat de fiinţe create. Ei sunt în întregime diferiţi de ordinul material al creaturilor muritoare şi activează ca un grup distinct de inteligenţe ale universului. Îngerii nu aparţin grupului de creaturi denumite ‚Fii lui Dumnezeu’ în Scripturi. Ei nu sunt nici spiritele preamărite ale muritorilor care şi-au continuat progresul prin lumile elevate ale palatelor. Îngerii sunt o creaţie directă, şi nu se reproduc. Multitudinea de îngeri nu are decât o înrudire spirituală cu rasa umană. În timp ce omul progresează pe calea sa către Tatăl din Paradis, el trece, la un moment dat, printr-un stadiu analog cu starea îngerilor, dar omul muritor nu devine niciodată un înger.

(1841.2) 167:7.3 ”Spre deosebire de oameni, îngerii nu mor niciodată. Ei sunt nemuritori, dacă nu cumva se pomenesc implicaţi în păcat, cum au făcut-o unii prin înşelăciunile lui Lucifer. Îngerii sunt slujitorii spirituali din cer şi nu sunt nici infinit de înţelepţi, nici atotputernici; dar toţi îngerii loiali sunt cu adevărat curaţi şi sfinţi.

(1841.3) 167:7.4 ”Şi nu vă mai amintiţi oare că v-am mai spus o dată înainte că, dacă ochii voştri spirituali ar fi unşi, aţi vedea atunci cerurile deschise şi i-aţi zări pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând? Cu ajutorul îngerilor poate o lume să fie menţinută în contact cu celelalte, căci nu v-am mai spus eu de multe ori că eu mai am şi alte oi care nu aparţin acestei stâne? Aceşti îngeri nu sunt iscoade ale lumii spirituale care vă supraveghează şi merg apoi să-i spună Tatălui de gândurile din inima voastră, şi îi fac un raport asupra faptelor trupului. Tatăl n-are nevoie de soiul acesta de servicii, din moment ce propriul lui spirit trăieşte în voi. Însă aceste spirite îngereşti servesc la ţinerea la curent a unei părţi din creaţia celestă cu faptele făcute în alte părţi îndepărtate ale universului. Un mare număr de îngeri sunt afectaţi slujirii raselor umane, lucrând totodată în guvernul Tatălui şi în universurile Fiilor. Când v-am învăţat că mulţi dintre aceşti serafimi erau spirite tutelare, eu nu vorbeam nici la figurat, nici poetic. Toate acestea sunt adevărate, independent de dificultatea voastră de a înţelege aceste chestiuni.

(1841.4) 167:7.5 ”Mulţi dintre aceşti îngeri lucrează la salvarea oamenilor; nu v-am vorbit oare de bucuria serafică când un suflet decide să abandoneze păcatul şi să înceapă căutarea lui Dumnezeu? Eu v-am vorbit chiar şi de bucuria din prezenţa îngerilor cerului datorită unui singur suflet care se căieşte; aceasta denota existenţa altor categorii superioare de fiinţe cereşti care se ocupă şi ele de bunăstarea spirituală şi de progresul divin al omului muritor.

(1841.5) 167:7.6 ”Aceşti îngeri se ocupă deopotrivă de mult de mijloacele prin care spiritul oamenilor este eliberat din tabernacolele cărnii şi sufletul lor escortat în lumile celeste de palate. Îngerii sunt fidele călăuze celeste ale sufletului oamenilor pe perioada neexplorată şi imprecisă care intervine între moartea fizică şi viaţa nouă din lăcaşurile spiritului.”

(1841.6) 167:7.7 Iisus ar fi discutat şi mai mult cu Nataniel despre ajutorul îngerilor dacă n-ar fi fost întrerupt de apropierea Martei. Ea fusese informată că Maestrul se apropia de Bethania de prietenii ei care îl văzuseră urcând dealurile din est, şi acum ea se grăbea să-l întâmpine.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Ultimul turneu în Pereea de Nord

 Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Ultimul turneu în Pereea de  Nord

  1. Fariseii la Ragara

  2. Cei zece leproşi

  3. Predica din Geresa

  4. O lecţie despre accidente

  5. Congregaţia de la Filadelfia

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online 

Capitolul 166

Ultimul turneu în Pereea de nord

(1825.1) 166:0.1 DE PE 11 până pe 20 februarie, Iisus şi cei doisprezece au făcut un tur, în Pereea de nord, în toate oraşele în care activau asociaţii lui Abner şi femeile corpului evanghelic, ei au aflat că aceşti mesageri ai evangheliei se descurcau bine, şi Iisus a atras, în repetate rânduri, atenţia apostolilor asupra faptului că se putea răspândi evanghelia împărăţiei fără acompaniamentul miracolelor sau al minunilor.

(1825.2) 166:0.2 Toată această misiune de trei luni în Pereea a fost îndeplinită cu succes şi cu doar puţin ajutor din partea celor doisprezece apostoli. Din momentul acela, evanghelia a reflectat mai mult învăţăturile lui Iisus decât personalitatea sa. Dar discipolii lui n-au urmat mult timp instrucţiunile sale; de fapt, la puţină vreme după moartea şi reînvierea lui Iisus, ei s-au îndepărtat de învăţăturile lui şi au început să construiască Biserica primitivă în jurul conceptelor miraculoase şi ale amintirilor preamărite ale personalităţii sale atât divine, cât şi umane.

1. Fariseii la Ragara

(1825.3) 166:1.1 Pe 18 februarie, în ziua de sabat, Iisus se afla în Ragaba, unde trăia un fariseu bogat pe nume Nataniel. Un mare număr de alţi farisei îl urmau pe Iisus şi pe cei doisprezece în turneul din ţară. Nataniel a pregătit deci, pentru această dimineaţă de sabat, un mic dejun pentru toţi, vreo douăzeci de persoane, şi l-a invitat pe Iisus ca gazdă de onoare.

(1825.4) 166:1.2 În momentul în care Iisus a sosit la acest mic dejun, marea parte a fariseilor, precum şi doi sau trei jurişti, erau deja acolo, aşezaţi la masă. Maestrul a luat îndată loc la stânga lui Nataniel fără a trece pe la vasele de apă pentru a se spăla pe mâini. Mulţi dintre farisei, şi mai ales aceia care erau în favoarea învăţăturilor lui Iisus, ştiau că el îşi spăla mâinile numai din raţiuni de igienă şi că detesta aceste rituri pur ceremoniale; ei n-au fost deci surprinşi să-l vadă aşezându-se direct la masă fără a se fi spălat de două ori pe mâini. Dar Nataniel a fost şocat de faptul că Maestrul nu se conformase strictelor exigenţe ale practicilor fariseice. De altfel Iisus nu-şi spăla mâinile, aşa cum o făceau fariseii, nici la sfârşitul fiecărei serviri a unui nou fel de mâncare, nici la sfârşitul mesei.

(1825.5) 166:1.3 După ce Nataniel şuşotise îndelung cu un fariseu necuviincios aşezat în dreapta sa, şi după ce invitaţii aşezaţi în faţa Maestrului au ridicat, de mai multe ori, sprâncenele în semn de dezaprobare şi au strâmbat din buze cu sarcasm, Iisus a sfârşit prin a spune: „Credeam că mă invitaserăţi în casa asta pentru a rupe pâinea cu voi, şi poate pentru a-mi pune întrebări privitoare la proclamarea unei noi evanghelii a împărăţiei lui Dumnezeu. Dar eu văd că m-aţi adus aici pentru a asista la o etalare de devoţiune ceremonială faţă de fariseismul vostru. Acum că aţi făcut-o, ce aveţi să-i oferiţi invitatului vostru de onoare cu această ocazie?”

(1826.1) 166:1.4 După ce Maestrul a vorbit astfel, ei şi-au coborât ochii privind masa şi nemaizicând nimic. Neluând nimeni cuvântul, Iisus a continuat: „Mulţi dintre voi fariseii prezenţi sunteţi aici cu mine ca prieteni, şi unii sunt chiar şi discipolii mei, dar majoritatea fariseilor persistă să refuze să vadă lumina şi să recunoască adevărul, chiar şi când lucrarea evangheliei le este prezentată cu mare putere. Cu ce grijă curăţaţi exteriorul cupelor şi al farfuriilor, în vreme ce recipientele de hrană spirituală sunt murdare şi pătate! Voi aveţi grijă să vă daţi o înfăţişare pioasă şi sfântă înaintea poporului, dar interiorul sufletului vă este plin de fariseism, de lăcomie, de pretenţii şi de tot felul de perversităţi spirituale. Conducătorii voştri îndrăznesc până şi să comploteze şi să facă planuri pentru asasinarea Fiului Omului. Nesocotiţilor, nu înţelegeţi oare că Dumnezeul din cer priveşte motivele lăuntrice ale sufletului vostru precum şi simulacrele voastre exterioare şi pioasele voastre profesiuni de credinţă? Să nu credeţi că dând de pomană şi plătind dijma veţi fi curăţaţi de injustiţia voastră şi capabili de a vă prezenta curaţi în faţa Judecătorului tuturor oamenilor. Nenorocire vouă, fariseilor, care aţi persistat să respingeţi lumina vieţii! Plătiţi cu meticulozitate dijma şi faceţi pomeni cu ostentaţie, dar nesocotiţi cu bună ştiinţă chemarea lui Dumnezeu şi respingeţi revelaţia iubirii lui. Aveţi dreptate să acordaţi atenţie îndatoririlor voastre minore, dar nu trebuie să fi neglijat aceste exigenţe majore. Nenorocire tuturor celor care fug de justiţie, dispreţuiesc îndurarea, şi resping adevărul! Nenorocire tuturor celor care nu iau în seamă revelaţia Tatălui, în timp ce caută locurile de onoare în sinagogă şi doresc cu ardoare ploconelile măgulitoare de prin pieţe!”

(1826.2) 166:1.5 În timp ce Iisus era pe punctul de a se ridica ca să plece, unul dintre legiştii aşezaţi la masă l-au întrebat: „Maestre, într-unele dintre declaraţiile tale, tu ne faci reproşuri şi nouă. Oare nu este nimic bun la scribi, la farisei şi la oamenii legii?” Iisus s-a ridicat şi i-a răspuns juristului: „Ca şi fariseii, vouă vă place să ocupaţi primele locuri la ospeţe şi să purtaţi robe lungi, în vreme ce puneţi pe umerii oamenilor poveri grele, care se ostenesc purtându-le. Şi când sufletele oamenilor se clatină sub aceste poveri grele, voi nu ridicaţi nici măcar un deget să le ridicaţi. Nenorocire vouă, care găsiţi cele mai mari desfătări ale voastre în clădire de morminte pentru profeţii pe care părinţii voştri i-au omorât! Consimţământul vostru la faptele părinţilor voştri este făcut manifest, în sensul că voi plănuiţi acum să-i omorâţi pe cei care vin, astăzi, ca să facă aceleaşi lucruri ca şi profeţii la vremea lor. Să proclame dreptatea lui Dumnezeu şi să reveleze îndurarea Tatălui ceresc. Dar, dintre toate generaţiile trecute, acestei generaţii depravate şi fariseice i se va cere înapoi sângele profeţilor şi al apostolilor. Nenorocire vouă tuturor, jurişti care aţi luat cheia cunoaşterii oamenilor de rând! Voi înşivă refuzaţi să intraţi pe calea adevărului şi, în acelaşi timp, aţi vrea să le puneţi piedică celor care caută să intre acolo. Dar nu puteţi închide în felul acesta porţile împărăţiei cerurilor; noi le-am deschis tuturor celor care au atâta credinţă cât să pată intra. Aceste porţi ale îndurării nu vor fi închise de prejudecăţile şi de aroganţa falşilor învăţători şi a păstorilor necinstiţi care seamănă cu mormintele albe; în exterior ele par magnifice, dar în interior sunt pline de oseminte şi de tot felul de impurităţi spirituale.”

(1826.3) 166:1.6 Când Iisus a terminat de vorbit la masa lui Nataniel, el a ieşit din casă fără a fi gustat din mâncare. Dintre fariseii care auziseră cuvintele acestea, unii au crezut in învăţătura sa şi au intrat în împărăţie, dar cei mai mulţi dintre ei au stăruit pe calea întunericului, devenind cu atât mai hotărâţi să-l pândească pentru a surprinde cuvintele sale susceptibile să servească la arestarea şi judecarea lui de sinedriul din Ierusalim.

(1827.1) 166:1.7 Nu erau decât trei lucruri cărora fariseii le acordau o atenţie deosebită:

(1827.2) 166:1.8 1. Sa aplice cu stricteţe dijma.

(1827.3) 166:1.9 2. Să respecte cu scrupulozitate regulile de purificare.

(1827.4) 166:1.10 3. Să evite să se asocieze cu toţi cei care nu erau farisei.

(1827.5) 166:1.11 În momentul acesta, Iisus căuta să scoată la iveală sterilitatea spirituală a primelor două practici. Cât despre remarcile menite să îi mustre pe farisei pentru refuzul lor de a întreţine relaţii sociale cu cei care nu erau farisei, el le-a rezervat pentru o altă ocazie în care v-a cina din nou cu mulţi dintre aceşti aceiaşi comeseni.

2. Cei zece leproşi

(1827.6) 166:2.1 În ziua următoare, Iisus s-a dus cu cei doisprezece la Amatus, lângă graniţa cu Samara. Apropiindu-se de oraş, ei au întâlnit un grup de zece leproşi care şedeau în vecinătate, şi din care unul era samaritean, iar ceilalţi nouă, iudei. În mod obişnuit, aceşti iudei s-ar fi abţinut de la orice asociere sau de la orice contact cu acest samaritean, dar durerea lor comună era mai mult decât suficientă pentru a triumfa asupra tuturor prejudecăţilor religioase. Ei auziseră vorbindu-se mult despre Iisus şi de primele sale vindecări miraculoase; în plus, cei şaptezeci căpătaseră obiceiul de a anunţa momentul probabil al sosirii lui Iisus atunci când Maestrul făcea vreun tur împreună cu cei doisprezece. Cei zece leproşi fuseseră deci informaţi că era de aşteptat ca Maestrul să apară prin vecinătate pe la ora aceasta; prin urmare, ei se postaseră acolo, în suburbiile oraşului, cu speranţa de a atrage atenţia sa şi de a cere să fie tămăduiţi. Când leproşii l-au văzut pe Iisus sosind, ei n-au îndrăznit să se apropie de el şi au rămas la distanţă strigând: „Maestre, ai milă de noi. Curăţă-ne de răul nostru. Vindecă-ne aşa cum ai mai vindecat şi pe alţii.”

(1827.7) 166:2.2 Iisus tocmai explicase celor doisprezece pentru ce gentilii din Pereea şi iudeii cei mai puţin ortodocşi erau mai dispuşi decât iudeii din Iudeea (mai ortodocşi şi mai legaţi de tradiţie) să creadă în evanghelia predicată de cei şaptezeci. Ei atrăseseră atenţia asupra faptului că mesajul lor fusese mai uşor primit de gentili, şi chiar şi de samariteni. Dar cei doisprezece apostoli nu erau încă pregătiţi să nutrească sentimente de prietenie faţă de samariteni, dispreţuiţi din vremuri atât de îndepărtate.

(1827.8) 166:2.3 În consecinţă, când Simon Zelotul l-a remarcat pe samaritean printre leproşi, l-a îndemnat pe Maestru să-şi continue neabătut drumul său către oraş, fără a pierde nici măcar o clipa ca să se salute cu ei. Iisus i-a zis lui Simon: „Dar dacă samariteanul îl iubeşte pe Dumnezeu tot atâta cât iudeii? Putem noi să-i judecăm noi pe semenii noştri? Cine poate spune? Dacă îi vom face sănătoşi pe aceşti zece oameni, poate că samariteanul se va arăta chiar mai recunoscător decât iudeii. Eşti tu încredinţat de părerea ta, Simone?” Şi Simon răspunse iute: „Dacă îi vei tămădui, vei afla neîntârziat aceasta.” Iisus a replicat: „Aşa să fie Simon, tu vei cunoaşte curând adevărul despre recunoştinţa oamenilor şi despre dragostea milostivă a lui Dumnezeu.”

(1827.9) 166:2.4 Iisus s-a apropiat de leproşi şi a zis: „De vreţi să fiţi vindecaţi, mergeţi numaidecât să vă arătaţi preoţilor după cum a prescris legea lui Moise.” Şi, pe când mergeau într-acolo, au fost vindecaţi. Văzând că fusese vindecat, samariteanul s-a întors înapoi la Iisus şi s-a pornit să-l slăvească pe Dumnezeu cu voce tare. Când l-a găsit pe Maestru, a căzut în genunchi la picioarele sale şi i-a adus mulţumiri pentru purificarea lui. Ceilalţi nouă, iudeii, au descoperit şi ei însănătoşirea lor, însă şi-au urmat drumul pentru a se înfăţişa preoţilor.

(1828.1) 166:2.5 În timp ce samariteanul stătea îngenuncheat la picioarele lui Iisus, Maestrul şi-a plimbat privirea peste cei doisprezece, mai ales peste Simon Zelotul, şi a zis: „N-au fost oare zece purificaţi? Unde sunt atunci ceilalţi nouă, iudeii? Numai unul dintre toţi, străinul acesta, a revenit pentru a aduce glorie lui Dumnezeu.” Apoi i-a zis samariteanului: „Ridică-te şi mergi pe drumul tău; credinţa ta te-a vindecat.”

(1828.2) 166:2.6 Iisus i-a privit din nou pe apostolii săi în vreme ce străinul se îndepărta şi toţi apostolii s-au uitat la Iisus, afară de Simon Zelotul, care şi-a ţinut ochii aplecaţi. Cei doi n-au rostit nici un cuvânt; şi Iisus n-a vorbit nici el, căci ar fi fost inutil.

(1828.3) 166:2.7 Cei zece oameni credeau sincer că aveau lepră, dar numai patru fuseseră atinşi. Ceilalţi şase au fost vindecaţi de o boală de piele care fusese confundată cu lepra. Dar samariteanul era realmente bolnav de lepră.

(1828.4) 166:2.8 Iisus le-a ordonat celor doisprezece să nu zică nimic despre purificarea leproşilor. La intrarea în Amatus, el a atras atenţia: „Vedeţi cum copii din casă, chiar şi când sunt nesubordonaţi voinţei Tatălui lor, socotesc binecuvântările lor ca pe un drept? Ei consideră de puţină importanţă faptul de a neglija să aducă mulţumiri atunci când Tatăl le conferă tămăduirea, dar când străinii primesc daruri de la stăpânul casei, ei sunt plini de mirare şi constrânşi să aducă mulţumiri din recunoştinţă pentru lucrurile bune care le-au fost dăruite. Şi apostoli n-au mai avut nici acum nimic de răspuns la cuvintele Maestrului.

3. Predica din Geresa

(1828.5) 166:3.1 În timp ce Iisus şi cei doisprezece stăteau de vorbă cu mesagerii împărăţiei în Ghesa, unul dintre fariseii care credeau în el a pus următoarea întrebare: „Domnule, persoanele realmente salvate vor fi ele puţine sau numeroase?” şi Iisus a răspuns:

(1828.6) 166:3.2 ”Aţi fost învăţaţi că numai copiii lui Avraam vor fi salvaţi, că numai gentilii de adopţie pot spera salvarea. Scripturile relatează că, printre toate mulţimile exodului din Egipt, numai Caleb şi Ioşua au trăit pentru a intra pe pământul făgăduit. Unii dintre voi au tras concluzia că un număr relativ mic dintre cei care caută împărăţia cerurilor vor reuşi să pătrundă acolo.

(1828.7) 166:3.3 ”Voi mai aveţi şi alt dicton care conţine mult adevăr: calea care duce la viaţa veşnică este dreaptă şi îngustă, iar poarta care conduce la ea este la fel de îngustă, astfel încât, printre cei care caută salvarea, rari sunt cei ce izbutesc să intre pe această poartă. Voi aveţi, de asemenea, o învăţătură care zice că drumul care duce la pieire este larg, că tot aşa este şi intrarea ei, şi că mulţi sunt cei care aleg să urmeze calea aceasta. Acest proverb nu este lipsit de semnificaţie, dar eu declar că salvarea este în primul rând o chestiune de alegere personală. Chiar dacă poarta drumului vieţii este strâmtă, ea este îndeajuns de largă pentru a-i admite pe toţi cei care caută sincer să intre, căci eu sunt acea poartă. Fiul nu va refuza intrarea nici unui copil al universului care caută prin credinţă să-l găsească pe Tatăl său prin mijlocirea Fiului.

(1829.1) 166:3.4 ”Dar iată primejdia pentru toţi cei care ar vrea să-şi amâne intrarea în regat pentru a continua să caute plăcerile imaturităţii şi pentru a se deda satisfacţiilor egoismului. După ce a refuzat să intre în regat ca experienţă spirituală, poate că ei vor căuta să pătrundă acolo când gloria celui mai bun drum va fi revelată în epoca ce va veni. În consecinţă, aceia care au respins împărăţia atunci când am venit sub înfăţişarea omenirii, vor căuta să intre în el va fi revelat sub înfăţişarea divinităţii. Însă, atunci, voi zice tuturor acestor egoişti: Eu nu ştiu de unde veniţi. V-a fost dată şansa de a vă pregăti pentru această cetăţenie celestă, dar voi aţi refuzat toate ofertele de milostenie; voi aţi respins toate invitaţiile venite cât timp poarta era deschisă. Acum, vouă, care aţi refuzat salvarea, poarta vă este închisă. Ea nu este deschisă celor care ar vrea să intre în regat pentru a se proslăvi în mod egoist. Salvarea nu este pentru cei care nu-s gata să plătească preţul unei consacrări sincere facerii voii Tatălui meu. Dacă voi, în spiritul şi în sufletul vostru, v-aţi întors spatele împărăţiei Tatălui meu, este inutil de a vă ţine cu mintea şi cu trupul în faţa porţii şi de a ciocăni zicând: ‚Doamne, deschide-ne; am vrea şi noi să fim mari în regat.’ Atunci eu vă voi declara că voi nu aparţineţi stânei mele. Nu vă voi primi printre cei care au dus lupta bună a credinţei şi au câştigat răsplata slujirii dezinteresate a împărăţiei pe pământ. Când veţi zice: ‚Oare n-am băut şi n-am mâncat cu tine, şi n-ai propovăduit tu pe străzile noastre?’ Voi declara iarăşi că voi sunteţi străini spirituali, că noi n-am slujit împreună pe pământ în serviciul de milostenie al Tatălui şi că nu vă cunosc. Atunci Judecătorul întregului pământ va zice: ‚Duceţi-vă de aici, voi toţi care aţi găsit plăcere în lucrările nelegiuirii.’

(1829.2) 166:3.5 ”Cu toate acestea, să n-aveţi nici o teamă; oricine doreşte sincer să găsească viaţa eternă intrând în împărăţia lui Dumnezeu va obţine cu siguranţă salvarea eternă. Dar voi, care refuzaţi această salvare, îi veţi vedea într-o bună zi, pe profeţii seminţiei lui Avraam şezând în împărăţia proslăvită cu credincioşii din naţiunile păgâne pentru a împărtăşi pâinea vieţii şi a se răcori cu apa vieţii. Cei care vor pune astfel stăpânire pe regat cu putere spirituală şi prin asalturile perseverente ale credinţei vii vor veni din nord şi din sud, din orient şi din occident. Şi iată, mulţi dintre cei care erau primii vor fi ultimii, şi cei care erau ultimii vor fi de multe ori primii.”

(1829.3) 166:3.6 Această predică a fost într-adevăr, o versiune nouă şi insolită a vechiului proverb binecunoscut referitor la calea cea dreaptă şi îngustă.

(1829.4) 166:3.7 Apostolii şi mulţi dintre discipoli învăţau încetul cu încetul semnificaţia declaraţiei anterioare a lui Iisus: „Dacă nu sunteţi născuţi din nou, născuţi din spirit, voi nu puteţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.” Totuşi, pentru toţi cei ce au o inimă cinstită şi o credinţă sinceră, citatul care urmează va rămâne veşnic adevărat: „Iată, stau la poarta inimii oamenilor şi bat; dacă cineva vrea să-mi deschidă, voi intra, şi voi lua masa cu el şi-l voi hrăni cu pâinea vieţii; noi vom fi doar una în spirit şi nu vom avea decât un singur ţel; astfel noi vom fi întotdeauna fraţi în lunga şi fecunda sarcină de a căuta după Tatăl Paradisului. Deci, micul sau marele număr al celor care trebuie să fie salvaţi depinde de micul sau de marele număr al celor care ţin seama de invitaţia: „Eu sunt poarta, eu sunt calea nouă şi vie; cine vrea poate să intre şi să pornească în căutarea fără sfârşit, prin adevăr, a vieţii veşnice.”

(1829.5) 166:3.8 Chiar şi apostolii au fost incapabili de a înţelege pe deplin învăţătura Maestrului privitoare la necesitatea de a utiliza forţa spirituală pentru a-ţi croi o trecătoare prin toate rezistenţele materiale, şi pentru a înlătura toate obstacolele pământeşti care ar putea bloca calea înţelegerii valorilor spirituale, oricât ar fi de esenţiale, ale noii vieţi trăite în spirit şi ca fiii eliberaţi ai lui Dumnezeu.

4. O lecţie despre accidente

(1830.1) 166:4.1 În vreme ce majoritatea palestinienilor nu iau decât două mese pe zi, Iisus şi apostolii aveau obiceiul, când erau în deplasare, de a se opri la amiază pentru a se odihni şi a se reface. Într-una dintre aceste pauze de amiază, pe drumul Filadelfiei, Toma l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, după ce am auzit remarcile tale pe parcursul traseului din această dimineaţă, eu aş vrea să ştiu dacă fiinţele spirituale participă la producerea evenimentelor ciudate şi extraordinare în lumea materială; în plus, aş vrea să întreb dacă îngerii sau alte fiinţe spirituale sunt capabile să împiedice accidentele.

(1830.2) 166:4.2 Ca răspuns la întrebarea lui Toma, Iisus a zis: „N-am fost oare destul timp cu voi pentru ca voi să încetaţi să-mi mai puneţi astfel de întrebări? N-aţi observat că Fiul Omului trăieşte în unitate cu voi şi refuză cu persistenţă să folosească forţele celeste pentru sprijinul său personal? Nu trăiţi voi prin aceleaşi mijloace care le permit tuturor oamenilor să existe? Vedeţi voi oare puterea lumii spirituale manifestându-se în viaţa materială a acestei lumi, în afară de revelaţia Tatălui şi de vindecarea ocazională a copiilor lui bolnavi?

(1830.3) 166:4.3 ”Strămoşii voştri au crezut prea mult timp că prosperitatea era semnul aprobării divine, iar adversitatea dovada displăcerii lui Dumnezeu. Eu proclam că asemenea credinţe sunt superstiţii. Nu remarcaţi voi că săracii, în mult mai mare număr decât bogaţii, primesc cu bucurie evanghelia şi intră numaidecât în regat? Dacă bucuriile dovedesc favoarea divină, de ce atunci bogaţii refuză atât de adesea să creadă în această bună vestire ce vine din cer?

(1830.4) 166:4.4 ”Tatăl face ca ploaia sa să cadă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; soarele străluceşte la fel pentru cei care practică dreptatea şi pentru cei care n-o practică. Voi aţi auzit vorbindu-se de acei galileeni al căror sânge Pilat l-a amestecat cu cel al jertfelor; eu vă spun că aceşti galileeni nu erau mai mari păcătoşi decât compatrioţii lor doar pentru că lor li s-a întâmplat lucrul acela. Voi cunoaşteţi, de asemenea, povestea celor optsprezece peste care căzuse turnul din Siloe, omorându-i. Să nu credeţi că oamenii astfel nimiciţi erau mai vinovaţi decât toţi fraţii lor din Ierusalim. Ei au fost pur şi simplu victime ale unui accident al timpului.

(1830.5) 166:4.5 ”Trei feluri de evenimente se pot produce în viaţa voastră:

(1830.6) 166:4.6 ”1. Puteţi participa la evenimente normale făcând parte din existenţa pe care voi şi tovarăşii voştri o trăiţi pe pământ.

(1830.7) 166:4.7 ”2. Se poate ca din întâmplare să fiţi victima unui accident din natură, una dintre neşansele umane, şi să ştiţi perfect de bine că aceste evenimente nu sunt în nici un fel dirijate dinainte sau produse cu vreun alt chip de forţele împărăţiei.

(1830.8) 166:4.8 ”3. Voi puteţi culege recolta eforturilor voastre directe de a vă conforma legilor naturale care guvernează lumea.

(1830.9) 166:4.9 ”Într-o zi, un om a plantat un smochin în via sa. După ce de multe ori căutase în smochin vreun fruct, însă fără a găsi nimic, el i-a chemat pe vieri înaintea sa şi le-a zis: „Am venit aici în cursul ultimelor trei anotimpuri pentru a căuta roadele de pe acest smochin, şi n-am găsit nici unul. Tăiaţi pomul acesta sterp; de ce să umple pământul? Dar grădinarul şef i-a răspuns stăpânului său: „Mai lasă-l un an pentru ca eu să pot săpa în jurul lui şi pune acolo îngrăşământ. Dacă în anul ce vine nu dă roade, atunci va fi tăiat. Şi când s-au conformat astfel legilor fertilităţii, ei au fost răsplătiţi printr-o recoltă îmbelşugată, căci pomul era viu şi bun.

(1831.1) 166:4.10 ”În materie de boală şi de sănătate, voi ar trebui să ştiţi că aceste stări fizice rezultă din cauze materiale. Sănătatea nu este un surâs din cer, nici boala o încruntare a sprâncenelor lui Dumnezeu.

(1831.2) 166:4.11 ”Copii umani ai Tatălui sunt egali în ceea ce priveşte capacitatea lor de a primi binecuvântări materiale; de aceea el dăruieşte lucrurile fizice tuturor copiilor oamenilor fără discriminare. Când se ajunge la acordarea darurilor spirituale, Tatăl este limitat de capacitatea omului de a primi aceste daruri divine. Cu toate că Tatăl nu face deosebire de persoane, el este limitat, în revărsarea darurilor spirituale, de credinţa omului şi de dorinţa sa de a se conforma întotdeauna voii Tatălui.”

(1831.3) 166:4.12 În vreme ce apostolii îşi urmau drumul către Filadelfia, Iisus a continuat să-i înveţe şi să răspundă la întrebările lor privitoare la accidente, la boli şi la miracole, dar n-au fost capabili să înţeleagă pe de-a-ntregul această lecţie. O oră de învăţătură nu-i de ajuns pentru a schimba în întregime credinţele de-o viaţă. Iisus a găsit deci necesar să-şi repete mesajul, să repete în mai multe rânduri ceea ce vroia să-i facă să înţeleagă. Chiar şi aşa, ei n-au priceput semnificaţia misiunii sale terestre decât după moartea şi reînvierea sa.

5. Congregaţia de la Filadelfia

(1831.4) 166:5.1 Iisus şi cei doisprezece mergeau să-i facă o vizită lui Abner şi asociaţilor lui, care predicau şi propovăduiau în Filadelfia. Dintre toate oraşele Pereei, în Filadelfia a fost grupul cel mai numeros de iudei şi de galileeni, bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, care a adoptat învăţăturile celor şaptezeci şi a intrat astfel în împărăţia cerurilor. Sinagoga din Filadelfia nu fusese niciodată supusă sinedriului din Ierusalim; ea nu fusese deci niciodată închisă învăţăturilor lui Iisus şi ale asociaţilor lui. Chiar în momentul acela, Abner dădea trei lecţii pe zi în sinagoga Filadelfiei.

(1831.5) 166:5.2 Această aceeaşi sinagogă este cea care a devenit, mai târziu, o biserică creştină şi a fost cartierul general al misionarilor care au promulgat evanghelia în regiunile situate mai la est. Ea a fost timp îndelungat o fortăreaţă a învăţăturilor Maestrului; vreme de secole, ea s-a ridicat de una singură în această regiune ca centru de învăţătură creştinească.

(1831.6) 166:5.3 Iudeii din Ierusalim avuseseră întotdeauna probleme cu iudeii din Filadelfia. După moartea şi reînvierea lui Iisus, Biserica din Ierusalim, al cărei conducător era Iacob, fratele Domnului, a început să aibă mari greutăţi cu adunarea credincioşilor din Filadelfia. Abner a devenit conducătorul Bisericii din Filadelfia şi a rămas până la moartea sa. Această separare de Ierusalim explică de ce relatările evanghelice ale noului testament nu amintesc niciodată de Abner şi de lucrarea sa. Această ceartă dintre Ierusalim şi Filadelfia a durat aproape pe toată durata vieţii lui Iacob şi a lui Abner, şi a mai continuat câţiva ani după distrugerea Ierusalimului. Filadelfia a fost realmente cartierul general al Bisericii primitive din sud şi din est, aşa cum Antiohia a fost în nord şi în vest.

(1831.7) 166:5.4 După toate aparenţele, nenorocirea lui Abner a fost aceea de a fi în dezacord cu toţi liderii Bisericii creştine primitive. El s-a învrăjbit cu Petru şi cu Iacob (fratele lui Iisus) din cauza unor chestiuni privind administrarea şi jurisdicţia Bisericii din Ierusalim. El s-a separat de Pavel din cauza divergenţelor filozofice şi teologice. Abner avea o filozofie mai mult babiloniană decât elenică; el a rezistat cu îndârjire la toate încercările pe care le-a făcut Pavel pentru a modifica învăţăturile lui Iisus în aşa fel încât ele să ridice mai puţine obiecţii mai întâi la iudei, şi apoi la greco-romanii care credeau în mistere.

(1832.1) 166:5.5 Abner a fost astfel constrâns să trăiască o viaţă de izolare. El era liderul unei Biserici care nu se bucura de nici o consideraţie la Ierusalim. El îndrăznise să-l sfideze pe Iacob, fratele Domnului, care a fost ulterior susţinut de Petru. Această conduită l-a separat efectiv de toţi foştii săi asociaţi. Apoi, el a avut îndrăzneala de a-i rezista lui Pavel. Deşi simpatiza în întregime cu Pavel în misiunea sa pe lângă gentili şi deşi l-a susţinut în disputele lui cu Biserica din Ierusalim, el s-a opus cu înverşunare versiunii învăţăturilor lui Iisus pe care Pavel alesese s-o predice. Către sfârşitul vieţii sale, Abner l-a denunţat pe Pavel ca fiind abilul corupător al învăţăturilor de viaţă ale lui Iisus din Nazareth, Fiul Dumnezeului Viu.

(1832.2) 166:5.6 În cursul ultimilor ani din viaţa lui Abner şi la câtva timp după moartea sa, credincioşii din Filadelfia au practicat, cu stricteţe mai mare decât orice altă colectivitate de pe pământ, religia aşa cum o trăise şi o propovăduise Iisus.

(1832.3) 166:5.7 Abner a trăit până la 89 de ani şi a murit în Filadelfia, pe 21 noiembrie al anului 74. Până la moarte, el a crezut în evanghelia împărăţiei celeste şi a propovăduit-o cu fidelitate.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Misiunea din Pereea începe

 Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Misiunea din Pereea începe

  1. În tabăra din Pella

  2. Predica despre bunul păstor

  3. Predica de Sabat la Pella

  4. Împărţirea moştenirii

  5. Convorbirile apostolilor despre bogăţie

  6. Răspunsul la întrebarea lui Petru

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online 

Capitolul 165

Misiunea din Pereea începe

(1817.1) 165:0.1 Abner, fostul conducător al celor doisprezece apostoli ai lui Ioan Botezătorul, nazarineean şi cândva conducătorul şcolii nazarineene din Engandi, era acuma conducătorul celor şaptezeci de mesageri ai împărăţiei. Marţi 3 ianuarie din anul 30, el i-a convocat pe asociaţii lui şi le-a dat instrucţiunile finale înainte de a-i trimite în misiune în toate oraşele şi satele din Pereea. Această misiune în Pereea a continuat vreme de aproape trei luni şi a fost ultima slujire a Maestrului. După această misiune, Iisus a mers direct la Ierusalim pentru a trece prin ultimele experienţe ale întrupării sale. Secondaţi de sprijinul periodic al lui Iisus şi al celor doisprezece apostoli, cei şaptezeci de evanghelişti au activat în oraşele şi satele următoare, precum şi în vreo cincizeci de alte sate: Zafon, Gadara, Macad, Arbela, Ramat, Edrei, Bosora, Caspin, Miseph, Gersa, Ragaba, Sucot, Amatus, Adam, Penuel, Capitolias, Dion, Hatita, Gadda, Filadelfia, Iogbehah, Gilead, Net-Nimrah, Tyrus, Eleala, Livias, Hesbon, Calirhoe, Bet-Peor, Shitim, Sibmah, Mebeda, Bet-Meon, Areopolis şi Aroer.

(1817.2) 165:0.2 În tot acest turneu din Pereea, corpul evanghelic feminin, care număra acum şaizeci şi doi de membri, a luat în seama sa cea mai mare parte a îngrijirii celor bolnavi. Aceasta a fost perioada finală de dezvoltare a aspectelor spirituale superioare ale evangheliei împărăţiei, şi, în consecinţă, n-a fost înfăptuit nici un miracol. În nici o altă regiune a Palestinei apostolii şi discipolii lui Iisus n-au făcut o lucrare atât de aprofundată şi, nicăieri altundeva, învăţătura Maestrului n-a fost acceptată la aşa mare scară de clasele superioare de cetăţeni.

(1817.3) 165:0.3 În vremea aceasta, Pereea era populată aproape în egală măsură de gentili şi de iudei. În ansamblu, iudeii fuseseră îndepărtaţi din aceste regiuni pe vremea lui Iuda Macabeu. Pereea era provincia cea mai frumoasă şi cea mai pitorească din toată Palestina. Iudeii o numeau în general „ţinutul de dincolo de Iordan”.

(1817.4) 165:0.4 În această perioadă, Iisus şi-a împărţit timpul între tabăra din Pella şi deplasările cu cei doisprezece pentru a-i asista pe cei şaptezeci în diversele oraşe în care propovăduiau şi predicau. Potrivit instrucţiunilor lui Abner, cei şaptezeci au botezat pe toţi credincioşii, deşi Iisus nu-i însărcinase să facă aşa.

1. În tabăra din Pella

(1817.5) 165:1.1 În mijlocul lui ianuarie, peste două sute de persoane erau adunate la Pella. Când Iisus se afla în tabără, el propovăduia acestei mulţimi cel puţin o dată pe zi; el vorbea în general la ora nouă dimineaţa dacă nu era împiedicat de ploaie. Petru şi ceilalţi apostoli propovăduiau în toate după-amiezile. Iisus rezerva seara pentru reuniunile obişnuite de întrebări şi răspunsuri cu cei doisprezece şi alţi ucenici avansaţi. Grupurile de seară numărau cam cincizeci de persoane.

(1817.6) 165:1.2 La mijlocul lui martie, în momentul în care Iisus a început călătoria sa către Ierusalim, peste patru mii de persoane compuneau vastul auditoriu care îl asculta pe Iisus sau pe Petru predicând în toate dimineţile. Maestrul a decis să termine lucrarea sa pământească într-un moment în care publicul purta pentru mesajul său un mare interes, la apogeul celei de-a doua faze a progresului împărăţiei, faza lipsită de miracol. Căutătorii de adevăr constituiau cele trei cartiere ale mulţimii, dar auditoriul cuprindea de asemenea un mare număr de farisei din Ierusalim şi din alte părţi, precum şi numeroşi necredincioşi şi de şicanatori.

(1818.1) 165:1.3 Iisus şi cei doisprezece apostoli şi-au consacrat mult timp mulţimii adunate în tabăra din Pella. Cei doisprezece nu s-au ocupat decât puţin sau deloc de munca exterioară din tabără; aceşti lipseau din timp în timp cu Iisus pentru a face vizite asociaţilor lui Abner. Abner cunoştea foarte bine ţinutul Pereei, căci acesta era domeniul pe care fostul lui maestru Ioan Botezătorul înfăptuise cea mai mare parte a lucrării sale. După ce a pornit misiunea din Pereea, Abner şi cei şaptezeci n-au mai revenit niciodată în tabăra din Pella.

2. Predica despre bunul păstor

(1818.2) 165:2.1 O companie de peste trei sute de locuitori ai Ierusalimului, farisei şi alţii, l-au urmărit pe Iisus în nordul Pereei când el s-a pregătit să părăsească domeniul de jurisdicţie al liderilor iudei la sfârşitul sărbătorii Dedicării. În prezenţa acestor învăţători şi lideri iudei, şi a celor doisprezece apostoli, Iisus a ţinut predica sa despre „Bunul Păstor”. După ce a discutat familiar timp de jumate de oră, Iisus, adresându-se unui grup de aproximativ o sută de persoane, a zis:

(1818.3) 165:2.2 ”Am multe să vă spun în seara asta. Dat fiind că mulţi dintre voi sunt discipolii mei, iar alţi câţiva – duşmanii mei înverşunaţi, eu vă voi prezenta învăţătura mea sub forma unei parabole. Astfel, fiecare dintre voi va putea lua pentru el ceea ce va primi inima sa.

(1818.4) 165:2.3 ”În seara asta, se află înaintea mea oameni dispuşi să moară pentru mine şi pentru evanghelia împărăţiei; mulţi dintre ei se vor jertfi astfel în anii ce vor veni. Pe de altă parte, mai sunt alţii, printre voi, care sunt sclavii tradiţiei; ei m-au urmărit de la Ierusalim şi, sub ocrotirea liderilor lor, care trăiesc în întuneric şi în iluzii, ei caută să-l omoare pe Fiul Omului. Viaţa întrupată pe care o trăiesc actualmente va judeca ambele categorii, adevăraţii păstori şi falşii păstori. Dacă falşii păstori ar fi orbi, atunci n-ar fi vinovaţi de  păcat, dar voi pretindeţi că vedeţi; voi vă prezentaţi ca învăţători în Israel; aceasta pentru că păcatul vostru rămâne peste voi.

(1818.5) 165:2.4 ”În vremuri de primejdie, adevăratul păstor îşi adună turma în stână peste noapte. În zorii zilei, el intră în stână pe poartă şi, când cheamă, oile îi cunosc vocea. Orice păstor care pătrunde în stâna altfel decât pe poartă este un hoţ şi un tâlhar. Adevăratul păstor intră în stână după ce paznicul i-a deschis poarta, şi oile sale, cunoscându-i vocea, ies la chemarea sa; odată ce oile care îi aparţin s-au adunat la ieşire, bunul păstor le merge înainte; el le arată calea, şi oile îl urmează. Ele îl urmează pentru că îi cunosc vocea; mulţimea adunată aici în jurul nostru seamănă cu oile fără păstor, dar, când îi vorbim, ea cunoaşte vocea păstorului şi ne urmează; cel puţin cei cărora le este foame de adevăr şi sete de dreptate ne urmează. Unii dintre voi nu aparţin stânei mele; voi nu-mi cunoaşteţi vocea şi nu mă urmaţi. Pentru că sunteţi falşi păstori, oile nu cunosc vocea voastră şi nu vin să vă urmeze.”

(1819.1) 165:2.5 Când Iisus a povestit această parabolă, nici unul dintre ei nu i-a pus întrebări. După un moment, el a reluat cuvântul şi a continuat analizând parabola:

(1819.2) 165:2.6 ”Voi, care aţi vrea să fiţi păstorii de ajutor ai turmelor Tatălui meu, nu trebuie să fiţi doar lideri vrednici, dar şi să hrăniţi turma cu mâncare bună. Voi nu sunteţi păstori buni decât dacă vă conduceţi turmele la păşunile verzi şi pe marginea apelor liniştite.

(1819.3) 165:2.7 ”Şi acuma, de teamă ca nu cumva unii dintre voi să înţeleagă prea uşor parabola aceasta, eu declar că sunt poarta stânei Tatălui, şi în acelaşi timp adevăratul păstor al turmelor Tatălui meu. Orice păstor care caută să intre fără mine în stână nu vor reuşi, şi oile nu vor asculta vocea lor. Eu, şi cei care servesc odată cu mine, sunt poarta. Orice suflet care intră pe calea eternă prin mijloacele pe care eu le-am creat şi ordonat va fi salvat şi-şi va putea continua drumul până la veşnicele păşuni din Paradis.

(1819.4) 165:2.8 ”Dar eu sunt totodată şi bunul păstor care merge până la a-şi jertfi viaţa pentru oile lui. Un hoţ pătrunde cu forţa în stână numai ca să fure, să omoare şi să distrugă, dar eu, eu am venit pentru ca voi să puteţi toţi avea viaţa, şi s-o aveţi din abundenţă. Când survine primejdia, mercenarul fuge şi lasă oile să fie împrăştiate şi distruse; dar adevăratul păstor nu fuge la venirea lupului; el îşi ocroteşte turma şi, dacă este necesar, îşi dă viaţa pentru oile sale. În adevăr, în adevăr, vă zic vouă tuturor, prieteni şi duşmani, eu sunt adevăratul păstor. Îi cunosc pe ai mei şi ai mei mă cunosc pe mine. Eu nu voi fugi din faţa primejdiei. Îmi voi termina slujirea desăvârşind voia Tatălui meu, şi nu voi abandona turma pe care Tatăl a dat-o în paza mea.

(1819.5) 165:2.9 ”Cu toate acestea, eu am multe alte oi care nu aparţin acestei stâne, şi cuvintele mele nu se aplică numai acestei lumi. Aceste alte oi aud şi cunosc şi ele vocea mea, şi eu am făgăduit Tatălui meu că ele vor fi toate reunite într-o singură fraternitate a fiilor lui Dumnezeu. Atunci, voi veţi cunoaşte cu toţii vocea singurului şi adevăratului păstor, şi veţi recunoaşte toţi paternitatea lui Dumnezeu.

(1819.6) 165:2.10 ”Veţi cunoaşte astfel de ce Tatăl mă iubeşte şi a dat toate turmele acestui domeniu în seama mea pentru a le ocroti; aceasta pentru că Tatăl ştie că eu voi fi neclintit în paza stânei, că nu-mi voi părăsi oile şi că, dacă ar fi necesar, n-aş ezita să-mi dau viaţa în slujba multiplelor sale turme. Însă, băgaţi de seamă, dacă îmi abandonez viaţa, mi-o voi redobândi. Nici un om, nici vreo altă creatură nu poate să-mi ia viaţa. Eu am dreptul şi puterea de a o da, şi am aceeaşi putere şi acelaşi drept de a o redobândi. Voi nu puteţi înţelege asta, dar eu am primit această autoritate de la Tatăl meu chiar şi înainte să fi fost această lume.”

(1819.7) 165:2.11 Când au auzit aceste cuvinte, apostoli au fost încurcaţi şi discipolii – stupefiaţi, în vreme ce fariseii din Ierusalim şi din împrejurimi au plecat în toiul nopţii spunând: „Sau este nebun, sau este posedat de diavol. Totuşi, chiar şi anumiţi învăţători din Ierusalim ziceau: „El vorbeşte ca unul care are autoritate. De altfel, cine a mai văzut vreodată un posedat care să deschidă ochii unui orb din naştere sau care să înfăptuiască toate lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit omul acesta?”

(1819.8) 165:2.12 În dimineaţa zilei următoare, cam jumătate din aceşti învăţători iudei mărturiseau credinţa lor în Iisus, pe când ceilalţi se reîntorceau consternaţi la casele lor, în Ierusalim.

3. Predica de Sabat la Pella

(1819.9) 165:3.1 La sfârşitul lui ianuarie, auditoriul din după-amiaza de sabat număra aproape trei mii de persoane. Sâmbătă 28 ianuarie, Iisus a ţinut memorabila predică despre „Încrederea şi Pregătirea Spirituală”. După remarcile preliminare ale lui Simon Petru, Maestrul a zis:

(1820.1) 165:3.2 ”Ceea ce am zis de multe ori apostolilor mei şi discipolilor mei, eu proclam acum acestei mulţimi: Nu vă încredeţi în drojdia fariseilor, care este ipocrizia, născută din prejudecăţi şi hrănită de robia tradiţiei. Totuşi, mulţi farisei sunt cinstiţi în inima lor, şi unii, prezenţi aici, se socotesc printre discipolii mei. Curând, veţi înţelege toată învăţătura mea, căci nu este nimic secret care să nu trebuiască revelat. Ceea ce vă este acum ascuns va fi în întregime dezvăluit când Fiul Omului îşi va fi desăvârşit pe pământ misiunea întrupării sale.

(1820.2) 165:3.3 ”Curând, foarte curând, lucrurile pe care duşmanii noştri le plănuiesc acum pe ascuns şi în întuneric vor fi aduse la lumină şi proclamate de pe toate acoperişurile. Dar eu vă zic, prieteni, să nu vă fie frică de ei când vor căuta să-l distrugă pe Fiul Omului. Nu vă temeţi de aceia care poate că sunt capabili să ucidă corpul, dar care n-au apoi nici o putere asupra voastră. Vă implor să nu vă temeţi de nimeni, nici în cer, nici pe pământ, dar să vă bucuraţi în cunoaşterea Celui care are puterea de a vă elibera de orice nedreptate şi de a vă prezenta neprihăniţi înaintea tribunalului unui univers.

(1820.3) 165:3.4 ”Nu se vând cinci vrăbii pentru doi dinari? Şi totuşi, când aceste păsări zboară în căutarea hranei lor, nici una dintre ele nu există fără ştirea Tatălui, sursa oricărei vieţi. Pentru păzitorii serafici, chiar şi firele de păr din capul vostru sunt numărate. Dacă toate acestea sunt adevărate, de ce aţi trăi cu teama de numeroasele fleacuri care se ivesc în viaţa voastră de zi cu zi? Eu vă zic: nu vă temeţi, valoraţi mult mai mult decât multe vrăbii.

(1820.4) 165:3.5 ”Toţi aceia dintre voi care au avut curajul de a mărturisi credinţa lor în evanghelia mea, eu îi voi recunoaşte curând în faţa îngerilor cerului. Dar cine va fi negat cu bună ştiinţă, înaintea oamenilor, adevărul învăţăturilor mele va fi renegat de păzitorul destinului său până şi înaintea îngerilor cerului.

(1820.5) 165:3.6 ”Ziceţi ce vreţi voi despre Fiul Omului; asta vi se va ierta. Dar cine se încumetă să rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu cu greu va găsi iertare. Când oamenii se rătăcesc până într-atâta încât să atribuie cu bună ştiinţă faptele lui Dumnezeu forţelor răului, aceşti rebeli de bună voie au prea puţin intenţia de a căuta iertarea păcatelor lor.

(1820.6) 165:3.7 ”Dacă duşmanii noştri vă duc în faţa şefilor sinagogilor şi în faţa altor înalte autorităţi, nu vă preocupaţi de ceea ce ar trebui zis şi nu vă neliniştiţi în legătură cu maniera de a răspunde la întrebările lor, căci spiritul care locuieşte în voi vă va înştiinţa cu certitudine în chiar ceasul acela cu privire la ceea ce trebuie spus în onoarea evangheliei împărăţiei.

(1820.7) 165:3.8 ”Câtă vreme veţi mai întârzia în valea hotărârii? De ce zăboviţi între două opinii? De ce un iudeu sau un gentil va ezita să accepte vestea cea bună că el este un fiu al Dumnezeului etern? Cât timp ne va trebui ca să vă convingem să intraţi cu voioşie în posesia moştenirii voastre spirituale? Eu am venit în această lume pentru a vă revela Tatăl şi a vă conduce la el. Am executat prima parte a acestui plan, dar n-am dreptul să îndeplinesc cea dea doua parte fără consimţământul vostru; Tatăl nu obligă niciodată pe nimeni să intre în regat. Invitaţia a fost dintotdeauna şi va rămâne întotdeauna aceeaşi: dacă cineva vrea să intre, să vină şi să se împărtăşească liber din apa vieţii.”

(1820.8) 165:3.9 Când Iisus a terminat de vorbit, mulţi dintre cei de faţă s-au dus pentru a fi botezaţi în Iordan de către apostoli, în timp ce Iisus asculta întrebările celor care rămăseseră.

4. Împărţirea moştenirii

(1821.1) 165:4.1 În vreme ce apostolii îi botezau pe credincioşi, Maestrul le-a vorbit celor care se mai aflau în preajma sa; şi un tânăr i-a zis: „Maestre, tatăl meu a murit lăsându-ne mie şi fratelui meu multe bunuri, dar fratele meu refuză să-mi dea partea mea. N-ai vrea să-i ceri tu să împartă moştenirea cu mine?” Iisus a fost puţin indignat să-l vadă pe acest tânăr materialist aducând discuţia la o asemenea chestiune de afaceri, dar a profitat de prilej pentru a comunica noi instrucţiuni. Iisus a zis: „Omule, cine m-a însărcinat să fac împărţeala voastră? De unde ai scos ideea că eu mă ocup de treburile materiale ale acestei lumi?” Apoi întorcându-se către toţi cei care îl înconjurau, a zis: „Fiţi atenţi, şi păziţi-vă de pofta nemăsurată; viaţa unui om nu constă în abundenţa bunurilor pe care le posedă. Puterea averii nu aduce fericire, şi bucuria nu provine din bogăţii. Averea, prin ea însăşi, nu este un blestem, dar dragostea de bogăţii te face foarte adesea să te consacri atâtor lucruri ale acestei lumi încât sufletul devine orb la atracţiile magnifice ale realităţilor spirituale ale împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, şi la bucuriile vieţii veşnice în ceruri.

(1821.2) 165:4.2 ”Îngăduiţi-mi să vă istorisesc povestea unui om bogat ale cărui pământuri produceau recolte abundente. Când a devenit foarte bogat, el a început să chibzuiască în sinea sa zicând: ‘Ce-am să fac cu toate bunurile mele? Am atât de mult că nu mai am loc unde să-mi depozitez bogăţiile.’ După ce a meditat la problema sa, a zis: ‘Iată ce am să fac. Am să-mi dărâm hambarele şi am să construiesc altele mai mari, astfel încât voi avea mult loc pentru a-mi păstra recoltele şi bunurile. Atunci, voi putea zice sufletului meu: ai o mare avere în rezervă pentru mulţi ani; acum aşează-te în tihnă; mâncă, bea şi fii voios, căci eşti bogat şi bunurile tale sunt şi mai abundente.’

(1821.3) 165:4.3 ”Însă acest bogat era totodată nesimţit. Răspunzând necesităţilor materiale ale minţii sale şi ale corpului său, el neglijase să acumuleze comori în ceruri pentru satisfacerea spiritului său şi pentru mântuirea sufletului său. Chiar şi aşa, el nu trebuia să se bucure de plăcerea de a consuma bunurile sale înmagazinate, căci, chiar în seara aceea, sufletul i-a fost cerut înapoi. În noaptea aceea, tâlharii au pătruns casa sa pentru a-l omorî şi, după ce prădaseră bunurile sale, au dat foc la ceea ce rămăsese. Cât despre proprietate, pe care hoţii n-o puteau lua cu ei, moştenitorii omului bogat s-au bătut între ei pentru ea. Omul acesta îngrămădise comori pentru el însuşi pe pământ, dar nu era bogat în faţa lui Dumnezeu.”

(1821.4) 165:4.4 Iisus l-a tratat astfel pe tânăr şi moştenirea sa, pentru că ştia că dificultăţile sale proveneau din pofta sa nemăsurată. Chiar dacă nu ar fi fost acesta cazul, Maestrul n-ar fi intervenit, căci el nu se amesteca niciodată în treburile temporare, nici măcar în acelea ale apostolilor săi, şi cu atât mai puţin în cele ale discipolilor lui.

(1821.5) 165:4.5 Când Iisus şi-a încheiat povestea, un alt om s-a ridicat şi l-a întrebat: Maestre, eu ştiu că apostolii şi-au vândut posesiunile pământeşti pentru a te urma, şi că au totul în comun, aşa cum o fac esenienii. Dar ţii tu oare ca şi noi, care suntem discipolii tăi, să facem la fel? Este oare un păcat faptul de a poseda o avere cinstită? La întrebarea aceasta, Iisus a răspuns: „Prietene, nu este un păcat să ai o avere cinstită; dar este un păcat să converteşti o avere de bunuri materiale în comori susceptibile de a absorbi interesul vostru şi de a vă abate afecţiunea voastră de la devoţiunea faţă de ţelurile spirituale ale împărăţiei. Nu este un păcat să deţii posesiuni cinstite pe pământ, cu condiţia ca comoara voastră să fie în cer, căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Există de asemenea o mare deosebire între averea care conduce la poftă nemăsurată şi la egoism, şi averea deţinută şi cheltuită în spiritul gerării de către cei care dispun de o abundenţă de bunuri ale acestei lumi şi contribuie cu atâta generozitate la sprijinirea celor care consacră toate energiile lor lucrării împărăţiei. Mulţi dintre voi, aici prezenţi şi lipsiţi de bani, sunt hrăniţi şi adăpostiţi în satul de corturi vecin pentru că bărbaţi şi femei bogaţi şi mărinimoşi au predat, în scopul acesta, fonduri gazdei voastre David Zebedeu.

(1822.1) 165:4.6 Dar nu uitaţi că în ultimă instanţă averea nu este durabilă. Dragostea de bogăţii umbreşte prea adesea viziunea spirituală, şi chiar o distruge. Nu omiteţi să recunoaşteţi pericolul de a vedea banii devenind stăpânul vostru, iar nu servitorul vostru.”

(1822.2) 165:4.7 Iisus n-a propovăduit şi n-a aprobat niciodată necupătarea, trândăvia, nepăsarea în asigurarea familiei sale cu necesarul pe planul material, sau faptul de a depinde de pomeni. În schimb, el a propovăduit că treburile materiale şi temporale trebuie să fie subordonate bunăstării sufletului şi progresului naturii spirituale în împărăţia cerurilor.

(1822.3) 165:4.8 După aceea, în timp ce mulţimea cobora către fluviu pentru a asista la botezuri, primul interlocutor a revenit pentru a sta de vorbă între patru ochi cu Iisus, despre moştenirea sa, căci el socotea că Iisus îl tratase cu asprime. După ce l-a ascultat din nou, Maestrul i-a zis: „Fiule, de ce laşi să-ţi scape prilejul de a te hrăni cu pâinea vieţii într-o zi ca aceasta, şi te abandonezi tendinţei tale către pofta nemăsurată? Tu nu şti că legile succesorale iudaice vor fi aplicate cu justeţe dacă mergi cu plângerea ta la tribunalul sinagogii? Nu vezi că munca mea constă în a mă asigura că tu cunoşti ceea ce ţine de moştenirea ta celestă? N-ai citit tu în Scripturi: ‘Cel care devine bogat prin exces de precauţie şi de zgârcenie îşi primeşte răsplata?’ El a zis: Am găsit tihna, şi acum voi putea mânca mereu din bunurile mele, dar el nu ştie ce va aduce timpul, şi nici că va trebui să lase aceste lucruri altora când va muri. Şi n-ai citit oare porunca: ‘Nu te lăcomi?’ Şi de asemenea: ‘Ei au mâncat şi s-au săturat, şi s-au îngrăşat şi după aceea s-au întors către alţi dumnezei.’ Ai citit în Psalmi că Domnul îi detestă pe cei hrăpăreţi, şi că ‘puţinul pe care-l posedă un om just valorează mai mult decât bogăţiile multor oameni şireţi.’ ‘Dacă averea ta sporeşte, nu-i ataşa şi inima ta.’ Ai citit pasajul în care Ieremia a zis: ‘Bogatul să nu se slăvească în bogăţiile sale.’ Ezechiel a exprimat adevărul zicând: ‘Cu gura lor, ei dau semne de dragoste, dar inima lor este ataşată de câştigurile lor egoiste.’

(1822.4) 165:4.9 Iisus i-a cerut tânărului să plece zicându-i: „Fiule, ce profit vei avea câştigând lumea întreagă dacă îţi pierzi sufletul?”

(1822.5) 165:4.10 Un alt om ce stătea pe aproape a întrebat cum vor fi trataţi cei bogaţi în ziua judecăţi, şi Iisus a răspuns: „Eu n-am venit să judec nici pe bogaţi, nici pe săraci; vieţile pe care le vor trăi oamenii sunt ceea ce îi va judeca pe toţi. Cât despre restul ce ţine de judecarea celor bogaţi, orice persoană care a dobândit o mare avere va trebui să răspundă la cel puţin următoarele trei întrebări:

(1822.6) 165:4.111. Câtă avere ai strâns?

(1822.7) 165:4.122. Cum ai dobândit-o?

(1822.8) 165:4.133. Cum te-ai folosit de ea?

(1822.9) 165:4.14 După aceea, Iisus s-a retras în cortul său pentru a se odihni acolo un moment înainte de masa de seară. Când apostolii au terminat cu botezatul, au venit şi ei şi ar fi vrut să stea de vorbă cu el despre bogăţiile de pe pământ şi despre comoara din cer, dar Maestrul dormea.

5. Convorbirile apostolilor despre bogăţie

(1823.1) 165:5.1 În seara aceea după cină, când Iisus şi cei doisprezece apostoli s-au reunit pentru convorbirea lor zilnică, Andrei a întrebat: „Maestre, în vreme ce noi îi botezam pe credincioşi, tu ai vorbit mult timp mulţimii rămase, iar noi n-am auzit ce ai spus. N-ai vrea să repeţi pentru binele nostru?” Ca răspuns la cererea lui Andrei, Iisus a zis:

(1823.2) 165:5.2 ”Da, Andrei, am să vă vorbesc despre aceste chestiuni legate de avere şi despre mijloacele de trai, dar ceea ce vă voi zice, vouă apostolilor mei, va trebui să se deosebească întrucâtva de cuvintele adresate discipolilor şi mulţimii; într-adevăr, voi aţi părăsit totul, nu numai pentru a mă urma, ci şi pentru a primi hirotonisirea de ambasadori ai împărăţiei. Aveţi deja mai mulţi ani de experienţă şi ştiţi că Tatăl, al cărui regat îl proclamaţi, nu vă va abandona. Voi v-aţi consacrat viaţa slujirii împărăţiei; deci, nu vă neliniştiţi şi nu vă îngrijoraţi din cauza lucrurilor vieţii temporale, pentru ceea ce mâncaţi, nici măcar pentru corpul vostru şi pentru veşmintele pe care le purtaţi. Bunăstarea sufletului valorează mai mult decât mâncarea şi băutura; progresul în spirit transcende cu mult nevoia de haine. Dacă sunteţi înclinaţi să puneţi la îndoială siguranţa pâinii voastre zilnice, gândiţi-vă la corbi; ei nici nu seamănă, nici nu culeg; ei n-au nici magazii, nici hambare, şi totuşi Tatăl procură hrană tuturor acelora dintre ei care o caută. Cu cât valoraţi voi mai mult decât o mulţime de păsări! În plus, toată frământarea voastră sau îndoielile care vă rod nu pot face nimic pentru a vă satisface nevoile voastre materiale. Care dintre voi, prin neliniştea sa, poate adăuga un lat de-o palmă la statura lui sau o zi vieţii sale? Din moment ce aceste chestiuni nu depind de voi, de ce vă gândiţi cu îngrijorare la aceste probleme?

(1823.3) 165:5.3 ”Gândiţi-vă la crini şi la cum cresc ei; ei nici nu se trudesc nici nu torc, şi cu toate astea vă zic că, în toată gloria sa, Solomon însuşi n-a fost înveşmântat ca unul dintre ei. Dacă Dumnezeu îmbracă astfel buruiana câmpului, care azi este vie şi mâine va fi tăiată şi azvârlită în foc, cu cât mai mult vă va îmbrăca pe voi, ambasadorii împărăţiei celeste. Oameni cu puţină credinţă! Când vă veţi consacra din toată inima proclamării evangheliei împărăţiei, voi nu va mai trebui să aveţi gânduri de îndoială în legătură cu subzistenţa persoanelor voastre şi a familiilor pe care le-aţi părăsit. Dacă vă dăruiţi cu adevărat viaţa evangheliei, voi veţi trăi prin evanghelie. Dacă sunteţi numai nişte ucenici credincioşi, trebuie să vă câştigaţi propriul vostru trai şi să contribuiţi la întreţinerea tuturor celor care propovăduiesc, predică şi vindecă. Dacă vă neliniştiţi cu privire la hrana voastră şi la băutura voastră, prin ce vă deosebiţi voi de naţiunile lumii care caută aceste necesităţi cu atâta sârguinţă? Consacraţi-vă muncii voastre cu convingerea că Tatăl meu şi cu mine, ştim amândoi că aveţi nevoie de aceste lucruri. Îngăduiţi-mi să vă asigur, o dată pentru totdeauna că, dacă vă dedicaţi viaţa lucrării împărăţiei, toate nevoile voastre reale vor fi satisfăcute. Căutaţi lucrul mai mare, şi veţi găsi că cele mai mici sunt conţinute în el; cereţi lucrurile celeste, şi lucrurile pământeşti vor fi incluse în ele. Umbra este sigur că urmează substanţa.

(1823.4) 165:5.4 ”Voi nu sunteţi decât un grup mic, dar, dacă aveţi credinţă, dacă frica nu vă face să vă poticniţi, eu vă declar că marea plăcere a Tatălui meu este de a vă da această împărăţie. Voi v-aţi strâns comorile în locul unde pungile nu se învechesc, unde nici un hoţ nu vă poate despuia, unde nici o molie nu poate distruge. Aşa cum am zis şi poporului, acolo unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

(1824.1) 165:5.5 Dar în lucrarea care tocmai ne aşteaptă, şi în aceea care veţi rămâne ca s-o îndepliniţi după reîntoarcerea mea alături de Tatăl meu, voi veţi fi puşi la grea încercare. Trebuie să fiţi cu toţii în gardă contra fricii şi a îndoielilor. Fiecare dintre voi să-şi încingă şalele mental şi să-şi ţină lampa aprinsă. Conduceţi-vă ca şi oamenii care veghează aşteptând ca stăpânul lor să revină de la petrecerea căsătoriei, astfel încât în clipa în care va veni şi va bate, veţi putea repede să-i deschideţi. Stăpânul îi va binecuvânta pe aceşti servitori vigilenţi pe care îi va găsi fideli la această mare ocazie. Stăpânul le va cere atunci să se aşeze, în timp ce el însuşi îi va servi. În adevăr, în adevăr, vă zic, o criză este iminentă, în viaţa voastră; vă revine să vegheaţi şi să fiţi gata.

(1824.2) 165:5.6 Voi înţelegeţi bine că nici un om nu ar lăsa pe un hoţ să pătrundă cu forţa în casa sa dacă ar cunoaşte ora la care ar trebui să vină hoţul. Vegheaţi deci şi asupra voastră, căci, la ora la care veţi bănui cel mai puţin, şi într-un fel în care nu vi-l închipuiţi, Fiul Omului va pleca de aici.”

(1824.3) 165:5.7 Cei doisprezece au rămas aşezaţi, câteva minute în tăcere. Ei auziseră deja mai înainte unele dintre aceste avertismente, dar niciodată în cadrul în care Iisus tocmai li-l prezenta.

6. Răspunsul la întrebarea lui Petru

(1824.4) 165:6.1 În timp ce şedeau gânditori, Simon Petru a întrebat: „Povesteşti tu parabola asta pentru noi, apostolii tăi, sau este destinată tuturor discipolilor?” Iisus a răspuns:

(1824.5) 165:6.2 ”În ceasul încercării, sufletul omului este revelat; încercarea dovedeşte ceea ce este realmente în inima sa. Când un servitor este încercat şi calificat, atunci stăpânul casei îl poate pune peste gospodăria sa şi să lase în seama acestui intendent grija de a veghea la hrănirea şi la nevoile copiilor săi. Tot aşa, voi şti în curând cui pot eu încredinţa bunăstarea copiiilor mei după reîntoarcerea mea la Tatăl meu. Aşa cum stăpânul casei va încredinţa, servitorului fidel şi încercat, treburile familiei sale, şi eu, la fel, voi înălţa, în treburile împărăţiei mele, pe aceia care vor suporta încercările din ceasul acesta.

(1824.6) 165:6.3 ”Însă, dacă servitorul este indolent şi începe să zică în inima sa ‘stăpânul meu îşi întârzie înapoierea’, dacă începe să se poarte urât cu ceilalţi servitori, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, atunci, stăpânul va sosi într-un moment în care servitorul nu se va aştepta, şi găsindu-l infidel, îl va izgoni în dizgraţie. Veţi face bine să vă pregătiţi pentru ziua când veţi fi vizitaţi pe loc şi pe neaşteptate. Amintiţi-vă că mult v- a fost dat. Vă va fi deci mult cerut. Nişte teribile încercări sunt iminente pentru voi. Trebuie să trec printr-un botez şi rămân de veghe până ce este îndeplinit. Voi predicaţi pacea pe pământ, dar misiunea mea aduce pace în treburile materiale ale oamenilor – cel puţin nu înainte de o anumită vreme. Dacă doi membri ai unei familii cred în mine şi alţi trei resping evanghelia, nu va rezulta din asta decât divizare. Prieteni, părinţi şi persoane dragi sunt nevoite să se ridice unii contra altora din cauza evangheliei pe care v-o predic eu. Este adevărat că fiecare credincios se va bucura în inima sa de o mare pace durabilă, dar pacea pe pământ nu va veni înainte ca toţi oamenii să fie pregătiţi să creadă şi să intre în glorioasa lor moştenire de filiaţie cu Dumnezeu. În ciuda acestui lucru, mergeţi, în lumea largă, ca să proclamaţi această evanghelie tuturor naţiunilor, fiecărui bărbat, fiecărei femei şi fiecărui copil.”

(1824.7) 165:6.4 Astfel s-a încheiat o zi de sabat activă şi foarte plină. În dimineaţa zilei următoare Iisus şi cei doisprezece s-au dus în cetăţile din nordul Pereei pentru a vorbi cu cei şaptezeci care lucrau în aceste regiuni sub supravegherea lui Abner.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Sărbătoarea Dedicării

 Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

      Sărbătoarea Dedicării

  1. Povestea Bunului Samaritean

  2. În Ierusalim

  3. Vindecarea cerşetorului orb

  4. Iosias înaintea sanhedrinului

  5. Învăţăturile sub tinda lui Solomon

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online 

Capitolul 164

Sărbătoarea dedicării

(1809.1) 164:0.1 ÎN TIMP ce se instala tabăra din Pella, Iisus, luându-i cu el pe Nataniel şi pe Toma, au plecat în taină la Ierusalim pentru a asista la sărbătoarea dedicării. Cei doi apostoli nu şi-au dat seama că Maestrul avea de gând să meargă la Ierusalim decât după ce acesta a trecut Iordanul pe la vadul din Bethania. De îndată ce au ghicit intenţia lui de a fi de faţă la sărbătoarea Dedicării, ei l-au dojenit cu cea mai mare seriozitate şi au încercat să-l facă să-şi schimbe hotărârea folosind toate argumentele posibile, dar eforturile lor au fost zadarnice. Iisus era decis să se ducă la Ierusalim. La toate rugăminţile lor şi la avertismentele lor ce stăruiau asupra nechibzuinţei şi primejdiei de a se lăsa la cheremul sanhedrinului, el s-a mărginit să răspundă: „Aş vrea să dau acestor învăţători ai Israelului încă o şansă de a vedea lumina înainte să-mi fi sunat ceasul.”

(1809.2) 164:0.2 Ei şi-au urmat drumul către Ierusalim, cei doi apostoli continuând să-şi exprime temerile şi să-şi formuleze îndoielile lor cu privire la înţelepciunea acestei întreprinderi aparent îndrăzneţe. Ei au ajuns în Ierihon către ora patru şi jumătate şi s-au pregătit să rămână acolo peste noapte.

1. Povestea Bunului Samaritean

(1809.3) 164:1.1 În seara aceea, un grup numeros s-a strâns în jurul lui Iisus şi al celor doi apostoli pentru a pune întrebări. Apostolii au răspuns la multe dintre ele, în vreme ce altele au fost abordate de Maestru. În cursul serii, un avocat a căutat să-l antreneze pe Iisus într-o discuţie compromiţătoare zicând: „Maestre, aş vrea să te întreb ce ar trebuie eu să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?” Iisus a răspuns: „Ce este scris în Lege şi în Profeţi; cum citeşti tu Scripturile?” Cunoscând atât învăţăturile lui Iisus, cât şi pe cele ale fariseilor, avocatul a răspuns: „să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată forţa ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Iisus a zis: „Ai răspuns bine; dacă faci realmente astfel, aceasta te va conduce la viaţa veşnică.”

(1809.4) 164:1.2 Dar avocatul nu era în întregime sincer când punea această întrebare. Dornic să se justifice, şi sperând totodată să-l încurce pe Iisus, el s-a apropiat ceva mai mult de Maestru şi s-a încumetat să-i mai pună o întrebare: „Maestre, aş vrea să-mi spui exact cine este aproapele meu?” Această întrebare era un artificiu pentru a-l determina pe Iisus să facă o declaraţie care să contravină legii iudaice care definea aproapele ca fiind „copilul propriului vostru popor”. Iudeii îi considerau pe toţi ceilalţi ca pe nişte câini păgâni. Cunoscând întrucâtva învăţăturile lui Iisus, avocatul ştia bine că Maestrul gândea în mod diferit; el spera deci să-l determine să spună ceva ce putea fi interpretat ca un atac contra legii sacre.

(1810.1) 164:1.3 Dar Iisus îşi dădea seama de mobilul juristului; în loc să cadă în cursă, el a istorisit, auditorilor lui, o povestire susceptibilă de a fi pe deplin apreciată de orice auditor din Ierihon, Iisus a zis: „Un om coborând de la Ierusalim la Ierihon a căzut în mâinile unei bande de tâlhari care l-au jefuit, l-au despuiat, l-au bătut şi, la plecare, l-au lăsat pe jumătate mort. Din întâmplare, un preot urma acelaşi drum şi a sosit, la puţin timp după aceea, la locul unde zăcea rănitul; văzându-l în starea aceea jalnică, el a trecut de partea cealaltă a drumului fără a se opri. Un levit care urma şi el acest drum a trecut, de asemenea, pe partea cealaltă după ce a văzut omul. În acest moment, un samaritean coborând înspre Ierihon, a dat peste rănit şi a văzut că fusese tâlhărit şi bătut. Mînat de compasiune, el a venit la el, i-a legat rănile, vărsând peste ele ulei şi vin, la aşezat pe animalul lui de povară, l-a adus aici, l-a han, şi a avut grijă de el. În dimineaţa zilei următoare, scoţând nişte bani, i-a dat hangiului zicându-i: ‘Ai mare grijă de prietenul meu şi, dacă cheltuielile sunt mai mari, te voi răsplăti la întoarcere.’ Acum, dă-mi voi să te întreb: Care dintre cei trei trecători era aproapele omului căzut în mâinile tâlharilor?” Când avocatul a băgat de seamă că picase în propria lui cursă, răspunse: „Cel care a dat dovadă de îndurare.” Şi Iisus a zis: „Mergi şi fă la fel.”

(1810.2) 164:1.4 Când avocatul a răspuns: „Cel care a dat dovadă de îndurare” a zis aşa pentru a evita până şi rostirea detestatului nume de samaritean. La întrebarea: „Cine este aproapele meu?”, juristul a fost constrâns să dea răspunsul pe care îl dorea Iisus, pe câtă vreme, dacă Iisus l-ar fi dat el însuşi, aceasta l-ar fi implicat direct într-o inculpare de erezie. Nu numai că Iisus l-a pus în încurcătură pe juristul necinstit, dar le-a şi istorisit auditorilor lui o poveste care era atât o minunată recomandare pentru toţi discipolii săi, cât şi un copleşitor reproş pentru toţi iudeii cu privire la atitudinea lor faţă de samariteni. Şi această povestire a continuat să încurajeze iubirea lor fraternă printre toţi credincioşii de mai târziu în evanghelia lui Iisus.

2. În Ierusalim

(1810.3) 164:2.1 Iisus asistase la sărbătoarea Tabernacolelor pentru a putea proclama evanghelia pelerinilor veniţi din toate părţile imperiului. Acum, el mergea la sărbătoarea Dedicării numai cu scopul de a da, sanhedrinului şi conducătorilor iudei, o nouă şansă de a vedea lumina. Principalul eveniment al acestor câteva zile în Ierusalim a avut loc vineri seara la Nicodim, unde se adunaseră cam douăzeci şi cinci de conducători iudei care credeau în învăţătura lui Iisus. În acest grup se găseau paisprezece oameni care erau pe atunci, sau urmau cât de curând să fie, membri ai sanhedrinului. Eber, Matadormus şi Iosif din Arimatia asistau şi ei la întrunire.

(1810.4) 164:2.2 În această împrejurare, auditorii lui Iisus erau toţi oameni instruiţi, şi atât ei, cât şi cei doi apostoli au fost uimiţi de deschiderea şi de profunzimea remarcilor pe care Maestrul le-a făcut înaintea acestui grup distins. De pe vremea când propovăduise în Alexandria, în Roma şi în insulele Mediteranei, Iisus nu mai dăduse dovadă de atâta erudiţie, nici de o asemenea înţelegere a chestiunilor umane, atât cele religioase, cât şi cele laice.

(1810.5) 164:2.3 La sfârşitul acestei mici reuniuni, toţi auditorii s-au despărţit, intrigaţi de personalitatea Maestrului, fermecaţi de graţia manierelor lui şi plini de iubire pentru el. Ei încercaseră să dea sfaturi lui Iisus cu privire la dorinţa sa de a câştiga de partea cauzei sale pe ceilalţi membri ai sanhedrinului. Maestrul ascultase cu atenţie, dar în tăcere, toate propunerile lor. El ştia bine că nici unul din planurile lor nu ar izbuti. Simţea că majoritatea conducătorilor iudei n-ar accepta niciodată evanghelia împărăţiei; el le-a dat totuşi tuturor această nouă şansă de a face ei înşişi alegerea. Însă, plecând de acolo în seara aceea cu Nataniel şi cu Toma la adăpostul lor de pe Muntele Măslinilor, Maestrul încă nu hotărâse metoda pe care o va adopta pentru a atrage, încă o dată, asupra lucrării sale, atenţia sanhedrinului.

(1811.1) 164:2.4 Nataniel şi Toma au dormit puţin în noaptea aceea; ei erau prea nedumeriţi de ceea ce auziseră la Nicodim. Au reflectat mult timp la remarca finală a lui Iisus referitoare la o ofertă a foştilor membri şi a membrilor actuali ai sanhedrinului de a-l însoţi înaintea celor şaptezeci. Maestrul a zis: „Nu, fraţii mei, asta n-ar servi la nimic. Voi veţi spori mânia, care va cădea pe capul vostru, fără a potoli câtuşi de puţin în lume ura pe care mi-o poartă ei. Mergeţi fiecare şi ocupaţi-vă de treburile Tatălui după cum vă va îndruma spiritul, în vreme ce eu voi atrage, o dată mai mult, atenţia lor asupra împărăţiei după cum mă va îndruma Tatăl meu.”

3. Vindecarea cerşetorului orb

(1811.2) 164:3.1 În dimineaţa următoare, Iisus şi cei doi apostoli au mers la Marta în Bethania pentru a lua micul dejun, apoi s-au dus degrabă la Ierusalim. În această dimineaţă de sabat, pe când cei trei oameni se apropiau de templu, ei au întâlnit un cerşetor binecunoscut, născut orb, care era aşezat pe locul lui obişnuit. Cerşetorii nu cereau, nici nu primeau pomeni în ziua de sabat, dar aveau permisiunea de a se aşeza în locul lor obişnuit. Iisus s-a oprit şi, în timp ce se uita la acest cerşetor născut orb, i-a venit în minte o idee despre maniera de a atrage din nou, asupra misiunii sale pământeşti, atenţia sanhedrinului, a celorlalţi conducători iudei şi a învăţătorilor religioşi.

(1811.3) 164:3.2 În vreme ce Maestrul stătea în faţa orbului, căzut adânc pe gânduri, Nataniel s-a gândit la care ar putea fi cauza orbirii omului şi a întrebat: „Maestre, pentru ca acest om să se nască orb, cine a păcătuit, el însuşi sau părinţii lui?”

(1811.4) 164:3.3 Rabinii propovăduiau că toate cazurile de orbire din naştere erau pricinuite de păcat. După ei, nu numai că copiii erau concepuţi şi născuţi în păcat, ci un copil se putea naşte orb ca pedeapsă pentru un anume păcat comis de tatăl său. Ei mergeau până la a propovădui că un copil putea păcătui înainte de a se naşte în această lume. Ei mai propovăduiau şi că infirmităţi asemănătoare puteau să provină de la vreun păcat sau vreo slăbiciune a mamei din vremea când purta sarcina.

(1811.5) 164:3.4 În toate aceste regiuni, exista o vagă credinţă în reîncarnare. Mai vechii învăţători iudei, precum şi Platon, Filon şi numeroşi esenieni, tolerau teoria că oamenii puteau culege, într-o încarnare, ceea ce semănaseră într-o existenţă precedentă; se credea că ei ispăşeau, într-o viaţă, păcatele comise în cursul vieţilor anterioare. Maestrului i-a fost greu să-i facă pe oameni să creadă că sufletul lor nu avusese existenţe anterioare.

(1811.6) 164:3.5 Totuşi, oricât ar părea de ilogic, în timp ce orbirea era considerată ca rezultând dintr-un păcat, iudeii socoteau cât se poate de meritoriu să dai de pomană acestor cerşetori orbi. Aceştia aveau obiceiul de a rosti întruna trecătorilor: „O, inimi simţitoare, câştigaţi merite ajutându-i pe cei orbi.”

(1811.7) 164:3.6 Iisus a abordat discutarea acestui caz cu Nataniel şi cu Toma, nu numai pentru că hotărâse deja să se folosească de acest orb ca mijloc, în ziua aceea, de a atrage din nou, asupra misiunii sale, într-un chip hotârâtor, atenţia conducătorilor iudei, ci şi pentru că el îi încuraja întotdeauna pe apostolii săi să caute adevăratele cauze ale tuturor fenomenelor naturale sau spirituale. El îi avertizase adesea contra tendinţei comune de a atribui cauze spirituale unor evenimente fizice obişnuite.

(1812.1) 164:3.7 Iisus a decis să se folosească de acest cerşetor în planurile sale pentru lucrarea zilei, dar, înainte de a face ceva pentru orb, al cărui nume era Iosias, el s-a apucat să răspundă la întrebarea lui Nataniel. Maestrul a zis: „Nici acest om n-a păcătuit, nici părinţii lui, pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se manifeste în el. Orbirea i-a venit în cursul firesc al evenimentelor. Până mai este ziuă, trebuie să îndeplinim lucrările Celui care m-a trimis, căci noaptea are să vină cu siguranţă, şi atunci va fi imposibil să realizăm lucrarea ce avem de gând s-o înfăptuim. Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii, dar, peste puţin timp, eu nu voi mai fi cu voi.”

(1812.2) 164:3.8 Vorbind, Iisus, adresându-se lui Nataniel şi lui Toma, le-a mai zis: „Să creăm vederea acestui orb în această zi de sabat, pentru ca scribii şi fariseii să aibă din plin ocazia pe care o caută, de a-l acuza pe Fiul Omului.” Iisus vorbise tot timpul în aşa fel încât şi cerşetorul să-l poată auzi. S-a aplecat după aceea şi a scuipat pe pământ, a amestecat apoi ţărâna cu scuipatul, după care s-a dus la Iosia şi i-a uns ochii lui orbi cu lut zicând: „Fiule, mergi de spală lutul acesta în iazul Siloe şi-ţi vei recăpăta numaidecât vederea.” Şi, când Iosia s-a spălat astfel în apa Siloei, s-a întors către prietenii lui şi către familia sa văzându-i.

(1812.3) 164:3.9 Până atunci cerşind totdeauna, el nu ştia să facă nimic altceva; deci, când prima înflăcărare datorată creării vederii sale a fost potolită, el a revenit la locul obişnuit unde cerşea de pomană. Când prietenii săi, vecinii săi şi toţi cei care îl cunoscuseră anterior au remarcat că el putea să vadă, au zis cu toţii: „Acesta nu-i cumva Iosia, cerşetorul orb?” Unii spuneau că da, în timp ce alţi spuneau: „Nu, este cineva care seamănă cu el, dar omul acesta poate să vadă.” Când l-au întrebat pe Iosia însuşi, el a răspuns: „Eu sunt”

(1812.4) 164:3.10 Când au început să-l întrebe cum a ajuns să vadă, el le-a răspuns: „Un om pe nume Iisus a trecut pe aici şi, pe când vorbea despre mine cu prietenii lui, a amestecat puţin lut cu scuipat, m-a uns pe ochi şi m-a sfătuit să mă duc să mă spăl în iazul Siloe. Am făcut ce mi-a zis omul acesta, şi îndată mi-am recăpătat vederea. Aceasta s-a petrecut în numai câteva ore, şi încă nu cunosc înţelesul multora dintre lucrurile pe care le văd.” Şi când oamenii care se strânseseră în jurul lui l-au întrebat unde îl puteau găsi pe omul acela ciudat care îl vindecase, Iosia n-a putut răspunde decât că nu ştia nimic despre asta.

(1812.5) 164:3.11 A fost vorba acolo de unul dintre cele mai ciudate miracole ale Maestrului. Acest om nu ceruse să fie vindecat. El habar n-avea de faptul că Iisus, care îl trimisese să se spele la Siloe şi i-a făgăduit vederea, era profetul din Galileea care predicase la Ierusalim în timpul sărbătorii Tabernacolelor. Acestui om cu greu îi venea să creadă că avea să-şi recapete vederea, dar oamenii epocii aveau mare încredere în eficienţa salivei unui mare om sau a unui sfânt. Or, după conversaţia cu Iisus cu Nataniel şi cu Toma, Iosia trăsese concluzia că posibilulul lui binefăcător era un mare om, un învăţător erudit sau un sfânt profet; de aceea a făcut aşa cum îl învăţase Iisus.

(1812.6) 164:3.12 Iisus avea trei motive pentru a folosi salivă şi argilă, şi pentru a porunci orbului să meargă să se spele în bazinul lui Siloe, care avea o valoare de simbol.

(1812.7) 164:3.13 1. Acest miracol nu era un răspuns la credinţa personală. Era o minune pe care Iisus decisese s-o înfăptuiască în vederea unui ţel ales de el, dar a aranjat asta în aşa fel încât beneficiarul să poată trage un folos durabil.

(1813.1) 164:3.14 2. Întrucât orbul nu solicitase vindecarea şi credinţa sa era slabă, aceste fapte materiale fuseseră sugerate în scopul de a-l încuraja. Iosias credea cu superstiţie în eficacitatea salivei şi ştia că bazinul Siloei era un loc aproape sacru. Probabil nu s-ar fi dus acolo dacă n-ar fi fost nevoie să se spele de argila cu care fusese uns. Situaţia comporta suficient ceremonial pentru a-l mâna la acţiune.

(1813.2) 164:3.15 3. Iisus avea şi un al treilea motiv pentru a recurge la mijloace naturale în această chestiune excepţională. Acesta era un miracol făcut pur şi simplu în conformitate cu propria sa decizie, şi dorea să-l întrebuinţeze pentru a-i învăţa, pe discipolii lui din vremea aceea şi din toate secolele ulterioare, să nu dispreţuiască sau să neglijeze mijloacele materiale pentru a-i vindeca pe bolnavi. Voia să le propovăduiască că trebuiau să înceteze să mai considere miracolele ca pe singura metodă de vindecare pentru bolile omeneşti.

(1813.3) 164:3.16 Redându-i vedere acestui om printr-o operaţie miraculoasă, în această dimineaţă de sabat şi în Ierusalim lângă templu, Iisus avea drept principal scop să lanseze făţiş o provocare sanhedrinului şi tuturor învăţătorilor şi conducătorilor iudei. Aceasta a fost maniera sa de a proclama o ruptură deschisă cu fariseii. El era întotdeauna pozitiv în tot ceea ce făcea. Pentru a aduce aceste probleme în faţa sanhedrinului Iisus a venit la orb cu cei doi ucenici ai lui la începutul după-amiezii acestei zile de sabat, şi a provocat cu bună ştiinţă discuţiile care i-au obligat pe farisei să acorde atenţie miracolului.

4. Iosias înaintea sanhedrinului

(1813.4) 164:4.1 În toiul după-amiezii, vindecarea lui Iosia stârnise asemenea controverse în jurul templului, încât şefii sanhedrinului au decis să convoace consiliul la locul lui obişnuit de reuniune din templu. Ei au făcut asta încălcând o regulă bine stabilită care interzicea reuniunile sanhedrinului în zilele de sabat. Iisus ştia că violarea sabatului era una dintre principalele acuzaţii purtate împotriva lui în momentul încercării finale. El dorea să fie înfăţişat înaintea sanhedrinului sub inculparea de a fi vindecat un orb în ziua de sabat chiar în momentul când înalta curte iudaică, violând ea însăşi regulile pe care ea şi le impusese, aşezându-se să judece acest act de îndurare deliberând asupra chestiunii zilei de sabat.

(1813.5) 164:4.2 Dar, de frică, membrii sanhedrinului nu l-au chemat pe Iisus înaintea lor. În loc de asta, ei au trimis mai degrabă după Iosia. După un interogatoriu preliminar, purtătorul de cuvânt al sanhedrinului (din care erau prezenţi vreo cincizeci) a ordonat lui Iosia să povestească ceea ce i se întâmplase. De la vindecarea lui în dimineaţa aceea, Iosia aflase de la Toma, de la Nataniel şi de la alte persoane că fariseii erau supăraţi de vindecarea sa în ziua de sabat şi că aveau probabil să facă necazuri tuturor celor implicaţi. Dar Iosia nu-şi dădea încă seama că Iisus era cel care se chema Eliberatorul. În consecinţă, el a răspuns întrebărilor fariseilor spunând: „Omul acesta a trecut pe acolo, mi-a pus argilă pe ochi şi mi-a zis să mă duc să mă spăl la Siloe, şi acuma văd.”

(1813.6) 164:4.3 După ce a ţinut un lung discurs, unul dintre fariseii mai bătrâni a zis: „Omul acesta nu se poate să vină de la Dumnezeu. Vedeţi bine că nu respectă sabatul. El încalcă legea, mai întâi modelând lutul, şi apoi trimiţând pe acest cerşetor să se spele la Siloe în ziua de sabat. Un astfel de om nu poate fi un maestru trimis de Dumnezeu.”

(1813.7) 164:4.4 Atunci, unul dintre fariseii mai tineri, care credea sincer în Iisus a zis: „Dacă omul acesta nu este trimis de Dumnezeu, cum de poate face aceste lucruri? Noi ştim că un păcătos obişnuit nu poate înfăptui astfel de miracole. Îl cunoaştem cu toţii pe acest cerşetor şi ştim că s-a născut orb; acuma vede. Încă veţi mai spune voi că acest profet a înfăptuit toate aceste minuni prin puterea prinţului demonilor?” Şi de fiecare dată când un fariseu se ridica pentru a-l acuza şi denunţa pe Iisus, se ridica un altul pentru a-l încurca cu întrebări stânjenitoare, astfel încât s-a creat între ei o serioasă scindare. Preşedintele a văzut încotro alunecau cu dezbaterea lor. Pentru a domoli discuţia, el s-a pregătit să pună noi întrebări chiar celui în cauză. Întorcându-se către Iosia, a zis: „Ce ai tu de spus despre acest om, despre acest Iisus, de care pretinzi că ţi-a deschis ochii?” Iosia a răspuns: „Eu cred că este un profet.”

(1814.1) 164:4.5 Conducătorii au fost foarte tulburaţi şi, neştiind ce să facă, ei au trimis după părinţii lui Iosia pentru a afla de la ei dacă fiul lor era realmente născut orb. Nu voiau să creadă că cerşetorul fusese vindecat.

(1814.2) 164:4.6 Se ştia bine, în Ierusalim, nu numai că intrarea în toate sinagogile îi era interzisă lui Iisus, dar toţi cei care credeau în învăţătura sa erau respinşi din sinagogă, excomunicaţi din congregaţia Israelului. Aceasta însemna că ei erau privaţi de toate drepturile lor şi de privilegii de orice fel în toată lumea iudaică, afară de dreptul de dreptul de a cumpăra necesarul pentru a supravieţui.

(1814.3) 164:4.7 Părinţii lui Iosia erau nişte biete suflete temătoare. Cu prilejul aducerii lor în faţa sanhedrinului, ei s-au temut deci să vorbească liber. Purtătorul de cuvânt al curţii le-a zis: „Acesta este fiul vostru? Avem noi motiv să înţelegem că s-a născut orb? Dacă este adevărat, cum se face că acuma poate să vadă?” Atunci, tatăl lui Iosia, sprijinit de mamă, a răspuns: „Ştim că el este fiul nostru şi că s-a născut orb. Cât despre felul în care a început să vadă şi despre persoana care i-a deschis ochii, noi nu ştim nimic. Întrebaţi-l pe el; este major. Să vorbească el pentru sine însuşi.”

(1814.4) 164:4.8 L-au chemat apoi înaintea lor pe Iosia, a doua oară. Lor nu le mergea bine în încercarea lor de a face un proces formal, şi unii dintre ei începuseră să se simtă stingheri acţionând astfel într-o zi de sabat. În consecinţă, când l-au chemat pe Iosia, ei au încercat să-l prindă în cursă printr-o altă metodă de atac. Delegatul curţii l-a întrebat pe fostul orb: „De ce nu-l slăveşti tu pe Dumnezeu pentru aceasta? De ce nu zici tu adevărul despre ceea ce s-a întâmplat? Toţi ştim că acest om este un păcătos. De ce refuzi să distingi adevărul? Tu ştii că, tu şi omul acesta, sunteţi amândoi inculpaţi de a fi violat sabatul. Nu vrei tu să-ţi ispăşeşti păcatul recunoscând că Dumnezeu este cel care te-a vindecat, dacă tu pretinzi întruna că ochii tăi au fost deschişi astăzi?”

(1814.5) 164:4.9 Dar Iosia nu era nici nătărău, nici lipsit de umor; el i-a răspuns deci delegatului curţii: „Eu nu ştiu dacă acest om este păcătos; este însă un lucru pe care îl ştiu, şi anume că eram orb şi că acuma văd.” Fără a-l putea prinde pe Iosia în cursă, ei au continuat să-l interogheze şi l-au întrebat: Cum anume ţi-a deschis el ochii? Ce ţi-a făcut realmente? Ce ţi-a zis? Ţi-a cerut el să crezi în noi?”

(1814.6) 164:4.10 Iosia a replicat puţin nerăbdător: „V-am zis întocmai cum s-a petrecut totul. Dacă n-aţi crezut mărturia mea, de ce vreţi s-o auziţi din nou? Aţi vrea oare şi voi ca din întâmplare să deveniţi discipolii lui? Când Iosias a vorbit astfel, reuniunea sanhedrinului a luat sfârşit în dezordine şi aproape în violenţă căci liderii sau năpustit asupra lui Iosia ţipând de mânie: „Tu poţi vorbi de a fi discipol al acestui om, dar noi suntem discipolii lui Moise şi propovăduim legile lui Dumnezeu. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise şi propovăduim legile lui Dumnezeu. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar, cât despre acest Iisus, noi nu ştim de unde vine.”

(1814.7) 164:4.11 Atunci Iosias a urcat pe un scaun şi a strigat foarte tare tuturor celor care îl puteau auzi: „Ascultaţi, voi, care vă pretindeţi învăţătorii întregului Israel, vă declar că există în toate acestea o mare minune, de vreme ce mărturisiţi că nu ştiţi de unde vine omul acesta, şi totuşi ştiţi cu certitudine prin mărturiile auzite, cum că el mi-a deschis ochii. Cu toţii ştim că Dumnezeu nu înfăptuieşte astfel de lucrări pentru nelegiuiţi. Dumnezeu nu face un asemenea lucru decât la cererea unui sincer adorator pentru un om sfânt şi pentru unul just. Voi ştiţi că de la începutul lumii nu s-a auzit niciodată vorbindu-se de deschiderea ochilor unui orb din naştere. Deci, uitaţi-vă toţi la mine şi daţi-vă seama de ceea ce s-a făcut astăzi la Ierusalim! Eu vă zic, dacă omul acesta nu venea de la Dumnezeu, el nu putea face asta.” Membrii sanhedrinului au plecat furioşi şi confuzi strigând la el: „Tu eşti născut pe de-a-ntregul în păcat, şi pretinzi acum să ne înveţi? Poate că nu te-ai născut realmente orb şi, chiar dacă ochii tăi au fost deschişi în ziua de sabat, asta s-a datorat prinţului demonilor.” Ei s-au dus îndată la sinagogă pentru a-l exclude pe Iosias.

(1815.1) 164:4.12 Iosias a abordat această încercare cu vagi noţiuni despre Iisus şi despre natura tămăduirii sale. Cea mai mare parte a mărturiei pe care a dat-o cu atâta inteligenţă şi curaj înaintea acestui tribunal suprem al întregului Israel, s-a dezvoltat în mintea sa pe măsură ce procesul continua în maniera aceasta injustă şi lipsită de echitate.

5. Învăţăturile sub tinda lui Solomon

(1815.2) 164:5.1 În tot timpul în care, violând sabatul, această şedinţă a sanhedrinului se derula într-una din sălile templului, Iisus se plimba prin apropiere şi propovăduia poporului sub Tinda lui Solomon. El spera că va fi convocat în faţa sanhedrinului şi îi va putea anunţa buna vestire a libertăţii şi a bucuriei filiaţiei divine din regatul lui Dumnezeu. Dar ei se temeau să trimită după el. Erau întotdeauna descumpăniţi de subitele apariţii în public ale lui Iisus în Ierusalim. Iisus le dădea acum prilejul după care căutaseră cu atâta ardoare, dar se temeau să-l cheme în faţa sanhedrinului, chiar şi ca martor, şi se temeau încă mai mult să-l aresteze.

(1815.3) 164:5.2 Era în mijlocul iernii la Ierusalim, şi oamenii căutau să se adăpostească cât de cât sub Tinda lui Solomon. Câtă vreme Iisus zăbovea acolo, mulţimile i-au pus un mare număr de întrebări, şi el le-a propovăduit mai mult de două ore. Câţiva învăţători iudei au căutat să-l prindă în cursă întrebându-l public: „Cât timp ne vei ţine în aşteptare? Dacă tu eşti Mesia, de ce nu ne-o zici de-a dreptul?” Iisus a zis: „Eu v-am vorbit de multe ori de mine însumi şi de Tatăl meu, dar voi n-aţi vrut să mă credeţi. Nu vedeţi oare că lucrările pe care le-am înfăptuit în numele Tatălui meu stau mărturie pentru mine? Dar mulţi dintre voi nu cred, deoarece voi nu aparţineţi turmei mele. De învăţătorul adevărului sunt atraşi numai cei cărora le este foame de adevăr şi sete de dreptate. Oile mele ascultă vocea mea, eu le cunosc şi ele mă urmează. Şi, tuturor celor care urmează învăţătura mea, eu le dau viaţa eternă; ei nu vor pieri niciodată şi nimeni nu-i va smulge din mâna mea. Tatăl meu, care mi-a dat aceşti copii, este mai mare decât toţi, astfel încât nimeni nu-i poate smulge din mâinile Tatălui meu. Tatăl şi cu mine suntem una.” Câţiva iudei necredincioşi s-au repezit către un loc unde se încă construia la o aripă a templului pentru a aduna nişte pietre şi a arunca cu ele în Iisus, dar credincioşii i-au împiedicat.

(1815.4) 164:5.3 Iisus şi-a continuat învăţătura: „Eu v-am arătat multe lucrări ale Tatălui înfăptuite din iubire şi, acum vă întreb pentru care dintre aceste lucrări bune vă gândiţi să mă loviţi cu pietre?” Unul dintre farisei a zis: „Nu vrem să te lovim cu pietre pentru nici una dintre lucrările tale bune, ci din pricina blasfemiilor tale, căci, fiind un om, tu îndrăzneşti să te faci egalul lui Dumnezeu.” Şi Iisus a răspuns: „Voi îl acuzaţi pe Fiul Omului de blasfemie pentru că aţi refuzat să mă credeţi atunci când v-am declarat că am fost trimis de Dumnezeu. Dacă nu îndeplinesc lucrările lui Dumnezeu, nu mă credeţi, dar dacă îndeplinesc lucrările lui Dumnezeu, chiar dacă voi nu credeţi în mine, mă gândeam că veţi crede în lucrări. Ca să fiţi siguri de ceea ce proclam, eu vă afirm din nou că Tatăl este în mine şi eu sunt în Tată; aşa cum Tatăl locuieşte în mine, eu voi locui în fiecare dintre cei care cred în această evanghelie.” La auzul acestor cuvinte, mulţi dintre auditori au mers în grabă să caute pietre pentru a arunca în el, dar el a ieşit din incinta templului. El i-a regăsit pe Nataniel şi Toma care asistaseră la şedinţa sanhedrinului, şi a aşteptat cu ei, lângă templu, ca Iosia să iasă din sala de consiliu.

(1816.1) 164:5.4 Iisus şi cei doi apostoli nu s-au dus să-l caute pe Iosia acasă la el decât după ce au aflat de excomunicarea lui din sinagogă. Sosind la casa lui Iosia, Toma l-a chemat în curte şi Iisus i-a zis: „Iosia, crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Şi Iosia a răspuns: „Spune-mi cine este ca să pot crede în el.” Iisus a zis: „L-ai văzut şi l-ai auzit, este cel care îţi vorbeşte acum.” Şi Iosia a zis: „Doamne, eu cred.” Apoi, a căzut în genunchi, în semn de adorare.

(1816.2) 164:5.5 Când Iosia a aflat că fusese exclus din sinagogă, a fost la început foarte deprimat, dar după aceea foarte încurajat când Iisus i-a poruncit să se pregătească numaidecât să-l însoţească în tabăra din Pella. Acest candid locuitor al Ierusalimului fusese într-adevăr excomunicat dintr-o sinagogă iudaică, dar iată că Creatorul unui univers l-a condus pentru a-l asocia cu nobleţea spirituală a acelui timp şi a acelei generaţii.

(1816.3) 164:5.6 Iisus a ieşit apoi din Ierusalim pentru a nu mai reveni înainte de apropierea zilei când va fi gata să părăsească lumea aceasta. Maestrul s-a reîntors la Pella cu Iosia şi cei doi apostoli. Şi s-a adeverit că Iosia a fost unul dintre aceia care au dat roade dintre beneficiarii ajutorului miraculos al Maestrului, căci el a devenit, pentru tot restul vieţii, un predicator al evangheliei împărăţiei.

Până la o nouă revedere .. pace si lumina pentru toti !

Constantin RUSU

P.S.

Incepe postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel nu are o durata fixa, deoarece inceputul lui este in functie de data variabila a Sfintelor Pasti. Anul acesta postul incepe luni, 12 iunie. Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel era numit in vechime Postul Cincizecimii.

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter