Viața și învățăturile lui Iisus – Cel de-al doilea turneu de predicare

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                              Cel de-al doilea turneu de predicare

  1. Marele renume al lui Iisus

  2. Atitudinea poporului

  3. Ostilitatea liderilor religioşi

  4. Derularea turneului de predicare

  5. Lecţia despre mulţumire

  6. „Teama de domnul”

  7. Întoarcerea la Betsaida

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 149

Cel de-al doilea turneu de predicare

(1668.1) 149:0.1 CEL de-al doilea turneu de predicare publică în Galileea a început duminică 3 octombrie, anul 28, şi a continuat timp de aproape trei luni, luând sfârşit pe 30 decembrie. A participat la acest efort Iisus şi cei doisprezece apostoli, asistaţi de corpul nou recrutat de 117 evanghelişti şi de numeroase alte persoane interesate. Pe parcursul acestui turneu, ei au vizitat Gadara, Tolemaida, Iafia, Dabarita, Meguido, Iezreel, Scitopolis, Taricheea, Hipos, Gamala, Betsaida-Iulias şi un mare număr de alte sate şi oraşe.

(1668.2) 149:0.2 Înainte de a pleca în această dimineaţă de duminică, Andrei şi Petru i-au cerut lui Iisus să fixeze definitiv atribuţiile noilor evanghelişti, dar Maestrul a refuzat zicând că nu ţinea de domeniul lui să facă lucruri pe care alţii le-ar putea face într-o manieră mai acceptabilă. După ce au chibzuit cum se cuvine, apostolii au decis că Iacob Zebedeu va fi cel care să fixeze atribuţiile. La sfârşitul comentariilor lui Iacob, Iisus le-a zis evangheliştilor: „Mergeţi acum şi faceţi lucrarea cu care aţi fost însărcinaţi şi, mai târziu, când vă veţi arăta competenţi şi fideli, vă voi conferi hirotonisirea pentru a predica evanghelia împărăţiei.”

(1668.3) 149:0.3 În cursul acestui turneu, numai Iacob şi Ioan au călătorit cu Iisus. Petru şi ceilalţi apostoli au luat fiecare câte doisprezece evanghelişti, şi au păstrat cu aceştia un contact strâns în timp ce şi-au continuat munca de predicare şi de propovăduire. Îndată ce credincioşii erau pregătiţi să intre în regat, apostolii le administrau botezul. Iisus şi cei doi tovarăşi ai lui au călătorit mult în cursul acestor trei luni, vizitând adesea şi două oraşe în aceeaşi zi pentru a observa activitatea evangheliştilor şi pentru a-i încuraja în eforturile lor de a întemeia regatul. Tot acest al doilea turneu de predicare a fost mai ales un efort de a permite acestui corp de 117 de evanghelişti recent formaţi să dobândească o experienţă practică.

(1668.4) 149:0.4 În această perioadă, şi ulterior până în epoca în care Iisus şi cei doisprezece au plecat în cele din urmă la Ierusalim, David Zebedeu a menţinut, pentru lucrarea regatului, un cartier general în casa tatălui său din Betsaida. Acesta a fost sediul central al operaţiunilor lui Iisus pe Pământ, şi un loc de popas pentru serviciul de mesageri pe care David îl asigura între credincioşii din diversele părţi ale Palestinei şi din regiunile adiacente. El a înfăptuit toate acestea din proprie iniţiativă, dar cu aprobarea lui Andrei. David folosea de la patruzeci la cincizeci de mesageri în acest serviciu de informaţii pentru munca regatului, care creştea şi se extindea cu rapid. În timp ce asigura acest serviciu, el îşi câştiga parţial traiul consacrând o parte din timpul său vechii meserii de pescar.

1. Marele renume al lui Iisus

(1668.5) 149:1.1 În momentul în care tabăra din Betsaida a fost ridicată, renumele lui Iisus, mai ales ca vindecător, se răspândise în toate regiunile Palestinei, în toată Siria şi în ţările vecine. La săptămâni după plecarea din Betsaida, bolnavii au continuat să sosească. Nereuşind să îl întâlnească pe Maestru, ei aflau de la David unde se găsea şi porneau în căutarea sa. În cursul acestui turneu, Iisus nu a înfăptuit în mod deliberat nici un act de vindecare aşa-zis miraculoasă. Totuşi, zeci de persoane suferinde şi-au văzut sănătatea şi fericirea restabilite graţie puterii de reconstruire a credinţei intense care le împingea în căutarea tămăduirii.

(1669.1) 149:1.2 La vremea acestei misiuni, a început să se producă o serie specială şi inexplicabilă de fenomene de vindecare, care au continuat până la sfârşitul vieţii terestre a lui Iisus. Pe parcursul acestui turneu de trei luni, peste o sută de bărbaţi, de femei şi de copii din Iudeea, din Idumeea, din Galileea, din Siria, din Tir şi din Sidon, şi de dincolo de Iordan, au beneficiat de această vindecare inconştientă făcută de Iisus şi, când s-au înapoiat la casa lor, ei au contribuit şi mai mult la sporirea renumelui său. Şi ei au făcut aşa, cu toate că Iisus, de fiecare dată când observa vreunul dintre aceste cazuri de vindecare spontană, recomanda direct beneficiarului „să nu vorbească nimănui”.

(1669.2) 149:1.3 Nu ni s-a revelat niciodată cu exactitate ceea ce se petrecuse în aceste cazuri de vindecare spontană sau inconştientă. Maestrul nu a explicat niciodată apostolilor săi modul cum se efectuau. În mai multe rânduri, el s-a mărginit a zice: „Eu îmi dau seama că a ţâşnit din mine o putere.” Într-un rând, după ce a fost atins de un copil, el a remarcat: „Îmi dau seama că a ţâşnit afară din mine viaţa.”

(1669.3) 149:1.4 În absenţa indicaţiilor directe ale Maestrului referitoare la natura acestor însănătoşiri spontane, ar fi o impertinenţă din partea noastră să încercăm să explicăm cum au fost ele înfăptuite, dar ne este permis să ne dăm părerea noastră despre aceste fenomene de vindecare. Noi credem că un mare număr din însănătoşirile aparent miraculoase care s-au produs în cursul slujirii pe pământ a lui Iisus au rezultat din conjugarea următoarelor trei puternice influenţe:

(1669.4) 149:1.5 1. Prezenţa unei credinţe solide, dominante şi vii în inima fiinţei omeneşti care căuta cu perseverenţă să fie vindecată, însoţită de faptul că această vindecare era dorită mai degrabă pentru binefacerile ei spirituale decât pentru o restabilire pur fizică.

(1669.5) 149:1.6 2. Existenţa, concomitent cu această credinţă omenească, a marii simpatii şi a marii compasiuni a Fiului Creator întrupat şi plin de îndurare; acest Fiu al lui Dumnezeu poseda efectiv, în persoana sa, puteri şi prerogative de vindecare creative aproape nelimitate şi independente de timp.

(1669.6) 149:1.7 3. În acelaşi timp cu credinţa creaturii şi cu viaţa Creatorului, trebuie, de asemenea, notat că acest om-Dumnezeu era expresia personificată a voii Tatălui. Cu prilejul contactului dintre nevoia umană şi puterea divină capabilă de a o satisface, dacă Tatăl nu ar exprima voinţa diferită, cele două ar deveni una; vindecarea s-ar produce atunci fără ca Iisus cel uman să fi fost conştient de ea, dar ea ar fi fost imediat recunoscută de natura sa divină. Deci, trebuie explicate un mare număr de cazuri de vindecare prin operarea unei mari legi care ne este cunoscută de demult, şi anume: Ceea ce Fiul Creator doreşte şi ceea ce Tatăl etern voieşte ESTE.

(1669.7) 149:1.8 Noi suntem deci de părere că în prezenţa personală a lui Iisus, anumite forme de credinţă umană profundă constrângeau literalmente şi realmente manifestarea vindecării prin anumite forţe şi personalităţi creative ale universului, pe atunci intim asociate cu Fiul Omului. Devine, de atunci, un fapt de seamă că Iisus a permis frecvent ca oamenii să se vindece ei înşişi, în prezenţa sa, prin puterea credinţei lor personale.

(1670.1) 149:1.9 Mulţi alţii au căutat vindecarea în scopuri pur egoiste. O văduvă bogată din Tir, însoţită de suita ei, a venit pentru a fi vindecată de infirmităţile ei, şi care erau multe; urmărindu-l pe Iisus prin Galileea, ea a continuat să îi ofere tot mai mulţi bani, de parcă puterea lui Dumnezeu ar putea fi cumpărată prin licitaţie. Ea nu s-a interesat niciodată de evanghelia împărăţiei; ea căuta doar vindecarea bolilor ei fizice.

2. Atitudinea poporului

(1670.2) 149:2.1 Iisus înţelegea mintea oamenilor; el ştia ce este în adâncul inimii lor. Dacă învăţăturile sale ar fi fost transmise aşa cum le-a prezentat el, având drept singur comentariu interpretarea inspirată a vieţii sale pământeşti, toate naţiunile şi toate religiile lumii ar fi îmbrăţişat rapid evanghelia împărăţiei. Eforturile bine intenţionate ale primilor ucenici ai lui Iisus de reformulare a învăţăturilor sale, cu scopul de a le face mai acceptabile pentru anumite naţiuni, rase şi religii, au avut ca efect doar facerea acestor învăţături şi mai puţin acceptabile pentru toate celelalte naţiuni, rase şi religii.

(1670.3) 149:2.2 În eforturile lui de a atrage atenţia favorabilă a anumitor grupuri din epoca sa asupra învăţăturilor lui Iisus, apostolul Pavel a scris numeroase epistole de instrucţiuni şi de recomandări. Alţi învăţători ai evangheliei lui Iisus au făcut la fel, dar nici unul dintre ei nu şi-a închipuit că aceste scrieri vor fi ulterior adunate de către cei care vroiau să le prezinte ca alcătuind învăţăturile lui Iisus. În consecinţă, deşi ceea ce se numeşte creştinism conţine mai multe elemente din evanghelia Maestrului decât orice altă religie, el conţine şi multe date pe care nu le-a propovăduit Iisus. În afară de încorporarea, în creştinismul primitiv, a numeroase învăţături ale misterelor persane şi a multor elemente din filozofia greacă, s-au comis două mari greşeli:

(1670.4) 149:2.3 1. Efortul de a lega direct învăţătura evangheliei de teologia iudaică, aşa cum este ilustrat de doctrinele creştine ale ispăşirii, propovăduind că Iisus era Fiul al cărui sacrificiu ar satisface severa judecată a Tatălui şi ar potoli furia divină. Aceste învăţături au dat naştere unor încercări lăudabile de a face evanghelia împărăţiei mai acceptabilă iudeilor increduli. Dacă aceste eforturi au eşuat în ţelul lor în ceea ce priveşte aderarea iudeilor, ei n-au eşuat în încurcarea şi în alienarea multor suflete sincere din toate generaţiile ulterioare.

(1670.5) 149:2.4 2. Ce-a de-a doua mare gafă a primilor ucenici ai Maestrului, o greşeală la a cărei perpetuarea au persistat toate generaţiile ulterioare, a fost aceea de a organiza doctrina creştină atât de complet în jurul persoanei lui Iisus. Acest accent excesiv pus pe personalitatea lui Iisus, în teologia creştinismului, a contribuit la opacizarea învăţăturilor sale. Toate acestea au făcut din ce în ce mai dificil iudeilor, mahomedanilor, hinduşilor şi altor membri ai religiilor orientale de a accepta învăţăturile lui Iisus. Noi n-am vrea să minimalizăm locul persoanei sale într-o religie care poate să-i poarte numele, dar nici n-am vrea să permitem ca această consideraţie să eclipseze viaţa sa inspiratoare sau să înlocuiască mesajul lui de salvare: paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor.

(1670.6) 149:2.5 Cei care propovăduiesc religia lui Iisus ar trebui să se apropie de celelalte religii în recunoaşterea adevărurilor pe care le deţin în comun (şi dintre care multe provin direct sau indirect din mesajul lui Iisus) abţinându-se totodată să mai insiste atât de mult asupra diferenţelor.

(1671.1) 149:2.6 În momentul acela, renumele lui Iisus se sprijinea în principal pe reputaţia sa de vindecător, dar nu urmează că a trebuit întotdeauna să fie astfel. Pe măsură ce trecea timpul, el a fost din ce în ce mai căutat pentru ajutorul său spiritual. Cu toate acestea, însănătoşirile fizice erau cele care exercitau asupra poporului atracţia cea mai directă şi cea mai imediată. Ajutorul lui Iisus era din ce în ce mai solicitat de către victimele sclaviei morale şi ale obsesiilor mentale; el le propovăduia invariabil calea izbăvirii. Taţii căutau sfaturile sale pentru a-şi călăuzi fiii, şi mamele îi cereau ajutorul pentru a-şi îndruma fiicele. Cei care se aflau în întuneric veneau către el, şi el le revela lumina vieţii. El apleca întotdeauna urechea la nenorociţii omenirii şi ajuta oricând pe oricine căuta îndrumarea sa.

(1671.2) 149:2.7 În vreme ce Creatorul însuşi era pe pământ, întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare, era inevitabil să se producă lucruri extraordinare. Totuşi, n-ar trebui să vă apropiaţi de Iisus prin aceste evenimente aşa-zise miraculoase. Învăţaţi să vă apropiaţi de miracole prin Iisus, dar nu comiteţi greşeala de a vă apropia de Iisus prin miracole. Această recomandare este legitimă, cu toate că Iisus din Nazaret este unicul întemeietor de religie care a înfăptuit pe pământ acte supramateriale.

(1671.3) 149:2.8 Trăsătura cea mai uimitoare şi cea mai revolutivă a misiunii pământeşti a lui Mihail a fost atitudinea sa faţă de femei. Într-o epocă şi într-o generaţie în care pentru un bărbat nu era potrivit s-o salute nici chiar pe propria lui soţie în public, Iisus a îndrăznit să ia cu el femei care să propovăduiască evanghelia în legătură cu cel de-al treilea turneu al său de predicare în Galileea. Şi a avut curajul suprem de a face asta în ciuda învăţăturii rabinice care proclama: „Mai bine să ardeţi cuvintele legii decât să le încredinţaţi femeilor.”

(1671.4) 149:2.9 Într-o singură generaţie, Iisus a scos femeile dintr-o uitare nerespectuoasă şi le-a eliberat de corvezile servile ale epocilor primitive. Şi este o ruşine pentru religia care a îndrăznit să îşi însuşească numele lui Iisus, că n-a avut curajul moral de a urma acest nobil exemplu în atitudinea ei ulterioară faţă de femei.

(1671.5) 149:2.10 Oamenii cu care Iisus se amesteca îl găseau întru totul dezbărat de superstiţiile vremii. El era liber de prejudecăţi religioase şi nu era niciodată intolerant. Nimic din inima sa nu semăna cu un antagonism social. El se conforma la ceea ce era bun din religia strămoşilor lui, dar nu şovăia să neglijeze tradiţiile umane ale superstiţiei şi ale servituţii. El îndrăznea să propovăduiască că catastrofele naturii, accidentele timpului şi alte evenimente dezastruoase nu sunt nici pedepse ale judecăţii divine nici decrete misterioase ale Providenţei. El a condamnat devotamentul servil faţă de ceremoniile lipsite de sens, şi a denunţat sofismul cultului materialist. El a proclamat fără înconjur libertatea spirituale a oamenilor şi a îndrăznit să propovăduiască că muritorii întrupaţi sunt, în fapt şi în adevăr, fiii Dumnezeului viu.

(1671.6) 149:2.11 Iisus a transcens toate învăţăturile strămoşilor săi atunci când a substitui  cu îndrăzneală mâinile fără pată cu inimile fără pată, ca semne ale adevăratei religii. El a înlocuit tradiţia prin realitate şi a înlăturat toate pretenţiile vanităţii şi ale ipocriziei. Şi, totuşi, acest neînfricat om al lui Dumnezeu n-a dat curs liber criticilor distructive, şi n-a manifestat un dispreţ total pentru uzanţele religioase, sociale, economice şi politice ale timpului său. El nu era un militant revolutiv; era un evoluţionist progresist. El nu s-a lansat în distrugerea a ceea ce era decât oferind simultan tovarăşilor săi lucrul mai înalt care trebuia să fie.

(1672.1) 149:2.12 Iisus a obţinut ascultarea discipolilor săi fără a o cere. Dintre toţi oamenii care au primit chemarea sa personală, numai trei au refuzat această invitaţie de a deveni discipolii săi. El exercita o putere de atracţie specială asupra oamenilor, dar nu era dictatorial. El impunea încrederea, şi niciodată nimeni n-a fost ofensat de primirea unui ordin de la el. El îşi asuma o autoritate absolută asupra discipolilor săi, dar nici unul n-a avut niciodată vreo obiecţie faţă de asta. El le îngăduia discipolilor să-l numească Maestrul.

(1672.2) 149:2.13 Maestrul era admirat de toţi cei care îl întâlneau, în afară de cei care nutreau prejudecăţi religioase bine înrădăcinată şi de cei care credeau că desluşesc un pericol politic în învăţăturile sale. Auditorii săi erau uluiţi de originalitatea şi de autoritatea învăţăturii sale. Ei s-au minunat de răbdarea sa faţă de înapoiaţii şi de pisălogii care îi puneau întrebări. El insufla speranţă şi încredere în inima tuturor celor care beneficiau de ajutorul său. Numai cei care nu l-au întâlnit se temeau de el, şi îl urau numai cei care îl considerau un campion al unui adevăr destinat să distrugă răul şi greşeala pe care ei hotărâseră să le păstreze cu orice preţ în inima lor.

(1672.3) 149:2.14 Asupra prietenilor lui, la fel ca şi asupra duşmanilor lui, el exercita o puternică influenţă fascinantă specială. Mulţimile îl urmau cu săptămânile, şi numai pentru a-i auzi cuvintele binevoitoare şi pentru a observa simplitatea vieţii sale. Bărbaţii şi femeile devotaţi îl iubeau pe Iisus cu o afecţiune aproape supraomenească, şi cu cât îl cunoşteau mai bine, cu atât îl iubeau mai mult, şi toate acestea rămân încă adevărate. Chiar şi astăzi şi în toate epocile viitoare, cu cât un om îl cunoaşte mai bine pe acest om-Dumnezeu cu atât mai mult îl va iubi şi va voi să-l urmeze.

3. Ostilitatea liderilor religioşi

(1672.4) 149:3.1 În pofida primirii favorabile a lui Iisus şi a învăţăturilor sale de către oamenii de rând, liderii religioşi din Ierusalim erau din ce în ce mai alarmaţi şi mai ostili. Fariseii elaboraseră o teologie sistematică şi dogmatică. Iisus propovăduia după nevoile de moment; el nu era un învăţător sistematic; el îşi expunea învăţătura plecând nu atât de la lege, cât de la viaţă, prin parabolă. Atunci când, pentru a-şi ilustra mesajul folosea o parabolă, el îşi propunea să nu utilizeze decât o singură trăsătură a poveştii în acest scop. Multe idei false despre învăţătura lui Iisus pot rezulta din încercările de a transforma parabolele sale în alegorii.)

(1672.5) 149:3.2 Liderii religioşi din Ierusalim deveneau aproape nebuni de furie ca urmare a recentei convertiri a tânărului Avraam şi a dezertării celor trei spioni, care fuseseră botezaţi de Petru şi îi însoţeau acum pe evanghelişti în cel de-al doilea turneu de predicare din Galileea. Conducătorii iudei erau din ce în ce mai orbiţi de frică şi de prejudecăţi, în timp ce inima lor se înăsprea de respingerea continuă a atrăgătoarelor adevăruri ale evangheliei împărăţiei. Odată ce oamenii au refuzat să facă apel la spiritul care locuieşte în ei, aproape că nu se mai poate face nimic pentru a modifica atitudinea lor.

(1672.6) 149:3.3 Cu prilejul primei sale întâlniri cu evangheliştii în tabăra de la Betsaida, Iisus le zisese la terminarea cuvântării sale: „Nu uitaţi că, trupeşte şi mental – adică emoţional – reacţia oamenilor este individuală. Singura lor uniformitate este faptul de a fi locuiţi de un spirit lăuntric. Deşi aceste spirite divine pot varia întrucâtva prin natura şi prin întinderea experienţei lor, ei reacţionează uniform la toate apelurile spirituale. Omenirea nu va putea niciodată ajunge la unitate şi la fraternitate altfel decât prin acest spirit şi făcând apel la el.” Dar mulţi dintre conducătorii iudei închiseseră porţile inimii lor la chemarea spirituală a regatului. Începând din ziua aceasta, ei n-au mai încetat să mai facă planuri şi să comploteze pentru a-l distruge pe Maestru. Ei erau convinşi că Iisus trebuia arestat, condamnat şi executat ca criminal religios, violator al învăţăturilor capitale ale legii sacre iudaice.

4. Derularea turneului de predicare

(1673.1) 149:4.1 Iisus a lucrat foarte puţin în public în timpul acestui turneu de predicare, dar el conducea numeroase ore de seară pentru credincioşi în majoritatea oraşelor şi satelor în care a avut ocazia să şadă cu Iacob şi Ioan. La una dintre aceste sesiuni de seară, unul dintre tinerii evanghelişti i-a pus lui Iisus o întrebare despre mânie, şi, în răspunsul său, Maestrul i-a dat, între altele, următoarele indicaţii:

(1673.2) 149:4.2 ”Mânia este o manifestare materială care reprezintă, într-o manieră generală, măsura în care natura spirituală n-a reuşit să domine naturile intelectuale şi fizice conjugate. Mânia indică lipsa voastră de iubire fraternă tolerantă, plus lipsa voastră de respect de sine şi de stăpânire de sine. Mânia epuizează sănătatea, degradează mintea şi îl handicapează pe instructorul spiritual al sufletului omului. N-aţi citit voi în Scripturi că ‘furia îl omoară pe omul prost’ şi că ‘omul se sfâşie pe el însuşi în mânia sa’? Şi că ‘cel care nu este iute la mânie posedă o mare înţelegere’, pe câtă vreme ‘oricine se enervează repede exaltă nebunia’? Voi ştiţi cu toţii că ‘un răspuns blând abate mânia’ şi că ‘cuvintele dure stârnesc mânia.’ ‘Reţinerea amână mânia’ şi ‘cel ce nu se controlează pe sine seamănă cu un oraş fără apărare şi fără ziduri.’ ‘Cel mânios este crud şi mânia este insultătoare.’ ‘Oamenii iritaţi aţâţă vrajba, pe când cei furioşi îşi înmulţesc nelegiuirile.’ ‘Nu fiţi grăbiţi în spirit, căci mânia rămâne în adâncul proştilor. Înainte de a termina, Iisus a mai zis: „Inima să vă fie dominată de iubire, pentru ca îndrumătorul vostru spiritual să nu se ostenească prea mult ca să vă descătuşeze de tendinţa de a lăsa să izbucnească accesele de mânie animală incompatibile cu statutul filiaţiei divine.”

(1673.3) 149:4.3 Cu această aceeaşi ocazie, Maestrul a expus unui grup avantajul de a poseda un caracter bine echilibrat. El a recunoscut necesitatea, pentru majoritatea oamenilor, de a se consacra măiestriei unei oarecare profesii, dar el a deplâns toate tendinţele către specializarea excesivă care conduc la îngustimea de spirit şi la limitarea activităţilor vieţii. El a atras atenţia asupra faptului că orice virtute, dacă este dusă până la extrem, poate deveni un viciu. Iisus a predicat întotdeauna cumpătarea şi a propovăduit bunul simţ – a da problemelor vieţii justa lor proporţie. El a făcut observaţia că un exces de compasiune şi de milă pot degenera într-o gravă instabilitate emoţională, şi că entuziasmul poate duce la fanatism. El a analizat caracterul unuia dintre vechii lor asociaţi pe care închipuirea îl antrenase în întreprinderi vizionare şi irealizabile. În acelaşi timp, el i-a pus în gardă contra pericolelor monotoniei unei mediocrităţi prea conservatoare.

(1673.4) 149:4.4 Apoi Iisus a discutat asupra pericolelor curajului şi ale încrederii, şi modul în care aceste însuşiri conduc uneori sufletele nechibzuite la temeritate şi la îngâmfare. El a arătat deopotrivă cum prudenţa şi discreţia, atunci când sunt împinse prea departe, conduc la laşitate şi la nereuşită. El i-a îndemnat pe auditori să se străduiască să fie originali, evitând totodată tendinţa spre excentricitate. El pleda în favoarea compătimirii lipsite de sentimentalism şi a pietăţii fără bigotism. El a propovăduit un respect dezbărat de frică şi de superstiţie.

(1674.1) 149:4.5 Ceea ce i-a impresionat pe colaboratorii săi n-a fost atât de mult învăţătura lui Iisus despre echilibrul de caracter, ci mai degrabă faptul că propria sa viaţă era o expresie atât de elocventă a învăţăturii sale. El a trăit în mijlocul încordării şi al furtunii, dar aceasta nu l-a clătinat niciodată. Duşmanii săi îi întindeau întruna curse, dar n-au reuşit niciodată să-l prindă în ele. Înţelepţii şi erudiţii se străduiau să-l împingă în controverse, dar el nu se poticnea. Au încercat să-l încurce în discuţii, dar răspunsurile sale erau întotdeauna iluminate, pline de demnitate şi categorice. Când era întrerupt în discursurile sale de multiple întrebări, răspunsurile îi erau întotdeauna semnificative şi concludente. Niciodată n-a recurs la tactici josnice pentru a face faţă presiunii continue a duşmanilor lui care nu ezitau să recurgă la tot felul de minciuni, nedreptăţi şi inechităţi în atacurile lor împotriva lui.

(1674.2) 149:4.6 Este adevărat că mulţi bărbaţi şi femei trebuie să practice cu asiduitate o meserie bine definită pentru a-şi câştiga traiul; este totuşi în întregime dezirabil ca fiinţele omeneşti să cultive un vast câmp de cunoştinţe despre viaţă, aşa cum este ea trăită pe pământ. Persoanele cu adevărat educate nu se mulţumesc să rămână în ignoranţă în ceea ce priveşte viaţa şi faptele semenilor lor.

5. Lecţia despre mulţumire

(1674.3) 149:5.1 În ziua în care Iisus vizita grupul de evanghelişti care lucra sub îndrumarea lui Simon Zelotul, acesta l-a întrebat pe Maestru, în cursul conferinţei de seară: De ce sunt unele persoane cu atât de mult mai fericite şi mulţumite decât altele? Este mulţumirea o treabă de experienţă religioasă? Iisus a răspuns la întrebarea lui Simon dând, printre altele, următoarele indicaţii:

(1674.4) 149:5.2 ”Simon, unele persoane sunt din fire mai fericite decât a altele. Aceasta depinde mult, cu adevărat mult de bunăvoinţă a omului de a se lăsa condus şi îndrumat de spiritul Tatălui care trăieşte în el. Oare tu n-ai citit în scripturi aceste cuvinte ale înţeleptului: ‘Spiritul omului este lampa Domnului scrutând tot domeniul lui interior’? Şi de îndată ce aceşti muritori astfel călăuziţi de spirit zic: ‘Sforile au căzut pe mine în locuri agreabile; da, îmi revine o bună moştenire’. ‘Puţinul pe care îl posedă un om drept valorează mai mult decât bogăţiile multor oameni răi’, căci ‘un om de bine îşi va trage satisfacţia din el însuşi’, ‘O inimă voioasă dă o bună dispoziţie; ea este o sărbătoare continuă. Mai mult valorează puţine bunuri odată cu respectarea Domnului, decât o mare comoară aducătoare de necazuri. Mai mult face o masă de legume cu iubire decât un bou gras însoţit de ură. Mai mult valorează micile resurse cu dreptate decât marile venituri fără rectitudine.’ ‘O inimă veselă face bine ca şi un medicament.’ ‘Mai mult face să ai un pumn de grăunţe cu linişte decât o supraabundenţă de bunuri cu amărăciuni şi cu vexări ale spiritului.’

(1674.5) 149:5.3 ”Amărăciunile oamenilor provin, în mare parte, din ambiţiile lor dezamăgite şi din răniri ale orgoliului lor. Oamenii îşi rezervă o datorie din a face tot ce se poate cu viaţa lor pe pământ, dar, atunci când se fac eforturi sincere în sensul acesta, ei ar trebui să-şi accepte cu voioşie soarta şi să dea dovadă de ingeniozitate pentru a scoate cea mai bună parte din ceea ce le revine. O prea mare parte din dificultăţile oamenilor îşi au originea în profunda frică instinctivă din inima lor. ‘Cel rău fuge atunci când nimeni nu-l urmăreşte’. ‘Cei răi se aseamănă cu o mare agitată, căci ea nu se poate odihni, dar apele sale resping mâlul şi noroiul; nu există pace, spune Dumnezeu, pentru oamenii răi.’

(1674.6) 149:5.4 ”Aşadar nu căuta o pace amăgitoare şi nişte bucurii trecătoare, ci mai degrabă asigurarea credinţei şi siguranţa filiaţiei divine, care dau calmul, mulţumirea şi bucuria supremă în spirit.”

(1675.1) 149:5.5 Iisus considera prea puţin această lume ca o „vale a lacrimilor”, ci mai degrabă ca o „vale a creării de suflete”, sfera natală a spiritelor eterne nepieritoare menite să urce în Paradis.

6. „Teama de domnul”

(1675.2) 149:6.1 În Gamala, în cursul convorbirilor de seară, Filip i-a zis lui Iisus: „Maestre, de ce Scripturile ne ordonă să ne ‘temem de Domnul’, pe câtă vreme tu ai vrea ca noi să ne întoarcem fără frică spre Tatăl care este în ceruri? Cum putem noi să împăcăm aceste învăţături?” Iisus i-a răspuns lui Filip zicând:

(1675.3) 149:6.2 ”Copiii mei, nu mă surprinde că puneţi asemenea întrebări. La început, numai prin frică putea omul să înveţe respectul; dar eu am venit să revelez iubirea Tatălui pentru ca voi să fiţi îndemnaţi să-l adoraţi pe cel Etern prin atracţia recunoştinţei afectuoase a unui fiu şi prin reciprocitatea iubirii perfecte şi profunde a Tatălui. Aş vrea să vă scot din robia ce constă în a vă supune, prin frica servilă, serviciului fastidios al unui Dumnezeu-rege gelos şi mânios. Aş vrea să vă învăţ relaţiile de la Tată la fiu dintre Dumnezeu şi oameni, în aşa fel încât să vă conduc cu bucurie la libera adorare sublimă şi celestă a unui Dumnezeu-Tată afectuos, just şi îndurător.

(1675.4) 149:6.3 ”’Teama de Domnul’ a avut diferite înţelesuri în epocile succesive; ea a început prin spaimă, a continuat prin angoasă şi frică, şi a sfârşit prin teamă şi respect. Plecând de la respect, eu aş vrea acum să vă înalţ prin recunoaştere, prin realizare şi prin apreciere, la iubire. Când omul nu recunoaşte decât lucrările lui Dumnezeu, el este determinat să aibă frică de Cel Suprem; când începe să înţeleagă şi să cunoască prin experienţă personalitatea şi caracterul lui Dumnezeu cel viu, el este determinat să-l iubească tot mai mult pe acest bun şi perfect Tată universal şi etern. Tocmai această schimbare a relaţiei dintre om şi Dumnezeu constituie misiunea Fiului Omului pe pământ.

(1675.5) 149:6.4 ”Copiilor inteligenţi nu le este frică de tatăl lor pentru a obţine daruri mari de la el. Afecţiunea tatălui pentru fiii şi fiicele lui i-a dictat deja să le dăruie o abundenţă de lucruri bune. Primindu-le dinainte, aceşti copii preaiubiţi sunt determinaţi să-l iubească pe tatăl lor dând dovadă de recunoştinţă şi de apreciere pentru această generozitate binefăcătoare. Bunătatea lui Dumnezeu duce la pocăinţă; binefacerea lui Dumnezeu conduce la servire; milostenia lui Dumnezeu duce la salvare; în timp ce iubirea lui Dumnezeu conduce la adorarea lui cu inteligenţă din toată inima.

(1675.6) 149:6.5 ”Strămoşii voştri se temeau de Dumnezeu pentru că el era puternic şi misterios. Voi îl adoraţi pentru că el este magnific în iubire, generos în îndurare şi glorios în adevăr. Puterea lui Dumnezeu face să se nască frica în inima omenească, dar nobleţea şi justeţea personalităţii sale generează respect, iubire şi adorare spontană. Un fiu afectuos şi deferent nu se teme şi nici nu se sperie de un tată, fie el puternic şi nobil. Eu am venit în lume pentru a înlocui frica prin iubire, amărăciunea prin bucurie, teama prin încredere, sclavia servilă şi ceremoniile lipsite de sens prin serviciul expresie a iubirii şi prin adorarea apreciativă. Rămâne totuşi adevărat, pentru cei aflaţi în întuneric, că ‘teama de Domnul este începutul înţelepciunii.’ Când lumina va străluci mai din plin, fiii lui Dumnezeu vor fi făcuţi să-l laude Infinitul pentru ceea ce este el, mai degrabă decât să se teamă de ceea ce face.

(1675.7) 149:6.6 ”Când copiii sunt mici şi necugetaţi, trebuie ca ei să fie dojeniţi pentru a-i respecta pe părinţii lor; însă, când cresc şi încep să aprecieze ceva mai bine binefacerile îngrijirii şi ocrotirii părinţilor lor, un respect înţelegător şi o afecţiune crescândă îi înalţă la un nivel de experienţă la care ei îi iubesc efectiv pe părinţii lor pentru ceea ce sunt ei, mai mult decât pentru ceea ce au făcut. Tatăl îşi iubeşte în mod firesc copilul, dar copilul trebuie să-şi dezvolte dragostea pentru tatăl său începând cu spaima de ceea ce ar putea face tatăl său, apoi continuând cu teama, frica, dependenţa şi respectul, până la consideraţia apreciativă şi afectuoasă a iubirii.

(1676.1) 149:6.7 ”A-ţi fost învăţaţi că trebuie să vă ‘temeţi de Dumnezeu şi să respectaţi poruncile sale, căci aceea este întreaga datorie a omului.’ Or, eu am venit ca să vă dau o poruncă nouă şi superioară. Aş vrea să vă învăţ să-l ‘iubiţi pe Dumnezeu şi să învăţaţi să faceţi voia sa, căci acesta este cel mai mare privilegiu al fiilor de Dumnezeu eliberaţi.’ Taţii voştri au fost învăţaţi să se ‘teamă de Dumnezeu – Rege Atotputernic.’ Eu vă învăţ: Iubiţi-l pe Dumnezeu – Tatăl infinit milostiv.’

(1676.2) 149:6.8 ”În împărăţia cerurilor, pe care eu am venit să-l proclam, nu există nici un rege sus şi puternic; această împărăţie este o familie divină. Centrul şi capul universal recunoscut şi adorat fără rezervă, al acestei vaste fraternităţi de fiinţe inteligente este Tatăl meu şi Tatăl vostru. Eu sunt Fiul său, şi voi sunteţi deopotrivă fiii lui. Este deci veşnic adevărat că voi şi cu mine suntem fraţi în starea celestă, şi asta cu atât mai mult cu cât noi am devenit fraţi încarnaţi în viaţa pământească. Încetaţi deci să vă mai temeţi de Dumnezeu ca de un rege sau să-l mai serviţi ca pe un stăpân; învăţaţi să-l respectaţi ca fiind Creatorul; onoraţi-l ca fiind Tată al tinereţii voastre spirituale; iubiţi-l ca pe un apărător milostiv; şi, în cele din urmă, adoraţi-l ca fiind Tatăl iubitor şi infinit înţelept al înfloririi voastre în maturitatea şi în aprecierea spirituale.

(1676.3) 149:6.9 Falsele voastre concepţii despre Tatăl celest dau naştere ideilor voastre eronate despre umilinţă şi unei mari părţi din ipocrizia voastră. Omul este poate un vierme de pământ prin natura şi prin originea lui, însă, atunci când este locuit de spiritul Tatălui meu, acest om a devenit divin prin destinul său. Spiritul revărsat de Tatăl meu se va întoarce cu siguranţă la sursa sa divină şi la nivelul universal al originii sale. Şi sufletul omenesc al omului muritor care va fi devenit copilul renăscut al acestui spirit lăuntric se va înălţa cu certitudine odată cu spiritul divin până la însăşi prezenţa Tatălui veşnic.

(1676.4) 149:6.10 Într-adevăr, umilinţa se află în muritorii care primesc toate aceste daruri ale Tatălui care este în ceruri, cu toate că este ataşată o demnitate divină tuturor candidaţilor prin credinţă la ascensiunea eternă a împărăţiei cerurilor. Practicile servile şi lipsite de sens ale unei false smerenii ostentative sunt incompatibile cu aprecierea sursei salvării voastre şi cu recunoaşterea destinului sufletelor voastre născute din spirit. Smerenia în faţa lui Dumnezeu este cu totul potrivită în străfundurile inimii voastre; modestia înaintea oamenilor este lăudabilă; dar ipocrizia unei smerenii conştiente de sine şi care caută să atragă atenţia este copilărească şi nedemnă de fiii iluminaţi ai împărăţiei.

(1676.5) 149:6.11 Voi faceţi bine să fiţi modeşti în faţa lui Dumnezeu şi să vă controlaţi în faţa oamenilor, dar trebuie ca modestia voastră să aibă o origine spirituală şi să nu fie etalarea iluzorie a unui simţământ auto-conştient de superioritate satisfăcută de sine însăşi. Profetul a vorbit cu înţelepciune când a zis: ‘Mergeţi smeriţi cu Dumnezeu’, căci, deşi Tatăl celest este Infinit şi Etern, el locuieşte şi ‘în cel care are o minte care se căieşte şi un spirit smerit’. Tatăl meu dispreţuieşte orgoliul, detestă ipocrizia şi urăşte inechitatea. Pentru a scoate în relief valoarea sincerităţii şi a perfectei încrederi în sprijinul afectuos şi în îndrumările fidele ale Tatălui celest, de aceea am făcut eu de atâtea ori aluzie la copilaşi, pentru a ilustra atitudinea minţii şi răspunsul spiritului care sunt atât de esenţiale pentru a permite muritorilor să intre în realităţile spirituale ale împărăţiei cerurilor.

(1677.1) 149:6.12 Profetul Ieremia i-a descris pe mulţi muritori atunci când a zis: ‘Voi sunteţi aproape de Dumnezeu cu gura, dar departe de el în inima voastră.’ N-aţi citit voi şi lugubrul avertisment al profetului care a spus: ‘Preoţii acestei lumi propovăduiesc pentru un salariu, iar profeţii prezic pentru bani. În acelaşi timp, ei se pretind pioşi şi proclamă că Domnul este cu ei’? N-aţi fost voi puşi în gardă contra ‘celor care vorbesc de pace vecinilor lor când vrajba este în inima lor’, contra ‘celor care linguşesc cu buzele în vreme ce inima lor joacă un dublu joc’? Dintre toate amărăciunile pentru un om încrezător, nu este nimic atât de teribil decât de a fi rănit în casa unui prieten în care avea încredere.’”

7. Întoarcerea la Betsaida

(1677.2) 149:7.1 După ce s-a sfătuit cu Simon Petru şi a primit aprobarea lui Iisus, Andrei îl însărcinase pe David, în Betsaida, să trimită mesageri la diversele grupuri de predicatori, cu instrucţiunea de a termina turneul lor şi de a reveni la Betsaida în ziua de joi 30 decembrie. La ora mesei de seară a acestei zile ploioase, tot grupul apostolic şi învăţătorii evanghelişti sosiseră acasă la Zebedeu.

(1677.3) 149:7.2 Grupul a petrecut laolaltă ziua de sabat şi a locuit în casele din Betsaida şi din Capernaum, oraşul vecin. După aceea, întregului grup i s-au dat paisprezece zile de vacanţă pentru ca membrii lui să se poată duce la familia lor, să-şi viziteze prietenii sau să meargă la pescuit. Cele două sau trei zile în care grupul a rămas reunit în Betsaida au fost cu adevărat tonifiante şi inspiratoare; chiar şi vechii învăţători au fost edificaţi la auzirea tinerilor predicatori povestindu-şi experienţele.

(1677.4) 149:7.3 Printre cei 117 evanghelişti, care au participat la acest al doilea turneu de predicare în Galileea, numai vreo 75 au reuşit să treacă de proba experienţei actuale şi s-au găsit disponibili pentru a primi o însărcinare la expirarea celor două săptămâni de odihnă. Iisus a rămas la Zebedeu cu Andrei, cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, şi a petrecut multă vreme în discuţia cu ei referitoare la prosperitatea şi la expansiunea regatului.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sfântul Dimitrie – Sfântul Dimitrie cel Nou – Basarabov

La Mulți Ani ! tutror ce poartă numele marelui mucenic sau derivate ale acestuia.

Sf. Mare Mucenic Dimitrie –  Izvoratorul de mir

Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de mir este praznuit de catre Biserica Ortodoxa in fiecare an pe 26 octombrie. Dupa hramul Sfintei Parascheva,

Sfantul Dumitru reprezinta ultima si cea mai insemnata sarbatoare a toamnei, care, conform superstitiilor pastorale, reprezinta inceputul iernii.

Sf. Mare Mucenic Dimitrie, a trait pe vremea lui Diocletian si Maximilian Galeriu, imparati faimosi ai Imperiului Roman.                         Dimitrie era fiul voievodului din cetatea Tesalonicului. Acesta a fost botezat in taina, parintii sai temandu-se de ceea ce ar fi putut pati atat ei, cat si copilul in acea perioada in care paganii persecutau crestinii. Acesta a fost invatat despre Dumnezeu si crestinism intr-o camera ascunsa a palatului lor. Acesta a cunoscut acolo tainele sfintei credinte si tot ceea ce putea invata despre Dumnezeu si despre Mantuitor, despre minunile pe care Acesta le-a facut si despre milostenia de care a dat dovada de-a lungul vietii Sale. Aceste lucruri reprezinta inceputurile lui Dimitrie in slujba lui Dumnezeu. Pe masura ce anii treceau, Dimitrie devenea tot mai intelept. In momentul in care parintii acestuia s-au dus la Dumnezeu, el a ramas singur, mostenitor al averilor si al numelui.

Imparatul Maximian, auzind de moartea tatalui lui Dimitrie, il cheama pe acesta la el. Vazand faptul ca este o persoana foarte inteleapta decide ca Dimitrie ar trebui sa devina voievod al cetatii. Toti credinciosii din cetate s-au bucurat la auzul vestii si l-au intampinat cu mare bucurie. Dimitrie i-a indrumat cu vrednicie si a adus pe calea cea dreapta foarte multi oameni.

Auzind faptul ca Dimitrie este crestin, Maximian a devenit foarte manios. Intorcandu-se de la o batalie impotriva scitilor, Maximian ordona organizarea de praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor. Astfel, imparatul ajunge la Tesalonic unde il intreaba pe Dimitrie daca tot ceea ce auzise despre el este adevarat. Dimitrie, fara sa stea pe ganduri, ii raspunde sincer si direct lui Maximian, marturisindu-i ca el este crestin. Raspunsul lui Dimitrie l-a enervat si mai tare pe Maximian, care ordona ca Dimitrie sa fie inchis in temnita pana in momentul in care jocurile care erau date in cinstea venirii sale ar fi luat sfarsit.

In timpul jocurilor, imparatul se bucura cand il vazu pe Lie. Acesta era un luptator foarte cunoscut in acele vremuri. Acesta era inalt, puternic cladit si cu un chip infricosator. Se simtea mandru cand il vedea pe Lie ucigand, in special crestini, pe care mai apoi ii arunca in sulite. Printre oamenii care au luat parte la sarbatoare era si un tanar pe nume Nestor. Acesta era un cunoscut prieten al Sfantului Dimitrie. Vazand modul in care Lie omora oameni fara niciun fel de mila sau resentiment, se simti indignat si ceru binecuvantarea lui Dimitrie sa se lupte cu Lie. Sfantul ii facu semnul cruci pe frunte dupa care rosti cuvintele: „Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!”

Incepand lupta, Nestor rosti : „Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!”. Nu trecura nici macar cateva momente si se Nestor se vazu cum il tranti jos pe Lie si il omori. Maximian, vazand ca Lie a fost rapus, se intrista. Acesta a aflat ca Dimitrie l-a binecuvantat pe Nestor si, cuprins si de mai multa manie, ordona ostasilor ca sa-l strapunga pe Dimitrie cu sulite, tinandu-l responsabil pentru moartea lui Lie. Soldatii executara ordinul dat de Maximian iar Sfantul Dimitrie a murit in bratele lui Dumnezeu. Foarte minuni si tamaduiri au fost savarsite la locul in care moastele sale erau plasate. La scurt timp distanta, Maximian ordona taierea capului Sfantului Nestor

Sursa :www.crestinortodox.ro

Sfântul Dimitrie cel Nou – Basarabov

Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioşilor împăraţi româno-bulgari şi era dintr-un sat care se numeşte Basarabov, sat aşezat pe marginea apei Lomului.

La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieşit din satul Basarabov şi s-a sălăşluit mai întâi într-o peşteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii.

Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea şi prin care s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni? EI şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup când, intrând în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.

După multă vreme apa Lomului a venit mare încât a luat şi lemnele şi pietrele dimprejurul ei şi atunci au căzut în apă şi cele două pietre, care erau în apropierea peşterii, împreună cu moaştele sfântului, şi multă vreme au rămas acolo. Vrând Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, şi i-a zis: „Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculându-se dimineaţă copilă, a spus părinţilor săi visul pe care l-a avut.

Adunându-se mulţi oameni şi preoţi, s-au dus toţi împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină şi cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutând cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mâl şi de prundiş, şi le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luându-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Şi străbătând vestea prin toate părţile dimprejur despre aflarea sfintelor moaşte ale lui Dimitrie, a ajuns şi la urechile domnului de la Bucureşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele Sfântului Dimitrie şi să le aşeze în biserica domnească. Deci, mergând trimişii Domnului în satul Basarabov, au luat moaştele sfântului şi au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungând cu dânsele până aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fântână şi de acolo sfântul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzând preoţii şi boierii acea minune şi nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminţie cu sicriul mărturiei Domnului. Şi au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfântului şi l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfântului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfântului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcându-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfântului. Şi multe minuni făceau acele moaşte celor ce cu credinţă năzuiau la el, dintre care vom consemna câteva de la oameni vrednici de credinţă, care le-au văzut cu ochii lor şi care le-au scris pentru popor, spre încredinţarea şi adeverirea celorlalte minuni.

Două femei surori, Aspra şa Ecaterina, din satul care se numeşte Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punându-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaştele Sfântului Dimitrie şi s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfântul, precum a şi fost. Deci, venind cu smerenie şi cu evlavie şi închinându-se sfântului, au luat în taină o mică părticică din moaştele lui şi vrând să plece cu căruţele lor, caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscând pricina, s-au coborât din căruţe şi cu lacrimi au alergat şi au căzut la moaştele sfântului şi punând părticica la locul ei, s-au rugat sfântului să le ierte greşeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.

Altădată a venit prea sfinţitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaşte ale cuviosului Dimitrie. Închinându-se mai întâi mitropolitul şi sărutând sfintele moaşte, s-a depărtat puţin şi s-a aşezat pe un scaun. După aceea, mergând pe rând toţi ceilalţi din sinodul său şi sărutând sfintele moaşte, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gură o mică parte din moaştele sfântului şi a rămas cu gura căscată. Toţi, uitându-se la dânsul şi văzându-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina şi ceilalţi. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puţin de la sicriul sfântului, cerându-şi iertare, şi astfel i s-a dezlegat limba şi a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă şi atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine, până acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăieşte-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfântului”.

Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, cazând într-o boală foarte grea şi neputându-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfântului Dimitrie. Acolo l-au pus cu aşternutul în biserică şi, slujindu-se Sfânta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudându-l pe sfânt.

Acestea şi multe alte minuni a făcut Sfântul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.

Între anii 1769 şi 1774, fiind război între Rusia şi Poarta otomană şi cuprinzând şi pe ofiţerii ţării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului şi a trecut şi prin satul Basarabov, unde se aflau moaştele sfântului. Generalul a luat aceste moaşte pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creştinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lângă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască ţării noastre pentru prăzile şi jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului şi s-o mângâie cu acest dar, adică cu sfintele moaşte. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Ţării Româneşti. Şi primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfinţitului mitropolit Grigorie. Şi îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijinul sfântului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali şi turci, ci a contenit şi ciumă cea înfricoşată. Mult ajutor şi mare folos câştiga toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către moaştele sfântului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa : www.doxologia.ro

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Formarea evangheliştilor în Betsaida

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                              Formarea evangheliștilor în Betsaida

  1. O nouă şcoală a profeţilor
  2. Spitalul din Betsaida
  3. Treburile tatălui
  4. Răul, păcatul şi inechitatea
  5. Rostul îndurerării
  6. Neînţelegerea suferinţei – discursul despre Iov
  7. Omul cu mâna uscată
  8. Ultima săptămână în Betsaida
  9. Vindecarea paraliticului

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-148-formarea-evanghelistilor-in-betsaida

Capitolul 148

Formarea evangheliştilor în betsaida

(1657.1) 148:0.1 Din 3 mai până în 3 octombrie din anul 28, Iisus şi grupul apostolic au locuit la Zebedeu în Betsaida. În timpul acestor cinci luni ale anotimpului secetos, a fost menţinută o vastă tabără pe ţărmul Mării Galileii, aproape de casa lui Zebedeu, care fusese considerabil mărită pentru a găzdui familia în creştere a lui Iisus. Această tabără de pe malul mării a fost ocupată de o populaţie constant reînnoită de căutători ai adevărului, de candidaţi la vindecare şi împătimiţi după curiozităţi, numărând de la cinci sute până la o mie cinci sute de persoane. David Zebedeu, asistat de gemenii Alfeu, asigurau supravegherea generală a acestui oraş de corturi. Această tabără era un model de ordine, de igienă şi de bună administrare generală. Bolnavii de diferite categorii erau separaţi, şi supravegheaţi de un medic credincios, un sirian pe nume Elman.

(1657.2) 148:0.2 În toată vremea aceasta, apostolii au mers la pescuit cel puţin o zi pe săptămână; ei îşi vindeau peştele lui David pentru consumul taberei de pe ţărmul mării. Fondurile astfel strânse erau încredinţate vistierului grupului. Cei doisprezece aveau permisiunea de a petrece o săptămână pe lună în sânul familiei lor sau în mijlocul prietenilor.

(1657.3) 148:0.3 Andrei continua să îşi asume responsabilitatea generală a activităţilor apostolice, în timp ce Petru avea în seama sa şcoala de evanghelişti. Dimineaţa, apostolii se ocupau cu toţii de educarea grupurilor de evanghelişti. După-amiaza, maeştrii şi elevii propovăduiau poporului. După masa de seară, şi cinci zile pe săptămână, apostolii conduceau ore rezervate întrebărilor şi răspunsurilor, spre folosul evangheliştilor. O dată pe săptămână, Iisus prezida aceste şedinţe de întrebări, la care răspundea şi întrebărilor rămase de la şedinţele precedente.

(1657.4) 148:0.4 În cinci luni, treceau prin tabără mai multe mii de persoane. Adesea erau văzuţi acolo oameni interesaţi care veneau din toate părţile imperiului roman şi din ţările de la est de Eufrat. Aceasta a fost cea mai lungă perioadă stabilă şi bine organizată de învăţătură a Maestrului. Familia terestră a lui Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte din acest timp în Nazaret sau în Cana.

(1657.5) 148:0.5 Tabăra nu era condusă ca o comunitate de interes, cum era familia apostolică. David Zebedeu administra acest mare oraş de corturi în aşa fel încât să facă din el o întreprindere autonomă, deşi accesul în interiorul lui nu fusese niciodată refuzat nimănui. Această tabără constant reînnoită era o caracteristică indispensabilă şcolii lui Petru de formare a evangheliştilor.

1. O nouă şcoală a profeţilor

(1657.6) 148:1.1 Petru, Iacob şi Andrei formau comitetul desemnat de Iisus pentru admiterea candidaţilor la şcoala de evanghelişti. Toate rasele şi naţionalităţile lumii romane, precum şi cele de la Orient până la India, erau reprezentate printre ucenicii acestei noi şcoli de profeţi. Programul consta în a învăţa şi a înfăptui. Ceea ce învăţau studenţii dimineaţa, propovăduiau după-amiază adunării de pe ţărmul mării. După cină, ei discutau liber despre lecţiile de dimineaţă şi despre învăţăturile de după-amiază.

(1658.1) 148:1.2 Fiecare instructor apostolic propovăduia propriul său punct de vedere asupra evangheliei împărăţiei. Ei nu se străduiau să propovăduiască toţi exact la fel. Nu era nici uniformizare, nici formulare dogmatică de doctrine teologice. Ei propovăduiau toţi acelaşi adevăr, dar fiecare apostol prezenta propria sa interpretare personală a învăţăturii Maestrului. Iisus aproba această prezentare de experienţe personale diverse în lucrurile regatului. Cu prilejul şedinţei săptămânale de întrebări, el armoniza şi coordona infailibil numeroasele puncte de vedere divergente asupra evangheliei. În ciuda acestui mare grad de libertate personală în chestiunile învăţăturii, Simon Petru tindea să domine teologia şcolii de evanghelişti. După Petru, Iacob Zebedeu era acela care exercita cea mai mare influenţă personală.

(1658.2) 148:1.3 Cei o sută şi ceva de evanghelişti instruiţi în aceste cinci luni la malul lacului, reprezentau rezerva din care au provenit mai târziu (în afară de Abner şi de apostolii lui Ioan) cei şaptezeci de învăţători şi predicatori ai evangheliei. Evangheliştii şcolii nu puneau totul în comun în acelaşi grad precum cei doisprezece apostoli.

(1658.3) 148:1.4 Aceşti evanghelişti au propovăduit şi au predicat evanghelia, dar nu i-au botezat pe credincioşi până ce nu li s-a conferit de către Iisus hirotonisirea şi misiunea de a fi cei şaptezeci de mesageri ai împărăţiei. Din marele număr de persoane care fuseseră vindecate în acest loc, cu prilejul scenei de la apusul soarelui, numai şapte au devenit studenţi evanghelişti. Fiul nobilului din Capernaum se număra printre cei care au fost formaţi ca evanghelişti la şcoala lui Petru.

2. Spitalul din Betsaida

(1658.4) 148:2.1 În legătură cu tabăra de pe malul lacului, Elman, medicul sirian, ajutat de douăzeci şi cinci de femei tinere şi de doisprezece bărbaţi, a organizat şi a dirijat, vreme de patru luni, ceea ce poate fi considerat ca fiind primul spital al regatului. În această infirmerie situată la mică distanţă în sudul principalului oraş de corturi, ei i-au tratat pe bolnavi după toate metodele materiale cunoscute, întrebuinţând în acelaşi timp practicile spirituale ale rugăciunii şi încurajarea prin credinţă. Iisus vizita, cel puţin de trei ori pe săptămână, bolnavii din acest campament şi lua un contact personal cu fiecare dintre ei. După câte ştim, nu s-a produs nici un pretins miracol de vindecare supranaturală printre miile de persoane îndurerate şi suferinde care ieşeau ameliorate sau vindecate din această infirmerie. Totuşi marea majoritate a celor care au beneficiat de această îngrijire nu au contenit din a proclama că Iisus era cel care îi vindecase. Într-adevăr, un mare număr din tămăduirile efectuate de Iisus, în legătură cu ajutorul său pe lângă pacienţii lui Elman, semănau cu facerea de miracole. Dar noi am fost informaţi că ele erau pur şi simplu transformări ale minţii şi ale spiritului, aşa cum s-au putut produce în experienţa persoanelor aflate în expectativă şi dominate de credinţă, atunci când se găseau sub influenţa imediată şi inspiratoare a unei puternice personalităţi, pozitivă şi binevoitoare, al cărei serviciu alungă frica şi suprimă neliniştea.

(1658.5) 148:2.2 Elman şi asociaţii lui s-au străduit să le propovăduiască bolnavilor adevărul cu privire la „posedarea de către duhurile rele,” dar fără prea mare reuşită.

(1658.6) 148:2.3 Credinţa că bolile fizice şi tulburările mentale puteau fi cauzate de prezenţa aşa-ziselor duhuri necurate în mintea sau în corpul persoanelor atinse, era aproape universală.

(1659.1) 148:2.4 În toate contactele lui cu cei bolnavi şi cu cei îndureraţi, când se ajungea la tehnica de tratament sau la dezvăluirea cauzelor necunoscute ale bolii, Iisus ţinea seama de instrucţiunile pe care i le dăduse fratele său paradisiac Emanuel înainte de a se angaja în aventura încarnării sale pe Urantia. În ciuda a toate acestea, cei care i-au îngrijit pe pacienţi au învăţat multe lecţii folositoare prin observarea modului în care Iisus inspira credinţa şi încrederea celor bolnavi şi suferinzi.

(1659.2) 148:2.5 Tabăra s-a destrămat cu puţin înainte de anotimpul în care se înmulţeau răcelile şi stările febrile.

3. Treburile tatălui

(1659.3) 148:3.1 În toată această perioadă, Iisus a oficiat mai puţin de douăsprezece ceremonii publice în campament şi a vorbit doar o singură dată în sinagoga din Capernaum, în ziua a doua de sabat înainte de plecarea sa cu evangheliştii nou formaţi în cel de-al doilea turneu de predicare publică în Galileea.

(1659.4) 148:3.2 Niciodată, de la botezul său, Maestrul nu petrecuse atât de mult timp în solitudine ca în această perioadă de formare a evangheliştilor în tabăra de la Betsaida. Ori de câte ori un apostol se încumeta să îl întrebe pe Iisus de ce îi părăsea atât de adesea, Iisus răspundea invariabil că se ocupa de „treburile Tatălui”.

(1659.5) 148:3.3 În timpul acestor absenţe, Iisus nu era însoţit decât de doi apostoli. El îl eliberase temporar pe Petru, Iacob şi Ioan de desemnarea lor ca însoţitori personali ca să le îngăduie să participe la formarea noilor candidaţi evanghelişti, al căror număr depăşea o sută. Când Maestrul dorea să meargă pe deal pentru a se ocupa de treburile Tatălui, el se lăsa însoţit de doi dintre apostoli, oricare se nimereau să fie liberi. În felul acesta, fiecare dintre cei doisprezece a avut momente de strânsă tovărăşie şi de contact intim cu Iisus.

(1659.6) 148:3.4 Deşi acest lucru nu ne-a fost dezvăluit în vederea acestei expuneri, noi am fost determinaţi să tragem concluzia că, în timpul multora dintre aceste perioade de solitudine pe dealuri, Maestrul era în legătură directă şi executivă cu un mare număr dintre principalii administratori ai treburilor universului său. De la epoca botezării sale, acest Suveran întrupat al universului nostru luase conştient parte din ce în ce mai activă la conducerea anumitor faze ale administraţiei universale. Noi am socotit întotdeauna că, în cursul acestor săptămâni de redusă participare la treburile pământeşti, şi într-o manieră nedestăinuită tovarăşilor săi imediaţi, el se ocupa de conducerea înaltelor inteligenţe spirituale însărcinate cu bunul mers al unui vast univers, şi că Iisus umanul alesese să desemneze asemenea activităţi ca fiind în legătură cu „treburile Tatălui.”

(1659.7) 148:3.5 Pe durata acestor lungi ceasuri de solitudine, s-a întâmplat, de nenumărate ori, că doi dintre apostolii săi s-au nimerit destul de aproape de el pentru a observa rapidele şi multiplele schimbări de pe trăsăturile chipului său, dar fără a-l auzi rostind nici un cuvânt. Tot aşa, ei nu au remarcat nici o manifestare vizibilă a fiinţelor celeste care ar fi putut comunica cu Maestrul lor, după cum au avut ocazia să vadă mai târziu unii apostoli.

4. Răul, păcatul şi inechitatea

(1659.8) 148:4.1 Într-un colţ retras şi ferit al grădinii lui Zebedeu, Iisus avea obiceiul de a-şi rezerva două seri pe săptămână convorbirilor private cu persoane doritoare să stea de vorbă cu el. În cursul uneia dintre aceste conversaţii de seară, Toma i-a pus Maestrului următoarea întrebare: „De ce este necesar ca oamenii să se nască din spirit pentru a intra în regat? Renaşterea este oare indispensabilă pentru a scăpa de sub controlul celui rău? Maestre, ce este răul?” După ce a auzit aceste întrebări, Iisus i-a zis lui Toma:

(1660.1) 148:4.2 ”Nu comiteţi greşeala de a confunda răul cu cel rău, mai exact numit cel injust. Cel pe care îl numeşti cel rău este fiul iubirii de sine, înaltul administrator care se va revolta în deplină cunoştinţă de cauză contra autorităţii Tatălui meu şi a Fiilor săi loiali. Eu i-am învins deja pe aceşti rebeli păcătoşi. Lămuriţi-vă în mintea voastră diversele atitudini faţă de Tată şi de universul său, şi nu uitaţi niciodată următoarele legi care reglementează raporturile cu voinţa Tatălui:

(1660.2) 148:4.3Răul este încălcarea inconştientă sau involuntară a legii divine, a voii Tatălui. Răul este totodată măsura imperfecţiunii cu care cineva ascultă de voia Tatălui.

(1660.3) 148:4.4 ”Păcatul este încălcarea conştientă, cunoscută şi deliberată, a legii divine, a voii Tatălui. Păcatul măsoară nebunăvoinţa de a te lăsa condus în mod divin şi călăuzit spiritual.

(1660.4) 148:4.5 ”Inechitatea este încălcarea voluntară, hotărâtă şi persistentă a legii divine, a voii Tatălui. Inechitatea măsoară respingerea continuă a afectuosului plan al Tatălui pentru supravieţuirea personalităţilor, şi a milostivului ajutor al salvării din partea Fiului.

(1660.5) 148:4.6 ”Înaintea renaşterii spiritului, omul muritor este supus relelor tendinţe inerente naturii sale, dar aceste imperfecţiuni naturale de conduită nu sunt nici păcatul, nici inechitatea. Muritorii nu fac decât să îşi înceapă lunga ascensiune către perfecţiunea Tatălui din Paradis. Nu este un păcat a fi imperfect sau parţial în înzestrările tale naturale. Este adevărat că omul este supus răului, dar el nu este în nici un sens fiul celui rău, decât dacă a ales cu bună ştiinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză cărările păcatului şi ale vieţii de inechitate. Răul este inerent ordinii naturale a acestei lumi, dar păcatul este o atitudine de rebeliune conştientă care a fost introdusă în lume de către aceia care au decăzut din lumina spirituală pentru a cădea în bezna adâncă.

(1660.6) 148:4.7 ”Toma, tu eşti derutat de doctrinele grecilor şi de erorile persanilor. Nu înţelegi relaţiile dintre rău şi păcat, pentru că tu consideri omenirea ca şi cum ar fi început pe pământ cu un Adam perfect, apoi a degenerat rapid, prin păcat, până la deplorabila stare actuală a oamenilor. Dar de ce refuzi tu să înţelegi semnificaţia povestirii care dezvăluie modul cum Cain, fiul lui Adam, a mers în ţările din Nord şi acolo şi-a ales o femeie? Şi de ce refuzi să interpretezi semnificaţia povestirii care îi descrie pe fiii lui Dumnezeu luându-şi soţii din rândurile fiicelor oamenilor?

(1660.7) 148:4.8 ”Este adevărat că răul este în firea oamenilor, dar ei nu sunt în mod necesar păcătoşi. Noua naştere – botezul spiritului – este esenţială pentru a fi dezrobit de rău şi necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor, dar nici una dintre acestea nu infirmă faptul că omul este fiul lui Dumnezeu. Prezenţa inerentă a răului potenţial nu semnifică nici că, într-un mod misterios, este despărţit de Tatăl care este în ceruri, astfel încât el trebuie, ca un străin sau un copil dintr-o altă căsătorie, să caute într-un fel sau altul să se facă adoptat legal de Tatăl din ceruri. Toate aceste noţiuni sunt născute, în primul rând, din greşita voastră înţelegere a Tatălui şi, în al doilea rând, din ignoranţa voastră în ceea ce priveşte originea, natura şi destinul oamenilor.

(1660.8) 148:4.9 ”Grecii şi alţii v-au învăţat că oamenii coboară continuu de la perfecţiunea divină spre uitare şi distrugere. Eu am venit ca să arăt că omul, intrând în regat, se înalţă într-o manieră certă şi sigură către Dumnezeu şi perfecţiunea divină. Orice fiinţă care, într-un fel oarecare, nu satisface idealurile divine şi spirituale ale voii Tatălui, este potenţialmente rea, dar în nici un sens păcătoasă, şi cu atât mai puţin nelegiuită.

(1661.1) 148:4.10 ”Toma, nu ai citit tu, despre aceasta în pasajele Scripturilor unde se zice: ‘Voi sunteţi copiii Domnului Dumnezeul vostru.’ ‘Eu voi fi Tatăl său şi el va fi fiul meu.’ ‘Eu l-am ales să fie fiul meu – voi fi Tatăl lui.’ ‘Aduceţi-mi fiii de departe şi fiicele de la hotarele pământului, şi deopotrivă pe toţi cei care se numesc cu numele meu, căci eu i-am creat pentru gloria mea.’ ‘Cei care au duhul lui Dumnezeu sunt în adevăr fiii lui Dumnezeu.’ Aşa cum copilul pământean conţine o parte materială a tatălui său uman, tot astfel există o parte spirituală a Tatălui celest în fiecare fiu al regatului prin credinţă.”

(1661.2) 148:4.11 Iisus i-a expus lui Toma toate aceste lucruri şi încă multe altele, iar apostolul a înţeles din ele o mare parte. Cu toate acestea, Iisus i-a recomandat „să nu vorbeşti cu ceilalţi despre aceste subiecte înainte ca eu să mă întorc la Tatăl meu”. Şi Toma nu a menţionat niciodată această întrevedere înainte ca Maestrul să părăsească această lume.

5. Rostul îndurerării

(1661.3) 148:5.1 În cursul altei întrevederi între patru ochi, în grădină, Nataniel l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, deşi încep să pricep pentru ce refuzi să vindeci fără discriminare, eu încă abia de înţeleg de ce Tatăl din ceruri, care ne iubeşte, permite ca un atât de mare număr dintre copiii lui de pe pământ să sufere de atâtea cazne.” Maestrul i-a răspuns lui Nataniel zicând:

(1661.4) 148:5.2 ”Tu şi mulţi alţii sunteţi atât de nedumeriţi pentru că nu înţelegeţi că ordinea naturală a acestei lumi a fost atât de adesea dezorganizată prin aventurile păcătoase al unor trădători revoltaţi împotriva voii Tatălui. Eu am venit pentru a începe să pun aceste lucruri în ordine, dar va fi nevoie de multe epoci pentru a reorienta această parte a universului pe străvechile căi şi pentru a elibera astfel pe copiii oamenilor de poverile suplimentare ale păcatului şi ale rebeliunii. Prezenţa răului singură este o încercare suficientă pentru ascensiunea omului – păcatul nu este esenţial supravieţuirii.

(1661.5) 148:5.3 ”Dar, fiul meu, tu ar trebui să ştii că tatăl nu-i face înadins să sufere pe copiii săi. Omul atrage inutil asupra lui însuşi dureri ca urmare a refuzului său stăruitor de a umbla pe căile mai bune ale voinţei divine. Durerile sunt potenţial conţinute în rău, dar o mare parte dintre ele sunt rezultatul păcatului şi al inechităţii. Multe evenimente anormale s-au produs pe această lume, şi nu este de mirare că toţi oamenii care cugetă sunt nedumeriţi înaintea scenelor de suferinţă şi de chin cărora le sunt martori. De un lucru puteţi fi totuşi siguri. Tatăl nu trimite durerea ca pedeapsă arbitrară pentru faptele greşite. Imperfecţiunile şi handicapurile răului sunt inerente răului însuşi; pedepsirea păcatelor este inevitabilă; consecinţele distructive ale inechităţii sunt inexorabile. Oamenii nu trebuie să îl învinuiască pe Dumnezeu pentru relele care rezultă în mod natural din viaţa pe care au ales s-o trăiască; ei nu ar trebui nici să se plângă de experienţele care fac parte din viaţa aşa cum este ea trăită pe această lume. Tatăl vrea ca muritorii să lucreze cu perseverenţă şi consistenţă la perfecţionarea stării lor de pe pământ. O aplicare inteligentă ar trebui să permită oamenilor să biruie o mare parte a necazurilor lor de pe pământ.

(1662.1) 148:5.4 ”Nataniel, misiunea noastră constă în a ajuta oamenii să-şi rezolve problemele spirituale şi să însufleţească astfel mintea lor pentru a fi mai bine pregătiţi şi îndemnaţi să se ocupe de rezolvarea multiplelor lor probleme materiale. Eu ştiu că sunteţi încurcaţi acum după ce aţi citit Scripturile. Mult prea adesea a prevalat tendinţa de a-i atribui lui Dumnezeu responsabilitatea faţă de tot ceea ce ignoranţii nu au reuşit să înţeleagă. Nu vă îndoiţi de iubirea Tatălui numai pentru că o lege justă şi înţeleaptă instituită de el se întâmplă să vă facă să suferiţi pentru a fi încălcat involuntar sau deliberat o rânduire divină.

(1662.2) 148:5.5 ”Totuşi, Nataniel, multe pasaje din Scripturi te-ar fi instruit dacă le-ai fi citit cu discernământ. Nu-ţi aminteşti că este scris: ‘Fiul meu, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu te supăra de dojana sa, căci Domnul îl corijează pe cel pe care îl iubeşte aşa cum tatăl îl corectează pe fiul său de care se bucură.’ ‘Domnul nu găseşte plăcere în a năpăstui.’ ‘Înainte de a fi năpăstuit, mă rătăcisem, dar acum respect legea. Durerea a fost bună pentru mine, căci ea mi-a îngăduit să învăţ statutele divine.’ ‘Eu cunosc amărăciunile voastre. Dumnezeul etern este refugiul vostru şi vă ţine în braţele lui eterne.’ ‘Domnul este de asemenea un refugiu pentru cei asupriţi, un port de odihnă la vremuri de necaz.’ ‘Domnul îl va întări pe cel ce zace pe patul de suferinţă. Domnul nu îi va uita pe cei bolnavi.’ ‘Tot aşa cum un tată arată compasiune copiilor săi, aşa şi Domnul este plin de compasiune pentru cei care se tem de el. El vă cunoaşte corpul; el îşi aminteşte că voi sunteţi praf şi pulbere.’ ‘El vindecă inimile zdrobite şi pansează rănile lor.’ ‘El este nădejdea celui sărac, tăria celui nevoiaş în mizeria sa, un refugiu contra ispitei, o umbră care te ocroteşte de căldura sufocantă.’ ‘El dă putere celor slabi şi sporeşte tăria celor care nu dispun de nici o forţă.’ ‘El nu va zdrobi trestia strivită şi nu va stinge feştila care încă fumegă.’ ‘Când veţi străbate apele durerii eu voi fi cu voi şi, când fluviile adversităţii vă vor înghiţii, eu nu vă voi abandona.’ ‘El m-a trimis ca să pansez inimile sfâşiate, pentru a le proclama libertatea celor captivi şi pentru a-i consola pe toţi cei îndoliaţi.’ ‘Suferinţa conţine în sine o redresare; îndurerarea nu se naşte din ţărână.’”

6. Neînţelegerea suferinţei – discursul despre Iov

(1662.3) 148:6.1 În aceeaşi seară, în Betsaida, Ioan l-a mai întrebat pe Iisus de ce atât de multe persoane aparent nevinovate suferă de atât de multe boli şi sunt supuse atâtor chinuri. Răspunzând întrebărilor lui Ioan, Maestrul a dat, printre altele, următoarele indicaţii:

(1662.4) 148:6.2 ”Fiul meu, tu nu înţelegi nici sensul adversităţii, nici misiunea suferinţei. N-ai citit tu această capodoperă a literaturii semitice – povestea spusă în Scripturi despre îndurerarea lui Iov? Oare nu îţi aduci aminte că această minunată parabolă începe cu povestea prosperităţii materiale a servitorului Domnului? Îţi aduci bine aminte că Iov se bucura de binecuvântarea de a avea copii, avere, demnitate, o situaţie, o sănătate bună şi toate celelalte lucruri cărora oamenii le ataşează valoare în viaţa lor temporară. După învăţăturile tradiţional respectate de copiii lui Avraam, această prosperitate materială era o dovadă indiscutabilă a favorii divine. Or, posesiunile materiale şi prosperitatea materială nu denotă favoarea lui Dumnezeu. Tatăl meu care este în ceruri îi iubeşte pe săraci tot atât de mult ca şi pe bogaţi; el nu face deosebire de persoane.

(1663.1) 148:6.3 ”Cu toate că încălcarea legii divine este urmată mai devreme sau mai târziu de recoltarea pedepsei, şi în vreme ce oamenii trebuie de bună seamă să recolteze în cele din urmă ceea ce au semănat, tu ar trebui să ştii că suferinţele omeneşti nu reprezintă întotdeauna o pedeapsă pentru păcatele anterioare. Nici Iov, nici prietenii lui nu au găsit adevăratul răspuns la nedumeririle lor. Cu iluminarea care se întâmplă să o ai acum, cu greu ţi-ar veni ideea de a atribui ori lui Dumnezeu, ori lui Satan rolurile care se joacă în această parabolă extraordinară. Iov nu a găsit, prin suferinţă, soluţii la problemele intelectuale sau la dificultăţile filozofice, dar a câştigat mari victorii. Chiar şi înaintea prăbuşirii defensivelor lui teologice, el s-a ridicat la înălţimile spirituale unde a putut spune cu sinceritate: „Eu mă detest.” Atunci i-a fost acordată salvarea unei viziuni a lui Dumnezeu. Deci, chiar şi prin suferinţe neînţelese, Iov s-a ridicat la un nivel supraomenesc de înţelegere morală şi de clarviziune spirituală. Când slujitorul suferind obţine o viziune a lui Dumnezeu, rezultă din aceasta o pace care depăşeşte orice înţelegere omenească.

(1663.2) 148:6.4 ”Primul prieten al lui Iov, Elifaz, l-a încurajat pe cel năpăstuit să arate, în durerile sale, aceeaşi forţă a sufletului pe care o recomanda celor din preajma sa în vremea prosperităţii sale. Acest fals consolator a zis: ‘Ai încredere în religia ta, Iov. Aminteşte-ţi că cei răi sunt cei ce suferă, iar nu cei drepţi. Tu trebuie să meriţi această pedeapsă, căci altfel nu ai fi fost năpăstuit. Tu ştii bine că nici un om nu poate fi just în ochii lui Dumnezeu. Tu ştii că cei răi nu prosperă niciodată realmente. Oricum ar fi, omul pare predestinat să aibă necazuri, şi poate că Domnul te pedepseşte numai spre binele tău.’ Nu este de mirare că bietul Iov a fost prea puţin consolat de această interpretare a problemei suferinţei omeneşti.

(1663.3) 148:6.5 ”Sfaturile celui de-al doilea prieten al lui, Bildad, au fost şi mai deprimante, în ciuda justeţei lor din punctul de vedere al teologiei acceptate pe atunci. Bildad a zis: ‘Dumnezeu nu poate fi nedrept. Copiii tăi trebuie să fi fost păcătoşi, din moment ce au pierit. Tu trebuie că eşti în greşeală, căci altfel nu ai fi năpăstuit astfel. Dacă tu eşti realmente drept, Dumnezeu te va izbăvi cu siguranţă de durerile tale. Istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii ar trebui să te înveţe că Atotputernicul nu îi distruge decât pe cei răi.’

(1663.4) 148:6.6 ”După aceea, tu îţi vei aminti cum Iov a răspuns prietenilor săi zicând: ‘Eu ştiu bine că Dumnezeu nu aude chemarea mea în ajutor. Cum poate Dumnezeu să fie just şi în acelaşi timp să tăgăduiască atât de complet nevinovăţia mea? Eu aflu că nu pot avea nici o satisfacţie dintr-o chemare către cel Atotputernic. Oare nu ne putem da seama că Dumnezeu tolerează persecutarea celor buni de către cei răi? Şi, din moment ce omul este atât de slab, ce şansă are el de a găsi consideraţie pe lângă un Dumnezeu omnipotent? Dumnezeu m-a făcut aşa cum sunt, iar când se întoarce astfel împotriva mea, eu sunt lipsit de apărare. De ce oare m-a creat Dumnezeu numai ca să sufăr în halul ăsta?’

(1663.5) 148:6.7 ”Cine poate critica atitudinea lui Iov, având în vedere sfaturile prietenilor săi şi ideile greşite despre Dumnezeu care îi ocupau propria minte? Nu vezi tu că Iov dorea cu ardoare un Dumnezeu uman ? Îi era sete de comunicare cu o Fiinţă divină care cunoaşte starea muritoare a oamenilor şi înţelege că cei drepţi trebuie adesea să sufere în inocenţă; această suferinţă face parte din prima lor viaţă în cursul lungii ascensiuni către Paradis. De aceea Fiul omului a venit de la Tată pentru a trăi o viaţă întrupată capabil de a îmbărbăta şi de ajuta pe toţi cei care au să fie de atunci înainte chemaţi să îndure nenorocirile lui Iov.

(1663.6) 148:6.8 ”Al treilea prieten al lui Iov, Zofar, i-a adresat nişte cuvinte şi mai puţin consolatoare când i-a spus: ‘Eşti prost de te pretinzi a fi drept, din moment ce eşti astfel năpăstuit. Admit însă că sunt de neînţeles căile lui Dumnezeu. Poate că este vreun plan ascuns în toate nenorocirile tale.’ După ce i-a ascultat pe cei trei prieteni ai lui, Iov a făcut direct apel la Dumnezeu pentru ajutor, pledând faptul că ‘omul, născut din femeie, are puţine zile de trăit şi că este copleşit de necazuri.’

(1664.1) 148:6.9 ”Apoi a început a doua şedinţă cu prietenii săi. Elifaz a devenit mai sever, acuzator şi sarcastic. Bildad s-a indignat de dispreţul lui Iov pentru prietenii lui. Zofar şi-a retras poveţele lui melancolice. Atunci, Iov a fost dezgustat de prietenii săi şi a făcut din nou apel la Dumnezeu; de această dată, el a făcut apel la un Dumnezeu just, contra Dumnezeului injustiţiei încorporat în filozofia prietenilor lui şi inclus în atitudinea religioasă a lui Iov însuşi. După aceea, Iov s-a refugiat în consolarea unei vieţi viitoare în care nedreptăţile existenţei pământeşti ar putea fi mai echitabil rectificate. Nereuşind să primească ajutor de la oameni, Iov este împins către Dumnezeu. Rezultă în inima lor marea luptă dintre credinţă şi îndoială. La urmă, omul îndurerat începe să zărească lumina vieţii; sufletul lui chinuit se înalţă la noi înălţimi de speranţă şi de curaj; el poate continua să sufere, şi chiar şi să moară, dar sufletul său iluminat scoate acum strigătul de triumf: ‘Ocrotitorul meu este viu.’

(1664.2) 148:6.10 ”Iov avea deplină dreptate atunci când a pus la îndoială doctrina potrivit căreia Dumnezeu îi năpăstuieşte pe copii pentru a-i pedepsi pe părinţii lor. Iov era întotdeauna gata să admită că Dumnezeu este just, dar el dorea cu ardoare o revelare a caracterului personal al celui Veşnic care să satisfacă sufletul. Or, aceasta este misiune noastră pe pământ. Muritorii suferinzi nu îşi vor mai vedea refuzată consolarea de a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi de a înţelege milostenia Tatălui celest. Discursul lui Dumnezeu ‘din vârtej’ era o concepţie maiestuoasă pentru epoca în care a fost rostit, dar tu ai învăţat deja că nu aceasta este maniera Tatălui de a se revela; el vorbeşte mai degrabă în mintea omenească ca o mică voce liniştită care zice: ‘Iată calea; urmeaz-o.’ Nu înţelegi tu că Dumnezeu locuieşte în tine, că el a devenit ceea ce eşti pentru a putea face din tine ceea ce este el?!”

(1664.3) 148:6.11 Iisus a făcut apoi expunerea finală care urmează: „Tatăl care este în ceruri nu îi face să sufere înadins pe copiii oamenilor. Oamenii suferă în primul rând de accidentele timpului şi de imperfecţiunile răului ataşate unei existenţe fizice încă lipsite de maturitate. În al doilea rând, ei suferă consecinţele inexorabile ale păcatului – încălcarea legilor luminii şi ale vieţii. În cele din urmă, oamenii strâng recolta propriei lor perseverenţe injuste în rebeliunea contra justei suveranităţi a cerului pe pământ, dar nenorocirile lor nu sunt date personal de către justiţia divină. Oamenii pot să facă şi vor face multe pentru a diminua suferinţele lor temporare. Fiţi liberi o dată pentru totdeauna de superstiţia că Dumnezeu îi năpăstuieşte pe oameni la ordinul celui rău. Studiaţi Cartea lui Iov doar ca să descoperiţi câte idei false despre Dumnezeu pe care chiar şi oamenii de bine le pot concepe în mod sincer; după aceea, remarcaţi cum Iov, chiar şi atât de dureros încercat, l-a găsit pe Dumnezeul consolării şi al salvării în ciuda învăţăturilor sale eronate. La urmă, credinţa sa a străbătut norii suferinţei pentru a distinge lumina vieţii răspândite de Tată ca îndurare tămăduitoare şi ca dreptate veşnică.”

(1664.4) 148:6.12 Ioan a cântărit aceste explicaţii în inima sa vreme de lungi ceasuri. Această convorbire din grădină cu Maestrul a provocat o schimbare notabilă în întreaga sa viaţă ulterioară. Mai târziu, Ioan a contribuit mult la schimbarea punctului de vedere al celorlalţi apostoli cu privire la sursa, la natura şi la rostul nenorocirilor omeneşti obişnuite. Dar Ioan nu a vorbit niciodată despre această discuţie înainte ca Maestrul să îi fi părăsit.

7. Omul cu mâna uscată

(1664.5) 148:7.1 Cu prilejul penultimului sabat dinaintea plecării apostolilor şi a noului corp de evanghelişti pentru cel de-al doilea turneu al lor de predicare în Galileea, Iisus a luat cuvântul în sinagoga din Capernaum despre „Bucuriile vieţii de dreptate”. Când a terminat de vorbit, un grup numeros de schilozi, de şchiopi, de bolnavi şi de năpăstuiţi au dat năvală în jurul lui pentru a căuta vindecarea. Amestecaţi cu acest grup se găseau, de asemenea, apostolii, un mare număr de noi evanghelişti şi spionii farisei din Ierusalim. Oriunde mergea Iisus (afară doar de momentele când era pe dealuri ca să se ocupe de treburile Tatălui său) era aproape sigur că cele şase iscoade din Ierusalim îl urmau.

(1665.1) 148:7.2 În timp ce Maestrul vorbea poporului, şeful spionilor farisei a îndemnat pe un om care avea o mână uscată să se apropie de Iisus ca să îl întrebe dacă era ceva legal să fii vindecat în ziua de sabat, sau dacă trebuia să aştepte o altă zi în care să caute după ajutor. Când Iisus a văzut omul, i-a auzit cuvintele şi şi-a dat seama că fusese trimis de farisei, a zis: „Vino înainte ca să-ţi pun o întrebare. Dacă ai avea o oaie şi ea ar cădea într-o groapă în ziua de sabat, ai întinde tu mâna ca să o prinzi şi să o tragi afară din groapă? Este legal să faceţi asemenea lucruri în ziua de sabat?” Iar omul răspunse: „Da, Maestre, ar fi legal să faci această faptă bună în ziua de sabat.” Atunci Iisus spuse, adresându-se întregului auditoriu: „Eu ştiu de ce l-aţi trimis omul acesta în prezenţa mea. Aţi vrea să găsiţi un motiv pentru a mă inculpa determinându-mă să dau dovadă de îndurare în ziua de sabat. Prin consimţământul vostru tacit, voi toţi aţi socotit că ar fi legal să se scoată din groapă nefericita oaie, chiar şi în ziua de sabat. Vă iau pe toţi de martori că este legal să arăţi o bunătate afectuoasă în ziua de sabat, nu numai faţă de animale, dar şi faţă de oameni. Cu cât este mai mare valoarea unui om decât a unei oi! Eu proclam că este legal să faci un bine oamenilor în ziua de sabat.” Apoi, în timp ce adunarea stătea în faţa lui în tăcere, Iisus s-a întors către omul cu mâna veştedă şi i-a zis: „Stai în picioare lângă mine pentru ca toată lumea să te poată vedea. Şi, acum, ca tu să ştii că este voia Tatălui meu să se facă binele şi în ziua sabatului, şi dacă tu ai credinţa pentru a fi vindecat, eu îţi cer să întinzi mâna.”

(1665.2) 148:7.3 În vreme ce omul îşi întindea mâna uscată, ea a fost făcută sănătoasă. Spectatorii au avut intenţia de a se întoarce contra fariseilor, dar Iisus i-a rugat să îşi păstreze calmul şi le-a zis: „Eu tocmai v-am spus că este permis să faceţi binele în ziua de sabat, să salvezi o viaţă, dar nu v-am instruit să faceţi rău şi să cedaţi dorinţei de a ucide.” Fariseii au plecat de acolo enervaţi şi, deşi a fost într-o zi de sabat, ei s-au dus în grabă în Tiberiada pentru a ţine sfat cu Irod. Ei au făcut tot ceea ce le stătea în putere pentru a-i stârni prejudecăţile cu scopul de a se asigura de alianţa irodienilor contra lui Iisus, dar Irod a refuzat să ia măsuri împotriva lui Iisus şi i-a sfătuit să se ducă cu plângerile lor în Ierusalim.

(1665.3) 148:7.4 Această vindecare a fost primul miracol înfăptuit de Iisus ca răspuns la sfidarea duşmanilor lui. Maestrul a înfăptuit ceea ce se cheamă un miracol nu pentru a-şi demonstra puterea de vindecare, ci pentru a protesta cu eficacitate contra legii care transformă repausul religios al zilei de sabat într-o adevărată sclavie sub restricţii golite de sens pentru toată omenirea. Omul vindecat şi-a reluat munca de zidar şi s-a dovedit drept unul dintre cei a căror vindecare a fost urmată de o viaţă de slujbe de mulţumire şi de fapte de dreptate.

8. Ultima săptămână în Betsaida

(1665.4) 148:8.1 În timpul ultimei săptămâni de şedere în Betsaida, iscoadele din Ierusalim au fost în mare dezacord cu privire la ce atitudine să se ia faţă de Iisus şi de învăţăturile sale. Trei dintre aceşti farisei erau extraordinar de impresionaţi de ceea ce văzuseră şi auziseră. Între timp, în Ierusalim, un tânăr membru influent al sinedriului, pe nume Avraam, a adoptat public învăţătura lui Iisus şi a fost botezat în bazinul lui Siloe de către Abner. Tot Ierusalimul a fost agitat din pricina acestui eveniment şi au fost trimişi imediat mesageri în Betsaida pentru a chema cele şase iscoade farisei.

(1666.1) 148:8.2 Filozoful grec care fusese câştigat în regat cu prilejul precedentului turneu din Galileea a revenit cu anumiţi oameni bogaţi iudei din Alexandria, care l-au invitat încă o dată pe Iisus să se ducă în oraşul lor pentru a întemeia acolo o şcoală mixtă de filozofie şi de religie, precum şi o infirmerie pentru bolnavi; însă Iisus a refuzat cu curtoazie invitaţia lor.

(1666.2) 148:8.3 Cam prin vremea aceasta, a sosit în campamentul din Betsaida un profet extatic numit Kirmet, venit din Bagdad. Acest pretins profet avea viziuni speciale atunci când era în transă, şi avea vise fanteziste atunci când era tulburat în somnul său. El a creat o tulburare considerabilă în tabără. Simon Zelotul era de părere că prefăcutul, care se înşela pe sine însuşi, trebuia tratat mai degrabă cu asprime, dar Iisus a intervenit pentru a i se lăsa toată libertatea de acţiune vreme de câteva zile. Cei ce l-au auzit predicând au recunoscut curând că, judecată după criteriile evangheliei împărăţiei, învăţătura lui nu era validă. Kirmet nu a întârziat să se înapoieze în Bagdad, neaducând cu el decât şase suflete instabile şi nehotărâte. Cu toate acestea, înainte ca Iisus să intervină în favoarea profetului din Bagdad, David Zebedeu, asistat de un comitet care se formase spontan, l-a luat pe Kirmet pe lac; după ce a fost cufundat de mai multe ori în apă, a fost sfătuit să plece de acolo cât de repede – să organizeze şi să îşi construiască propria tabără.

(1666.3) 148:8.4 În aceeaşi zi, o feniciană numită Bet-Marion a devenit atât de fanatică încât şi-a pierdut capul şi a fost trimisă de acolo de către prietenii ei după ce aproape că se înecase încercând să meargă pe apă.

(1666.4) 148:8.5 Avraam fariseul, cel nou convertit din Ierusalim, şi-a dat toate bunurile pământeşti vistierului apostolic. Acest aport a contribuit mult la a face posibilă trimiterea imediată în misiune a celor o sută de evanghelişti nou instruiţi. Andrei anunţase deja închiderea taberei, şi fiecare s-a pregătit fie să se întoarcă la căminul său, fie să îi urmeze pe evanghelişti în Galileea.

9. Vindecarea paraliticului

(1666.5) 148:9.1 Vineri, în după-amiaza zilei de întâi octombrie, Iisus îşi ţinea ultima sa reuniune cu apostolii săi, cu evangheliştii şi alţi şefi din campamentului în curs de dizolvare. Cei şase farisei din Ierusalim erau aşezaţi în primul rând al acestei adunări din spaţioasa sală lărgită, din faţa casei lui Zebedeu. Atunci a avut loc unul dintre cele mai ciudate şi cele mai extraordinare episoade din viaţa pământească a lui Iisus. Maestrul vorbea stând în picioare în vasta încăpere care fusese construită pentru a adăposti reuniunile sale de pe durata sezonului ploios. Casa era toată înconjurată de o mare afluenţă de oameni care îşi încordau auzul pentru a prinde câte ceva din discursul lui Iisus.

(1666.6) 148:9.2 În timp ce casa era astfel aglomerată şi înconjurată de auditori înflăcăraţi, un om, ajuns de multă vreme la paralizie, a fost adus la Capernaum, pe un mic pat, de către prietenii lui. Acest paralitic auzise spunându-se că Iisus era pe cale de a părăsi Betsaida. După ce a vorbit cu Aaron, zidarul atât de recent vindecat, el a hotărât să fie dus înaintea lui Iisus pentru a căuta la el vindecarea. Prietenii lui au încercat să pătrundă în casa lui Zebedeu pe poarta din faţă şi pe poarta din spate, dar mulţimea era prea compactă. Paraliticul a refuzat totuşi să accepte înfrângerea; el le-a cerut prietenilor lui să îşi procure scări cu care s-au urcat pe acoperişul sălii în care vorbea Iisus. După ce a desprins ţigla, ei l-au coborât cu îndrăzneală pe cel paralizat cu nişte funii, până ce patul său s-a aşezat pe podea, imediat în faţa Maestrului. Când Iisus a văzut ceea ce făcuseră, el s-a oprit din vorbit, în timp ce asistenţa se minuna de perseverenţa bolnavului şi a prietenilor lui. Paraliticul a zis: „Maestre, nu aş vrea să îţi deranjez lecţia, dar sunt hotărât să devin sănătos. Eu nu mă asemăn celor ce au primit vindecarea şi au uitat de îndată învăţătura ta. Aş vrea să fiu vindecat pentru a sluji în împărăţia cerurilor.” Deşi infirmitatea acestui om fusese cauzată de dezordinile din viaţa sa, Iisus, văzându-i credinţa, i-a zis paraliticului: „Fiule, nu te teme; păcatele tale sunt iertate; credinţa ta te va salva.”

(1667.1) 148:9.3 Când fariseii din Ierusalim, precum şi alţi scribi şi jurişti aşezaţi alături de ei au auzit această declaraţie a lui Iisus, au început să-şi spună: „Cum de îndrăzneşte acest om să vorbească astfel? Oare nu înţelege că rosteşte o blasfemie? Cine poate ierta păcatele, în afară de Dumnezeu?” Dându-şi seama în inima sa că aşa gândeau ei în sinea lor şi între ei, Iisus li s-a adresat spunând: „De ce gândiţi astfel în inima voastră? Cine sunteţi voi ca să mă judecaţi? Care-i deosebirea că eu zic acestui paralitic: păcatele tale sunt iertate, sau de zic: ridică-te, dă-te jos din pat şi mergi? Dar, pentru ca voi, care asistaţi la toate acestea, să ştiţi definitiv că Fiul Omului are autoritate şi putere pe pământ pentru a ierta păcatele, eu îi zic acestui infirm: scoală-te, dă-te jos din pat şi du-te acasă.” Când Iisus a vorbit astfel, paraliticul s-a ridicat, asistenţa i-a făcut un culoar şi el a ieşit înaintea întregii lumi. Cei care au văzut aceste lucruri au fost stupefiaţi. Petru a împrăştiat adunarea, în vreme ce mulţi spectatori se rugau şi îl slăveau pe Dumnezeu mărturisind că niciodată până atunci nu mai văzuseră evenimente atât de uimitoare.

(1667.2) 148:9.4 Cam prin vremea asta mesagerii sinedriului au sosit pentru a le cere celor şase spioni să se întoarcă la Ierusalim. Când au primit acest mesaj, a avut loc o serioasă discuţie între ei. După ce au terminat-o, şeful şi doi dintre asociaţii lui s-au întors cu mesagerii la Ierusalim, în vreme ce ceilalţi trei spioni farisei şi-au mărturisit credinţa în Iisus, s-au dus numaidecât la lac, au fost botezaţi de Petru şi au fost admişi de apostoli în comunitate în calitate de copii ai împărăţiei.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Costi

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

OZN – Interviu cu un pilot al Armatei Române și un interviu cu un extraterestru

Pentru a completa dosarul OZN- România vă prezint unul din multele cazuri povestite de pilotii români de întânlniri în timpul zborului cu OZN-uri .. în cazul de față este vorba de un pilot al unui elicopter al Armatei Române.

Nu știu cât de real este interviul … dar l-am postat pentru ca în el se spun / vehiculează câteva lucruri interesante .. vă las pe voi să le descoperiți .

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Viața și învățăturile lui Iisus – Interludiul vizitei la Ierusalim

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                              Interludiul vizitei la Ierusalim

1.Servitorul centurionului

2.Călătoria la Ierusalim

3.Bazinul din Betsaida

4.Regula vieţuirii

5.Vizita la Simon Fariseul

6.Întoarcerea la Capernaum

7.Înapoi în Capernaum

8.Sărbătoarea bunătăţii spirituale

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-147-interludiul-vizitei-la-ierusalim

Capitolul 147

Interludiul vizitei la Ierusalim

(1647.1) 147:0.1 IISUS şi apostolii au sosit la Capernaum miercuri 17 martie şi au petrecut două săptămâni în cartierul lor general din Betsaida înainte de a pleca la Ierusalim. În timpul acestor două săptămâni, apostolii i-au propovăduit poporului pe ţărmul mării, în vreme ce Iisus petrecea mult timp singur, pe dealuri, ocupându-se de treburile Tatălui său. În cursul acestei perioade, Iisus, însoţit de Iacob şi de Ioan Zebedeu, a făcut două călătorii secrete la Tiberiada unde i-au întâlnit pe credincioşi şi i-au instruit în evanghelia împărăţiei.

(1647.2) 147:0.2 Mulţi dintre membrii casei lui Irod credeau în Iisus şi au asistat la aceste reuniuni. Influenţa acestor credincioşi în sânul familiei oficiale a lui Irod contribuise la diminuarea duşmăniei acestui conducător faţă de Iisus. Aceşti credincioşi din Tiberiada explicaseră cu claritate lui Irod că „regatul” proclamat de Iisus era de natură spirituală, şi nu o aventură politică. Irod avea tendinţa de a-i crede pe aceşti membrii ai propriei case; el nu s-a lăsat deci alarmat în mod nejustificat de larga difuzare a rapoartelor referitoare la învăţăturile şi la vindecările lui Iisus. El nu avea obiecţii împotriva activităţilor lui Iisus ca vindecător şi ca învăţător religios. Cu toată atitudinea favorabilă a multora dintre sfetnicii lui Irod, şi chiar şi a lui Irod în persoană, un anumit număr din supuşii săi erau atât de influenţaţi de către liderii religioşi din Ierusalim, încât rămâneau nişte duşmani înverşunaţi şi ameninţători ai lui Iisus şi ai apostolilor; mai târziu, acest grup a contribuit mult la stânjenirea activităţilor lor publice. Liderii religioşi din Ierusalim, nu Irod, erau cei care aveau să constituie mai târziu cel mai mare pericol pentru Iisus. Şi tocmai din acest motiv Iisus şi discipolii lui şi-au petrecut atât de mult timp în Galileea, şi acolo au şi încheiat cea mai mare parte a învăţăturii lor publice, mai degrabă decât în Ierusalim şi în Iudeea.

1. Servitorul centurionului

(1647.3) 147:1.1 În ajunul zilei în care se pregăteau să plece în Ierusalim pentru sărbătoarea de Paşti, Mangus, un centurion sau căpitan din garda romană staţionată la Capernaum, a venit să îi găsească pe liderii sinagogii zicând: „Loiala mea ordonanţă este bolnavă şi gata să moară. Vreţi voi să mergeţi la Iisus din partea mea şi să-l rugaţi să-l vindece pe servitorul meu?” Căpitanul roman acţiona astfel deoarece credea despre conducătorii iudei că ar avea mai multă influenţă asupra lui Iisus. Bătrânii s-au dus aşadar să îl găsească pe Iisus, iar purtătorul lor de cuvânt i-a zis: „Maestre, îţi cerem cu seriozitate să te duci la Capernaum şi să îl salvezi pe servitorul preferat al centurionului roman. Acest căpitan este vrednic de toată atenţia, căci el iubeşte naţiunea noastră, şi tot el este cel ce ne-a clădit sinagoga unde de atâtea ori ai luat cuvântul.”

(1647.4) 147:1.2 După ce i-a auzit, Iisus le-a zis: „Am să vă însoţesc.” Pe când se ducea la casa centurionului şi înainte de a intra în curtea sa, soldatul roman şi-a trimis prietenii în întâmpinarea lui Iisus cu dispoziţia de a-i spune: „Domnule, nu îţi da osteneala să intri în casa mea, căci eu nu sunt vrednic ca tu să vii sub acoperişul meu. Nici nu mă socotesc demn de a veni eu însumi la tine, şi de aceea ţi i-am trimis pe bătrânii propriului tău popor. Ştiu însă că tu poţi rosti cuvântul de acolo de unde te găseşti şi că servitorul meu va fi vindecat. Căci eu însumi sunt sub ordinele altuia, şi am soldaţi sub ordinele mele, şi îi zic unuia să meargă şi el merge; altuia să vină, iar el vine; şi servitorilor mei să facă una ori alta, iar ei o fac.”

(1648.1) 147:1.3 Când Iisus a auzit cuvintele acestea, s-a întors către apostoli şi către cei care îl însoţeau, şi le-a zis: „Mă minunez de credinţa acestui gentil. În adevăr, în adevăr, vă zic vouă, nu găsesc nicăieri o aşa mare credinţă, nici chiar în Israel.” Iisus s-a întors apoi cu spatele la casă şi a zis: „Să mergem de aici.” Prietenii centurionului au intrat în casă şi i-au repetat lui Mangus ceea ce spusese Iisus. Începând din clipa aceea, servitorul a început să îşi revină şi şi-a regăsit în cele din urmă sănătatea normală şi capacităţile sale.

(1648.2) 147:1.4 Noi nu am aflat niciodată cu exactitate ce se petrecuse cu acest prilej. Noi relatăm pur şi simplu întâmplarea. Cât despre a şti dacă fiinţele invizibile au adus, ori nu, vindecarea servitorului centurionului, acest fapt nu a fost revelat însoţitorilor lui Iisus. Noi cunoaştem numai faptul că servitorul a fost complet restabilit.

2. Călătoria la Ierusalim

(1648.3) 147:2.1 Devreme în dimineaţa de marţi 30 martie, Iisus şi grupul apostolic au plecat să asiste la Paşti în Ierusalim luând-o pe traseul de pe valea Iordanului. Ei au ajuns în după-amiaza zilei de vineri 2 aprilie şi şi-au stabilit, ca de obicei, cartierul general în Bethania. Trecând prin Ierihon, ei au făcut o pauză în vreme ce Iuda depunea o parte din fondurile lor comune la banca unui prieten de familie. Aceasta era prima dată când Iuda purta un surplus de bani. Depozitul a rămas intact până în clipa în care grupul a trecut iarăşi prin Ierihon, în cursul ultimei şi memorabilei lui călătorii în Ierusalim, chiar înainte de judecata şi de moartea lui Iisus.

(1648.4) 147:2.2 Traseul până în Ierusalim s-a petrecut fără incidente, dar abia se instalase grupul în Bethania că, de departe şi de aproape, au început să se strângă oameni care căutau tămăduire pentru corpul lor, consolare pentru mintea lor tulburată şi salvare pentru sufletul lor. Numărul lor era atât de mare că Iisus nu prea apuca să se odihnească. Grupul său a mers atunci să aşeze corturile în Ghetsemani, iar Maestrul a circulat între Bethania şi Ghetsemani pentru a evita mulţimile care îl împresurau mereu. Ei au petrecut aproape trei săptămâni la Ierusalim, dar Iisus le-a ordonat apostolilor lui să nu predice în public şi să se mărginească la învăţătura privată şi la lucrarea personală.

(1648.5) 147:2.3 Ei au celebrat paşnic Paştele în Bethania, şi atunci a fost prima oară când Iisus şi toţi cei doisprezece s-au împărtăşit din masa de Paşte fără vărsare de sânge. Apostolii lui Ioan nu au mâncat Paştele cu Iisus şi cu apostolii săi; ei au celebrat sărbătoarea cu Abner şi cu mulţi dintre primii credincioşi în predicările lui Ioan. Acesta era al doilea Paşte pe care Iisus îl ţinea cu apostolii săi la Ierusalim.

(1648.6) 147:2.4 Când Iisus şi cei doisprezece au pornit iarăşi către Capernaum, apostolii lui Ioan nu s-au întors cu ei. Ei au rămas la Ierusalim şi în vecinătate sub îndrumările lui Abner, lucrând în linişte la întinderea regatului, în timp ce Iisus şi apostolii lui se întorceau pentru a lucra în Galileea. Niciodată nu au mai fost cei douăzeci şi patru reuniţi cu toţii până cu puţin timp înainte de momentul în care cei şaptezeci de evanghelişti şi-au primit misiunea şi ordinul de plecare. Dar cele două grupuri se ajutau reciproc şi rămâneau în cele mai bune relaţii în ciuda divergenţelor lor de opinie.

3. Bazinul din Betsaida

(1649.1) 147:3.1 În după-amiaza celui de-al doilea sabat în Ierusalim, în timp ce Maestrul şi apostolii aveau să participe la slujbele de la templu, Ioan îi zise lui Iisus: „Vino cu mine, aş vrea să îţi arăt ceva.” Ioan l-a scos pe Iisus pe una dintre porţile Ierusalimului şi l-a condus la un bazin cu apă numit Betsaida. Pe malurile lui, se ridicaseră cinci pridvoare, sub care un mare număr de bolnavi zăceau în căutare de vindecare. Această piscină era un izvor cald, ale cărui ape roşiatice clocoteau la intervale neregulate ca urmare a acumulărilor de gaz în cavernele stâncoase situate dedesubt. Perturbarea periodică a apelor calde era considerată de mulţi ca fiind pricinuită de influenţe supranaturale, iar credinţa populară afirma că prima persoană intrată în apă după o perturbare ar fi vindecată de infirmităţile ei, oricare ar fi fost acestea.

(1649.2) 147:3.2 Sub efectul restricţiilor impuse de Iisus, apostolii erau puţin agitaţi, iar această constrângere îl făcea pe Ioan, cel mai tânăr dintre cei doisprezece, deosebit de nervos. El îl dusese pe Iisus la bazin gândindu-se că la vederea bolnavilor adunaţi ar face un aşa apel la compasiunea Maestrului, încât ar fi fost împins să înfăptuiască o vindecare miraculoasă, şi astfel tot Ierusalimul ar fi fost stupefiat şi determinat să creadă în evanghelia împărăţiei. Ioan i-a zis lui Iisus: „Maestre, priveşte-i pe toţi aceşti oameni care suferă; oare nu putem face nimic pentru ei?” Iisus răspunse: „Ioane, de ce mă supui ispitei de a mă îndepărta de drumul pe care l-am ales? De ce stărui în dorinţa de a înlocui proclamarea evangheliei adevărului etern cu înfăptuirea de minuni şi cu vindecarea bolnavilor? Fiule, nu mi-e îngăduit să fac ceea ce doreşti, dar adună-i pe aceşti bolnavi şi pe aceşti năpăstuiţi pentru ca eu să le adresez câteva cuvinte de încurajare şi de consolare veşnică.”

(1649.3) 147:3.3 Adresându-se celor ce erau adunaţi, Iisus zise: „Mulţi dintre voi sunt aici, bolnavi şi năpăstuiţi, pentru că aţi trăit ani lungi pe căi greşite. Unii suferă de accidentele timpului, alţii ca urmare a greşelilor strămoşilor lor, în vreme ce unii dintre voi se zbat sub greutăţile care provin din condiţiile imperfecte ale existenţei voastre temporare. Însă Tatăl meu lucrează, şi eu aş vrea, de asemenea, să lucrez la îmbunătăţirea condiţiei voastre pământeşti, şi mai ales să asigur statutul vostru etern. Nici unul dintre noi nu poate contribui foarte mult la aplanarea dificultăţilor vieţii, decât dacă descoperim că Tatăl care este în ceruri vrea astfel. La urma urmei, noi suntem cu toţii îndatoraţi să facem voia Celui Veşnic. Dacă puteţi fi toţi vindecaţi de durerile voastre fizice, voi vă minunaţi cu certitudine, dar este şi mai important ca voi să fiţi curăţiţi de orice boală spirituală şi să vă pomeniţi vindecaţi de toate infirmităţile morale. Toţi sunteţi copiii lui Dumnezeu; voi sunteţi fiii Tatălui celest. Legăturile timpului pot să pară că vă fac să suferiţi, dar Dumnezeul veşniciei vă iubeşte. Când va veni momentul judecăţii, să nu vă temeţi; veţi găsi toţi, nu numai justiţia, dar şi o mare îndurare. În adevăr, în adevăr, vă zic: „Oricine aude evanghelia împărăţiei, şi crede în această învăţătură a filiaţiei cu Dumnezeu, posedă viaţa veşnică. Aceşti credincioşi trec deja de la judecată şi de la moarte la lumină şi la viaţă. Şi va veni ceasul în care chiar şi cei care sunt în mormânt vor auzi vocea învierii.”

(1649.4) 147:3.4 Mulţi dintre aceia care l-au auzit au crezut în evanghelia împărăţiei. Unii dintre cei năpăstuiţi au fost atât de mult inspiraţi şi din punct de vedere spiritual reînsufleţiţi încât au mers de colo colo proclamând că ei fuseseră deopotrivă de vindecaţi de suferinţele lor fizice.

(1649.5) 147:3.5 Un om care fusese deprimat vreme de ani lungi şi grav afectat de tulburări mentale s-a bucurat de cuvintele lui Iisus. El s-a ridicat din pat şi s-a înapoiat acasă la el, deşi aceasta a fost o zi de sabat. În cursul acestor ani, acest om aşteptase să fie ajutat de cineva. El era atât de mult victima sentimentului propriei lui neputinţe încât nu a avut nici măcar o dată ideea de a se ajuta el însuşi; or, acesta era singurul lucru pe care îl avea de făcut pentru a se însănătoşească – să se dea jos din pat şi să umble.

(1650.1) 147:3.6 Iisus i-a zis atunci lui Ioan: „Să plecăm de aici înainte ca liderii preoţilor şi scribii să ne surprindă şi să se simtă ofensaţi de faptul că noi am adresat cuvinte de viaţă celor năpăstuiţi. Şi s-au întors la templu ca să se alăture tovarăşilor lor, şi curând au plecat toţi ca să îşi petreacă noaptea în Bethania. Ioan nu a povestit niciodată celorlalţi apostoli vizita pe care o făcuse cu Iisus, în acea după-amiază de sâmbătă, la bazinul din Betsaida.

4. Regula vieţuirii

(1650.2) 147:4.1 În seara aceleiaşi zile de sabat, în Bethania, în timp ce Iisus, cei doisprezece şi un grup de credincioşi se reuniseră în jurul focului în grădina lui Lazăr, Nataniel i-a pus lui Iisus următoarea întrebare: „Maestre, deşi ne-ai învăţat versiunea pozitivă a vechii reguli de viaţă, instruindu-ne să facem altora ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă, eu nu văd foarte bine cum putem totdeauna să ascultăm la o astfel de poruncă. Permite-mi să ilustrez întrebarea mea citând exemplul unui om desfrânat care priveşte, cu intenţii perverse, pe viitoarea sa consoartă cu care are intenţia de a se asocia în păcatul lui. Cum putem noi propovădui că acest om rău intenţionat ar trebui să facă celorlalţi ceea ce lui însuşi ar vrea să i se facă?”

(1650.3) 147:4.2 Când Iisus auzi întrebarea lui Nataniel, s-a ridicat numaidecât, l-a arătat pe apostol cu degetul şi zise: „Nataniel, Nataniel! Ce fel de gânduri nutreşti tu în inima ta? N-auziţi voi adevărul ca oameni de înţelepciune şi de înţelegere spirituală? Când v-am povăţuit să faceţi altuia ceea ce v-ar place să vi se facă şi vouă, eu vorbeam unor oameni care au un ideal elevat, iar nu celor care ar fi tentaţi să deformeze învăţătura mea şi s-o transforme în dezlegare pentru încurajarea la fapte rele.”

(1650.4) 147:4.3 Când Maestrul vorbi astfel, Nataniel se ridică şi zise: „Maestre, nu trebuie să se creadă că aprob o astfel de interpretare a învăţăturii tale. Eu am pus această întrebare pentru că am presupus că mulţi oameni de soiul acesta ar putea judeca greşit recomandările tale, şi sper că îţi vei completa instrucţiunile privitoare la chestiunea aceasta.” După ce Nataniel s-a aşezat, Iisus a continuat: „Eu ştiu bine, Nataniel, că mintea ta nu aprobă nici o idee rea de felul acesta, dar sunt dezamăgit să văd că nu reuşiţi să daţi o interpretare pur spirituală învăţăturilor mele curente, instrucţiunilor pe care trebuie să vi le dau în limbaj omenesc şi în maniera în care trebuie să vorbească oamenii. Lasă-mă acum să vă învăţ diversele nivele de semnificaţie ataşate interpretării acestei reguli de vieţuire, acestei recomandări ‘de a face altora ceea ce am vrea să ni se facă nouă’:

(1650.5) 147:4.4 ”1. Nivelul carnal. Această interpretare pur egoistă şi lascivă este bine exemplificată în presupunerea întrebării tale.

(1650.6) 147:4.5 ”2. Nivelul sentimental. Acest plan se situează imediat deasupra celui al cărnii; aceasta implică însufleţirea prin compătimire şi milă a interpretării voastre a acestei reguli de viaţă.

(1650.7) 147:4.6 ”3. Nivelul mental. Acum intră în joc raţiunea minţii şi inteligenţa experienţei. Buna judecată dictează ca o asemenea regulă de viaţă ar trebui să fie interpretată în armonie cu cel mai înalt idealism concretizat în nobleţea unui profund respect de sine.

(1651.1) 147:4.7 ”4. Nivelul iubirii fraterne. Încă şi mai sus, se descoperă nivelul devotamentului dezinteresat pentru bunăstarea semenilor tăi. Acest plan superior al serviciului social sincer izvorăşte din conştiinţa paternităţii lui Dumnezeu şi din recunoaşterea corolară a frăţiei oamenilor. Se descoperă acolo o interpretare nouă şi mult mai frumoasă a acestei reguli de viaţă fundamentale.

(1651.2) 147:4.8 ”5. Nivelul moral. După aceea, când veţi atinge adevărate nivele filozofice de interpretare, când veţi desluşi realmente şi cu claritate ce este bine şi ce este rău în evenimente, când veţi percepe utilitatea eternă a relaţiilor umane, voi veţi începe să luaţi în considerare o astfel de problemă de interpretare după cum v-aţi închipui că o terţă persoană de pe un înalt nivel mental, idealistă, înţeleaptă şi imparţială ar considera şi ar interpreta un asemenea îndemn aplicat problemelor voastre personale de adaptare la împrejurările vieţii.

(1651.3) 147:4.9 ”6. Nivelul spiritual. În ultimă instanţă, noi atingem nivelul clarviziunii spiritului şi al interpretării spirituale, cel mai elevat dintre toate. El ne împinge să recunoaştem, în această regulă de viaţă, porunca divină de a-i trata pe toţi oamenii aşa cum am concepe noi că i-ar trata Dumnezeu. Acesta este idealul relaţiilor omeneşti şi tot aceasta este şi atitudinea voastră faţă de toate aceste probleme când dorinţa voastră supremă este de a face întotdeauna voia Tatălui. Aş vrea deci ca voi să faceţi tuturor oamenilor ceea ce ştiţi că aş face eu pentru ei în împrejurări asemănătoare.”

(1651.4) 147:4.10 Nimic din tot ceea ce Iisus spusese până în ziua aceasta nu îi uluise mai tare. Ei au continuat să discute cuvintele Maestrului multă vreme după ce el s-a retras. Lui Nataniel i-a trebuit ceva timp ca să îşi revină de pe urma presupunerii că Iisus interpretase greşit spiritul întrebării sale; dar ceilalţi au fost mai mult decât recunoscători colegului lor filozof de a fi avut curajul de a pune o întrebare care să îndemne la cugetare.

5. Vizita la Simon Fariseul

(1651.5) 147:5.1 Cu toate că Simon nu a fost un membru al sinedriului iudeu, el era un fariseu influent în Ierusalim. Simon nu credea cu toată inima în evanghelie. Cu riscul de a fi criticat cu severitate, el a îndrăznit să îl invite la el acasă pe Iisus şi pe asociaţii lui personali, Petru, Iacob şi Ioan, la un banchet. Simon îl observase pe Maestru de mai multă vreme; el fusese foarte impresionat de învăţăturile sale, şi încă mai mult de personalitatea sa.

(1651.6) 147:5.2 Bogătaşii farisei practicau datul de pomeni şi nu ocoleau publicitatea privitoare la filantropia lor. Ei chiar şi anunţau uneori, cu sunet de trompete, caritatea pe care erau gata că o facă vreunui cerşetor. Când aceşti farisei ofereau un banchet unor oaspeţi distinşi, ei aveau obiceiul de a lăsa porţile casei deschise, astfel încât până şi cerşetorii de pe drumuri puteau să intre; aceşti cerşetori stăteau de-a lungul pereţilor sălii, în spatele divanelor celor care se ospătau, pentru a se afla la loc bun ca să prindă bucăţile de hrană care puteau să le fie aruncate de participanţii la banchet.

(1651.7) 147:5.3 Cu această ocazie specială, în casa lui Simon, şi printre oamenii care veneau de pe drum, se găsea şi o femeie de proastă reputaţie care începuse recent să creadă în vestea cea bună a evangheliei împărăţiei. Ea era bine cunoscută în tot Ierusalimul ca fosta stăpână a unei case de toleranţă, zisă de mare clasă, alăturată marii curţi a templului gentililor. La acceptarea învăţăturii lui Iisus, ea închisese casa în care îşi exercita meseria ei josnică, îndemnând majoritatea angajatelor ei să accepte evanghelia şi să îşi schimbe modul de viaţă. În ciuda acestor lucruri, ea era foarte dispreţuită de farisei şi obligată să îşi poarte părul despletit – semnul distinctiv al prostituţiei. Această femeie fără de nume adusese un flacon mare conţinând loţiune de uns parfumată. Pe când stătea în spatele lui Iisus, care era lungit şi îşi lua masa, ea începu să îi ungă picioarele, udându-le totodată cu lacrimile ei de recunoştinţă şi ştergându-le cu părul ei. Când a terminat ungerea, ea a continuat să plângă şi i-a îmbrăţişat picioarele.

(1652.1) 147:5.4 Văzând toate acestea, Simon şi-a zis în sinea sa: „Dacă omul acesta ar fi un profet, ar lua seama la cine îl atinge şi despre ce soi de femeie este vorba, o păcătoasă notorie.” Ştiind ceea ce se petrecea în mintea lui Simon, Iisus luă cuvântul şi zise: „Simone, aş avea ceva să îţi spun.” Răspunse Simon: „Maestre, spune-mi.” Atunci, Iisus răspunse: „Un cămătar bogat avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Nici unul dintre ei neavând de unde să î-i plătească, el i-a scutit de datorie pe amândoi. După părerea ta, Simone, care dintre cei doi îl va iubi cel mai mult?” Simon a răspuns: „Presupun că acela căruia i-a iertat cel mai mult. Ai judecat bine.” Apoi, arătând femeia cu degetul, a continuat: „Simone, uită-te bine la femeia asta. Eu am intrat în casa ta ca invitat, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat apă pentru picioare. Această femeie recunoscătoare mi-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. Tu nu mi-ai dat nici un sărut de întâmpinare prietenească, dar femeia asta, din clipa când a intrat nu a contenit să îmi îmbrăţişeze picioarele. Tu ai neglijat să îmi ungi cu ulei capul, dar ea mi-a uns picioarele cu loţiuni scumpe. Ce înseamnă toate astea? Şi numai pentru că multele ei păcate i-au fost iertate, ceea ce a făcut-o să iubească mai mult. Dar cei care n-au primit decât puţină iertare nu iubesc uneori decât puţin.” Apoi Iisus s-a reîntors către femeie, a luat-o de mână, a ridicat-o şi i-a spus: „În adevăr, tu te-ai căit pentru păcatele tale, şi îţi sunt iertate. Nu te lăsa descurajată de atitudinea nesocotită şi neprietenoasă a semenilor tăi; mergi pe drumul tău în bucuria şi în libertatea împărăţiei cerurilor.”

(1652.2) 147:5.5 La auzul acestor cuvinte, Simon şi comesenii săi au fost şi mai uluiţi şi au început să şuşotească între ei: „Cine este acest om care îndrăzneşte până şi să ierte păcatele?” Auzindu-i murmurând astfel, Iisus s-a întors către femeie, ca să o trimită de acolo: „Femeie, mergi în pace, credinţa ta te-a salvat.”

(1652.3) 147:5.6 Când Iisus s-a ridicat odată cu prietenii lui pentru a-şi lua rămas bun, s-a întors către Simon şi a zis: „Îţi cunosc inima, Simone. Ştiu cât eşti de sfâşiat între credinţă şi îndoială, cât eşti de măcinat de frică şi tulburat de orgoliu, dar eu mă rog pentru tine, pentru ca tu să te abandonezi luminii şi ca, în situaţia ta, să suferi puternicele transformări ale minţii şi ale spiritului comparabile cu prodigioasele schimbări pe care evanghelii regatului le-a operat deja în inima comeseanului care nu era nici invitat, nici binevenit. Vă declar tuturor că Tatăl a deschis porţile împărăţiei celeste tuturor celor care au destulă credinţă ca să intre acolo. Nici un om şi nici o grupare de oameni nu poate închide porţile acestea, nici chiar sufletului cel mai umil sau celui mai mare păcătos de pe Pământ, dacă ei doresc sincer să intre acolo. Apoi Iisus, Petru, Iacob şi Ioan şi-au luat rămas bun de la gazda lor şi s-au dus ca să se alăture celorlalţi apostoli din tabără, în grădina Ghetsemani.

(1653.1) 147:5.7 În aceeaşi seară, Iisus le-a ţinut apostolilor memorabilul discurs despre valoarea relativă a statutului pe lângă Dumnezeu şi despre progresul etern al Paradisului. Iisus a zis: „Copiii mei, dacă există o adevărată legătură între copil şi Tată, copilul în mod sigur va progresa continuu către idealurile Tatălui. Este adevărat că se poate ca progresele copilului să fie lente la început, însă ele nu sunt mai puţin sigure. Lucrul important nu este atât rapiditatea progreselor voastre cât certitudinea lor. Înfăptuirile voastre actuale sunt mai puţin importante decât faptul că direcţia progresului vostru este îndreptată către Dumnezeu. Ceea ce deveniţi, zi după zi, are infinit mai multă importanţă decât ceea ce sunteţi voi astăzi.

(1653.2) 147:5.8 ”Această femeie convertită, pe care unii dintre voi au văzut-o astăzi la Simon, trăieşte actualmente pe un nivel foarte inferior celui al lui Simon şi al asociaţilor lui bine intenţionaţi. Aceşti farisei însă sunt preocupaţi de falsul progres al iluziei de a trece de cercurile amăgitoare prin practica slujbelor ceremoniale lipsite de sens, pe câtă vreme această femeie a plecat cu hotărâre pe drumul lung şi frământat al căutării lui Dumnezeu; cărarea ei către cer nu este blocată nici de orgoliul spiritual nici de satisfacţia morală. Omeneşte vorbind, această femeie este mult mai îndepărtată de Dumnezeu decât Simon, dar sufletul ei face o mişcare progresivă; ea este în drum către un ţel etern. Această femeie poartă în ea extraordinare posibilităţi spirituale pentru viitor. Se poate ca unii dintre voi să nu se găsească pe nivele realmente elevate ale sufletului şi ale spiritului, dar faceţi progrese zilnice către Dumnezeu pe calea vie pe care a deschis-o credinţa voastră. Există în fiecare dintre voi prodigioase posibilităţi de viitor. Mai bine să ai o credinţă restrânsă, dar vie şi tot mai sporită, decât de a poseda un puternic intelect cu rezervele sale muritoare de înţelepciune temporală şi de necredinţă spirituală.”

(1653.3) 147:5.9 Iisus i-a avertizat serios pe apostolii săi contra nebuniei copilului lui Dumnezeu care abuzează de dragostea Tatălui. El a declarat că Tatăl celest nu este un părinte neglijent, prea liber sau nesocotit de îngăduitor, întotdeauna pregătit să scuze păcatul şi să ierte nepăsarea. El le-a recomandat auditorilor săi să nu aplice greşit ilustrarea sa cu tatăl şi fiul, astfel încât să facă ca Dumnezeu să pară asemănător cu anumiţi părinţi prea îngăduitori şi lipsiţi de înţelepciune care conspiră, cu prostia pământeană la desăvârşirea ruinei morale a progeniturii lor nechibzuite, contribuie astfel cu certitudine şi de-a dreptul la demoralizarea timpurie a propriilor lor copii şi la prefacerea lor în delicvenţi. Iisus zise: „Tatăl meu nu scuză cu îngăduinţă practicile copiilor săi atunci când ele sunt autodistructive, ducând la distrugerea automată a oricărei creşteri morale şi la ruina oricărui progres spiritual.” Aceste practici păcătoase sunt o mârşăvie în ochii lui Dumnezeu.

(1653.4) 147:5.10 Iisus a asistat la multe alte reuniuni şi banchete semiprivate cu cei mari şi cu cei umili, cu bogaţii şi cu săracii Ierusalimului, înainte de a pleca în cele din urmă împreună cu apostolii săi la Capernaum. Şi mulţi, în adevăr, au început să creadă în evanghelia împărăţiei şi au fost apoi botezaţi de Abner şi de asociaţii lui rămaşi în urmă pentru a susţine interesele regatului în Ierusalim şi prin împrejurimi.

6. Întoarcerea la Capernaum

(1653.5) 147:6.1 În cursul ultimei săptămâni din aprilie, Iisus şi cei doisprezece şi-au părăsit cartierul general din Bethania de lângă Ierusalim, începându-şi călătoria de întoarcere la Capernaum pe ruta Ierihonului şi a Iordanului.

(1654.1) 147:6.2 Principalii preoţi şi lideri religioşi au ţinut numeroase reuniuni secrete pentru a decide soarta lui Iisus. Erau cu toţii de acord asupra unui punct, acela că trebuia făcut ceva pentru a pune capăt activităţii sale de propagare a învăţăturii, dar nu se puteau înţelege asupra metodei de folosit. Şi ei speraseră că autorităţile divine vor dispune de Iisus tot aşa cum Irod pusese capăt carierei lui Ioan, dar au constatat că Iisus îşi dirija în aşa fel activităţile încât funcţionarii romani nu erau foarte alarmaţi de predicile sale. În consecinţă, la o reuniune ţinută în ajunul plecării lui Iisus la Capernaum, ei s-au decis că trebuiau să îl prindă sub acuzarea unei infracţiuni religioase şi să îl supună judecăţii Sinedriului. O comisie de şase spioni secreţi a fost, prin urmare, numită să îl supravegheze pe Iisus şi să îi observe cuvintele şi faptele. Când această comisie ar fi acumulat suficiente dovezi de blasfemie şi de încălcare a legii, ea trebuia să vină în Ierusalim cu raportul ei. Aceşti şase iudei au ajuns din urmă, în Ierihon, grupul apostolic care număra vreo treizeci de membri. Sub pretextul că doreau să devină ucenici, ei s-au alăturat familiei celor fideli lui Iisus şi au rămas cu grupul până la începerea celui de-al doilea turneu de predicare în Galileea. După aceea, trei dintre ei s-au reîntors la Ierusalim pentru a prezenta raportul lor liderilor preoţilor şi Sinedriului.

(1654.2) 147:6.3 Petru a predicat mulţimilor adunate la vadul Iordanului, şi, în dimineaţa zilei următoare, grupul a urcat pe fluviu către Amatus. Apostolii voiau să se ducă direct la Capernaum, dar s-a strâns în jurul vadului o mulţime atât de numeroasă, încât ei au rămas acolo vreme de trei zile ca să predice, să propovăduiască şi să boteze. Ei nu s-au pornit către casele lor decât pe întâi mai, dis-de-dimineaţă. Era o zi de sabat. Iscoadele din Ierusalim erau acum sigure că puteau formula prima lor acuzaţie împotriva lui Iisus – aceea de a fi încălcat sabatul – căci el îşi permitea să îşi înceapă călătoria în ziua de sabat. Dar aveau să fie dezamăgiţi, căci, tocmai înainte de plecare, Iisus l-a chemat pe Andrei la el şi i-a dat, de faţă cu toţi, nişte instrucţiuni pentru a-şi limita traseul la o mie de paşi, ceea ce reprezenta distanţa legală maximă pentru o deplasare în ziua de sabat.

(1654.3) 147:6.4 Totuşi, iscoadele nu au avut mult timp de aşteptat ca să prindă prilejul de a-l acuza pe Iisus şi pe tovarăşii săi de violarea sabatului. În vreme ce grupul păşea de-a lungul drumului îngust, se afla de ambele părţi, la îndemână, grâul unduitor care dădea în copt, şi unii dintre apostoli, cărora le era foame, au cules grăunţe coapte şi le-au mâncat. Era ceva obişnuit pentru călători să ciugulească din spicele de grâu în trecerea lor de-a lungul drumului, şi nu aveau de ce să se gândească că făcând astfel ar face vreo faptă rea. Dar iscoadele s-au agăţat de aceasta ca de un pretext pentru a-l ataca pe Iisus. Când l-au văzut pe Andrei sfărâmând spicul de grâu în mână, s-au apropiat de el zicându-i: „Oare tu nu ştii că este nepermis să culegi şi să sfărâmi grâul în ziua de sabat?” Andrei răspunse: „Dar ne este foame şi nu sfărâmăm decât atâta cât cer nevoile noastre. De când este un păcat să mănânci grâu în ziua de sabat?” Dar fariseii i-au întors răspunsul: „Nu este nimic rău în a mânca, dar tu încalci legea culegând grâul şi sfărâmând spicele în mâinile tale; de bună seamă că Maestrul tău nu ar aproba asemenea fapte.” Atunci, Andrei zise: „Dar dacă nu este greşit să mănânci boabe de grâu, sfărâmarea lor între mâini nu prea pare a cere mai multă muncă decât mestecarea lor, care este permisă. De ce atunci vă ţineţi de astfel de fleacuri?” Când Andrei i-a luat de cârcotaşi, aceştia au fost indignaţi şi au dat năvală la Iisus care mergea în urmă discutând cu Matei; au protestat zicându-i: „Priveşte-i, Maestre, pe apostolii tăi cum fac ceea ce este oprit de lege în ziua de sabat; ei culeg, sfărâmă şi mănâncă grâu. Suntem siguri că ai să le porunceşti să înceteze.” Iisus le răspunse acuzatorilor: „Voi aveţi, în adevăr, mult zel pentru lege, şi bine faceţi că vă aduceţi aminte de ziua de sabat, ca s-o ţineţi sfinţită. Dar nu aţi citit oare niciodată în Scripturi că într-o zi când lui David îi era foame, el a intrat în casa lui Dumnezeu cu tovarăşii săi şi a mâncat pâine, lucru care nu era permis nimănui, decât preoţilor? Şi David a dat din această pâine şi celor ce erau cu el. Şi nu aţi citit voi în legea noastră că avem dreptul să facem multe lucruri necesare în ziua de sabat? Şi oare nu am să vă văd eu, înainte de sfârşitul zilei, mâncând ceea ce aţi adus cu voi pentru nevoile de astăzi? Dar prieteni buni, este întemeiat zelul vostru pentru ziua de sabat, dar mai bine aţi face să vegheaţi la sănătatea şi la bunăstarea semenilor voştri. Vă declar că sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat. Dacă sunteţi aici cu noi pentru a supraveghea cuvintele mele, atunci voi proclama făţiş că Fiul Omului este stăpân chiar şi al sabatului.”

(1655.1) 147:6.5 Fariseii au fost uluiţi şi încurcaţi de cuvintele lui de discernământ şi de înţelepciune. Restul zilei au stat locului şi nu au mai îndrăznit să pună întrebări.

(1655.2) 147:6.6 Antagonismul lui Iisus faţă de tradiţiile iudaice şi faţă de riturile servile era întotdeauna pozitiv; el se traducea prin fapte şi prin afirmaţii. Maestrul îşi petrecea puţin timp în critici negative. El propovăduia că aceia care îl cunoşteau pe Dumnezeu puteau să se bucure de libertatea de a trăi fără a se amăgi pe ei înşişi prin îngăduinţa de a păcătui. Iisus le-a zis apostolilor: „Prietenii mei, dacă sunteţi iluminaţi de adevăr şi dacă ştiţi realmente ceea ce faceţi, sunteţi binecuvântaţi; dar, dacă nu cunoaşteţi calea divină, atunci, voi sunteţi nefericiţi şi încălcaţi deja legea.”

7. Înapoi în Capernaum

(1655.3) 147:7.1 Către amiază, luni 3 mai, Iisus şi cei doisprezece au sosit, pe lac, la Betsaida, venind din Taricheea. Ei călătoriseră cu barca pentru a scăpa de cei care îi însoţeau; dar, din ziua următoare, aceştia, inclusiv iscoadele oficiale de la Ierusalim, se alăturaseră din nou lui Iisus.

(1655.4) 147:7.2 Marţi seara, în timp ce Iisus conducea una dintre cuvântările sale obişnuite, făcute din întrebări şi răspunsuri, şeful celor şase iscoade îi zise: „Eu vorbeam astăzi cu unul dintre discipolii lui Ioan, prezent aici, pentru a asista la învăţătura ta, şi noi nu am reuşit să înţelegem de ce de ce nu porunceşti niciodată discipolilor tăi să postească şi să se roage aşa cum postim noi ceilalţi farisei, şi după cum le-a recomandat Ioan discipolilor săi.” Iisus s-a referit la o afirmaţie a lui Ioan şi i-a răspuns celui ce-l întreba: „Oare băieţii de onoare postesc în timp ce mirele este cu ei? Cât timp soţul este cu ei, le este greu să postească. Dar vine timpul când mirele va fi luat de acolo, şi atunci fără îndoială că băieţii de onoare vor posti şi se vor ruga. Rugăciunea le este firească copiilor luminii, dar postul nu face parte din evanghelia împărăţiei cerurilor. Vă reamintesc că un bun croitor nu coase niciodată o bucată de postav nouă şi nebăgată la apă peste o haină veche, de teamă ca nu cumva atunci când bucata va fi udată, să nu intre la apă şi să nu se destrame şi mai rău. Oamenii nu pun vin nou în burdufuri de piele vechi, de teamă ca nu cumva vinul nou să spargă burdufurile şi să se piardă şi vinul şi burdufurile. Înţeleptul pune vinul nou în burdufuri noi. Discipolii mei dau deci dovadă de înţelepciune prin neîncorporarea prea multor tradiţii străvechi în noua învăţătură a evangheliei împărăţiei. Voi, care v-aţi pierdut învăţătorul, puteţi pe drept cuvânt să postiţi pentru o vreme. Se poate ca postul să fie şi el o parte potrivită a legii lui Moise, dar, în împărăţia ce vine, fiii lui Dumnezeu vor avea experienţa descătuşării de frică şi a cunoaşterii bucuriei în spiritul divin.” La auzul acestor cuvinte, discipolii lui Ioan au fost întăriţi pe câtă vreme fariseii au fost şi mai deconcertaţi.

(1656.1) 147:7.3 Maestrul i-a pus apoi pe ascultătorii lui în gardă contra noţiunii că toate străvechile învăţături trebuiau să fie în întregime înlocuite de noile doctrine. Iisus a zis: „Ceea ce este vechi, dar adevărat, trebuie să rămână. Tot aşa, ceea ce este nou, dar fals, trebuie să fie respins. Aveţi credinţa şi curajul de a accepta ceea ce este nou şi adevărat. Aduceţi-vă aminte că este scris: ‘Nu abandona un vechi prieten, căci cel nou nici nu se compară cu el. Un prieten nou este ca un vin nou; dacă se învecheşte, îl vei bea cu bucurie.’”

8. Sărbătoarea bunătăţii spirituale

(1656.2) 147:8.1 În noaptea aceea, la mult timp după ce auditorii obişnuiţi s-au retras, Iisus a continuat să propovăduiască apostolilor. El a început această instruire specială citându-l pe profetul Isaia:

(1656.3) 147:8.2 ”’De ce aţi postit? Care-i motivul pentru care vă chinuiţi sufletul, în vreme ce stăruiţi să vă găsiţi plăcerea în asuprirea semenilor voştri şi să vă desfătaţi în nedreptate? Iată, postiţi, de dragul încordării şi al luptei, şi ca să loviţi cu pumnul cu răutate. Dar nu postind în felul acesta vă veţi face vocile auzite în cer.

(1656.4) 147:8.3 ”’Oare acela-i postul care l-am ales – o zi pentru ca omul să-şi chinuiasca sufletul? Trebuie oare ca el să-şi plece capul ca o trestie, să vă târâţi în genunchi, înveliţi în pânză de sac şi cu cenuşă în cap? Veţi îndrăzni voi să numiţi aceasta o zi de post acceptabilă în ochii Domnului? Postul pe care l-aş alege oare nu-i acesta: ruperea lanţurilor inechităţii, desfacerea nodurilor grelelor poveri, slobozirea celor asupriţi şi sfărâmarea tuturor jugurilor? Nu va consta el în a-mi împărţi pâinea cu cel înfometat şi în a-i duce în casa mea pe cei săraci care rătăcesc fără cămin? Şi, când voi vedea oameni goi, eu îi voi îmbrăca.

(1656.5) 147:8.4 ”’Apoi, lumina ta va ţâşni ca şi aurora şi sănătatea va înflori repede. Dreptatea te va preceda şi gloria Domnului va fi ariergarda ta. Apoi, tu îl vei chema pe Domnul, şi el îţi va răspunde. Tu vei striga şi el va zice: Iată-mă. El va face toate astea dacă te vei abţine de la asuprire, de la condamnare şi de la manifestarea vanităţii. Tatăl doreşte mai degrabă ca tu să împarţi cu dărnicie inima ta celor înfometaţi şi îngrijirile tale sufletelor îndurerate; apoi, lumina ta va străluci în întuneric, şi întunecimea ta va semăna cu soarele de amiază. Apoi, Domnul te va călăuzi continuu, satisfăcându-ţi sufletul şi reînnoindu-ţi vigoarea. Vei deveni asemeni unei grădini udate, cu un izvor ale cărui ape nu seacă. Cei care fac aceste lucruri vor restabili gloriile ruinate; ei vor ridica numeroase generaţii; se vor numi reconstruitori de ziduri dărâmate, renovatori de drumuri sigure pe care să se circule.’”

(1656.6) 147:8.5 După aceea, până târziu în noapte, Iisus le-a expus apostolilor săi că doar credinţa lor era ceea ce le asigura siguranţa în regatul prezentului şi al viitorului, iar nu cazna sufletului sau postul corpului. El i-a încurajat pe apostoli să trăiască cel puţin la înălţimea ideilor profetului de odinioară; şi-a exprimat speranţa că ei vor înainta foarte departe, chiar şi dincolo de ideile lui Isaia şi ale vechilor profeţi. Ultimele sale cuvinte, în noaptea aceea, au fost următoarele: „Creşteţi în graţie prin credinţa vie care pricepe faptul că voi sunteţi fiii şi care recunoaşte, în acelaşi timp, pe fiecare om ca pe un frate.”

(1656.7) 147:8.6 Trecuse de ora două dimineaţa când Iisus a terminat de vorbit şi fiecare s-a dus la locul său de culcare.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter