Mesaje ascunse din apă – partea a II-a

Continuare:

Mic rezumat – din cartea – Mesaje  ascunse  din  apă  Masaru Emoto – part. a II -a   

Teoria lui Jung şi a lui David Bohm

            Impactul conştiinţei voastre asupra lumii este mare. Sentimentele şi gândurile noastre influenţează lumea în fiecare clipă. Dacă sunt creative va contribui la o lume frumoasă dacă sunt distructive vom contribui la distrugerea Universului.

            Mecanica cuantică şi ingineria genetică (teoria lui Jung) ne învaţă că pe lângă lumea care o cunoaştem atât de bine există şi o altă lume nevăzută unde însuşi timpul nu există.

            Cunoscutul teoretician de mecanică cuantică David Bohm numeşte lumea accesibilă simţurilor noastre ”ordine explicită” iar firea dinăuntru ”ordine implicită”. Concepţia sa este că tot ceea ce există în ordinea explicită a fost cuprins iniţial în ordinea implicită şi că fiecare element al ordinii explicite conţine toate informaţiile din ordinea implicită.

            Sau mai pe înţelesul tuturor fiecare element din Univers conţine informaţii despre toate celelalte elemente din Univers,  sau altfel spus în fiecare individ – chiar şi într-o singură celulă – se găsesc toate informaţiile din şi despre Univers. Aceste informaţii ale universului includ timpul.

            Astfel faptul că existăm aici şi acum este inclus în informaţiile din Univers, împreună cu toate informaţiile din trecut, prezent şi viitor.

            David Bohm explică cum un anumit aspect al Universului interior este proiectat asupra fiecărei clipe din timp, creând astfel prezentul. Următorul moment este o proiecţie a unui alt aspect ş.a.m d.  Cu alte cuvinte în fiecare clipă ne este arătată o altă lume, dar fiecare lume momentană va influenţa următoarea lume momentană, dând impresia unei aceleiaşi lumi continue.

            Conform acestei teorii lumea se schimbă în fiecare clipă, recreată încontinuu, conştiinţa noastră având un rol în această creare a lumii.

            Exemplu: În urma începerii războiului din Golf în vibraţia apei de la robinet în Tokio – la mii de km de Orientul Mijlociu – a crescut acut vibraţia produselor mercur, plumb, aluminiu şi alte substanţe dăunătoare corpului uman datorită vibraţiilor negative create prin lansarea bombelor. Aceste vibraţii  s-au întins dincolo de limitele timpului şi spaţiului. Când se întâmplă ceva pe Pământ, indiferent în care dintre lumi, apa detectează prima acest lucru şi ne transmite această informaţie nouă.

            Un alt exemplu când vibraţiile au influenţat puternic şi rapid lumea fizică. – puterea rugăciunii pentru a purifica apa cu fotografii făcute înainte când era tulbure şi cristalele semănau cu chipul unei persoane care suferea foarte mult şi după (după o perioada de timp) când se putea vedea şi fundul lacului iar cristalele după au ieşit foarte frumoase şi perfecte învăluite într-o aureolă de lumină.

Meditaţie: pentru longevitate – Metoda respiraţii a Maestrului Shioya (101 ani)

               Inspiri până umpli plămânii răspândind oxigen în tot corpul, în timp ce meditezi asupra energiei Universului care se adună în jurul tău şi îţi dăruieşte energie revigorantă.

La sfârşitul exerciţiului afirmaţi :

” Puterea infinită a Universului va să se concentreze pentru a aduce lumii adevărata pace.”

            Importantă este hotărârea puternică cuprinsă în cuvântul – va – provine din verbul a voi. Potrivit Maestrului Shioya există particule–duh ce nu pot fi văzute cu mijloacele ştiinţei de astăzi pentru că se află la graniţa dintre dimensiunea a treia şi a patra. Cuvintele rostite cu hotărâre au darul de a atrage aceste particule-duh făcând posibilă realizarea unor lucruri în lumea tridimensională.

Apa înainte şi după efectuarea unei rugăciuni budiste tămăduitoaCapture apa 9 a
Capture apa 9 b

                                                                                                                 Voinţa unită a atâtor oameni care s-au rugat a fost ca o forţă, o energie întru schimbarea Universului, încât putem spune că ecuaţia teoriei reletivităţii a lui Einstein E=MC2  – se poate aplica şi aici – C fiind  conştiinţa în loc de viteza luminii.

Teoria câmpului morfic – Sheldrache

            Conform teoriei profesorului Sheldrache când un lucru se tot repetă se creează un câmp morfic.

            Fenomenul repetării unor incidente similare se numeşte rezonanţă morfică

            Profesorului Sheldrache susţine că incidentele pot rezona ca sunetele.

            Ex. Ideea acceptată a fost că glicerina nu cristalizează. Intr-o zi pe la începutul sec a XIX-lea, glicerina dintr-un recipient transportat de la Viena la Londra a început brusc să cristalizeze. La scurt timp după asta într-un alt loc, într-o cu totul altă parte, un alt lot a cristalizat, apoi fenomenul s-a generalizat astăzi fiind cunoscut faptul că glicerina formează cristale când  temperatura scade sub 170C. Când s-au format prima dată cristale, s-a creat un câmp morfic, şi în final în conformitate cu câmpul morfic, glicerina a devenit o substanţă care creează cristale.

            Sau un alt exemplu este chiar al prof. Emoto care nu reuşea să fotografieze cristale de ghiaţă, nici el și nici alţii care au mai încercat. În momentul când el a reuşit au început şi ceilalţi să reuşească.

            Experimentele arată că dacă cineva devine conştient de un lucru, atunci şi alte persoane vor avea tendinţa să conştientizeze acest lucru.

            Aspectul important din teoria profesorului Sheldrache, este aceia că odată ce rezonanţa morfică s-a răspândit se întinde pe întreg spaţiul şi timpul.

Concluzii :

            De ce mediul încunjurător al Pământului este într-o stare atât de gravă, de ce oamenii sunt atât de confunzi şi de ce civilizaţia noastră este asemeni lor ?

            Reflectând asupra acestor întrebări am ajuns la concluzia că este vorba despre o combinaţie, în primul rând între mândria şi corupţia din comunitatea oamenilor de ştiinţă şi, în al doilea rând, acţiunea autorităţilor de a permite şi încuraja în mod conştient formarea unei astfel de societăţi.

            Sigur există şi oameni de ştiinţă a căror muncă se ghidează după propria conştiinţă, dar marea majoritate nu-şi îndeplinesc munca cu intenţia de a ajuta omenirea şi de a curăţa planeta pe care trăim.

            Bazele societăţii sunt şubrede şi ne îndreptăm către o direcţie nefastă. Cum putem schimba direcţia? Mai întâi prin a schimba mediul şi sistemele legate comunitatea oamenilor de ştiinţă şi spunând lucrurilor pe nume.

                 Simplul fapt de a spune ceva este un mod de a atrage energia în direcţia ta. În special când spui ceva celorlalţi oameni, energia vine înspre tine, ajutându-te să îţi atingi ţelurile. Dacă vă exprimaţi intenţiile, rostind ce simţiţi cu adevărat şi fiind hotărât să vă angajaţi în ceea ce aţi spus, ele se vor împlini.

            Cuvintele au propriile lor frecvenţe vibraţionale iar energia lor influenţează lumea şi implicit universul.

            Vieţile noastre se datorează mişcării unei energii nevăzute. Din acest motiv trebuie să acordăm atenţie celor din jurul nostru şi lucrurilor care se întâmplă, deoarece acţiunea de a privi un lucru are o influenţă imediată asupra acelui lucru. Toţi par să ştie asta dar nimeni nu-l o pune în practică.

            Acasă părinţii trebuie să acorde atenţie şi grijă copiilor lor. Nu trebuie să jignească sau să poruncească. 

                      Ești drăguță                                                              Proasto !

Esti draguta Proasto                                                                               Este o mare diferenţă dacă le vorbeşti cu dragoste sau dacă pur şi simplu le porunceşti. Există o diferenţă între ”Hai să facem lucru ăsta” şi ”Fă asta”

            Hai să facem împreună                                                       Fă-o !

Fao Hai sa facem impreuna

                                                              Aşadar ce câmp morfic ar trebui să fim interesaţi să creăm? Vom crea câmpuri de răutate şi suferinţă sau de iubire şi recunoştinţă? Ori de câte ori stai în faţa unei ape şi transmiţi mesaje de iubire şi recunoştinţă, undeva în lumea asta cineva se umple de iubire şi recunoştinţă.

             Faptul de a vă concentra atenţia asupra oricărui lucru este o expresie de iubire.

            Cu toţii am fost înzestraţi de Dumnezeu cu puterea de a crea. Dacă ne folosim la maxim această putere vom putea schimba lumea într-o singură clipă. Depinde de fiecare om în parte ce fel de influenţă aduce în jurul său, prin gândurile, cuvintele şi acţiunile sale.

         Dacă dorim să avem o viaţă frumoasă trebuie să avem grijă să bem apă proaspătă în fiecare zi şi, de asemenea să fim atenţi la modul în care gândim, simţim, vorbim şi acţionăm pentru a nu influenţa negativ apa din interiorul nostru.

            Să nu uităm că tot ceea ce facem, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă se înregistrează undeva, în finitul care ne înconjoară şi când plecăm din viaţă ne întâlnim cu noi, fiind direct răspunzători pentru tot ce am făcut bine sau rău!

            Tu ce alegi ?  Întreabă-ţi sufletul şi îţi va răspunde.

Semnatura

 

 

 

                                                                            Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Mesaje ascunse din apă – partea I

Dragi prieteni,

Pentru că  au trecut sărbătorile de iarnă , Crăciunul, Boboteaza, .. și am vorbit atunci de sfințirea apelor și apă .. haideți să vedem ce spune despre apă și Masaru Emoto într-un mic rezumat facut de mine  din cartea  –  „Mesaje  ascunse  din  apă”.

                                 MESAJE  ASCUNSE  DIN  APĂ

                             de Masaru Emoto – rezumat – partea I    

Masaru Emoto : Apa trebuie tratată cu respect – Apa este oglinda sufletului . Apa are un mesaj pentru lume. Lumea este unită prin iubire şi recunoştinţă – principiile fundamentale ale naturii.

Cuvinte adresate apei

          Lucrarea prof Masaru Emoto despre apă  – fotografiind cristale de ghiaţă obţinute din apă  când apei îi sunt adresate diverse cuvinte sau în preajma unei muzici – ilustrează forţa vindecătoare a iubirii şi recunoştinţei şi ne ajută să privim universul şi pe noi înşine dintr-un unghi nou unde ştiinţa şi spiritualitatea se unesc.

Iubire și recunoștință          Mulțumesc                                Înțelpciune

Capture apa 1

Bethoven Simfonia a V-a              Muzică Heavy metal                    Muzică religioasă

Capture apa 2

            Înger                                                                             Satana

Capture apa 3

Despre apă – Proprietăţi ale apei:

  • Unul dintre cele mai misterioase lucruri despre apă este că ghiaţă pluteşte în ea – pe când la celelalte substanţe nu. Dacă apa s-ar comporta ca celelalte substanţe şi ghiaţa ar cădea la fund, fundul lacurilor şi al oceanelor ar îngheţa ducând la moartea tuturor vieţuitoarelor marine
  • Apa are cea mai mare greutate la 4 0C – indiferent cât de joasă este temperatura unui lac temperatura de la fundul apei rămâne 4 0C şi vieţuitoare din lac pot supravieţui iernilor geroase;
  • Apa este o ”supă a vieţii” datorită capacităţii de a dizolva alte substanţe;
  • Apa este o forţă care creează şi dă viaţă – acolo unde este apă este şi viaţă;

            Se pare că apa ajunge pe pământ datorită cometelor (alcătuite din apă şi ghiaţă) – cad cam 10 milioane pe an – şi care la intrarea în atmosferă sunt vaporizate, apoi ele se amestecă cu aerul din atmosferă şi cad sub formă de ploaie sau ninsoare (teorie susţinută şi de NASA).

            Apa căzută astfel este apă tânără iar cea care se infiltrează şi devine apă subterană (adună informaţii de la diverse minerale) este numită apă înţeleaptă.

            Cea mai bună apă de băut este apa curgătoare naturală, nu cea minerală  care poate dăuna arterelor sau carbogazoasă  pentru că este prea acidă.

       Apa de izvor, cea din cursul superior al râurilor, sau din alte surse naturale formează cele mai frumoase cristale. 

Apa de izvor 1Apa de izvor 2 

                       

                              Despre univers  – Existență – Vibrație – Vibrația corpului uman – Comportament – Sentimente – Boală     

             Existenţa înseamnă vibraţie. Întregul  univers se află într-o stare de vibraţie. Acesta este principiul fundamental al universului. În ziua de astăzi ştiinţa mecanicii cuantice admite că,  materia nu este altceva decât vibraţie.

            Este greu de crezut că lucruri precum lemnul, pietrele…etc – se află toate în vibraţie. In fiinţa umană orice lucru este alcătuit din atomi cu nucleu şi electroni. Numărul şi forma acestor electroni conferă fiecărei substanţe un set specific de frecvenţe vibraţionale.

            Totul se află în continuă mişcare şi vibraţie. Fiecare individ vibrează la o frecvenţă unică. Cineva care iubeşte pe ceilalţi va emite o frecvenţă a iubirii, iar cel care face rău emite o frecvenţă malefică şi întunecată.

            Aceasta nu se aplică doar oamenilor şi obiectelor fixe, ci şi feluritelor fenomene cum ar fi energia negativă din atmosferă ..etc care este neutralizată prin fulgere şi furtuni.

            Faptul că toate se află într-o stare de vibraţie înseamnă, de asemenea că toate creează sunete pe care urechea umană nu le percepe, dar apa da şi în funcţie de muzica percepută formează cristale diferite.

            Muzica şi cuvintele rostite sunt vibraţie. Apa oglindeşte cu precizie vibraţiile produse şi transformă aceste vibraţii într-o formă ce poate fi percepută de ochiul uman.

             Îmi pare rău      Tchaicovschy – Lacul lebedelor     The Beatles – Yesterday

Capture apa 4

Budha: Tot ce poate fi văzut nu are formă, iar ce nu poate fi văzut are formă. Această ciudată contradicţie rostită în urmă cu secole de Budha a fost validată de ştiinţa modernă.

            Universul este alcătuit dintr-un număr infinit de lucruri de la cea mai joasă la cea mai înaltă frecvenţă.

            Corpul uman produce o frecvenţă a unui sunet la a 42 octavă deasupra lui Do la mijloc  262 Hz – deci dacă se face un calcul – rezulta cam 570 trilioane Hz.

            Deci fiinţele umane vibrează cu 570 trilioane de Hz pe secundă.

            Sunetele cu aceiaşi frecvenţă intră în rezonanţă de aceea putem avea simpatii sau repulsii. Iubirea este un tip de rezonanţă. Atunci când iubim (nu neapărat romantic) ajungem la cel mai înalt nivel a capacităţii de vibraţie şi rezonanţă.

            Deci noi oamenii putem  intra in rezonanţă cu orice lucru sau fiinţă prin schimb energetic – emitem energie si primim energie.

            Când acţionează în slujba propriei lăcomii născută din revoluţia industrială si a tot ce este rău,  energia emisă duce la distrugerea armoniei din natură. Deci vibraţia pe care o dăm pământului şi planeta pe care o creăm depinde de fiecare din noi în parte.

             Dacă vă umpleţi inima de iubire şi recunoştinţă vă veţi găsi înconjurat de atâtea lucruri vrednice de iubit pentru care puteţi fi recunoscători şi veţi ajunge să vă bucuraţi de o viaţă plină de sănătate şi fericire.

            Dacă veţi emite semnale de ură, nemulţumire şi tristeţe veţi ajunge într-o situaţie care vă va face nesuferiţi,  nemulţumiţi şi trişti.

              Deci viaţa pe care o trăiţi şi lumea în care trăiţi sunt în mâinile dumneavoastră.

         Nu ignoraţi pe nimeni ci rostiţi cuvinte de iubire şi bunătate, acordaţi tuturor atenţie, mai ales copiilor noştri vorbiţi cu ei. purtaţi-vă frumos cu plantele şi rostiţi-le cuvinte de laudă pentru a creşte frumoase şi sănătoase….etc

            In urma experienţelor făcute timp de o lună cu 3 borcane de orez –  primului i se spune Mulţumesc, la al doilea Prostule iar al treilea a fost Ignorat s-a constatat că cel mai repede sa degradat orezul ignorat. Explicaţia constă în faptul că a acorda atenţie pozitivă sau negativă este oricum o modalitate de a transmite energia.

            Forma cea mai degradantă a comportamentului este aceea de a ignora, de a nu acorda atenţie.

Când s-a spus: „Ești frumoasă”

       de câteva ori                          de mai multe ori                   când a fost ignorată

Capture apa 6

 

           In urma experienţelor efectuate s-a constatat că vibraţiile negative care le emitem corespund vibraţiilor anumite elemente. Dacă este să privim corpul uman ca pe un univers conţinut in sine – 108 elemente – dispunem de capacităţi incredibile. Noi subestimăm capacităţile înnăscute pe care le are fiecare din noi. Conform budismului omul se naşte cu 108 dorinţe (dezordine, ataşament, gelozie, vanitate….) care corespund celor 108 elemente.

            De pildă :

  • vibraţiile produse de iritate –  sunt echivalente cu cele ale mercurului;
  • vibraţiile produse de  furie  –  sunt echivalente cu cele ale   plumbului;
  • vibraţiile produse de tristeţe şi supărare – sunt echivalente cu cele ale aluminiului (se zice că boala Alzheimer este dată de cratiţele de aluminiu din bucătărie pentru că aluminiul atrage tristeţea şi supărarea)
  • etc

            Pare a fi o legătură și între numărul planetelor din sistemul solar 9, cifra 12 şi numărul de elemente. Dacă înmulţim 9 x 12 = 108 elemente – 108 dorinţe

Corespondenţe ale sentimentelor umane:

  • ură – recunoştinţă
  • furie – bunătate
  • teamă – curaj
  • anxietate – pace lăuntrică
  • stres – prezenţă de spirit

            Dacă v-aţi îmbolnăvit din cauza sentimentului de ură, atunci va trebui să căutaţi vindecarea în sentimentul de recunoştinţă…etc

            Bolile sunt în mare parte rezultatul sentimentelor negative, deci pentru a nu vă îmbolnăvi păstraţi sufletul într-o stare pură, nepoluată.

            Medicamente privite prin principiul vibraţiilor – readuc frecvenţa la normal în zona bolnavă dar problema este dacă aceste vibraţii pot dăuna altor structuri celulare sănătoase.

            Dar dintre toate medicamentele nu există nici unul cu o putere tămăduitoare mai mare decât puterea tămăduitoare a iubii, de aceea imunitate înseamnă iubire.

            Cu toată nocivitatea câmpului electromagnetic cuvintele iubire şi recunoştinţă au reuşit să facă apa imună la efectele dăunătoare ale acestuia într-un cuptor cu microunde sau în faţa unui televizor în urma difuzării unui documentar benefic.

Capture apa 7

 Capture apa 8

Care este legătura între iubire şi recunoştinţă ?

  Conform cristalelor obţinute vibraţia recunoştinţei pare a fi mai intensă şi are o influenţă mai mare ca cea a iubirii.

      Dacă este să luăm modelul apei echilibrul la care trebuie să tindem este acela unde recunoştinţa ar fi de două ori cât iubirea (2H şi un O).

            Iubirea prost înţeleasă, faţă de noi înşine nu ne-a dus nicăieri. Am făcut prea multe sacrificii pentru a ne asigura bogăţiile vieţii.

            Lumea are acum nevoie de recunoştinţă faţă de creaţie. Trebuie să începem să învăţăm ce înseamnă să ai destul. Trebuie să fim recunoscători pentru faptul că ne-am născut, recunoscători naturii, apei aerului pe care îl respirăm, ..etc …lumea este plină de lucruri care ne merită recunoştinţa.

            Când v-aţi umplut de recunoştinţă gândiţi-vă cât de pură va fi apa din tot corpul vostru. Când se va întâmpla acest lucru veţi fi un minunat şi strălucitor cristal de lumină.

Sfărșitul primei parți  … 

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tutror !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Film de weekend – Louis de Funes – La soupe aux choux (1981)

Știați că extratereștrilor le place supa de varză ? .. haha .. mai ales aia gătită de Luis de Funes.. haha

O comedie draguță peste care am dat din întâmplare și pe care eu o văzusem mai de multișor … așa că dacă aveți timp că tot e duminică și că tot vorbim noi de OZN-uri și extratereștri … haha … vă invit să vizionați acest film care sper să vă placă.

Supa de varză – La soupe aux choux (1981)

Supa de varzaClaude Ratinier (Le Glaude) si Francis Chérasse (Le Bombé) sunt doi batrani singuri ce sunt uniti de o frumoasa prietenie si locuiesc intr-un mic satuc din Franta ramas mult in urma in ceea ce priveste modernismul.

Linistea celor doi batrani , ce era codimentata din plin de paharelele de vin ce le serveau, este tulburata de un extraterestru venit dupa planeta Ox. Extraterestrul e servit de batranul Le Glaude cu faimoasa sa supa de varza.

Acesta duce supa in lumea sa si drept rasplata pentru ospitalitate o invie pe sotia lui Le Glaude, Francine , ce decedase cu ceva ani in urma. Francine descopera ca e din nou tanara si vrea sa traiasca viata din plin asa ca isi paraseste sotul si pleaca la Paris.

Cei doi batranei devin tinta glumelor rautacioase din partea comunitatii pentru ca stau in calea progresului refuzand sa se lase expropriati si sa permita contruirea unui parc de distractii pe locul caselor lor.

Pentru vizionare:

Select – click dreapta Go to:

http://soke.ucoz.com/publ/la_soupe_aux_choux_1981_subtitrat/1-1-0-256

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Botezul și cele 40 de zile

Pentru cei care vor să cunoască mai multe despre Botezul Domnului și cele 40 de zile petrecute de Domnul în solitudine pe muntele Hermon … așa cum sunt ele prezentate de Urantia … pot citi materialul prezentat mai jos sau o pot face citind materialul în original accesând linkul:

Select … click dreapta … Go to :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-136-botezul-si-cele-patruzeci-de-zile

                                                           Capitolul 136

                                                  Botezul şi cele patruzeci de zile

(1509.1) 136:0.1 IISUS şi-a început lucrarea sa publică în momentul când interesul popular pentru prezicerea lui Ioan era la apogeu şi când iudeii din Palestina aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia. Era un mare contrast între Iisus şi Ioan. Ioan era un muncitor înflăcărat şi sever, pe câtă vreme Iisus era un lucrător calm şi fericit; în cursul întregii sale vieţi, el nu a manifestat grabă decât cu rare prilejuri. Iisus era o mângâiere încurajatoare pentru lume şi într-un anume fel un exemplu. Nu s-ar putea spune şi despre Ioan că a fost o mângâiere şi un exemplu; el predica împărăţia cerurilor, dar nu prea participa la fericirea acestei împărăţii. Cu toate că Iisus vorbise de Ioan ca despre cel mai mare profet al epocii scurse, el zicea şi că cei mai mici dintre cei care vedeau marea lumină a noii căi şi care intrau pe acolo în împărăţia cerurilor erau într-adevăr mai mari decât Ioan.

(1509.2) 136:0.2 Când Ioan predica regatul ce va veni, esenţialul mesajului său era următorul: „Căiţi-vă! Fugiţi de mânia ce stă să vină.” Când Iisus a început să predice, el a păstrat îndemnul la pocăinţă, dar acest mesaj era întotdeauna urmat de evanghelie, vestea bună a bucuriei şi a libertăţii noului regat.

1. Conceptele lui Mesia cel aşteptat

(1509.3) 136:1.1 Iudeii nutreau numeroase idei despre eliberatorul aşteptat, şi fiecare dintre diversele şcoli de învăţătură mesianică puteau cita pasaje din Scripturile ebraice în sprijinul afirmaţiilor sale. Într-o manieră generală, iudeii considerau că istoria lor naţională începea cu Avraam şi va atinge punctul ei culminant cu Mesia şi cu noua eră a regatului lui Dumnezeu. Ei îl socotiseră cândva pe acest eliberator ca pe „slujitorul Domnului”, apoi ca pe „Fiul Omului”, în vreme ce, mai târziu, unii merseseră până la a-l califica pe Mesia drept „Fiul lui Dumnezeu”. Dar indiferent că ei îl numeau „sămânţa lui Avraam”, sau „fiul lui David”, toţi conveneau că eliberatorul trebuia să fie Mesia, „unsul Domnului”. Evoluţia conceptului a mers deci de la „slujitorul Domnului” până la „fiul lui David”, apoi la „Fiul Omului” şi la „Fiul lui Dumnezeu”.

(1509.4) 136:1.2 În epoca lui Ioan şi a lui Iisus, iudeii cei mai instruiţi îşi făcuseră o idee despre Mesia ce va veni sub forma unui israelit desăvârşit şi reprezentativ, combinând în el însuşi în calitate de „slujitor al Domnului”, triplul rol de profet, de preot şi de rege.

(1509.5) 136:1.3 Iudeii credeau cu pioşenie că asemeni lui Moise, care îi eliberase pe părinţii lor din robia egipteană prin fapte miraculoase, Mesia cel aşteptat va elibera poporul iudeu de dominaţia romană prin miracole de putere mult mai mari şi prin minuni de triumf rasial. Rabinii reuniseră peste cinci sute de pasaje ale Scripturilor care, în ciuda contradicţiilor aparente, afirmau că ele profeţeau venirea lui Mesia. În mijlocul tuturor acestor detalii de timp, de tehnici şi de funcţiuni, ei pierdeau aproape complet din vedere personalitatea lui Mesia promis. Ei sperau într-o restaurare a gloriei naţionale iudaice, o exaltare temporală a Israelului mai degrabă decât în salvarea lumii. A devenit deci evident că Iisus din Nazaret nu putea niciodată să corespundă acestui concept mesianic materialist al gândirii iudaice. Numai să fi văzut iudeii aceste enunţări mesianice într-o lumină diferită, multe dintre pretinsele preziceri mesianice ar fi pregătit întru totul natural mintea lor pentru a recunoaşte în Iisus pe cel care va pune capăt unei ere şi va inaugura o nouă şi mai bună distribuire a îndurării şi a salvării pentru toate naţiunile.

(1510.1) 136:1.4 Iudeii fuseseră crescuţi în spiritul credinţei în doctrina lui Shekinah, dar acest simbol legendar al Prezenţei Divine nu era vizibil în templu. Ei credeau că venirea lui Mesia va efectua restabilirea sa. Ei aveau idei confuze cu privire la păcatul rasial şi la natura presupus rea a omului. Unii propovăduiau că păcatul lui Adam blestemase rasa omenească, şi că Mesia va înlătura acest blestem şi îi va repune pe oameni în favorurile divinului. Alţii propovăduiau că, prin crearea omului, Dumnezeu introdusese în această fiinţă atât o natură bună, cât şi una rea, şi că apoi, observând funcţionarea acestei combinaţii, el fusese foarte dezamăgit şi „se căise de a fi creat astfel omul.” Cei care propovăduiau aceasta credeau că Mesia trebuiască vină pentru a izbăvi oamenii de această natură rea înnăscută.

(1510.2) 136:1.5 În majoritate, iudeii credeau că au continuat să zacă sub suzeranitatea romană din cauza păcatelor lor naţionale şi a lipsei de tragere de inimă a prozeliţilor gentili. Naţiunea iudaică nu se căise în mod sincer; de aceea Mesia cel aşteptat întârzia să vină. Se vorbea mult despre căinţă, de unde şi atracţia puternică şi imediată a predicării lui Ioan: „Căiţi-vă şi fiţi botezaţi, căci împărăţia cerurilor este pe aproape.” Şi, pentru un iudeu pios, împărăţia cerurilor nu putea să aibă decât o sigură semnificaţie: venirea lui Mesia.

(1510.3) 136:1.6 Manifestarea lui Mihail comporta o caracteristică total străină concepţiei iudaice despre Mesia; această caracteristică era uniunea celor două naturi, cea umană şi cea divină. Iudeii îl concepuseră în mod divers pe Mesia ca om desăvârşit, ca suprauman şi chiar şi ca divin, dar niciodată nu luaseră în consideraţie conceptul de uniune a umanului şi a divinului. Aceasta a fost marea piatră de încercare a primilor ucenici ai lui Iisus. Ei pricepeau conceptul omenesc de Mesia în calitate de fiu al lui David, după cum fusese el prezentat de către primii profeţi; ei îl înţelegeau pe Mesia deopotrivă ca Fiu al Omului, ideea supraumană a lui Daniel şi a câtorva dintre ultimii profeţi şi chiar ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum l-au descris autorul Cărţii lui Enoh şi anumiţi contemporani ai săi; însă, nici măcar o clipă, ei nu luaseră în consideraţie adevăratul concept al uniunii într-o singură personalitate pământeană a celor două naturi, cea umană şi cea divină. Încarnarea Creatorului sub forma creaturii nu fusese dezvăluită de mai înainte. Ea nu a fost revelată decât în Iisus; lumea nu cunoştea nimic despre aceste lucruri înainte ca Fiul Creator să se fi făcut carne şi să fi locuit printre muritorii tărâmului.

2. Botezul lui Iisus

(1510.4) 136:2.1 Iisus a fost botezat la apogeul predicării lui Ioan, pe când Palestina era înflăcărată de speranţă la acest mesaj – „regatul lui Dumnezeu este la îndemână” – şi pe când lumea iudaică era angajată într-un serios şi solemn examen de conştiinţă. Simţul iudaic de solidaritate rasială era foarte profund. Nu numai că iudeii credeau că păcatul unui părinte putea să afecteze pe copiii lui, ci credeau ferm şi că păcatul unui individ putea să atragă blestemul asupra naţiunii lui. În consecinţă, nu toţi cei care se supuneau botezului lui Ioan se considerau ca fiind vinovaţi de păcatele specifice denunţate de Ioan. Multe suflete evlavioase fuseseră botezate de Ioan pentru binele Israelului; ele se temeau ca vreun păcat de ignoranţă din partea lor să nu întârzie venirea lui Mesia. Ele se simţeau aparţinând unei naţiuni vinovate şi blestemate prin păcat, şi se prezentau la botez pentru a manifesta, prin acest act, roadele unei penitenţe rasiale. Este deci evident că Iisus nu a primit botezul de la Ioan în nici un fel ca pe un rit de pocăinţă sau pentru iertarea păcatelor. Acceptând botezarea de mâinile lui Ioan, Iisus nu făcea decât să urmeze exemplul numeroşilor israeliţi evlavioşi.

(1511.1) 136:2.2 Când Iisus din Nazaret a coborât în Iordan pentru a fi botezat, el era un muritor al tărâmului care atinsese culmea ascensiunii evolutive umane pentru tot ceea ce privea cucerirea minţii şi identificarea de sine cu spiritul. El stătea, în ziua aceea, în Iordan ca un om desăvârşit al lumilor evolutive ale timpului şi ale spaţiului. O perfectă sincronizare şi o deplină comunicare se stabiliseră între mintea umană a lui Iisus şi Ajustorul său spirit interior, darul divin al Tatălui său din Paradis. De la ascensiunea lui Mihail la suveranitatea universului său, un Ajustor întocmai de acelaşi ordin locuieşte în toate fiinţele normale vii de pe Urantia, atâta doar că, în cazul lui Iisus, Ajustorul său fusese pregătit mai înainte pentru această misiune specială locuind în mod asemănător în Machiventa Melchisedec, un alt supraom întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare.

(1511.2) 136:2.3 În mod obişnuit, când personalitatea unui muritor al regatului atinge nivele atât de înalte de perfecţiune, se văd producându-se fenomene preliminare de înălţare spirituală care se termină, în cele din urmă, prin fuziunea definitivă a sufletului maturizat al muritorului cu divinul său Ajustor asociat. O asemenea schimbare ar fi trebuit aparent să se fi produs în experienţa personalităţii lui Iisus din Nazaret chiar în ziua în care a coborât în Iordan împreună cu cei doi fraţi ai lui pentru a fi botezaţi de Ioan. Această ceremonie era actul final al vieţii sale pur umane pe Urantia, şi mulţi dintre observatorii supraumani se aşteptau să fie martori ai fuziunii Ajustorului cu mintea în care locuia, dar aveau cu toţii să fie dezamăgiţi. S-a produs ceva nou şi încă şi mai măreţ. În timp ce Ioan îşi punea mâinile pe Iisus pentru a-l boteza, Ajustorul interior şi-a luat definitiv rămas bun de la sufletul omenesc devenit perfect al lui Iosua ben Iosif. La câteva clipe mai târziu, această entitate a revenit din Divinington în calitate de Ajustor Personalizat şi de conducător al semenilor săi din tot universul local al Nebadonului. Iisus a putut astfel să observe propriul său spirit divin anterior recoborând către el sub formă personalizată, şi el l-a auzit atunci pe acest acelaşi spirit originar din Paradis luând cuvântul şi zicând: „Acesta este Fiul meu mult-iubit în care mi-am găsit plăcerea”. Ioan, precum şi cei doi fraţi ai lui Iisus, au auzit deopotrivă aceste cuvinte. Discipolii lui Ioan, stând pe marginea apei, nu au auzit aceste cuvinte şi nu au văzut apariţia Ajustorului Personalizat. Numai ochii lui Iisus l-au zărit.

(1511.3) 136:2.4 Când Ajustorul Personalizat, revenit şi de atunci înainte exaltat, a vorbit astfel, totul a fost tăcere. Şi, pe când cei patru interesaţi zăboveau în apă, Iisus şi-a ridicat ochii către Ajustorul din apropiere şi s-a rugat: „Tatăl meu care domneşti în ceruri, sfinţească-se numele tău. Să vină împărăţia ta! Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.” Când s-a rugat, „cerurile au fost deschise” şi Fiul Omului a văzut, prezentat prin Ajustorul de acum Personalizat, imaginea lui însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum era el înainte de a veni pe pământ sub înfăţişarea cărnii muritoare, şi aşa cum va fi atunci când viaţa sa de încarnare se va fi sfârşit. Această viziune celestă a fost zărită numai de Iisus.

(1512.1) 136:2.5 Vocea Ajustorului Personalizat, vorbind în numele Tatălui Universal, a fost ceea ce au auzit Ioan şi Iisus, căci Ajustorul provine de la Tatăl din Paradis şi îi este asemănător. Pentru tot restul vieţii pământeşti a lui Iisus, acest Ajustor Personalizat a fost asociat în toate muncile sale; Iisus va rămâne în comuniune constantă cu acest Ajustor exaltat.

(1512.2) 136:2.6 Cu prilejul botezului său, Iisus nu s-a căit de nici o faptă rea şi nici nu a făcut nici o mărturisire de păcate. Era vorba de un botez de consacrare pentru înfăptuirea voii Tatălui celest. La botezul său, el a auzit chemarea inconfundabilă a Tatălui său, invitaţia finală de a se ocupa de treburile Tatălui, şi s-a dus să se izoleze vreme de patruzeci de zile pentru a medita asupra acestor multiple probleme. Retrăgându-se astfel pentru o anumită perioadă de la orice contact personal activ cu tovarăşii lui pământeni, Iisus, aşa cum era şi trăia el pe Urantia, a urmat întocmai acelaşi proces care a prevalat, pe lumile morontiale, de fiecare dată când un muritor ascendent fuzionează cu prezenţa lăuntrică a Tatălui Universal.

(1512.3) 136:2.7 Această zi de botez a marcat sfârşitul vieţii pur omeneşti a lui Iisus. Fiul divin şi-a găsit Tatăl, Tatăl Universal şi-a găsit Fiul întrupat, şi au stat de vorbă unul cu celălalt.

(1512.4) 136:2.8 (Iisus avea aproape treizeci şi unu de ani şi jumătate când a fost botezat. Deşi Luca spune că el a fost botezat în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar, ceea ce reprezenta anul 29 din moment ce August a murit în anul 14, trebuie reamintit că Tiberiu a fost co-împărat cu August timp de doi ani şi jumătate înainte de moartea celui din urmă. S-au bătut monede în onoarea sa în luna octombrie a anului 11. Al cincisprezecelea an al domniei efective a lui Tiberiu a fost deci acest an 26, acela al botezului lui Iisus. Tot în anul 26 Pontus Pilat a început să domnească ca guvernator al Iudeii.)

3. Cele patruzeci de zile

(1512.5) 136:3.1 Înainte de botezul său, vreme de şase săptămâni în care el fusese udat de picăturile de rouă de pe Muntele Hermon, Iisus îndurase marea ispită a efuziunii sale în calitate de muritor. Pe acest munte, ca muritor al tărâmului şi fără ajutor el îl întâlnise şi îl învinsese pe Caligastia, prinţul acestei lumi pretendent la suveranitatea peste Urantia. Cu prilejul acestei zile memorabile, analele universului înregistraseră că Iisus din Nazaret devenise Prinţul Planetar al Urantiei. Şi acest Prinţ al Urantiei, care urma atât de curând să fie proclamat Suveranul suprem al Nebadonului, se retrăgea acum într-o solitudine de patruzeci de zile pentru a elabora planurile şi a determina tehnica de proclamare a regatului nou al lui Dumnezeu în inima oamenilor.

(1512.6) 136:3.2 După botezarea sa, el şi-a consacrat patruzeci de zile adaptării sale la schimbările relaţiei cu lumea şi cu universul prilejuite de personalizarea Ajustorului său. În timpul solitudinii sale pe dealurile din Pereea, el a stabilit linia de conduită de urmat şi metodele de folosit în noua fază modificată de viaţă terestră pe care era pe punctul de a o inaugura.

(1512.7) 136:3.3 Iisus nu a făcut această retragere pentru a posti şi a-şi chinui sufletul. El nu era un ascet; el venea ca să distrugă definitiv toate noţiunile de ascetism privitoare la apropierea de Dumnezeu. Motivele sale pentru căutarea solitudinii erau în întregime diferite de cele care îl făcuseră să acţioneze pe Moise, pe Ilie şi chiar şi pe Ioan Botezătorul. Iisus era atunci pe deplin conştient de el însuşi cu privire la relaţiile lui cu universul pe care îl crease, şi deopotrivă cu universul universurilor supravegheat de Tatăl Paradisului, Tatăl său celest. El îşi amintea acum în întregime misiunea sa de manifestare şi instrucţiunile date de fratele său mai mare Emanuel înainte de începerea încarnării sale pe Urantia. El înţelegea de acum înainte în mod clar şi complet toate aceste vaste relaţii şi dorea să rămână deoparte pentru o perioadă de meditaţie liniştită. El putea astfel să elaboreze planurile şi să decidă procedura de urmat în derularea muncii sale publice în favoarea lumii şi a tuturor celorlalte lumi ale universului său local.

(1513.1) 136:3.4 În vreme ce hoinărea prin munţi în căutarea unui adăpost convenabil, Iisus l-a întâlnit pe conducătorul administrativ al universului său, Gabriel, Strălucitoarea Stea de Dimineaţă a Nebadonului. Gabriel a restabilit atunci comunicaţiile personale cu Fiul Creator al universului; acesta era primul lor contact direct de când Mihail îşi luase rămas bun de la asociaţii săi de pe Salvington plecând către Edentia ca să se pregătească pentru manifestarea pe Urantia. La ordinul lui Emanuel şi sub autoritatea Bătrânilor de Zile de pe Uversa, Gabriel i-a dat acum lui Iisus informaţii care indicau că experienţa sa de manifestare pe Urantia era practic încheiată, în măsura în care ea se referea la dobândirea perfectei suveranităţi a universului său şi la sfârşitul rebeliunii lui Lucifer. Suveranitatea fusese atinsă în ziua botezului său, când personalizarea Ajustorului său a demonstrat perfecţiunea şi desăvârşirea efuziunii sale sub înfăţişarea cărnii muritoare. Sfârşitul rebeliunii devenise un fapt istoric în ziua în care Iisus coborâse de pe Muntele Hermon la întâlnirea cu Tiglat, băiatul care îl aştepta. Pe baza celor mai înalte autorităţi ale universului local şi a suprauniversului, Iisus a fost apoi informat că lucrarea sa de manifestare era terminată, în măsura în care ea afecta statutul său personal în legătură cu suveranitatea şi cu rebeliunea. El primise deja această încredinţare, direct din Paradis, prin viziunea sa de botez şi prin fenomenul de personalizare a Ajustorului Gândirii din interiorul său.

(1513.2) 136:3.5 În timp ce Iisus zăbovea pe munte vorbind cu Gabriel, Tatăl Constelaţiei, venind din Edentia, le-a apărut în persoană lui Iisus şi lui Gabriel şi le-a zis: „Formalităţile sunt îndeplinite. Suveranitatea lui Mihail nr. 611.121 peste universul său din Nebadon stă desăvârşită la dreapta Tatălui Universal. Eu te eliberez de manifestarea ta din partea lui Emanuel, fratele tău, responsabil pentru încarnarea ta pe Urantia. Tu eşti liber să-ţi închei manifestarea de încarnare, acum sau în orice alt moment, şi în maniera pe care tu însuţi o alegi, apoi să urci la dreapta Tatălui tău, să primeşti suveranitatea ta şi să-ţi asumi guvernarea necondiţionată binemeritată a întregului Nebadon. Cu permisiunea Bătrânilor de Zile, eu mărturisesc deopotrivă că formalităţile suprauniversale sunt desăvârşite în ceea ce priveşte încetarea oricărui păcat de rebeliune din universul tău; tu primeşti o autoritate întreagă şi nelimitată pentru a lua măsuri faţă de orice ridicare eventuală de acest ordin în viitor. Din punct de vedere tehnic, munca ta pe Urantia şi în carnea unei creaturi muritoare, este încheiată. Linia ta de conduită depinde de acum înainte de propria ta alegere.”

(1513.3) 136:3.6 Când Preaînaltul Tată al Edentiei şi-a luat rămas bun, Iisus a stat îndelung de vorbă cu Gabriel despre bunăstarea universului şi şi-a trimis salutările sale lui Emanuel. El i-a dat în acelaşi timp asigurarea că, în lucrarea pe care era pe punctul de a o întreprinde pe Urantia, el îşi va aminti întotdeauna de sfaturile primite în legătură cu recomandările care îi fuseseră făcute pe Salvington înaintea manifestării sale.

(1514.1) 136:3.7 În timpul acestor patruzeci de zile de solitudine, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, porniseră în căutarea lui Iisus. De multe ori au fost foarte aproape de locul unde se retrăsese, dar nu l-au descoperit niciodată.

4. Planuri pentru lucrarea publică

(1514.2) 136:4.1 Zi după zi, sus pe dealuri, Iisus elabora planurile pentru restul efuziunii sale de pe Urantia. El s-a decis mai întâi să nu propovăduiască în acelaşi timp cu Ioan. El a plănuit să rămână într-o retragere relativă până ce munca lui Ioan îşi va fi atins scopul, sau până când ea a fost brusc întreruptă de întemniţarea lui Ioan. Iisus ştia bine că predicile lui Ioan, îndrăzneţe şi lipsite de tact, vor stârni curând teama şi duşmănia conducătorilor civili. Ţinând cont de situaţia precară a lui Ioan, Iisus a început în mod lămurit să-şi pregătească programul de intervenţie publică în favoarea poporului său şi a lumii, în favoarea fiecărei lumi locuite din tot vastul său univers. Manifestarea muritoare a lui Mihail a avut loc pe Urantia, însă pentru toate lumile Nebadonului.

(1514.3) 136:4.2 După ce a conceput planul general de coordonare a programului său cu mişcarea lui Ioan, primul lucru pe care l-a făcut Iisus a fost să repete, în mintea sa, instrucţiunile lui Emanuel. El a reflectat cu grijă la sfaturile care îi fuseseră date cu privire la metodele sale de lucru şi la faptul că el nu trebuia să lase nici un document scris pe planetă. Iisus nu a mai scris niciodată altfel decât pe nisip. Cu ocazia următoarei sale vizite în Nazaret, şi spre marea amărăciune a fratelui său Iosif, Iisus a distrus tot ceea ce scrisese şi păstrase pe tabletele din atelierul de tâmplărie sau sprijinite pe pereţii vechii sale case. Iisus a reflectat mult şi la sfaturile lui Emanuel privitoare la comportamentul său în materie economică, socială şi politică faţă de lumea aşa cum o va găsi.

(1514.4) 136:4.3 Iisus nu a postit în cursul acestor patruzeci de zile de solitudine. Primele sale două zile de pe dealuri au fost cea mai lungă perioadă în care el s-a abţinut de la orice hrană, căci a fost atât de absorbit de cugetările sale încât a uitat complet să mănânce; însă, în ziua a treia, el s-a apucat să caute alimente. El nu a fost nici ispitit, în această perioadă, nici de spiritele rele, nici de personalităţile rebele staţionate pe această lume sau provenind din alte lumi.

(1514.5) 136:4.4 Aceste patruzeci de zile au fost prilej pentru o confruntare finală între mintea sa umană şi mintea sa divină, sau mai degrabă prima mişcare a funcţionării simultane a acestor două facultăţi mentale de acum înainte reunite într-una singură. Rezultatele acestei importante perioade de meditaţie demonstrează în mod hotărâtor că mintea sa divină dominase în mod triumfal şi spiritual intelectul său uman. Mintea omului a devenit de acum încolo mintea lui Dumnezeu şi, cu toate că sinele-minte omenesc este întotdeauna prezent, această minte omenească spiritualizată zice întotdeauna: „Facă-se voia ta, iar nu a mea.”

(1514.6) 136:4.5 Evenimentele acestei perioade memorabile nu au fost viziunile fantastice ale unei minţi înfometate şi slăbite, nici simbolismele confuze şi puerile care au câştigat ulterior dreptul de cetăţenie ca „ispitele lui Iisus în deşert”. Aceasta a fost mai degrabă o perioadă de tur de orizont complet asupra carierei bogate în evenimente şi variate a efuziunii pe Urantia, şi asupra stabilirii minuţioase a planurilor pentru ajutorul viitor care va fi cel mai util pentru această lume, contribuind în acelaşi timp întrucâtva şi la ameliorarea tuturor celorlalte sfere izolate din cauza rebeliunii. Iisus a recapitulat toată istoria vieţii omeneşti de pe Urantia, din zilele lui Andon şi ale Fontei, trecând prin greşeala lui Adam şi până la slujirea lui Melchisedec din Salem.

(1514.7) 136:4.6 Gabriel îi amintise lui Iisus că el putea să se manifeste în lume în două moduri diferite, în cazul în care el ar alege să mai rămână câtva timp pe Urantia. I s-a dat limpede de înţeles lui Iisus ca alegerea sa in aceasta chestiune nu va avea întru nimic a face cu suveranitatea sa asupra universului sau, nici cu sfârşitul rebeliunii lui Lucifer. Cele două maniere de a sluji lumea erau următoarele:

(1515.1) 136:4.7 1. Propria sa cale – calea care ar putea să-i pară cea mai agreabilă şi cea mai utilă din punctul de vedere al nevoilor imediate ale acestei lumi şi al edificării prezente a propriului sau univers.

(1515.2) 136:4.8 2. Calea Tatălui – demonstrarea, prin exemplu, a unui ideal, pe termen lung, de viaţă al creaturilor aşa cum este el văzut de înaltele personalităţi din Paradis care administrează universul universurilor.

(1515.3) 136:4.9 I s-a dat astfel limpede de înţeles lui Iisus că avea două maniere de a-şi ordona restul vieţii lui pământene. În lumina situaţiei imediate, el avusese argumente în favoarea fiecăreia dintre ele. Fiul Omului vedea clar ca alegerea sa dintre aceste două moduri de conduită nu ar avea nici o repercusiune asupra atribuirii suveranităţii asupra universului său; chestiunea era deja stabilită şi pecetluită în arhivele universului universurilor şi nu aştepta decât cererea lui personală. Lui Iisus i-a fost însă indicat că fratele lui Paradisiac, Emanuel, ar încerca o mare satisfacţie dacă Iisus ar socoti oportun să îşi încheie cariera sa pământească de încarnare cu tot atâta nobleţe precum începuse, rămânând întotdeauna supus voii Tatălui. Şi el şi-a trăit restul vieţii sale terestre rămânând constant fidel acestei hotărâri. Chiar şi până la amarnicul sfârşit, el şi-a subordonat invariabil voia sa suverană celei a Tatălui său celest.

(1515.4) 136:4.10 Cele patruzeci de zile petrecute în singurătatea munţilor nu au fost o perioadă de mari ispite, ci mai degrabă una a marilor decizii ale Maestrului. În cursul acestor zile de comuniune solitară cu sine însuşi şi cu prezenţa imediată a Tatălui său – Ajustorul Personalizat (Iisus nu mai avea păzitor serafic personal) – el a ajuns, una câte una, la marile decizii care trebuiau să guverneze politica sa şi conduita sa pentru tot restul carierei sale pământeşti. Tradiţia unei mari ispite a fost legată ulterior de această perioadă de izolare, din pricina confuziei cu povestirile fragmentare ale luptelor de pe Muntele Hermon şi, în plus, pentru că obiceiul voia ca toţi marii profeţi şi conducători ai oamenilor să îşi înceapă cariera lor publică îndurând perioade similare de post şi de rugăciune. Când Iisus se confrunta cu vreo decizie nouă sau gravă, el avusese obiceiul de a se retrage pentru a comunica cu propriul său spirit şi de a căuta astfel să cunoască voia Tatălui.

(1515.5) 136:4.11 În toate aceste proiecte pentru restul vieţii sale, Iisus era întotdeauna sfâşiat, în inima sa omenească, între două linii de conduită opuse:

(1515.6) 136:4.12 1. El încerca o puternică dorinţă de a-şi determina poporul – şi întreaga lume – să creadă în el şi să accepte noul său regat spiritual. Şi el cunoştea bine ideile compatrioţilor săi asupra lui Mesia ce va fi să vină.

(1515.7) 136:4.13 2. De a trăi şi a acţiona într-o manieră pe care o ştia aprobată de Tatăl său, de a-şi conduce munca în favoarea altor lumi aflate la strâmtoare, şi de a continua, în stabilirea regatului, să reveleze Tatăl şi să manifeste caracterul său divin de dragoste.

(1515.8) 136:4.14 În cursul acestor zile memorabile, Iisus a locuit într-o veche cavernă stâncoasă, un adăpost pe coasta unui munte, lângă satul numit cândva Beit Adis. El bea apă din micul izvor care ţâşnea de pe coasta dealului aproape de acest adăpost stâncos.

5. Prima mare decizie

(1516.1) 136:5.1 În cea de-a treia zi de după începutul acestei confruntări dintre el însuşi şi Ajustorul său personalizat, Iisus a fost răsplătit cu viziunea oştirilor cereşti ale Nebadonului adunate şi trimise de comandanţii lor pentru a se pune la dispoziţia suveranului lor mult iubit. Această puternică oaste cuprindea două legiuni de serafimi şi cantităţi proporţionale din toate ordinele de inteligenţe ale universului. Prima mare decizie a lui Iisus în solitudinea avea de-a face cu faptul de a şti dacă va utiliza sau nu aceste puternice personalităţi în programul ulterior al serviciului său public de pe Urantia.

(1516.2) 136:5.2 Iisus a decis să nu utilizeze nici o singură personalitate a acestui vast ansamblu, decât daca nu devine ceva evident că aceasta este voia Tatălui său. În ciuda acestei decizii de ordin general, această numeroasă armată l-a însoţit pentru tot restul vieţii sale pământeşti, întotdeauna pregătită să asculte cea mai mică exprimare a voinţei Suveranului ei. Iisus nu a zărit constant, cu ochii săi omeneşti, aceste personalităţi însoţitoare, dar Ajustorul său Personalizat asociat le vedea tot timpul şi putea să comunice cu fiecare dintre ele.

(1516.3) 136:5.3 Înainte de a coborî din retragerea sa de patruzeci de zile din munţi, Iisus a încredinţat comanda imediată a acestei oştiri de personalităţi ale universului Ajustorului său recent personalizat. Vreme de peste patru ani de timp al Urantiei, aceste personalităţi selecţionate din fiecare departament de inteligenţe universale vor activa cu docilitate si cu respect sub înţeleapta guvernare a acestui Veghetor de Mister Personalizat. Acest Ajustor experimentat şi superior făcuse cândva parte integrantă din Tatăl Paradisului şi poseda natura acestuia. Preluând conducerea acestei puternice adunări, el i-a dat lui Iisus asigurarea că în nici un caz el nu va permite acestor agenţi supraumani să servească şi să se manifeste în legătură cu cariera sa pământeană sau în favoarea sa, decât dacă se vădea că Tatăl ar dori această intervenţie. Astfel, printr-o singură mare decizie, Iisus s-a privat de bună voie de orice cooperare supraomenească în treburile privitoare la restul carierei lui muritoare, dacă nu cumva Tatăl alegea cu de la sine putere să participe la cutare sau cutare act sau episod al lucrărilor terestre ale Fiului.

(1516.4) 136:5.4 Acceptând conducerea armatei universului în slujba lui Cristos Mihail, Ajustorul Personalizat a avut mare grijă să-i arate lui Iisus că, prin autoritatea delegată a Creatorului acestor personalităţi ale universului, el putea să limiteze activităţile unei astfel de adunări în spaţiu, dar că aceste restricţii ar fi fără efect în ceea ce priveşte funcţiile acestor creaturi în timp. Această restricţie provenea din faptul că Ajustorii sunt fiinţe independente de timp odată ce sunt personalizaţi. În consecinţă, Iisus a fost avertizat că controlul tuturor inteligenţelor vii puse sub conducerea Ajustorului ar fi complet şi perfect în tot ceea ce privea spaţiul, dar că nu era posibil să se impună limitări atât de perfecte în ce priveşte timpul. Ajustorul i-a zis: „Întocmai cum mi-ai poruncit, eu voi interzice, acestei armate de inteligenţe universale care te însoţesc să intervină în vreun fel în cariera ta pământească, afară de cazul în care Tatăl Paradisului îmi va porunci să-i las să opereze pe aceşti agenţi pentru a face posibilă înfăptuirea voii sale divine după cum vei fi ales tu. Aceeaşi excepţie se va aplica în toate circumstanţele în care voia ta divin-umană se va angaja într-o alegere sau într-un act care să implice derogări de la ordinea pământească naturală doar în ceea ce priveşte timpul. În toate evenimentele dependente de timp, eu sunt neputincios, iar creaturile adunate aici în perfecţiune şi în unitate de putere sunt deopotrivă de neputincioase. Dacă cele două naturi ale tale unite încearcă într-o bună zi astfel de dorinţe, manifestările alegerii tale vor fi executate de îndată. Dorinţa ta în toate aceste chestiuni va constitui scurtarea timpului, iar lucrul proiectat este existent. Sub comanda mea, aceasta constituie cea mai mare limitare care poate fi impusă suveranităţii tale potenţiale. În propria mea conştiinţă, timpul nu există, şi de aceea eu nu pot să limitez creaturile tale cu nimic în raport cu timpul”.

(1517.1) 136:5.5 Iisus a fost astfel informat de consecinţele hotărârii sale de a continua să trăiască ca un om printre oameni. Printr-o singură decizie, el exclusese, de la orice participare la slujirea sa publică ulterioară, toate armatele de inteligenţe universale care îl escortau, dar nu şi în treburile privitoare numai la timp. A devenit astfel evident că orice manifestare care putea în mod accesoriu însoţi slujirea lui Iisus în mod supranatural sau presupus supraomenesc, nu privea decât eliminarea timpului, dacă nu cumva Tatăl ordonase în mod specific altfel. Nici un miracol, nici un serviciu al îndurării, nici un eveniment posibil, care survine în legătură cu restul muncilor pământeşti ale lui Iisus, nu putea să aibă natura sau caracterul unui act care transcende legile naturale stabilite care guvernează în mod normal treburile oamenilor, aşa cum trăiesc ei pe Urantia, decât în această chestiune în mod expres citată a timpului. Bineînţeles, nu se putea impune nici o limită manifestărilor „voii Tatălui”. Eliminarea timpului, în legătură cu dorinţa exprimată a acestui Suveran potenţial al unui univers, nu putea fi evitată decât prin acţiunea directă şi explicită a voii acestui om – Dumnezeu care decide că timpul legat de actul sau de evenimentul în chestiune nu trebuia să fie scurtat sau eliminat. În vederea împiedicării survenirii a ceea ce apărea ca miracole legate de timp, Iisus trebuia să rămână constant conştient de timp. Orice întrerupere din partea sa în conştiinţa timpului, în legătură cu nutrirea vreunei dorinţe precise, echivala cu executarea lucrului conceput în mintea acestui Fiu Creator, şi aceasta fără intervenţia timpului.

(1517.2) 136:5.6 Graţie controlului supravegherii Ajustorului său Personalizat şi asociat, Mihail putea să-şi limiteze perfect activităţile pământeşti personale prin raport cu spaţiul, însă Fiului Omului nu îi era posibil să îşi limiteze în aceeaşi manieră prin raport cu timpul, noul său statut pământean de Suveran potenţial al Nebadonului. Aşa era, în realitate, statutul lui Iisus din Nazaret atunci când a inaugurat serviciul său public de pe Urantia.

6. A doua decizie

(1517.3) 136:6.1 După ce şi-a fixat politica cu privire la personalităţile tuturor claselor inteligenţelor lui create, în măsura în care el putea să o determine în vederea potenţialului inerent noului său statut de divinitate, Iisus şi-a orientat apoi gândurile asupra lui însuşi. Acum că era întru totul conştient de a fi creatorul tuturor lucrurilor şi creaturilor existente în acest univers, ce are să aibă el a face cu aceste prerogative de creator în situaţiile de viaţă recurente pe care avea să le întâmpine numaidecât atunci când se va reîntoarce în Galileea pentru a relua lucrarea sa printre oameni? De fapt, şi anume acolo unde era, pe aceste dealuri singuratice, această problemă se impusese deja prin necesitatea de a-şi procura hrana. În cea de-a treia zi a meditaţiilor lui solitare, corpului său omenesc i s-a făcut foame. Iisus trebuia să pornească în căutarea hranei, tot aşa cum ar fi făcut-o un om obişnuit, sau trebuia să-şi exercite pur şi simplu puterile sale creative normale şi să producă o hrană corporală adecvată şi gata pregătită la îndemână? Această mare decizie a Maestrului v-a fost descrisă ca o ispităca o provocare lansată de duşmanii imaginari ca el să „poruncească pietrelor lui să se preschimbe în pâini.”

(1518.1) 136:6.2 Iisus şi-a fixat deci o nouă politică coerentă pentru restul muncii sale pământeşti. În măsura în care aceasta se referea la nevoile sale personale, şi chiar şi în general în relaţiile sale cu alte personalităţi, el a ales în deplină cunoştinţă de cauză să urmeze de acum înainte cărarea existenţei pământeşti normale; el a luat categoric poziţie contra unei linii de conduită care ar transcende, ar ofensa sau ar viola legile naturale stabilite de el însuşi. Cu toate acestea, după cum fusese deja avertizat de Ajustorul său Personalizat, el nu putea să se angajeze ca în anumite împrejurări conceptibile aceste legi naturale să nu fie susceptibile de a fi foarte mult accelerate. Iisus a decis că în principiu, opera vieţii sale va fi organizată şi urmărită conform legilor naturii şi în armonie cu organizarea socială existentă. Maestrul a ales astfel un program de viaţă echivalent cu o decizie de a se opune recurgerii la miracole şi la minuni. Din nou, el s-a decis în favoarea „voii Tatălui”; încă o dată, el a încredinţat toate lucrurile în mâinile Tatălui său din Paradis.

(1518.2) 136:6.3 Natura umană a lui Iisus îi dicta că prima sa îndatorire era de a-şi apăra viaţa; acesta este comportamentul normal al omului natural de pe lumile spaţiului şi timpului, deci o reacţie legitimă la un muritor al Urantiei. Dar Iisus nu se preocupa numai de această lume şi de creaturile ei. El trăia o viaţă menită să instruiască şi să inspire multiplele creaturi ale unui vast univers.

(1518.3) 136:6.4 Înainte de iluminarea sa de botez, el trăise perfect supus voii şi călăuzirii Tatălui său celest. El a luat hotărârea energică de a continua omeneşte în aceeaşi implicită dependenţă muritoare faţă de voia Tatălui său. El s-a decis să urmeze o linie de conduită nenaturală necăutând să-şi ocrotească viaţa. El a ales să continue politica constând din refuzul de a se apăra. El şi-a formulat concluziile prin cuvintele Scripturilor familiare minţii sale omeneşti: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Ajungând la această concluzie cu privire la apetitul naturii fizice care se traduce prin foame, Fiul Omului şi-a făcut ultima sa declaraţie referitoare la celelalte nevoi ale cărnii şi ale impulsiunilor naturale ale naturii omeneşti.

(1518.4) 136:6.5 El ar putea totuşi să utilizeze puterea sa supraomenească în favoarea altuia, dar niciodată pentru el însuşi. El a urmărit această politică cu stăruinţă chiar până la capăt, când un martor al crucificării a zis despre el: „El i-a salvat pe ceilalţi, însă nu s-a putut salva pe sine însuşi” – pentru că nu vroia.

(1518.5) 136:6.6 Iudeii se aşteptau la un Mesia care ar înfăptui minuni şi mai mari decât Moise, care se presupune că făcuse să ţâşnească apă dintr-o stâncă într-un loc arid şi îi hrănise pe strămoşii lor în deşert cu mană. Iisus cunoştea genul de Mesia la care nădăjduiau compatrioţii săi, şi el dispunea de toate puterile şi prerogativele pentru a fi la înălţimea speranţelor lor cele mai fanteziste, însă el a luat poziţie împotriva acestui magnific program de putere şi de glorie. Iisus considera programul aşteptat, acela de a face miracole, ca pe o reîntoarcere la timpurile străvechi ale magiei ignorante şi ale practicilor barbare ale războinicilor sălbatici. Poate că, pentru salvarea celorlalte creaturi, el ar putea accelera jocul legilor naturale, dar nu voia, în nici un caz, să ajungă la transcenderea propriilor lui legi, fie spre propriul său folos, fie spre a inspira un exces de teamă respectuoasă semenilor săi. Iar această decizie a Maestrului a fost definitivă.

(1518.6) 136:6.7 Iisus s-a întristat pentru compatrioţii lui; el înţelegea pe deplin modul în care fuseseră ei făcuţi să nădăjduiască la un Mesia, să conteze pe epoca în care „pământul va produce roadele sale cu zecile de mii, în care vor exista mii de curpeni pe o viţă, în care fiecare curpen va produce mii de ciorchini de struguri, şi fiecare ciorchine va produce mii de boabe de struguri şi în care fiecare bob va produce un burduf de vin.” Iudeii credeau că Mesia va inaugura o eră de îmbelşugare miraculoasă. Evreii fuseseră timp îndelungat crescuţi în tradiţia miracolelor şi a legendelor cu minuni.

(1519.1) 136:6.8 Iisus însă nu era un Mesia care venea să înmulţească pâinile şi vinul. El nu venea să răspundă numai nevoilor temporale. El venea să-l reveleze pe Tatăl lui celest copiilor săi pământeni, căutând să-i facă pe copiii săi pământeni să se alăture lui într-un efort sincer pentru a trăi conform voii Tatălui care este în ceruri.

(1519.2) 136:6.9 Prin această decizie, Iisus din Nazaret zugrăvea spectatorilor dintr-un univers nebunia şi păcatul de a înjosi talentele divine şi aptitudinile dăruite de Dumnezeu în ambiţiile personale sau în profiturile şi glorificările pur egoiste. Acela era păcatul lui Lucifer şi al lui Caligastia.

(1519.3) 136:6.10 Această mare decizie a lui Iisus a descris, într-un mod impresionant, adevărul că, singure şi prin ele înseşi, plăcerile senzuale şi satisfacţiile egoiste sunt incapabile de a aduce bunăstarea fiinţelor omeneşti aflate în evoluţie. În existenţa muritoare, există valori superioare – stăpânirea intelectuală şi înfăptuirile spirituale – care transcend legea satisfacerii necesare a apetiturilor şi a nevoilor pur fizice ale omului. Înzestrările omeneşti naturale cu talente şi cu aptitudini ar trebui să fie în principal consacrate dezvoltării şi înnobilării puterilor omeneşti superioare ale minţii şi ale spiritului.

(1519.4) 136:6.11 Iisus a revelat astfel creaturilor universului său tehnica căii noi şi mai bune, valorile morale superioare ale vieţii şi satisfacţiile spirituale cele mai profunde ale existenţei evolutive omeneşti asupra lumilor spaţiului.

7. A treia decizie

(1519.5) 136:7.1 După ce Iisus a luat deciziile sale cu privire la maniera de a se hrăni, de a răspunde nevoilor corpului său fizic şi de a veghea la sănătatea sa şi la cea a asociaţilor săi, mai rămâneau încă alte probleme de rezolvat. Cum se va comporta el în faţa unui pericol personal? El a decis să exercite o supraveghere normală asupra securităţii sale fizice şi să îşi ia măsuri de precauţie rezonabile pentru a evita sfârşitul prematur al carierei sale în trup, dar să se abţină de la orice intervenţie supraomenească în momentul în care s-ar produce criza vieţii sale întrupate. În timp ce lua această decizie, Iisus şedea la umbra unui copac pe o margine stâncoasă aplecată deasupra unei prăpăstii drept înaintea lui. El şi-a dat perfect seama că de pe această cornişă putea să se arunce în gol fără să i se întâmple nici un rău, cu condiţia de a reveni la prima mare decizie (de a nu invoca intervenţia inteligenţelor sale celeste pentru a înfăptui opera vieţii sale de pe Urantia) şi cu condiţia de a abroga a doua sa decizie referitoare la comportamentul său cu privire la ocrotirea vieţii sale.

(1519.6) 136:7.2 Iisus ştia că compatrioţii lui aşteptau un Mesia care transcendea legile naturale. Fusese bine propovăduit pasajul din Scripturi care spunea că: „Nu te va ajunge nici un rău şi nici o suferinţă nu se va apropia de lăcaşul tău, căci el te va da în grija îngerilor săi pentru ca ei să te păzească pe toate căile tale. Ei te vor purta în braţele de temă ca tu să nu te loveşti la picior de vreo piatră.” Acest soi de prezumţie, această sfidare a legii gravitaţiei Tatălui său, ar fi ele justificate ca să se protejeze de vreun rău posibil, sau poate ca să câştige încrederea poporului său rău instruit şi rătăcit? Oricât de satisfăcătoare ar fi ea pentru iudeii în căutare de semne, această linie de conduită nu constituia o revelaţie a Tatălui său, ci o îndoielnică manipulare a legilor stabilite ale universului universurilor.

(1519.7) 136:7.3 Înţelegând toate acestea şi ştiind că Maestrul refuza să lucreze sfidând legile naturii pe care el le stabilise, în măsura în care era vorba de conduita sa personală, voi ştiţi cu certitudine că el nu a mers niciodată pe ape şi nu a făcut niciodată nimic care să violeze ordinea materială de administrare a lumii. Bineînţeles, trebuie întotdeauna păstrat prezent în minte faptul că nu fusese încă descoperit nici un procedeu pentru a-l elibera în întregime de lipsa de control asupra elementului timp în legătură cu treburile încredinţate jurisdicţiei Ajustorului Personalizat.

(1520.1) 136:7.4 În cursul întregii sale vieţi terestre, Iisus a rămas constant fidel acestei decizii. Astfel, când fariseii i-au reproşat cu dispreţ că nu dă nici un semn, sau când cei care îl observau în Patimile răstignirii sale l-au îndemnat să coboare de pe cruce, el a menţinut ferm decizia luată în acest ceas pe coasta muntelui.

8. Cea de-a patra decizie

(1520.2) 136:8.1 Următoarea mare problemă cu care a trebuit să se lupte acest om – Dumnezeu, şi pe care a rezolvat-o curând conform voii Tatălui celest, era privitoare la chestiunea de a şti dacă el trebuia sau nu să se folosească de puterile sale supraomeneşti pentru a atrage atenţia şi a câştiga adeziunea contemporanilor săi. Trebuia el, cu vreun chip, să lase puterile lui universale să satisfacă nostalgia iudeilor pentru spectaculos şi miraculos? Iisus a decis că nu va face nimic de felul acesta. Pentru a-şi aduce misiunea la cunoştinţa oamenilor, el şi-a fixat alegerea asupra unei metode care să elimine toate aceste practici, şi a trăit în mod constant urmând această mare decizie. Chiar şi în numeroasele cazuri când a îngăduit manifestările de îndurare comportând o scurtare a timpului, el a recomandat aproape invariabil beneficiarilor serviciului său tămăduitor de a nu povesti nimănui despre foloasele trase. El a refuzat întotdeauna sfidarea sarcastică venită din partea inamicilor lui care îi ziceau „arată-ne un semn” ca dovadă şi demonstraţie a divinităţii sale.

(1520.3) 136:8.2 Iisus prevedea cu multă înţelepciune că înfăptuirea de miracole şi facerea de minuni nu ar evoca decât o loialitate exterioară provocatoare de un exces de teamă în mintea materială; astfel de performanţe nu l-ar revela pe Dumnezeu şi nu ar salva oamenii. El a refuzat să devină un simplu făcător de minuni. El a hotărât a se mărgini la o sarcină unică – întemeierea împărăţiei cerurilor.

(1520.4) 136:8.3 Pe toată durata acestui important dialog al lui Iisus aflat în comuniune cu sine însuşi, elementul omenesc al interogării ce friza îndoiala şi-a făcut simţită prezenţa, căci Iisus era un om tot atât de bine ca şi un Dumnezeu. Era evident că iudeii nu l-ar accepta niciodată ca pe Mesia dacă nu ar face minuni. Pe de altă parte, dacă el ar consimţi să facă măcar un singur lucru supranatural, mintea omenească ar pricepe cu certitudine că aceasta era doar prin subordonarea în faţa unei minţi cu adevărat divine. Pentru mintea divină, ar fi oare compatibil cu „voia Tatălui” a face această concesie naturii puse pe îndoială a minţii omeneşti? Iisus a decis că aceasta ar fi incompatibil şi a citat prezenţa Ajustorului Personalizat ca dovadă suficientă a divinităţii acordată şi asociată umanităţii.

(1520.5) 136:8.4 Iisus călătorise mult. El îşi amintea Roma, Alexandria şi Damascul. El cunoştea metodele lumii – maniera în care ajung oamenii la scopurile lor, în politică şi în afaceri, prin compromis şi diplomaţie. Ar întrebuinţa el această cunoaştere pentru avansarea misiunii sale din lume? Nu! El s-a pronunţat deopotrivă împotriva oricărui compromis cu deşteptăciunea lumii şi cu influenţa bogăţiei pentru stabilirea regatului. Din nou, el a ales să depindă exclusiv de voia Tatălui.

(1520.6) 136:8.5 Iisus şi-a dat pe deplin seama că putea să exercite una dintre puterile sale pe o cale directă mai scurtă. El cunoştea multe procedee care îi permiteau să focalizeze imediat asupra lui atenţia naţiunii şi a lumii întregi. Paştele avea curând să fie celebrat în Ierusalim; oraşul va fi înţesat de vizitatori. Iisus putea să urce pe acoperişul templului şi, în faţa mulţimilor buimace, să meargă prin văzduh. Acesta era genul de Mesia pe care îl căutau iudeii, însă ulterior el îi va dezamăgi, căci nu venise pentru a restabili tronul lui David. Iar el cunoştea inutilitatea metodei lui Caligastia constând din încercarea de a o lua înainte trecând peste maniera naturală, lentă şi sigură a înfăptuirii planului divin. Din nou, Fiul Omului s-a înclinat ascultător înaintea căii Tatălui, voia Tatălui.

(1521.1) 136:8.6 Iisus a ales să întemeieze împărăţia cerurilor în inima oamenilor prin metode naturale, obişnuite, dificile şi grele, doar prin procedeele pe care copiii săi pământeni vor trebui ulterior să le urmeze în lucrările lor de lărgire şi de extindere a acestei împărăţii a cerurilor. Fiul Omului ştia foarte bine că va fi „prin multe necazuri şi frământări vor intra numeroşii copii ai timpului în regat”. Iisus trecea acum prin marea încercare a oamenilor civilizaţi, constând din a deţine puterea şi de a refuza ferm să se servească de ea pentru scopurile sale pur egoiste sau personale.

(1521.2) 136:8.7 Studiind viaţa şi experienţa Fiului Omului, trebuie întotdeauna avut în vedere că Fiul lui Dumnezeu era întrupat în mintea unei fiinţe omeneşti din primul secol, iar nu în mintea unei minţi din cel de-al douăzecilea secol sau din vreun alt secol. Prin aceasta, noi încercăm să comunicăm ideea că înzestrările umane ale lui Iisus fuseseră dobândite pe cale naturală. Iisus era produsul factorilor ereditari şi de mediu ai timpului său, sporiţi de influenţa educaţiei sale şi a instruirii sale. Umanitatea sa era autentică şi naturală; ea deriva în întregime din antecedentele statutului intelectual de atunci şi din condiţiile sociale şi economice din această epocă şi din această generaţie, şi era întreţinută de ele. În experienţa acestui om Dumnezeu subzista întotdeauna posibilitatea ca mintea divină să transcendă intelectul uman; cu toate acestea, în circumstanţele în care funcţiona această minte umană, aceasta ar fi aşa cum ar face-o o veritabilă minte temporală în condiţiile anturajului uman din epocă.

(1521.3) 136:8.8 Iisus zugrăvea tuturor lumilor din vastul său univers, nebunia de a crea situaţii artificiale cu intenţia de a etala o autoritate arbitrară, sau de a se lăsa slujit de o putere excepţională cu scopul de a reînsufleţi valorile morale sau de a accelera progresele spirituale. Iisus a decis că în cursul misiunii sale pământeşti, el nu se va preta la repetarea decepţiei domniei macabeilor. El a refuzat să înjosească atributele sale divine în dobândirea unei popularităţi nemeritate sau a unui câştig de prestigiu politic. El nu a vrut să sancţioneze transmutarea energiei divine şi creative în putere naţională sau în prestigiu internaţional. Iisus din Nazaret a refuzat orice compromis cu răul, şi cu atât mai mult orice asociere cu păcatul. Maestrul şi-a pus triumfal loialitatea faţă de voia Tatălui său mai presus de orice altă consideraţie pământească şi temporală.

9. Cea de-a cincia decizie

(1521.4) 136:9.1 După ce a lămurit chestiunile politice privitoare la relaţiile personale cu legile naturii şi cu puterea spirituală, el şi-a îndreptat atenţia asupra alegerii metodelor de folosit pentru proclamarea şi stabilirea regatului lui Dumnezeu. Ioan începuse deja această operă; oare cum ar putea Iisus să continue mesajul? Oare cum ar trebui să preia şi să ducă mai departe misiunea lui Ioan? Cum ar trebui să organizeze grupul său de fideli în vederea unui efort eficient şi a unei cooperări inteligente? Iisus ajungea acum la decizia finală care îi va interzice să se considere de acum încolo drept Mesia al iudeilor, cel puţin potrivit concepţiei populare despre Mesia din această epocă.

(1522.1) 136:9.2 Iudeii îşi închipuiau un eliberator care va veni cu o putere miraculoasă ca să doboare duşmanii Israelului şi să-i instituie pe iudei, eliberaţi de mizerie şi de asuprire, drept conducători ai lumii. El ştia că împărăţia cerurilor se referea la victoria asupra răului din inimile oamenilor, şi că este pur şi simplu o treabă de ordin spiritual. El a meditat asupra oportunităţii de a inaugura împărăţia spirituală printr-o strălucită şi orbitoare demonstraţie de putere – această linie de conduită ar fi fost admisibilă şi în întregime conformă cu jurisdicţia lui Mihail – dar el s-a pronunţat complet împotriva acestui plan. El nu voia să facă nici un compromis cu tehnicile revolutive ale lui Caligastia. Iisus câştigase în mod potenţial lumea supunându-se voii Tatălui; el şi-a propus să-şi termine opera întocmai după cum o începuse, şi în calitate de Fiu al Omului.

(1522.2) 136:9.3 Cu greu se poate imagina ceea ce s-ar fi petrecut pe Urantia dacă acest om – Dumnezeu, de acum înainte investit în mod potenţial cu orice putere din cer şi de pe pământ, s-ar fi decis să desfăşoare o dată stindardul suveranităţii, să dispună în ordine de bătaie acestor legiuni operând minuni! Dar el a refuzat compromisul. El nu voia să slujească răul, lăsând cumva a se presupune că adorarea lui Dumnezeu poate să rezulte din aceasta. El a rămas fidel voii Tatălui. El a proclamat unui univers pe care îl observa: „Să îl adoraţi pe Domnul vostru Dumnezeu, şi să nu îl slujiţi decât pe el singur.”

(1522.3) 136:9.4 Pe măsură ce treceau zilele, Iisus percepea din ce în ce mai clar ce fel de revelator de adevăr avea el să devină. El a desluşit că drumurile lui Dumnezeu nu aveau să fie calea uşoară. El a început să îşi dea seama că restul experienţei sale omeneşti ar putea fi o cupă cu băutură amară, dar el s-a decis să o bea.

(1522.4) 136:9.5 Chiar şi mintea sa omenească a zis adio tronului lui David. Pas cu pas, ea a urmat cărarea minţii divine; ea a mai pus încă întrebări, dar a acceptat invariabil răspunsurile divine ca regulă finală în această dublă existenţă în care a trăit ca un om în lume, supunându-se constant, fără rezervă, înfăptuirii eternei şi divinei voi a Tatălui.

(1522.5) 136:9.6 Roma era stăpâna lumii occidentale. Fiul Omului, acum în solitudinea sa, luând aceste memorabile decizii, cu armatele din cer la ordinele sale, reprezenta, pentru iudei, ultima şansă de a ajunge la dominarea lumii; însă acest iudeu prin naştere, care poseda o înţelepciune şi o putere atât de prodigioase, nu voia să se folosească de înzestrările sale universale nici pentru a se înălţa personal, nici pentru a pune poporul său pe tron. El vedea, ca să zicem aşa, „regatele lumii” şi avea puterea de a pune stăpânire pe ele. Cei Prea Înalţi ai Edentiei încredinţaseră toate aceste puteri în mâinile sale, dar el nu le-a vrut. Regatele pământene erau prea neînsemnate ca să-l intereseze pe Creatorul şi Suveranul unui univers. El nu avea decât un singur obiectiv, să continue revelarea lui Dumnezeu oamenilor, întemeierea împărăţiei cerurilor, domnia Tatălui celest, în inima oamenilor.

(1522.6) 136:9.7 Ideile de bătălie, de luptă, de masacru îi repugnau lui Iisus. El nu voia nimic din toate acelea. El voia să se arate pe pământ în calitate de Prinţ al Păcii pentru a-l revela pe Dumnezeul iubirii. Înaintea botezului său, el refuzase pentru a doua oară oferta de a-i conduce pe zeloţi în rebeliunea lor contra opresorilor romani. Acum Iisus a luat decizia sa finală raportându-se la anumite pasaje ale Scripturilor pe care le învăţase de la mama sa, ca de exemplu: „Domnul mi-a zis: ‘tu eşti fiul meu, eu te-am zămislit azi. Cere-mi şi îţi voi da pe păgâni drept moştenire şi hotarele pământului în posesiune. Tu le vei sfărâma cu un sceptru de fier; tu le vei sparge în bucăţele ca pe un vas de lut.’”

(1522.7) 136:9.8 Iisus din Nazaret a ajuns la concluzia că aceste citate nu îl priveau. În definitiv, şi o dată pentru totdeauna, mintea umană a Fiului Omului a măturat complet toate aceste dificultăţi şi contradicţii mesianice – Scripturile ebraice, educaţia de la părinţi, instruirea chazanilor, speranţele iudeilor şi ambiţioasele dorinţe omeneşti. O dată pentru totdeauna, el şi-a trasat cursul său de acţiune: el s-a reîntors în Galileea şi a început liniştit proclamarea regatului; el îşi punea încrederea în Tatăl său (Ajustorul Personalizat) pentru a elabora detaliile de zi cu zi de punere în practică.

(1523.1) 136:9.9 Prin decizii, Iisus a dat o pildă nobilă tuturor persoanelor din toate lumile unui vast univers, refuzând să facă uz de încercările materiale ca dovezi în problemele spirituale, refuzând să sfideze cu trufie legile naturale. Şi, când a refuzat să pună mâna pe puterea temporală ca preludiu la gloria spirituală, el a dat un exemplu inspirator de loialism universal şi de nobleţe morală.

(1523.2) 136:9.10 Dacă Fiul Omului a avut îndoieli asupra misiunii sale şi a naturii acesteia când s-a dus în munţi după botezarea sa, el nu a mai avut nici una atunci când a revenit la tovarăşi săi după cele patruzeci de zile de solitudine şi de hotărâri.

(1523.3) 136:9.11 Iisus formulase un program pentru stabilirea împărăţiei Tatălui; el nu avea să răspundă satisfacerii fizice a poporului. El nu va distribui pâine mulţimilor aşa cum o făcuse atât de recent la Roma. El nu va atrage atenţia asupra lui prin facerea de minuni, chiar dacă tocmai aceasta era ceea ce aşteptau iudeii de la un eliberator. El nici nu căuta să facă să se accepte mesajul său spiritual printr-o etalare de autoritate politică sau de putere temporală.

(1523.4) 136:9.12 Respingând toate aceste metode susceptibile de a înălţa regatul ce va veni în ochii iudeilor care îl aşteptau, Iisus era sigur că aceşti aceiaşi iudei ar respinge cu siguranţă şi definitiv toate pretenţiile sale la autoritate şi la divinitate. Ştiind toate acestea, Iisus a căutat multă vreme să îi împiedice pe primii săi ucenici să vorbească de el ca despre Mesia.

(1523.5) 136:9.13 Pe durata întregului său serviciu public, el a fost obligat să facă faţă la trei situaţii constant recurente: strigătul de a fi hrăniţi, insistenţa de a vedea miracole, şi rugămintea finală a partizanilor săi care cereau permisiunea de a-l face rege. Iisus nu s-a îndepărtat însă niciodată de deciziile sale pe care le luase în timpul acestor zile de solitudine din munţii Pereei.

10. Cea de-a şasea decizie

(1523.6) 136:10.1 În ultima zi a acestei izolări memorabile, înainte de a coborî de pe munte pentru a se alătura lui Ioan şi discipolilor săi, Fiul Omului a luat ultima sa decizie. El a comunicat-o Ajustorului său Personalizat în aceşti termeni: „Pentru toate celelalte întrebări, ca şi pentru cele la care decizia este acum înregistrată, eu mă angajez faţă de tine să mă supun voii Tatălui meu.” După ce a vorbit astfel, el a coborât de pe munte cu un chip ce radia de gloria victoriilor spirituale şi a înfăptuirilor morale.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Ioan Botezătorul

Pentru cei care vor să citească  despre Ioan Botezătorul și Botezul Domnului … așa cum sunt ele prezentate de Urantia …. pot citi materialul prezentat mai jos sau o pot face citind materialul în original accesând linkul:

Select … click dreapta … Go to :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-135-ioan-botezatorul

                                                     Capitolul 135

                                                   Ioan Botezătorul

(1496.1) 135:0.1 IOAN Botezătorul s-a născut pe 25 martie al anului 7 dinaintea erei creştine, conform făgăduinţei pe care Gabriel o făcuse Elisabetei în luna iunie a anului precedent. Vreme de cinci luni Elisabeta a păstrat secretul vizitei lui Gabriel şi, când i-a vorbit despre aceasta soţului ei Zaharia, el a fost foarte tulburat; el nu a crezut pe deplin în poveste decât după ce a avut un vis neobişnuit cu şase săptămâni înainte de naşterea lui Ioan. În afară de vizita lui Gabriel la Elisabeta şi de visul lui Zaharia, nu a fost nimic anormal sau supranatural în legătură cu naşterea lui Ioan Botezătorul.

(1496.2) 135:0.2 În cea de-a opta zi, Ioan a fost circumcis conform obiceiului iudaic. El a crescut ca un copil obişnuit, zi după zi şi an după an, în micul sat cunoscut pe vremea aceea sub numele de Oraşul lui Iuda, la vreo şapte kilometri vest de Ierusalim.

(1496.3) 135:0.3 Evenimentul cel mai memorabil al primei copilării a lui Ioan a fost vizita pe care el, împreună cu părinţii lui, a făcut-o lui Iisus şi familiei din Nazaret. Această vizită a avut loc în luna iunie a anului 1 dinaintea erei creştine, pe când Ioan avea cu puţin peste şase ani.

(1496.4) 135:0.4 După întoarcerea lor din Nazaret, părinţii lui Ioan au început educaţia sistematică a băiatului. Nu se găsea nici o şcoală sau sinagogă în acest sătuc, însă Zaharia era preot, deci destul de instruit, iar Elisabeta era mult mai cultivată decât femeile de rând din Iudeea. Şi ea aparţinea lumii ecleziastice, căci era o descendentă a „fiicelor lui Aaron”. Ioan fiind unicul copil, părinţii săi au consacrat mult timp educării sale mentale şi spirituale. Zaharia nu avea decât scurte perioade de slujire la templul din Ierusalim, astfel încât îşi petrecea o bună parte din timpul său instruindu-şi fiul.

(1496.5) 135:0.5 Zaharia şi Elisabeta posedau o mică fermă unde creşteau oi. Acest domeniu nu le asigura în întregime subzistenţa, dar Zaharia primea salarii regulate trase din fondurile templului destinate preoţimii.

1. Ioan a devenit un Nazarinean

(1496.6) 135:1.1 În satul lor nu era nici o şcoală pe care Ioan s-o fi putut absolvi, la vârsta de paisprezece ani, dar părinţi săi aleseseră acest an ca fiind potrivit ca el să rostească jurămintele lui oficiale de nazarineean. În consecinţă, Zaharia şi Elisabeta l-au dus pe fiul lor la Engedi aproape de Marea Moartă. Acesta era cartierul general al confreriei nazarineene din sud, şi acolo a fost băiatul admis cum se cuvine şi cu solemnitate în acest ordin ca membru pe viaţă. După aceste ceremonii şi după ce a făcut jurământul de a se abţine de la orice băutură care îmbată, de a-şi lăsa părul să crească şi de a nu atinge morţii, familia s-a dus în Ierusalim unde, în faţa templului, Ioan a isprăvit de făcut ofrandele cerute de la cei care rosteau jurămintele de nazarineean.

(1496.7) 135:1.2 Ioan a pronunţat aceleaşi jurăminte pe viaţă ca şi iluştrii săi predecesori, Samson şi profetul Samuel. Un nazarineean pe viaţă era considerat ca o personalitate sacrosanctă. Iudeii îi acordau aproape acelaşi respect şi aceeaşi veneraţie ca şi marelui preot, şi acesta nu era de mirare din moment ce nazarineenii consacraţi pe viaţă erau, împreună cu marii preoţi, singurele persoane care aveau dreptul de a intra în sfânta sfintelor din templu.

(1497.1) 135:1.3 Ioan a revenit din Ierusalim la el acasă pentru a păzi oile tatălui său. El a crescut şi a devenit un bărbat voinic înzestrat cu un caracter nobil.

(1497.2) 135:1.4 La şaisprezece ani, ca urmare a lecturilor referitoare la Ilie, Ioan a fost foarte impresionat de profetul de pe Muntele Carmel şi a decis să adopte stilul său de a se îmbrăca. Din ziua aceea, Ioan a purtat întotdeauna un veşmânt din blană şi o cingătoare de piele. La această vârstă, Ioan avea o înălţime de peste şase picioare şi aproape că-şi atinsese deplina dezvoltare. Cu părul revărsat peste umeri şi cu portul lui aparte al îmbrăcămintei sale, acesta era cu adevărat un tânăr pitoresc. Părinţii săi îşi puneau mari speranţe în unicul lor fiu, un copil al făgăduinţei şi un nazarineean pe viaţă.

2. Moartea lui Zaharia

(1497.3) 135:2.1 După o boală de mai multe luni, Zaharia a murit în luna iulie a anului 12, în vreme ce Ioan tocmai împlinea optsprezece ani. Ioan a fost pus în mare încurcătură, căci jurământul de nazarineean îi interzicea contactul cu cei morţi, chiar şi cu cei din propria sa familie. Cu toate că Ioan s-a străduit să se conformeze restricţiilor jurământului său cu privire la contaminarea de către cei morţi, el nu se vedea dând pe deplin ascultare cerinţelor ordinului nazarineean. După îngroparea tatălui său, el s-a dus deci la Ierusalim unde, în colţul nazarineean al curţii femeilor, el a oferit sacrificiile cerute pentru purificarea sa.

(1497.4) 135:2.2 În luna septembrie a acelui an, Elisabeta şi Ioan au făcut o călătorie la Nazaret pentru a-i face o vizită Mariei şi lui Iisus. Ioan tocmai se hotărâse să se apuce de opera vieţii sale, dar a fost rechemat, nu numai de cuvintele lui Iisus, ci şi de exemplul său, la îndatorirea de a se reîntoarce la căminul său, de a avea grijă de mama sa şi de a aştepta „venirea ceasului Tatălui”. După ce şi-a luat la revedere de la Iisus şi de la Maria la sfârşitul acestei agreabile vizite, Ioan nu l-a mai revăzut pe Iisus până la ziua botezării lui în Iordan.

(1497.5) 135:2.3 Ioan şi Elisabeta s-au reîntors acasă şi au început să facă proiecte de viitor. Întrucât Ioan refuza alocaţia preoţilor care îi era datorată din fondurile templului, la capătul a doi ani, ei nu au mai avut din ce să-şi întreţină casa; ei s-au decis deci să se îndrepte către sud cu turma lor de oi. În consecinţă, în vara în care Ioan a împlinit douăzeci de ani, ei s-au mutat în Hebron. În locul denumit „deşertul lui Iuda”, Ioan şi-a păzit oile lângă un pârâu afluent al unui curs de apă mai important care se vărsa în Marea Moartă la Engedi. Colonia din Engedi cuprindea nu numai nazarineenii consacraţi pe viaţă sau pe o durată determinată, ci şi numeroşi alţi păstori asceţi, care se adunau în această regiune cu turmele lor şi fraternizau cu nazarineenii. Ei trăiau din creşterea oilor lor şi din darurile pe care le făceau ordinului iudeii înstăriţi.

(1497.6) 135:2.4 Cu timpul, Ioan s-a reîntors tot mai rar în Hebron şi a făcut vizite mai frecvente în Engedi. El era atât de radical deosebit de majoritatea nazarineenilor încât îi venea foarte greu să se integreze în confreria lor. Dar el îl iubea mult pe Abner, căpetenia şi conducătorul recunoscut al coloniei din Engedi.

3. Viaţa unui păstor

(1497.7) 135:3.1 De-a lungul văii micului pârâu, Ioan a clădit nu mai puţin de o duzină de adăposturi şi de ţarcuri pentru înnoptat, constând în pietre stivuite de unde putea supraveghea şi ocroti turmele lui de oi şi de capre. Viaţa de păstor a lui Ioan îi lăsa mari momente de răgaz pentru gândire. El avea lungi discuţii cu un orfan din Bet-sur pe nume Ezda, pe care într-un fel îl adoptase. Ezda păzea turmele atunci când Ioan mergea în Hebron ca să o vadă pe mama sa şi ca să vândă oi, şi, de asemenea, atunci când se ducea în Engedi pentru slujbele de sabat. Ioan şi acest băieţandru trăiau foarte simplu, hrănindu-se cu carne de oaie, cu lapte de capră, cu miere sălbatică şi cu lăcuste comestibile din această regiune. Această dietă regulată era completată de provizii aduse din timp în timp din Hebron şi din Engedi.

(1498.1) 135:3.2 Elisabeta îl ţinea pe Ioan la curent cu treburile din Palestina şi din lume. Ioan era tot mai profund convins că se apropia rapid momentul în care vechea ordine a lucrurilor trebuia să ia sfârşit, şi că el însuşi urma să devină anunţătorul sosirii unei epoci noi, „împărăţia cerurilor”. Acest păstor ursuz avea o mare predilecţie pentru scrierile profetului Daniel. El citise de o mie de ori descrierea marii statui de care Zaharia îi spusese că reprezenta istoria puternicelor regate ale lumii, de la Babilon până la Roma trecând prin Persia şi Grecia. Ioan îşi dădea seama că lumea romană era deja compusă din popoare şi din rase atât de poliglote încât ea nu ar fi putut niciodată deveni un imperiu bine cimentat şi ferm consolidat. El considera că acest imperiu era deja divizat în Egipt, Palestina, Siria şi alte provincii. Continuându-şi lectura, el vedea că „în timpul acestor regi, Dumnezeul cerului va întemeia o împărăţie care nu va fi distrusă niciodată; iar această împărăţie nu va fi niciodată abandonată altor popoare, ci va sfărâma în bucăţi şi va consuma toate aceste regate şi va subzista veşnic.” „Şi i-a fost dată o dominaţie, o glorie şi o împărăţie pentru ca toate popoarele, naţiunile şi limbile să-l servească. Dominaţia sa este una perpetuă, ce nu va dispărea niciodată, iar regatul lui nu va fi niciodată distrus.” „Şi domnia, şi dominaţia, şi măreţia regatului sub întregul cer va fi dată poporului de sfinţi al celui Preaînalt, al cărui regat este veşnic, şi toate dominaţiile îl vor servi şi îi vor da ascultare.”

(1498.2) 135:3.3 Ioan nu a fost niciodată pe deplin capabil să se ridice deasupra confuziei produse de spusele părinţilor lui despre Iisus şi de pasajele citate pe care le găsea în Scripturi. În Daniel, el citea: „Eu am avut viziuni nocturne, şi iată, cineva care semăna cu Fiul Omului venea pe norii de pe cer, şi lui i se dădea dominaţia, gloria şi o împărăţie.” Dar aceste cuvinte ale profetului nu se potriveau cu ceea ce îl învăţaseră părinţii lui. Convorbirile sale cu Iisus, când îi făcuse vizita, pe când avea el optsprezece ani, nu mai corespundeau cu afirmaţiile Scripturilor. Cu toată această confuzie, mama sa i-a afirmat, în tot timpul în care fusese nedumerit, că îndepărtatul său văr, Iisus din Nazaret, era adevăratul Mesia, care venise ca să stea pe tronul lui David şi că el (Ioan) va deveni primul său precursor şi principalul lui sprijin.

(1498.3) 135:3.4 Din tot ceea ce auzise spunându-se despre viciul şi răutatea Romei, despre moravurile dezmăţate şi sterilitatea morală a imperiului, şi din tot ceea ce ştia despre faptele rele ale lui Irod Antipa şi ale guvernatorilor Iudeii, Ioan era înclinat a crede că sfârşitul epocii era iminent. Acestui aspru şi nobil copil al naturii i se părea că lumea era maturizată pentru sfârşitul epocii omului şi pentru zorile epocii noi şi divine – împărăţia cerurilor. Ioan a avut, în inima sa, sentimentul tot mai intens că el va fi ultimul dintre vechii profeţi şi primul dintre cei noi. El se simţea vibrând sub imboldul tot mai puternic de a se arăta şi de a proclama tuturor oamenilor: „Căiţi-vă! Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Fiţi pregătiţi pentru sfârşit; pregătiţi-vă pentru apariţia ordinii noi şi veşnice a lucrurilor pământene, împărăţia cerurilor.”

4. Moartea Elisabetei

(1499.1) 135:4.1 Pe 17 august al anului 22, pe când Ioan avea vârsta de douăzeci şi opt de ani, mama sa a murit pe neaşteptate. Cunoscând interdicţiile nazarineene cu privire la contactul cu morţii, fie ei şi din propria lui familie, prietenii Elisabetei au luat toate măsurile necesare înmormântării ei înainte de a trimite după Ioan. Când a primit vestea morţii mamei sale, el a poruncit lui Ezda să-i mâne turmele la Engedi şi a pornit către Hebron.

(1499.2) 135:4.2 La întoarcerea sa în Engedi după funeraliile mamei sale, el şi-a dăruit turmele confreriei şi s-a detaşat de lumea exterioară pentru o perioadă de post şi rugăciune. Ioan nu cunoştea decât vechile metode de apropiere de divinitate; el nu cunoştea decât povestea unor personalităţi ca Ilie, ca Samuel şi ca Daniel. Ilie era idealul lui ca profet. Ilie fusese primul învăţător al Israelului considerat ca un profet şi Ioan credea sincer că el însuşi trebuia să fie cel din urmă din această lungă şi ilustră serie de mesageri ai cerului.

(1499.3) 135:4.3 Vreme de doi ani şi jumătate Ioan a trăit în Engedi; el a convins cea mai mare parte a confreriei că „sfârşitul epocii era foarte aproape” şi că „împărăţia cerurilor era pe cale să apară”. Toată învăţătura lui primitivă era întemeiată pe ideea şi conceptul iudaice curente despre Mesia făgăduit naţiunii iudaice pentru a o elibera de dominaţia conducătorilor ei gentili.

(1499.4) 135:4.4 În toată această perioadă, Ioan a citit mult în scripturile sacre pe care le-a găsit în căminul nazarineean din Engedi. El a fost impresionat cu deosebire de Isaia şi, de asemenea, de Malachie, ultimul din rândul profeţilor acestei epoci. El a citit şi a recitit ultimele cinci capitole din Isaia şi a crezut în profeţiile lor. Apoi avea să citească în Malachie: „Iată, vi-l voi trimite pe Ilie, profetul, înainte de marea şi teribila zi a Domnului. El va întoarce inimile taţilor către copii şi inima copiilor către taţii lor, ca nu cumva să vin să lovesc pământul cu vreun blestem.” Numai această promisiune de reîntoarcere a lui Ilie făcută de Malachie l-a reţinut pe Ioan să nu meargă să predice în public despre regatul iminent, şi să-i îndemne pe compatrioţii lui iudei să fugă din calea furiei ce are să vină. Ioan era copt pentru a proclama mesajul împărăţiei ce vine, dar această aşteptare a venirii lui Ilie l-a reţinut vreme de peste doi ani. El ştia că el nu era Ilie. Ce voia să zică Malachie? Profeţia lui era ea literală sau simbolică? Oare cum ar putea să cunoască adevărul? Până la urmă, el a îndrăznit să gândească că, din moment ce primul profet se numise Ilie, ultimul trebuia în cele din urmă să fie cunoscut sub acelaşi nume. El avea totuşi îndoieli, iar aceste îndoieli erau de ajuns să-l împiedice să se cheme pe el însuşi Ilie.

(1499.5) 135:4.5 Influenţa lui Ilie l-a făcut pe Ioan să adopte metodele sale de atac direct şi făţiş contra păcatelor şi viciilor contemporanilor lui. El a încercat să se îmbrace ca şi Ilie şi s-a străduit să vorbească asemeni lui Ilie. Sub toate aspectele exterioare, el semăna cu profetul de odinioară. El era un copil al naturii pe cât de hotărât pe atât de pitoresc, un predicator al dreptăţii pe cât de îndrăzneţ pe atât de neînfricat. Ioan nu era un analfabet; el cunoştea bine scrierile sacre iudaice, însă era prea puţin cultivat. Avea idei clare, era un puternic orator şi un acuzator înfocat. El nu era un exemplu pentru epoca lui, ci un reproş elocvent.

(1499.6) 135:4.6 Până la urmă, el a elaborat o metodă pentru a proclama noua epocă, regatul lui Dumnezeu. El a hotărât că urma să devină precursorul lui Mesia. El şi-a spulberat toate îndoielile şi a plecat din Engedi, într-o zi de marţi a anului 25, pentru a începe scurta dar strălucita sa carieră de predicator public.

5. Regatul lui Dumnezeu

(1500.1) 135:5.1 Pentru a înţelege mesajul lui Ioan, trebuie să se ţină seamă de statutul poporului iudeu în momentul în care Ioan a apărut pe scena acţiunii. Timp de aproape o sută de ani, tot Israelul fusese într-un impas. Iudeii erau puşi în încurcătură când venea vorba de a explica continua lor supunere faţă de suzeranii gentili. Nu-i învăţase oare Moise că dreptatea era întotdeauna răsplătită prin prosperitate şi putere? Nu erau ei poporul ales al lui Dumnezeu? De ce tronul lui David era abandonat şi vacant? În lumina doctrinelor mozaice şi a preceptelor profeţilor, iudeii găseau dificil de explicat lunga continuitate a ruinei lor naţionale.

(1500.2) 135:5.2 Cam la o sută de ani înainte de epoca lui Iisus şi a lui Ioan, a apărut în Palestina o nouă şcoală de învăţători religioşi, cea a apocalipsiştilor. Aceşti noi învăţători au elaborat un sistem de credinţă care explica suferinţele şi umilinţele iudeilor prin motivul că ei plăteau consecinţele păcatelor naţiunii. Ei se întemeiau pe raţiunile binecunoscute menite să explice captivitatea lor anterioară din Babilon şi de oriunde altundeva. Însă, propovăduiau apocalipsiştii, Israelul trebuia să capete curaj; vremurile îndurerării lui erau aproape trecute; pedeapsa disciplinară a poporului ales al lui Dumnezeu era aproape ispăşită; răbdarea lui Dumnezeu faţă de străinii gentili era aproape de capăt. Sfârşitul suveranităţii romane era sinonim cu sfârşitul epocii şi, într-un anumit sens, sfârşitul lumii. Aceşti noi învăţători se sprijineau ferm pe prezicerile lui Daniel şi propovăduiau cu stăruinţă că creaţia era pe punctul de a ajunge la stadiul ei final; regatele acestei lumi erau pe punctul de a deveni regatul lui Dumnezeu. Acesta era, pentru gânditorii iudei ai acestei epoci, sensul expresiei „împărăţia cerurilor” constant folosită în învăţăturile lui Ioan şi ale lui Iisus. Pentru iudeii din Palestina cuvintele „împărăţia cerurilor” nu aveau decât o singură semnificaţie: Un stat absolut just în care Dumnezeu (Mesia) ar guverna naţiunile pământului cu aceeaşi perfecţiune a puterii cu care ar guverna în cer – „Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

(1500.3) 135:5.3 În epoca lui Ioan, toţi iudeii se întrebau cu nerăbdare: „Cât de curând va veni împărăţia cerurilor?” Ei aveau sentimentul general că sfârşitul guvernării de către gentili era aproape. În toată lumea iudeilor se nutrea speranţa vie şi aşteptarea încordată de a vedea realizarea dorinţei de veacuri producându-se în cursul vieţii acestei generaţii.

(1500.4) 135:5.4 În timp ce iudeii se deosebeau foarte mult în aprecierile lor asupra naturii împărăţiei ce va veni, ei împărtăşeau credinţa comună că evenimentul era iminent, la îndemână şi chiar în inimi. Un mare număr dintre cei ce citeau Vechiul Testament sperau literalmente să vadă un nou rege în Palestina, domnind peste o naţiune iudee regenerată, scăpată de duşmanii ei şi condusă de succesorul regelui David, Mesia, care va fi rapid recunoscut ca fiind justul şi legitimul suveran al întregii lumi. Un alt grup de iudei pioşi, mai puţin numeros, avea un punct de vedere imens de diferit asupra acestei împărăţii a lui Dumnezeu. El propovăduia că regatul ce are să vină nu era al acestei lumi, că lumea se apropia de un anumit sfârşit şi că „noi ceruri şi un nou pământ” ar trebui să anunţe stabilirea regatului lui Dumnezeu; că această împărăţie va fi o dominaţie perpetuă, că starea de păcat trebuia să ia sfârşit şi că cetăţenii noului regat vor deveni nemuritori în bucuria acestei beatitudini care nu va avea sfârşit.

(1500.5) 135:5.5 Ei erau cu toţii de acord asupra punctului că o curăţire radicală sau o disciplină purificatoare ar trebui în mod necesar să preceadă întemeierea unui nou regat pe pământ. Cei care se ataşau de literă propovăduiau că va urma un război mondial şi că toţi necredincioşii vor fi nimiciţi, pe câtă vreme cei fideli vor purta o victorie universală şi veşnică. Spiritualiştii propovăduiau că regatul va fi inaugurat de marea judecată a lui Dumnezeu, care îi va împinge pe nelegiuiţi la pedeapsa binemeritată şi la distrugerea lor finală, şi care va ridica pe sfinţii credincioşi ai poporului ales la înaltele locuri ale onoarei şi ale autorităţii alături de Fiul Omului, care va domni în numele lui Dumnezeu peste naţiunile izbăvite. Acest ultim grup credea chiar şi că mulţi dintre pioşii gentili ar putea fi admişi în comunitatea noului regat.

(1501.1) 135:5.6 Unii dintre iudei erau de părerea că Dumnezeu ar putea într-un fel întemeia acest nou regat prin intervenţie divină şi directă, dar marea majoritate credea că Dumnezeu ar interpune un intermediar reprezentativ, Mesia. Aceasta era singura explicaţie posibilă pe care o putea avea cuvântul Mesia în mintea iudeilor din generaţia lui Iisus şi a lui Ioan. Mesia nu putea desemna în mod absolut un om care s-ar mărgini să propovăduiască voia lui Dumnezeu sau să proclame necesitatea unei vieţi de dreptate. Tuturor persoanelor sfinte de soiul acesta, iudeii le dădeau numele de profeţi. Mesia trebuia să fie mai mult decât un profet; Mesia trebuia să aducă întemeierea noului regat, regatul lui Dumnezeu. Nici o personalitate care ar eşua în această întreprindere nu ar putea fi Mesia în sensul iudeu tradiţional.

(1501.2) 135:5.7 Cine ar fi acest Mesia? Din nou, învăţătorii iudei aveau opinii diferite. Cei vechi se agăţau de doctrina Fiului lui David. Cei noi propovăduiau că următorul suveran ar putea tot atât de bine să fie o personalitate divină care şezuse mult timp în cer la dreapta Tatălui, din moment ce regatul ce va veni era o împărăţie celestă. Oricât de ciudat ar părea aceasta, cei care îl concepeau astfel pe suveranul noului regat nu şi-l închipuiau ca pe un Mesia uman, ca pe o simplă fiinţă umană, ci ca pe „Fiu al Omului” – un Fiu de Dumnezeu – un Prinţ celest ţinut multă vreme în aşteptare pentru a-şi asuma în felul acesta suveranitatea pe pământul făcut nou. Acesta era fundalul religios al lumii iudaice în momentul în care Ioan a intrat în scenă proclamând: „Căiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.”

(1501.3) 135:5.8 A devenit deci clar că anunţarea de către Ioan a împărăţiei ce vine nu avea mai puţin de o jumate de duzină de semnificaţii diferite în mintea auditorilor acestor predici pasionate. Dar, oricare ar fi fost sensul pe care îl ataşau ei expresiilor folosite de Ioan, fiecare dintre diversele grupuri care aşteptau regatul iudeilor era intrigat de proclamaţiile acestui predicator de dreptate şi de pocăinţă, sincer, entuziast şi expeditiv, care îşi îndemna atât de solemn auditoriul să „fugă de furia care va veni”.

6. Ioan începe să predice

(1501.4) 135:6.1 În primele zile ale lunii martie a anului 25, Ioan a făcut înconjurul coastei de vest a Mării Moarte şi a urcat pe cursul Iordanului până în faţa Ierihonului, la vechiul vad prin care trecuseră Iosua şi copiii Israelului când intraseră, pentru prima dată, în ţinutul făgăduit. Ioan a trecut pe celălalt mal, s-a instalat aproape de gura vadului, şi a început să predice trecătorilor care traversau fluviul într-un sens sau în celălalt. Acesta era vadul cel mai frecventat al Iordanului.

(1501.5) 135:6.2 Toţi cei care îl ascultau pe Ioan îşi dădeau seama că acesta era mai mult decât un predicator. Marea majoritate a auditorilor acestui om ciudat, ieşit din deşertul Iudeii, mergeau mai departe cu credinţa că auziseră vocea unui profet. Nu este de mirare că sufletele acestor iudei obosiţi, dar plini de nădejde, au fost profund mişcate de un asemenea fenomen. În toată istoria iudaică, pioşii copiii ai lui Avraam nu doriseră niciodată atât de mult „consolarea Israelului”, nici nu anticipaseră cu mai multă ardoare „restaurarea regatului”. În nici o epocă din viaţa poporului iudeu, mesajul lui Ioan – împărăţia cerurilor este pe aproape – nu ar putea exercita o atracţie atât de profundă şi atât de universală ca în clipa în care Ioan a apărut atât de misterios pe malul acestui vad meridional al Iordanului.

(1502.1) 135:6.3 El era preot, ca şi Amos. Era înveşmântat ca şi Ilie de odinioară; el îşi formula vehement recomandările şi îşi lansa avertismentele cu „spiritul şi puterea lui Ilie.” Nu este ceva surprinzător faptul că acest ciudat predicator stârnise puternice zvonuri în toată Palestina pe măsură ce călătorii duceau departe vestea predicării lui pe marginea Iordanului.

(1502.2) 135:6.4 Lucrarea acestui nazarineean mai comporta încă o caracteristică nouă : el îi boteza pe fiecare dintre adepţii lui în Iordan pentru „spălarea păcatelor”. Deşi botezul nu a fost o ceremonie nouă la iudei, ei nu îl văzuseră niciodată practicat în maniera de acum a lui Ioan. De multă vreme exista era obiceiul să se boteze astfel prozeliţii gentili pentru a-i admite în comunitatea din curtea exterioară a templului, însă niciodată nu li se ceruse iudeilor înşişi să se supună botezului pocăinţei. Numai cincisprezece luni s-au scurs între momentul în care Ioan a început să predice şi să boteze, şi epoca arestării sale şi a întemniţării sale la aţâţarea lui Irod Antipa, dar, în acest scurt interval de timp, el a botezat mai mult de o sută de mii de pocăiţi.

(1502.3) 135:6.5 Ioan a predicat patru luni la vadul din Bethania înainte de a porni către nord în susul Iordanului. Zeci de mii de auditori, dintre care câţiva curioşi, dar cea mai mare parte sinceri şi serioşi, veneau să-l asculte din toate părţile Iudeii, din Prea şi din Samaria. Unii au venit tocmai din Galileea.

(1502.4) 135:6.6 În luna mai a acestui an, în vreme ce Ioan zăbovea încă la vadul din Bethania, preoţii şi leviţii au trimis o delegaţie ca să-l întrebe dacă pretindea cumva că el este Mesia şi în virtutea cărei autorităţi predica el. Ioan le-a răspuns acestor anchetatori zicând: „Mergeţi şi spuneţi maeştrilor voştri că aţi auzit ‘vocea celui care strigă în pustiu’, aşa cum a anunţat profetul când a zis: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi un drum pentru Dumnezeul nostru. Toată valea va fi umplută, orice munte şi orice deal se vor lăsa în jos, terenurile denivelate vor deveni plate, iar trecătorile stâncoase vor deveni vâlcele netede.’ „

(1502.5) 135:6.7 Ioan era un predicator eroic, dar lipsit de tact. Într-o zi când predica şi boteza pe malul occidental al Iordanului, un grup de farisei şi un oarecare număr de saduchei i-au venit înainte prezentându-se pentru botez. Înainte de a-i coborî în apă, Ioan li s-a adresat colectiv în aceşti termeni: „Cine v-a avertizat să fugiţi de mânia ce va veni, precum viperele din faţa focului? Eu vă voi boteza, dar vă previn că voi va trebui să daţi roade vrednice de o căinţă sinceră dacă vreţi să primiţi iertarea păcatelor voastre. Nu veniţi să-mi spuneţi că Avraam este tatăl vostru. Eu vă declar că, din aceste douăsprezece pietre care sunt în faţa voastră, Dumnezeu poate face să iasă la iveală copii vrednici de Avraam. Deja toporul este pus chiar la rădăcina arborilor. Orice arbore care nu dă roade este sortit tăierii şi aruncării în foc.” (Cele douăsprezece pietre la care făcea aluzie erau celebrele pietre comemorative înălţate de Iosua în amintirea trecerii celor doisprezece triburi prin acest acelaşi vad în care au intrat ele, pentru prima dată în ţinutul făgăduit.)

(1502.6) 135:6.8 Ioan ţinea, pentru discipolii săi, cursuri în care îi învăţa în detaliu despre noua lor viaţă şi se străduia să răspundă numeroaselor lor întrebări. El îi povăţuia pe învăţători să propovăduiască atât spiritul, cât şi litera legii. El poruncea celor bogaţi să-i hrănească pe cei săraci. Strângătorilor de impozite, el le spunea: „Nu stoarceţi bani mai mult decât sumele care vă sunt încredinţate.” Soldaţilor, le zicea: „Nu faceţi uz de violenţă şi nu cereţi nimic pe nedrept – mulţumiţi-vă cu solda voastră.” Şi, pe toată lumea, el sfătuia: „Pregătiţi-vă pentru sfârşitul erei – împărăţia cerurilor se apropie.”

7. Ioan călătoreşte către nord

(1503.1) 135:7.1 Ioan avea încă idei confuze despre regatul ce va veni şi despre regele lui. Cu cât predica mai mult, cu atât se încâlcea mai mult; niciodată însă incertitudinea lui intelectuală cu privire la natura împărăţiei aşteptate n-a slăbit câtuşi de puţin convingerea sa că apariţia imediată a regatului era sigură. Se putea ca Ioan să fi fost confuz în gândire, dar niciodată în spirit. El nu se îndoia deloc de venirea împărăţiei, dar era departe de a fi sigur că Iisus trebuia să fie sau nu suveranul acestei împărăţii. Atâta timp cât Ioan se ţinea de ideea restaurării tronului lui David, învăţăturile părinţilor săi cum că Iisus, născut în oraşul lui David avea să fie eliberatorul mult aşteptat, îi păreau logice. Dar în clipa în care înclina mai mult către doctrina unui regat spiritual şi a sfârşitului de eră temporală pe pământ, el era cuprins de îndoială cu privire la rolul pe care Iisus îl va juca în aceste evenimente. Uneori el repunea totul sub semnul întrebării, dar nu pentru mult timp. Dorea realmente să discute asta pe îndelete cu vărul său, dar asta era contrar acordului stabilit între ei.

(1503.2) 135:7.2 În vreme ce Ioan călătorea către nord, el se gândea mult la Iisus. El a zăbovit în peste o duzină de locuri pe când mergea în susul Iordanului. În satul lui Adam a făcut el, pentru prima dată, referire la „un altul care trebuie să vină după mine” ca răspuns la întrebarea directă pe care i-au pus-o discipolii: „Tu eşti Mesia?” El a continuat spunând: „Va veni un altul după mine care este mai mare decât mine, şi înaintea căruia eu nu sunt demn nici de a mă apleca să-i desfac şireturile de la sandale. Eu vă botez cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt. El are brăzdarul în mână pentru a curăţa aria sa de treierat. El va strânge grâul, dar va arde paiele în focul judecăţii.”

(1503.3) 135:7.3 Ca răspuns la întrebările discipolilor săi, Ioan a continuat să-şi dezvolte învăţăturile, adăugând zi după zi mai multe indicaţii utile şi încurajatoare prin comparaţie cu enigmaticul lui mesaj iniţial: „Căiţi-vă şi fiţi botezaţi.” În această epocă, soseau mulţimi de oameni din Galileea şi din Decapolis. Zeci de ucenici sinceri se opreau, zi după zi, pe lângă maestrul lor adorat.

8. Întâlnirea lui Iisus şi a lui Ioan

(1503.4) 135:8.1 În luna decembrie a anului 25, când Ioan a ajuns în vecinătatea oraşului Pella în drumul lui în susul Iordanului, faima lui se răspândise în toată Palestina, iar opera sa devenise principalul subiect de conversaţie din toate oraşele din jurul lacului Galileii. Iisus vorbise favorabil despre mesajul lui Ioan, ceea ce determinase pe mulţi locuitori din Capernaum să se alăture cultului lui Ioan, cultul pocăinţei şi botezului. Iacob şi Ioan, fiii pescari ai lui Zebedeu, coborâseră la vad în decembrie, la scurtă vreme după ce Ioan se apucase să predice în apropiere de Pella, şi se oferiseră să fie botezaţi. Ei mergeau să-l vadă pe Ioan o dată pe săptămână şi îi aduceau lui Iisus relatări recente de la faţa locului despre lucrarea evanghelistului.

(1503.5) 135:8.2 Iacob şi Iuda, fraţii lui Iisus, vorbiseră să meargă să-l găsească pe Ioan ca să fie botezaţi. Acum că Iuda venise în Capernaum pentru slujbele de sabat, şi după ce amândoi au ascultat discursul lui Iisus din sinagogă, el a hotărât împreună cu Iacob să ceară sfat lui Iisus cu privire la planurile lor. Aceasta se petrecea sâmbătă seara, pe 12 ianuarie din anul 26. Iisus i-a rugat să amâne discuţia până a doua zi, când le va da răspunsul. El a dormit foarte puţin în noaptea aceea, fiind în strânsă comuniune cu Tatăl din ceruri. El aranjase să ia masa de la amiază cu fraţii săi şi să le dea sfatul lui în legătură cu botezul făcut de Ioan. În acea dimineaţă de duminică, Iisus muncea ca de obicei la şantierul naval. Iacob şi Iuda aduseseră prânzul şi aşteptau în şura de lemn, căci încă nu venise ora de pauză de la amiază, şi ei ştiau că Iisus era foarte punctual în aceste chestiuni.

(1504.1) 135:8.3 Chiar înainte de repausul de la amiază, Iisus şi-a depus uneltele, şi-a dat la o parte masa de lucru şi i-a anunţat pur şi simplu pe cei trei muncitori care lucrau în aceeaşi încăpere cu el: „A venit vremea mea.” El s-a dus să-i găsească pe fraţii săi Iacob şi Iuda repetând: „Mi-a venit vremea – haideţi să mergem la Ioan. Ei au pornit numaidecât către Pella mâncându-şi prânzul din mers. Era duminică, 13 ianuarie. Ei au rămas peste noapte în valea Iordanului şi au sosit a doua zi către amiază pe locul unde Ioan dădea botezul.

(1504.2) 135:8.4 Ioan tocmai începuse să-i boteze pe candidaţii din ziua aceea. Zeci de pocăiţi se înşirau aşteptându-şi rândul când Iisus şi cei doi fraţi ai lui s-au aşezat şi ei în acest şir de bărbaţi şi de femei sinceri care începuseră să creadă în predicările lui Ioan despre regatul ce va veni. Ioan se informase de Iisus de la fiii lui Zebedeu. Aflase comentariile lui Iisus cu privire la predicile sale. Din zi în zi, el se aştepta să-l vadă sosind pe locurile acelea; nu se aşteptase însă să-l întâmpine în rândul candidaţilor la botez.

(1504.3) 135:8.5 Absorbit de detaliile botezării rapide a unui atât de mare număr de convertiţi, Ioan nu şi-a ridicat ochii ca să-l vadă pe Iisus până ce Fiul Omului nu i-a stat înainte. Când l-a recunoscut pe Iisus, Ioan şi-a întrerupt pentru un moment ceremoniile, în vreme ce îl saluta pe vărul său întru carne şi îl întreba: „Dar de ce cobori tu în apă să mă saluţi?” Iisus a răspuns: „Pentru a mă supune botezului tău.” Ioan a replicat: „Dar eu sunt cel care are nevoie să fie botezat de tine. De ce vii tu la mine?” Şi Iisus i-a şoptit lui Ioan: „Îndură-te de mă botează acum, căci se cuvine să dăm acest exemplu fraţilor mei care stau aici cu mine, precum şi pentru ca oamenii să poată şti că mi-a venit timpul.”

(1504.4) 135:8.6 Iisus vorbise cu hotărâre şi cu autoritate. Ioan tremura de emoţie pe când se pregătea să îl boteze pe Iisus din Nazaret în Iordan, la amiază, în această zi de 14 ianuarie din anul 26. Acesta este modul în care Ioan l-a botezat pe Iisus şi pe cei doi fraţi ai săi, Iuda şi Iacob; şi, când Ioan i-a botezat pe tustrei, el i-a trimis de acolo pe ceilalţi solicitanţi, anunţând că va relua botezurile a doua zi, la amiază. În vreme ce oamenii se îndepărtau, cei patru bărbaţi care stăteau încă în apă au auzit un sunet ciudat. Curând s-a arătat o apariţie pentru câteva clipe, imediat deasupra capului lui Iisus, şi au auzit o voce care zicea: „Acesta este fiul meu mult-iubit în care îmi găsesc mulţumirea.” O mare schimbare s-a produs pe chipul lui Iisus. Ieşind din apă în tăcere, el şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a îndreptat către dealurile din est. Nici unul nu l-a mai văzut vreme de patruzeci de zile.

(1504.5) 135:8.7 Ioan l-a urmat pe Iisus o distanţă suficientă pentru a-i istorisi povestea vizitei lui Gabriel la mama sa înainte de naşterea amândurora, aşa cum o auzise atât de adesea din gura mamei sale. El l-a lăsat pe Iisus să-şi continue drumul după ce i-a zis: „Acum eu ştiu cu certitudine că tu eşti Eliberatorul.” Însă Iisus n-a răspuns.

9. Patruzeci de zile de predicare

(1505.1) 135:9.1 Când Ioan a revenit printre discipolii săi (el avea acum vreo douăzeci şi cinci sau treizeci care stăteau constant cu el), el i-a găsit prinşi într-o serioasă discuţie, vorbind despre ceea ce tocmai se întâmplase în legătură cu botezarea lui Iisus. Ei au fost şi mai uimiţi când Ioan le-a destăinuit vizita lui Gabriel la Maria înainte de naşterea lui Iisus, precum şi faptul că Iisus nu rostise nici o vorbă atunci când el îi vorbise despre asta. Nu ploua deloc în seara aceea, iar grupul de cel puţin treizeci de persoane a stat îndelung de vorbă în noaptea înstelată. Membrii acestui grup se întrebau unde se dusese Iisus şi când îl vor revedea.

(1505.2) 135:9.2 După experienţa din ziua aceasta, predicarea lui Ioan a căpătat un ton nou şi sigur în proclamaţiile privitoare la regatul ce stă să vină şi la Mesia aşteptat. Aceste patruzeci de zile petrecute în aşteptarea lui Iisus au fost o perioadă de tensiune, dar Ioan continua să predice cu o mare putere. În această epocă, discipolii săi au început şi ei să predice mulţimilor debordante ce se îmbulzeau în jurul lui Ioan pe malul Iordanului.

(1505.3) 135:9.3 În cursul acestor patruzeci de zile de aşteptare, numeroase zvonuri s-au răspândit în tot ţinutul, chiar şi până la Tiberiada şi Ierusalim. Mii de persoane veneau în tabăra lui Ioan, pentru a vedea noua atracţie, pretinsul Mesia, însă Iisus nu era de zărit. Când discipolii lui Ioan afirmau că ciudatul om al lui Dumnezeu se dusese în munţi, mulţi vizitatori puneau întreaga poveste la îndoială.

(1505.4) 135:9.4 Cam la trei săptămâni după ce Iisus i-a părăsit, o nouă solie a preoţilor şi a fariseilor din Ierusalim a sosit pe locurile din Pella. Ei l-au întrebat direct pe Ioan dacă el era Ilie sau profetul făgăduit de Moise, şi, când Ioan le-a zis că nu era el, ei au mers până într-acolo încât să-l întrebe: „Eşti cumva Mesia?” Şi Ioan a răspuns: „Nu sunt.” Atunci, aceşti oameni din Ierusalim i-au zis: „Dacă nu eşti nici Ilie, nici Mesia, atunci de ce botezi oamenii şi stârneşti atâta agitaţie?” Iar Ioan a replicat: „Le rămâne celor care m-au auzit şi care au primit botezul meu să zică cine sunt eu, eu însă vă declar că, dacă eu botez cu apă, se află unul printre noi care va reveni ca să vă boteze cu Duhul Sfânt.”

(1505.5) 135:9.5 Aceste patruzeci de zile au fost o perioadă dificilă pentru Ioan şi discipolii lui. Care avea să fie relaţia dintre Ioan şi Iisus? S-au pus sute de întrebări în discuţie. Politica şi ambiţiile egoiste au început să-şi facă apariţia. S-au deschis discuţii aprinse în jurul a diverse idei şi concepţii despre Mesia. Ar deveni el un conducător militar şi un rege ca David? Ar lovi el armatele romane aşa cum Iosua lovise pe cei din Canaan? Sau ar veni el să întemeieze o împărăţie spirituală? Ioan s-a raliat mai degrabă opiniei minorităţii, cum că Iisus venise să întemeieze împărăţia cerurilor, deşi nu a avut o idee cu totul clară despre ceea ce urma să comporte misiunea stabilirii împărăţiei cerurilor.

(1505.6) 135:9.6 Acestea au fost zile încordate în experienţa lui Ioan, şi el s-a rugat pentru întoarcerea lui Iisus. Unii dintre discipolii lui Ioan au organizat grupuri de cercetaşi pentru a porni în căutarea lui Iisus, dar Ioan le-a interzis, zicându-le: „Epoca noastră a intrat pe mâna Dumnezeului cerului; el va îndruma pe Fiul său ales.”

(1505.7) 135:9.7 De devreme, în dimineaţa zilei de sabat de pe 23 februarie, discipolii lui Ioan, care îşi luau masa de dimineaţă, privind către nord, l-au văzut pe Iisus venind către ei. Pe când se apropia, Ioan s-a urcat pe o stâncă mare şi înălţându-şi vocea sa sonoră, a zis: „Iată-l pe Fiul lui Dumnezeu, eliberatorul lumii! El este cel despre care am spus: ‘După mine va veni unul care va fi preferat în locul meu, căci el exista înainte de mine.’ De aceea am ieşit din deşert ca să predic pocăinţa şi să botez cu apă proclamând că se apropie împărăţia cerurilor. Acum vine cel care vă va boteza cu Duhul Sfânt. Am văzut spiritul divin pogorând peste acest om şi am auzit vocea lui Dumnezeu declarând: ‘Acesta este Fiul meu mult iubit şi în care îmi găsesc plăcerea.’ „

(1506.1) 135:9.8 Iisus l-a rugat să-şi continue masa şi s-a aşezat să mănânce cu Ioan, căci fraţii săi Iacob şi Iuda se întorseseră în Capernaum.

(1506.2) 135:9.9 A doua zi dis-de-dimineaţă, el şi-a luat rămas bun de la Ioan şi de la discipolii lui, şi a pornit înapoi către Galileea. Pe moment el nu le-a dat nici o indicaţie cu privire la momentul când îl vor revedea. La întrebările lui Ioan despre propria lui predicare şi despre propria lui misiune, el s-a limitat la a răspunde: „Tatăl meu te va călăuzi acum şi în viitor aşa cum a făcut-o în trecut.” Şi aceşti doi mari oameni s-au despărţit în dimineaţa aceea pe malul Iordanului pentru a nu se mai revedea niciodată în trup.

10. Ioan călătoreşte spre sud

(1506.3) 135:10.1 Din moment ce Iisus se dusese înspre nord în Galileea, Ioan s-a simţit determinat să se întoarcă pe acelaşi drum spre sud. Prin urmare, duminică dimineaţa, pe 3 martie, Ioan şi restul discipolilor lui s-au pornit la drum spre sud. Între timp, cam a patra parte dintre adepţii cei mai apropiaţi ai lui Ioan plecaseră către Galileea în căutarea lui Iisus. Plutea o atmosferă de tristeţe confuză în jurul lui Ioan. Niciodată nu a mai predicat ca înainte de a-l boteza pe Iisus. El simţea că într-un anumit sens, responsabilitatea împărăţiei ce va veni încetase să mai stea pe umerii lui. El avea sentimentul că lucrarea era aproape terminată. Era trist şi singuratic, dar predica, boteza şi continua să meargă spre sud.

(1506.4) 135:10.2 Ioan a zăbovit mai multe săptămâni aproape de satul lui Adam, şi de acolo a lansat memorabilul lui atac contra lui Irod Antipa pentru că a luat în mod ilegal soţia unui alt bărbat. Către luna iunie a acestui an (anul 26), Ioan era înapoi la vadul din Bethania de pe Iordan, unde începuse cu mai mult de un an înainte să predice despre regatul ce va veni. În cursul săptămânilor care au urmat botezării lui Iisus, caracterul predicilor lui Ioan se schimbase treptat; el proclama acum milostivenia pentru oamenii de rând, în timp ce denunţa, cu o vehemenţă reînnoită, corupţia conducătorilor politici şi religioşi.

(1506.5) 135:10.3 Irod Antipa, pe teritoriul căruia Ioan îşi ţinea predicile, s-a alarmat la ideea de a-l vedea pe Ioan şi discipolii provocând o rebeliune. Totodată, Irod îi purta pica lui Ioan pentru criticile sale publice la adresa treburilor lui de familie. Luând in considerare toate acestea, el s-a decis să-l bage pe Ioan în închisoare. În consecinţa, foarte devreme în dimineaţa zilei de 12 iunie, înainte de sosirea mulţimilor venite să asculte predicile şi să asiste la botezări, agenţii lui Irod l-au pus pe Ioan sub stare de arest. În vreme ce săptămânile se scurgeau, iar el nu era pus în libertate, discipolii săi s-au împrăştiat prin toată Palestina; mulţi dintre ei au mers în Galileea pentru a se alătura partizanilor lui Iisus.

11. Ioan la închisoare

(1506.6) 135:11.1 Ioan a avut o experienţă solitară şi întrucâtva amară în închisoare. Doar unui mic număr dintre discipolii săi i se permitea să îl viziteze. El dorea cu ardoare să-l vadă pe Iisus, dar a trebuit să se mulţumească cu ceea ce auzea vorbindu-se despre lucrarea sa printre aceia dintre discipolii lui care deveniseră credincioşi ai Fiului Omului. El era adesea tentat să se îndoiască de Iisus şi de misiunea sa divină. Dacă Iisus era Mesia, de ce nu făcea nimic ca să-l elibereze din această întemniţare intolerabilă? Vreme de peste un an şi jumătate, omul acesta aspru, iubitor de viaţă sub cerul liber al lui Dumnezeu zăcea într-o oribilă temniţă. Această experienţă a fost o mare încercare pentru credinţa sa în Iisus şi pentru fidelitatea sa faţă de el. Într-adevăr, toată această aventură a fost o mare încercare chiar şi pentru credinţa lui Ioan în Dumnezeu. De multe ori, el a fost tentat să se îndoiască chiar şi de autenticitatea propriei sale misiuni şi a experienţei sale.

(1507.1) 135:11.2 După ce a petrecut mai multe luni în închisoare, un grup de ucenici de-ai lui a venit să-l vadă şi, după ce i-au relatat despre activităţile lui Iisus, i-au zis: „Aşadar vezi tu, Maestre, că cel care era cu tine în amontele Iordanului prosperă şi îi primeşte pe toţi cei care vin la el. El petrece chiar şi cu strângătorii de impozite şi cu păcătoşii. Tu ai depus cu curaj mărturie pentru el, şi totuşi el nu face nimic pentru a obţine eliberarea ta.” Ioan însă le-a răspuns prietenilor lui: „Omul acesta nu poate face nimic fără ca aceasta să-i fi fost dat de Tatăl său care este în ceruri. Voi vă amintiţi bine ceea ce am zis: ‘Eu nu sunt Mesia, dar am fost înaintea lui ca să-i pregătesc calea.’ Şi asta am şi făcut. Cel ce are mireasa este mirele, dar prietenul mirelui care stă în apropiere şi îl aude se bucură tare la auzul vocii mirelui. Tot astfel, bucuria mea este deci perfectă. Trebuie ca el să crească şi eu să mă micşorez. Eu aparţin acestui pământ şi am proclamat mesajul meu. Iisus din Nazaret a venit din cer pe pământ şi el este mai presus de noi toţi. Fiul Omului a coborât de lângă Dumnezeu, iar acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu pe care vi-l va anunţa, căci Tatăl din ceruri nu va măsura spiritul pe care îl dă propriului său Fiu. Tatăl iubeşte Fiul şi va încredinţa curând toate lucrurile în mâinile sale. Cine crede în Fiu are viaţa veşnică. Iar cuvintele pe care le rostesc eu sunt adevărate şi imuabile.”

(1507.2) 135:11.3 Aceşti ucenici au fost uimiţi într-o aşa măsură de declaraţia lui Ioan, încât au plecat în tăcere. La rândul său, Ioan era foarte frământat, căci îşi dădea seama că tocmai făcuse o profeţie. Niciodată nu s-a mai îndoit complet de misiunea şi de divinitatea lui Iisus, dar el era groaznic de dezamăgit că Iisus nu i-a trimis nici un cuvânt, nu a venit să îl vadă şi nu a exercitat nici una dintre marile sale puteri ca să-l elibereze din temniţă. Or, Iisus era la curent cu toate acestea. El avea multă dragoste pentru Ioan, dar îşi dădea seama de natura sa divină, şi cunoştea pe deplin marile evenimente care se pregăteau pentru Ioan când părăsea această lume. Ştiind deopotrivă că lucrarea pământească a lui Ioan era înfăptuită. El s-a silit să nu intervină în realizarea naturală a carierei acestui mare predicator-profet.

(1507.3) 135:11.4 Această lungă incertitudine în închisoare era omeneşte intolerabilă. Abia cu câteva zile înainte de moartea sa, Ioan a trimis din nou lui Iisus mesageri de încredere pentru a-l întreba: „Oare lucrarea mea este făcută? De ce trebuie să zac în temniţă? Eşti tu cu adevărat Mesia sau trebuie să căutăm altul?” Când cei doi ucenici i-au încredinţat mesajul lui Iisus, Fiul Omului a răspuns: „Întoarceţi-vă la Ioan şi spuneţi-i că nu am uitat, dar să îndure şi asta, căci se cuvine să îndeplinim tot ceea ce impune dreptatea. Spuneţi-i lui Ioan ceea ce aţi văzut şi auzit – că vestea cea bună este predicată celor săraci – şi, în cele din urmă, spuneţi-i mult-iubitului precursor al misiunii mele pământeşti că va fi din belşug binecuvântat în era ce va veni, dacă nu va căuta pricină să se îndoiască sau să poticnească de mine.” Acestea au fost ultimele vorbe pe care le-a primit Ioan de la Iisus. Acest mesaj la mângâiat într-o mare măsură şi a contribuit mult la consolidarea credinţei sale şi la pregătirea lui pentru finalul tragic al vieţii sale în carne, final care trebuia să urmeze atât de curând după această zi memorabilă.

12. Moartea lui Ioan Botezătorul

(1508.1) 135:12.1 Dat fiind că Ioan muncea în Pereea meridională în momentul arestării sale, el a fost imediat dus în închisoarea din fortăreaţa Macareusului, unde a rămas încarcerat până la execuţia sa. Irod guverna Pereea şi Galileea, şi avea în această epocă reşedinţe în Pereea, precum şi în Iuliad, cât şi în Macareus. În Galileea, reşedinţa sa fusese deplasată de la Sepphoris la Tiberiada, noua capitală.

(1508.2) 135:12.2 Irod se temuse să-l pună pe Ioan în libertate ca nu cumva acesta să provoace o rebeliune. Îi era frică să-l trimită la moarte de teama răzmeriţelor populare din capitală, căci mii de pereeni credeau că Ioan era un sfânt, un profet. Irod îl ţinea deci pe profetul nazarineean în închisoare, neştiind ce să facă cu el. Ioan fusese de mai multe ori adus în faţa lui Irod, dar nu voise nicidecum să accepte să părăsească zona de jurisdicţie a lui Irod, nici să se abţină de la orice activitate publică dacă ar fi eliberat. În acelaşi timp, această nouă agitaţie, în constantă creştere pe seama lui Iisus din Nazaret, îl avertiza pe Irod că ar fi un moment nepotrivit pentru a-l elibera pe Ioan. Ba mai mult, Ioan era victima urii amare şi înverşunate a Irodiadei, soţia nelegitimă a lui Irod.

(1508.3) 135:12.3 Cu numeroase prilejuri, Irod a vorbit cu Ioan despre împărăţia cerurilor. El era uneori serios impresionat de mesaj, dar se temea să îl scoată pe Ioan din închisoare.

(1508.4) 135:12.4 Irod îşi petrecea o mare parte din timpul său în reşedinţele din Pereea, deoarece încă se construia mult în Tiberiada, iar el avea o predilecţie pentru oraşul fortificat din Macareus. S-au scurs şi mai mulţi ani înainte ca construirea tuturor clădirilor publice şi a reşedinţei oficiale să fi fost terminată.

(1508.5) 135:12.5 Pentru a-şi celebra aniversarea, Irod a dat o mare petrecere la palatul din Macareus pentru principalele lui căpetenii şi pentru alte personalităţi sus puse în consiliile guvernelor din Galileea şi din Pereea. Nereuşind să obţină execuţia lui Ioan prin apel direct la Irod, Irodiada s-a angajat acum ea însăşi în sarcina de a obţine, prin şiretenie, trimiterea sa la moarte.

(1508.6) 135:12.6 În cursul festivităţilor şi distracţiilor serii, Irodiada şi-a prezentat fiica, punând-o apoi să danseze în faţa petrecăreţilor. Irod a fost fermecat de demonstraţia fecioarei şi a chemat-o înaintea lui zicându-i: „Eşti fermecătoare şi sunt foarte mulţumit de tine. Aceasta este aniversarea mea. Oricare ar fi lucrul pe care l-ai dori, cere-mi-l şi ţi-l voi dărui, fie el şi jumătate din regatul meu.” Făcând această propunere, Irod era mult sub influenţa numeroaselor sale cupe cu vin. Tânăra fată s-a retras pentru a se consulta cu mama sa în legătură cu ceea ce trebuia să-i ceară lui Irod. Irodiada i-a zis: „Du-te la Irod şi cere-i capul lui Ioan Botezătorul.” Tânăra femeie s-a întors la masa banchetului şi i-a zis lui Irod: „Îţi cer să-mi dai numaidecât capul lui Ioan Botezătorul pe un platou.”

(1508.7) 135:12.7 Irod a fost umplut de teamă şi de tristeţe, însă, din cauza legământului său şi a tuturor martorilor care benchetuiau cu el, el nu a vrut să refuze cererea. Şi Irod Antipa a trimis atunci un soldat cu ordinul de a-i aduce capul lui Ioan. Astfel a fost Ioan decapitat în temniţa sa în noaptea aceea. Soldatul a adus capul profetului pe un platou şi l-a dat tinerei în fundul sălii de banchet. Iar fata a dat platoul mamei ei. Când această poveste a ajuns la urechile discipolilor lui Ioan, ei s-au dus la închisoare să ceară trupul acestuia. După ce l-au culcat într-un mormânt, ei s-au dus să-i dea de ştire lui Iisus.

 Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Botezul Domnului – Boboteaza – Sf. Ioan

Astăzi pe data de 6 și mâine pe 7 ianuarie prăznuim Botezul Domnului și Sf. Ioan Botezătorul.

Botezul Domnului Iisus mai este cunoscut în popor și sub denumirea de Bobotează. Deasemeni, botezul Mantuitorului în apa Iordanului, poartă și denumirea de „Epifanie”  sau  „Teofanie”, termeni care provin din limba greacă și înseamna  „arătare”,  „descoperire”.

De ce arătare sau descoperire ? Pentru ca în momentul în care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, și Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit ! „ (Matei 3, 17).

În acest sens, Sfântul Ioan Gura de Aur spune: ” Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat „.

Mai multe despre Bobotează, Sf Ioan Botezătorul, sfințirea apelor și aghiazmele care se fac, precum și filmul documentar apa (pentru cine nu l-a văzut) în:

http://www.luminapentrutoti.ro/botezul-domnului-sf-ioan-botezatorul-sfintirea-apelor/

Fie ca în aceasta zi a Botezului Domnului, Duhul Sfant să se coboare și asupra noastră și să ne umple inimile si sufletele cu lumină și iubire,  ….  iar tuturor celor ce  poartă  numele Sf. Ioan le adresez încă de astăzi un călduros ..  La Mulți Ani ! .

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Noul Pământ iși face apriția în 2016 ?

Arhanghelul Mihail – Sfârșitul Programului Temporal Matriceal 3D – Noul Pământ îsi Face Apariția

Arhanghelul Mihail – prin Michael Love
Traducere și postare: Dida Aurelia

Eu aș zice că „Noului Pământ”, indiferent când ar veni el, potrivit i-ar fi și „Noul Om” … deci chiar dacă suntem cumva favorizați prin acestă nouă conjunctură astronomică în care a intrat Pământul dupa 2012 și de aceste pulsuri de energie la nivel de sitem planetar, totuși schimbarea ar fi bine să nu o vedeți ca pe o pară mălăiață venită așa pe raze din cosmos … ci schimbarea trebuie să se faca mai întâi în fiecare din noi, cu noi trebuie să înceapă schimbarea, valurile de energie doar o potențează … și odată cu apariția „Noului Om” cu siguranță va apare și „Noul Pământ”.

Vasile Păun – De la ROMÂNIA UMBREI … la ROMÂNIA DARURILOR

https://youtu.be/TOxAv4vPwTg

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter