Dragi prieteni ,

După ce din cartea Urantia  v-am prezentat noțiuni despre Tatal Universal, Fiul Etern și Spiritul Infinit, natura, atributele și relațiile Lor cu universul și individul, despre Universul Central Divin și Paradis și cele șapte universuri, despre Fii Creatori, Paradisiatici, Trinitizați, despre cele șapte Spirite Maestru și cele șapte grupuri de spirite superioare, despre serviciul diverselor spirite și personalitați, despre conducerea și administrarea universelor, înspecial al celui local din care face parte și Pământul, despre viața moronțială și cele șapte lumi palat unde plecăm după ce părăsim planul terestru, despre originea și evoluția vieții și a raselor umane pe Pământ, despre Prinții și Adamii Planetari, despre rebeliunea lui Lucifer și în ce a constat păcatul lui Adam și a Evei.. și multe altele neconsemnate în acest sumar enumerat …  haideți acum să vedem câte ceva și despre evoluția familiei despre Căsătoria și viața familială.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-84-casatoria-si-viata-familiala

Capitolul 84

Căsătoria şi viaţa familială

^{(931.1) 84:0.1} NECESITATEA materială a întemeiat căsătoria, apetitul sexual a împodobit-o, religia a sancţionat-o şi a exaltat-o, Statul a impus-o şi a reglementat-o. În cursul vremurilor recente, dragostea în evoluţie începe să justifice şi să glorifice căsătoria ca precursor şi creator al căminului, instituţia cea mai utilă şi cea mai sublimă a civilizaţiei. Edificarea căminelor ar trebui să fie centrul şi esenţa tuturor eforturilor educative.

^{(931.2) 84:0.2} Acuplarea este cu desăvârşire un act de perpetuare de sine, asociat cu diferite grade de satisfacere de sine. Căsătoria, edificarea unui cămin, reprezintă în mare măsură o chestiune de autoconservare, şi implică evoluţia societăţii. Societatea însăşi este o asamblare structurală a unităţilor familiale. Ca factori planetari, indivizii sunt foarte temporari – numai familiile reprezintă agenţii continuităţii în evoluţia socială. Familia este canalul prin care fluviul culturii şi al cunoaşterii curge de la o generaţie la următoarea.

^{(931.3) 84:0.3} Căminul este esenţialmente o instituţie sociologică. Căsătoria provine din cooperarea pentru a se întreţine şi din asocierea pentru a se perpetua, satisfacerea de sine fiind accesorie în ansamblu. Cu toate acestea, căminul înglobează cele trei funcţiuni esenţiale ale existenţei umane, în vreme ce propagarea vieţii îl transformă în instituţia umană fundamentală, iar relaţia sexuală îl distinge dintre toate celelalte activităţi sociale.

1. Cuplurile primitive

^{(931.4) 84:1.1} Căsătoria nu a fost întemeiată pe relaţii sexuale; ea nu a jucat decât un rol secundar. Omul primitiv, care dădea curs liber apetitului său sexual fără a se încurca cu responsabilităţile unui cămin, ale unei soţii şi ale unor copii, nu avea nevoie de căsătorie.

^{(931.5) 84:1.2} Din pricina ataşamentului ei fizic şi emoţional faţă de copiii ei, femeia depinde de cooperarea cu bărbatul, iar aceasta o împinge să caute adăpostul protector al căsătoriei. Dar nici o nevoie biologică nu l-a împins pe bărbat la căsătorie – cu atât mai puţin să îl reţină în cadrul ei. Nu dragostea este cea care a făcut căsătoria seducătoare pentru bărbat; foamea a fost cea care l-a atras în primul rând pe sălbatic către femeie şi către adăpostul primitiv pe care ea îl împărţea cu copiii ei.

^{(931.6) 84:1.3} Căsătoria nu a fost nici măcar realizarea conştientă a obligaţiilor care rezultă din relaţiile sexuale care determină căsătoria. Omul primitiv nu înţelege raportul dintre satisfacerea sexuală şi naşterea ulterioară a unui copil. Cândva, credinţa că o virgină putea deveni gravidă era universală. Sălbaticii au conceput, devreme, ideea că bebeluşii erau făcuţi pe tărâmul spiritelor; se credea că graviditatea rezulta din pătrunderea, într-o femeie, a unui spirit, a unei fantome în evoluţie. Se credea, de asemenea, că atât regimul alimentar cât şi deochiatul puteau fecunda o virgină sau o femeie nemăritată.

^{(932.1) 84:1.4} Credinţele ulterioare au legat începuturile vieţii de respiraţie şi de lumina soarelui.

^{(932.2) 84:1.5} Multe popoare primitive asociau fantomele cu marea; aşa că s-au impus deci mari restricţii în practicile de îmbăiere ale virginelor; femeilor tinere le era mult mai multă teamă să facă baie în mare în timpul fluxului decât să aibă relaţii sexuale. Bebeluşii diformi sau prematuri erau consideraţi ca pui de animale, care îşi găsiseră o cale de a intra în corpul unei femei în urma băilor imprudente sau a activităţilor răuvoitoare ale spiritelor. Bineînţeles, sălbaticii nu au ataşat nici o importanţă faptului de a-i strangula pe aceşti bebeluşi la naştere.

^{(932.3) 84:1.6} Prima etapă clarificatoare a venit odată cu credinţa că raporturile sexuale îi deschideau fantomei fecundatoare drumul pentru a pătrunde în femeie. De atunci, oamenii au descoperit că tatăl şi mama contribuiau în mod egal la factorii ereditari vii care declanşau procesul unei naşteri. Totuşi, chiar şi în secolul al XX-lea al erei noastre, numeroşi părinţi se mai străduiesc încă să îi menţină pe copiii lor într-o doză mai mică sau mai mare de ignoranţă în legătură cu originea vieţii umane.

^{(932.4) 84:1.7} Un fel de familie simplă a fost s-a asigurat prin faptul că funcţiunea reproducătoare implică relaţia mamă-copil. Dragostea maternă este instinctivă; ea nu s-a tras, ca şi căsătoria, din moravuri. Dragostea maternă a tuturor mamiferelor este darul înnăscut al spiritelor-mentale adjutante ale universului local; tăria şi devotamentul acestei iubiri sunt întotdeauna direct proporţionale cu durata în care puii speciei nu pot să se lipsească de ajutorul părintesc.

^{(932.5) 84:1.8} Relaţia mamei cu copilul este naturală, puternică şi instinctivă, şi, în consecinţă, ea le-a constrâns pe mamele primitive să se supună multor condiţii ieşite din comun şi să îndure greutăţi de o severitate inexprimabilă. Această constrângere a iubirii materne este sentimentul care, din toate timpurile, a handicapat femeia şi a dezavantajat-o astfel în cursul tuturor luptelor ei cu bărbatul. În ciuda acelui fapt, instinctul matern la specia umană, nu este irezistibil; el poate fi contracarat de ambiţie, de egoism, precum şi de convingerile religioase. Asocierea mamă-copil nu este nici căsnicie, nici cămin, dar ea este nucleul din care se dezvoltă ambele instituţii. Marele progres în evoluţia cuplurilor a survenit când asocierile temporare durau destul de multă vreme pentru a creşte progenitura care rezulta, căci în aceea constă crearea căminelor.

^{(932.6) 84:1.9} Independent de antagonismele dintre aceşti parteneri primitivi, în pofida caracterului inconsistent al asocierii lor, şansele de supravieţuire ale unui bărbat şi ale unei femei au fost considerabil sporite prin uniunea lor. Chiar şi făcând abstracţie de familie şi de urmaşi, un bărbat şi o femeie care cooperează sunt, în cea mai mare parte a acţiunilor lor, mult superiori faţă de doi bărbaţi sau faţă de două femei. Formarea de perechi de sexe a sporit şansele de supravieţuire şi a reprezentat însăşi debutul societăţii umane. Diviziunea muncii între sexe a adus, de asemenea, un confort şi o fericire sporite.

2. Matriarhatul primitiv

^{(932.7) 84:2.1} Hemoragiile periodice ale femeilor şi pierderile lor de sânge adiţionale de la naştere au făcut să se creadă, de timpuriu, că sângele era creatorul copilului (şi chiar şi lăcaşul sufletului); ele au dat naştere unui concept al legăturii de sânge în relaţiile umane. În epocile primitive, se număra toată genealogia în linie feminină, căci ea era singura parte de moştenire care a fost cât de cât sigură.

^{(932.8) 84:2.2} Familia primitivă, născută din legătura de sânge biologică instinctivă dintre mamă şi copil, era inevitabil un matriarhat, şi numeroasele triburi au conservat multă vreme acest aranjament. Matriarhatul era singura tranziţie posibilă între stadiul căsătoriei colective din hoardă şi stadiul ulterior, şi ameliora viaţa din cămine în familiile patriarhale poligame şi monogame. Matriarhatul era natural şi biologic; patriarhatul este social, economic şi politic. Persistenţa matriarhatului printre oamenii roşii din America de Nord a fost una din principalele motive pentru care irochezii, altminteri progresivi, nu au format niciodată un Stat veritabil.

^{(933.1) 84:2.3} Sub moravurile matriarhale, mama soţiei s-a bucurat, în cămin, de o autoritate practic supremă; chiar şi fraţii soţiei şi fiii lor au jucat în supravegherea familiei un rol mai activ decât soţii. Taţii primeau adesea un nume nou după acela al propriilor lor copii.

^{(933.2) 84:2.4} Rasele cele mai primitive acordau puţin credit tatălui şi considerau copilul ca provenind în întregime din mamă. Ele credeau că copiii lor semănau cu taţii din cauza asocierii, sau că erau ‘marcaţi’ în felul acela pentru că mama dorea această asemănare. Mai târziu, când s-a trecut de la matriarhat la patriarhat, tatăl a primit tot creditul pentru copil, şi numeroase tabuuri asupra femeii gravide au fost apoi extinse pentru a-l include şi pe soţul ei. Când ora travaliului se apropia, viitorul tată înceta să mai muncească. În momentul naşterii, el se ducea să se culce cu soţia lui şi rămânea de la trei până la opt zile ca să se odihnească. Soţia putea să se ridice a doua zi şi să reia muncile grele, dar soţul rămânea în pat pentru a primi felicitările. Toate acestea făceau parte din moravurile primitive menite să stabilească drepturile tatălui asupra copilului.

^{(933.3) 84:2.5} La început, obiceiul vroia ca bărbatul să se alăture familiei nevestei lui, dar, mai târziu, după ce un bărbat plătise în bani sau în muncă preţul soţiei, el a putut să îşi ia nevasta şi copiii în grupul său. Tranziţia de la matriarhat la patriarhat explică interdicţiile, de altfel lipsite de sens, contra unor tipuri de căsătorii între veri, în timp ce altele, comportând acelaşi grad de rudenie, sunt aprobate.

^{(933.4) 84:2.6} Odată cu dispariţia moravurilor vânătorilor, când creşterea animalelor a dat omului controlul asupra principalei surse de hrană, matriarhatul a luat rapid sfârşit. El a eşuat pur şi simplu pentru că nu a putut concura cu noua familie guvernată de către tată. Puterea deţinută de rudele apropiate masculine ale mamei nu putea domina puterea concentrată la soţul-tată. Femeia nu putea face faţă deodată sarcinilor de aducere pe lume a unor copii şi de exercitare a unei autorităţi continue şi a unei conduceri sporite în gospodărie. Practica răpirii femeilor şi, mai târziu, aceea a cumpărării soţiei, au grăbit dispariţia matriarhatului.

^{(933.5) 84:2.7} Trecerea de la matriarhat la patriarhat este una din schimbările de direcţie adaptative cele mai radicale şi mai ample pe care le-a realizat vreodată rasa umană. Schimbarea a produs imediat o înmulţire a expresiilor sociale şi a aventurilor familiale.

3. Familia sub dominaţia tatălui

^{(933.6) 84:3.1} Se poate ca instinctul maternităţii să conducă femeia la căsătorie, dar forţa superioară a bărbatului asociată cu influenţa moravurilor au fost cele care au obligat-o practic să rămână căsătorită. Viaţa pastorală tindea să creeze un nou sistem de moravuri, tipul patriarhal al vieţii de familie; baza unităţii familiale, potrivit cu moravurile epocii păstoritului şi a agriculturii primitive, era autoritatea indiscutabilă şi arbitrară a tatălui. Orice societate, care a fost naţională sau familială, a trecut prin stadiul unei autorităţi aristocratice de ordin patriarhal.

^{(934.1) 84:3.2} Puţina curtoazie dovedită femeilor în cursul erei Vechiului Testament, reprezintă o reflectare adevărată a moravurilor păzitorilor de turme. Patriarhii evrei erau cu toţii păzitori de turme, precum se atestă prin maxima: ‘Domnul este Păstorul meu’.

^{(934.2) 84:3.3} Totuşi, bărbatul nu merită să fie blamat, pentru lipsa sa de stimă faţă de femeie în cursul epocilor trecute, mai mult decât femeia însăşi. Ea nu a reuşit să obţină recunoaşterea socială în epocile primitive, deoarece ea nu acţiona în caz de urgenţă; ea nu făcea impresie şi nu era o eroină în caz de criză. Maternitatea era categoric un dezavantaj în lupta pentru viaţă; dragostea maternă handicapa femeile în apărarea tribului.

^{(934.3) 84:3.4} Femeile primitive s-au pus, de asemenea, sub dependenţa bărbaţilor, admirându-le şi aplaudându-le combativitatea şi virilitatea. Această exaltare a războinicului a înălţat egourile masculine şi, în aceeaşi măsură, le-a deprimat pe acelea ale femeilor, făcându-le şi mai dependente. O uniformă militară încă stârneşte puternic emoţiile feminine.

^{(934.4) 84:3.5} La rasele cele mai evoluate, femeile nu sunt nici atât de mari, nici atât de puternice precum bărbaţii. Fiind mai slabă, femeia a dobândit ceva mai mult tact; ea a învăţat devreme să se bucure de farmecele ei sexuale. Ea a devenit mai ageră şi mai conservatoare decât bărbatul, deşi întrucâtva mai puţin profundă. Bărbatul îi era superior femeii pe câmpul de bătălie şi la vânătoare, însă, acasă, femeii îi revenea în general comanda, chiar şi asupra bărbaţilor cei mai primitivi.

^{(934.5) 84:3.6} Păstorii contau pe turmele lor pentru a se întreţine, însă, în timpul tuturor acestor epoci pastorale, femeile mai trebuiau încă să asigure hrana vegetală. Bărbaţii primitivi se sustrăgeau de la lucrul pământului, care era mult prea paşnic şi lipsit de aventuri. O veche superstiţie avea grijă, de asemenea, ca femeile să crească plante mai bune decât bărbaţii; ele erau mame. În multe dintre triburile înapoiate de astăzi, bărbaţii gătesc carnea, iar femeile legumele. Când triburile primitive din Australia se deplasează, femeile nu atacă niciodată vânatul, iar un bărbat nu se apleacă niciodată ca să dezgroape o rădăcină.

^{(934.6) 84:3.7} Femeile au trebuit întotdeauna să muncească; ele au fost realii producători, cel puţin până în timpurile moderne. Bărbaţii au ales în general calea cea mai uşoară, şi această inegalitate s-a menţinut de-a lungul întregii istorii a rasei umane. Femeile au purtat întotdeauna poverile, transportând bunurile familiei şi ocupându-se de copii, ceea ce a le-a lăsat bărbaţilor mâinile libere pentru a se bate sau pentru a vâna.

^{(934.7) 84:3.8} Prima eliberare a femeii a survenit atunci când bărbatul a consimţit să lucreze pământul, a face ceea ce, până atunci, era considerat ca fiind munca femeii. S-a făcut un mare pas înainte atunci când s-a încetat a se mai ucide prizonierii bărbaţi, făcându-i sclavi agricultori. Aceasta a permis femeii să se elibereze, astfel încât să consacre mai mult timp edificării căminului şi educării copiilor.

^{(934.8) 84:3.9} Aprovizionarea cu lapte permite mamelor să înţarce de curând bebeluşii şi să aibă mai mulţi copii, deoarece perioadele lor de sterilitate temporară nu mai erau necesare. Folosirea laptelui de vacă şi a laptelui de capră a diminuat considerabil mortalitatea infantilă. Înaintea stadiului social al creşterii de animale, mamele aveau obiceiul de a-şi alăpta copiii până la vârsta de patru sau cinci ani.

^{(934.9) 84:3.10} Reducerea numărului de războaie primitive a redus treptat inegalitatea dintre diviziunile muncii bazate pe sex, dar munca reală îi revenea încă femeii, în vreme ce bărbaţii îndeplineau datoria de santinele. Nici o tabără şi nici un sat nu puteau fi lăsate fără pază, zi şi noapte, însă chiar şi această sarcină a fost uşurată de domesticirea câinelui. În general, apariţia agriculturii a sporit prestigiul şi statutul social al femeii; cel puţin acest lucru a fost adevărat până în clipa în care bărbatul a devenit el însuşi agricultor. Când bărbatul s-a consacrat el însuşi cultivării pământului, au urmat imediat mari progrese în metodele agricole, progrese care erau urmărite în cursul a generaţii succesive. Câtă vreme vânase şi se războise, bărbatul învăţase valoarea organizării; el a introdus tehnicile în industrie şi, mai târziu, a preluat multe din ocupaţiile anterioare ale femeii, aducând mari ameliorări metodelor lor dezorganizate de muncă.

4. Statutul femeii în societatea primitivă

^{(935.1) 84:4.1} În general vorbind, statutul femeii într-o epocă oarecare este un bun criteriu al progresului evolutiv al căsătoriei ca instituţie socială, în vreme ce progresul căsătoriei însăşi măsoară destul de exact înaintarea civilizaţiei umane.

^{(935.2) 84:4.2} Statutul femeii a fost constant un paradox social; ea a ştiut întotdeauna să conducă cu pricepere bărbaţii; ea a cedat întotdeauna în faţa nevoilor sexuale mai imperioase ale bărbatului în favoarea propriilor ei interese şi a propriei ei înălţări. Punându-şi subtil în valoare farmecele ei sexuale, ea a fost adesea capabilă de a exercita o mare putere dominatoare asupra bărbatului, chiar şi când acesta o ţinea într-o sclavie înjositoare.

^{(935.3) 84:4.3} Femeia primitivă nu era un prieten pentru bărbat, o îndrăgostită, o amantă şi un partener, ci mai degrabă un obiect pe care el îl poseda, o servitoare sau o sclavă, şi, mai târziu, un asociat economic, o jucărie şi o făcătoare de copii. Cu toate acestea, raporturile sexuale convenabile şi satisfăcătoare au implicat întotdeauna elementul alegere şi cooperare din partea femeii şi au avut întotdeauna o influenţă considerabilă asupra confortului ei personal şi imediat, independent de poziţia sa socială ca sex. Cu toate acestea, faptul că femeile au fost constant obligate să recurgă la subtilitate în eforturile lor pentru a-şi uşura robia, nu a contribuit mai deloc la spulberarea neîncrederii şi suspiciunii bărbaţilor.

^{(935.4) 84:4.4} Sexele au întâmpinat mari dificultăţi în a se înţelege. Bărbatul a găsit destul de greu să înţeleagă femeia, privind-o cu un curios amestec de ignoranţă neîncrezătoare şi de fascinaţie temătoare, dacă nu cu suspiciune şi cu dispreţ. Multe tradiţii tribale şi rasiale îi atribuie sursa greutăţilor Evei, Pandorei, sau vreunei alte reprezentante a feminităţii; aceste poveşti au fost întotdeauna deformate în aşa fel încât să reiasă că femeia a atras răul asupra bărbatului, ceea ce denotă că neîncrederea în femeie a fost cândva universală. Printre raţiunile citate pentru a susţine celibatul preoţilor, cea principală a fost josnicia femeii. Faptul că cea mai mare parte a presupuşilor vrăjitori erau femei nu a ameliorat străvechea reputaţie a acestui sex.

^{(935.5) 84:4.5} Bărbaţii au considerat mult timp femeile ca fiind bizare, şi chiar anormale. Ei au crezut chiar faptul că ele nu aveau suflet, şi, în, consecinţă, au refuzat să le dea un nume. În vremurile de demult, exista multă teamă de primul raport sexual cu o femeie, iar preoţii au luat obiceiul de a deflora ei înşişi virginele. Chiar şi umbra unei femei era considerată a fi periculoasă.

^{(935.6) 84:4.6} Cândva, se considera în general că graviditatea o făcea pe femeie impură şi periculoasă. La numeroase triburi, moravurile voiau ca o femeie să treacă prin lungi ceremonii de purificare după naşterea unui copil. Cu excepţia grupurilor în care soţul participa la naştere, rămânând întins în pat acasă, femeia însărcinată era evitată, lăsată singură. Anticii evitau chiar şi ca un copil să se nască în casă. În cele din urmă, femeile bătrâne au fost autorizate să se ocupe de mamă în timpul travaliului ei, şi această practică a fost la originea profesiei de moaşă. În timpul durerilor, se ziceau şi li se făceau o sumedenie de lucruri stupide pentru a facilita naşterea. Se avea obiceiul de a stropi nou născutul cu apă sfinţită, pentru a împiedica amestecul fantomelor.

^{(935.7) 84:4.7} La triburile de sânge pur, naşterea era relativ uşoară şi nu necesita decât două sau trei ore; este ceva rar ca ea să fie atât de facilă la rasele amestecate. Dacă o femeie murea la naştere, şi în special dacă ea dădea naştere la gemeni, se credea că era vinovată de adulter cu un spirit. Mai târziu, triburile superioare au considerat moartea în timpul naşterii ca fiind voia cerului, şi se socotea că aceste mame piereau pentru o cauză nobilă.

^{(936.1) 84:4.8} Aşa zisa modestie a femeilor în a se îmbrăca şi a evita să îşi arate corpul provenea din frica mortală că ele aveau să fie observate în timpul unei perioade menstruale. Lăsându-se descoperite în starea aceea, ele comiteau un păcat grav, ele violau un tabu. Moravurile timpurilor străvechi pretindeau ca fiecare femeie, de la pubertate până la menopauză, să fie supusă unei carantine familiale şi sociale complete timp de o săptămână pe lună. Toate obiectele pe care ea le atingea sau pe care stătea aşezată sau culcată erau ‘murdărite’. S-a avut multă vreme obiceiul de a se bate cu brutalitate tinerele fete, după fiecare perioadă menstruală, pentru a încerca să se alunge din corpurile lor spiritul rău. Totuşi, când o femeie trecea peste menopauza sa, era tratată cu mai multă consideraţie, sau i se acordau mai multe drepturi şi privilegii. În raţiunea a tot ceea ce a precedat, nu era de mirare faptul că femeile erau privite cu dispreţ. Chiar şi grecii socoteau că femeia la menstruaţie era una dintre cele trei mari cauze ale murdăriei, celelalte două fiind carnea de porc şi usturoiul.

^{(936.2) 84:4.9} Oricât ar fi de stupide aceste noţiuni străvechi, ele au făcut ceva bun în acest sens, din moment ce au procurat fetelor şi femeilor surmenate, cel puţin în timpul tinereţii lor, o săptămână pe lună pentru un repaus binemeritat şi pentru reflecţii benefice. Femeile puteau astfel să-şi ascută inteligenţa în vederea raporturilor lor cu asociaţii lor masculini în restul timpului. Această carantină a femeilor proteja, de asemenea, bărbaţii contra exceselor sexuale, ceea ce contribuia indirect la restrângerea populaţiei şi la mărirea stăpânirii de sine.

^{(936.3) 84:4.10} Marele progres a fost efectuat când i s-a negat bărbatului dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei lui. În acelaşi fel, a fost o etapă înainte atunci când o femeie a avut dreptul de a poseda cadourile ei de căsătorie. Mai târziu, ea a câştigat dreptul legal de a avea bunuri, de a le controla şi chiar de a dispune de ele, însă ea fost multă vreme privată de dreptul de a ocupa un post în Biserică sau în Stat. Femeia a fost întotdeauna tratată mai mult sau mai puţin ca o proprietate, condiţie care se perpetuează chiar şi în secolul al douăzecilea după Crist. Ea nu a reuşit încă să se elibereze, la scară mondială, de punerea sub tutela bărbatului. Chiar şi la popoarele evoluate, încercările bărbaţilor de a proteja femeile a reprezentat întotdeauna o afirmare tacită a superiorităţii.

^{(936.4) 84:4.11} Dar femeile primitive nu se autocompătimeau aşa cum au obiceiul să facă surorile lor mai recent eliberate. La urma urmei, ele erau destul de fericite şi satisfăcute, şi nu îndrăzneau să-şi imagineze un mod de existenţă mai bun sau diferit.

5. Femeia şi evoluţia moravurilor

^{(936.5) 84:5.1} În perpetuarea de sine, femeia este egalul bărbatului, dar, în asocierea pentru a subzista, ea lucra cu un dezavantaj categoric. Handicapul maternităţii forţate nu poate să fie compensat decât prin moravurile iluminate ale unei civilizaţii în progres şi prin dobândirea crescândă, la bărbat, a simţului echităţii.

^{(936.6) 84:5.2} Pe măsură ce societatea evolua, criteriile în materie sexuală se ridicau printre femei, deoarece ele sufereau mai mult de consecinţele transgresiunii moravurilor sexuale. Criteriile sexuale ale bărbatului nu se ameliorează decât târziu, ca o consecinţă a simplului simţ al acestei echităţi pe care o pretinde civilizaţia. Natura nu cunoaşte echitatea – ea nu o face să îndure decât pe femeie durerile naşterii.

^{(936.7) 84:5.3} Ideea modernă a egalităţii sexelor este frumoasă, şi demnă de o civilizaţie în expansiune, dar ea nu se găseşte în natură. Când forţa creează dreptul, bărbatul îl impune asupra femeii; când justiţia şi echitatea prevalează, femeia iese treptat din sclavie şi din obscuritate. Poziţia socială a femeii a variat în general în direcţie opusă militarismului, în toate naţiunile şi în toate epocile.

^{(937.1) 84:5.4} Bărbatul nu a monopolizat însă în mod conştient şi intenţionat drepturile femeii, pentru a i le restitui apoi treptat cârtind. Toate astea au fost un episod involuntar şi nepremeditat al evoluţiei sociale. Când a sosit realmente clipa ca femeia să beneficieze de drepturi suplimentare, ea le-a obţinut, cu totul independent de comportamentul conştient al bărbatului. Încet dar sigur, moravurile se schimbă pentru a asigura adaptările sociale care fac parte din evoluţia continuă a civilizaţiei. Progresul moravurilor le-a procurat lent femeilor un tratament tot mai bun. Triburile care au persistat în cruzimea lor faţă de ele nu au subzistat.

^{(937.2) 84:5.5} Adamiţii şi nodiţii acordau femeilor o recunoaştere sporită, iar grupurile care au fost influenţate de migraţiile andiţilor tindeau să adopte unele învăţături edenice privind locul femeii în societate.

^{(937.3) 84:5.6} Chinezii primitivi şi grecii tratau femeile mai bine decât cea mai mare parte a popoarelor din preajmă, însă evreii erau extrem de neîncrezători în ele. În occident, ascensiunea femeii a fost îngreunată de doctrinele lui Paul, care au fost anexate la creştinism. Cu toate acestea, creştinismul a făcut să progreseze moravurile, impunând bărbaţilor obligaţii sexuale mai riguroase. La mahomedani, condiţia femeilor este aproape disperată, din cauza degradării specifice ataşate lor, şi ele sunt încă şi mai puţin bine tratate sub influenţa învăţăturilor altor diverse religii orientale.

^{(937.4) 84:5.7} Ştiinţa, iar nu religia, a fost cea care a emancipat realmente femeile; uzina modernă e cea care a degajat în mare măsură limitele căminului. Aptitudinile fizice ale bărbatului nu mai sunt un element esenţial în noul mecanism de întreţinere. Ştiinţa a schimbat condiţiile de viaţă în aşa fel încât forţa masculină a încetat să mai aibă o mare superioritate asupra forţei feminine.

^{(937.5) 84:5.8} Aceste schimbări tindeau să elibereze femeile de sclavia domestică; ele au determinat o asemenea schimbare în statutul ei, încât ea se bucură acum de o libertate personală şi de o putere de decizie, în materie sexuală, care o fac practic egalul bărbatului. Cândva, valoarea unei femei consta în aptitudinea ei de a procura alimente, însă invenţiile şi bunăstarea i-au permis să-şi creeze o nouă lume, în care poate să opereze – sferele graţiei şi ale farmecului. Industria a câştigat astfel o bătălie inconştientă şi neprevăzută pentru emanciparea socială şi economică a femeilor. Din nou, evoluţia a reuşit o înfăptuire acolo unde eşuase revelaţia însăşi.

^{(937.6) 84:5.9} Reacţia popoarelor iluminate contra moravurilor injuste care guvernau locul femeii în societate a oscilat, într-adevăr, ca un pendul între extreme. Printre rasele industrializate, femeia a primit aproape toate drepturile, şi ea a fost scutită de numeroase obligaţii, cum ar fi serviciul militar. Fiecare destindere a luptei pentru existenţă a contribuit la eliberarea femeilor, iar ele au profitat direct de toate progresele monogamiei. Cele mai slabe realizează încă dobândiri disproporţionate din fiecare ajustare a moravurilor la evoluţia progresivă a societăţii.

^{(937.7) 84:5.10} Cât despre idealurile de căsătorie ale unui cuplu, femeia a căpătat în cele din urmă recunoaştere, demnitate, independenţă, egalitate şi educaţie; dar oare se va dovedi ea demnă de această reuşită nouă şi fără precedent? Oare femeia modernă va răspunde acestei mari eliberări sociale prin trândăvie, prin indolenţă, prin sterilitate şi prin infidelitate? Astăzi, în secolul al douăzecilea, femeia trece printr-o încercare decisivă a lungii sale existenţe în lume!

^{(938.1) 84:5.11} Femeia este partenerul egal al bărbatului în reproducerea rasei; ea joacă deci un rol la fel de important ca şi el în desfăşurarea evoluţiei rasiale, şi de aceea evoluţia a lucrat din ce în ce mai mult către realizarea drepturilor femeii. Dar drepturile femeilor nu sunt nicidecum acelea ale bărbaţilor.

^{(938.2) 84:5.12} Fiecare sex are propria lui sferă de existenţă distinctă, cu propriile lui drepturi în această sferă. Dacă femeia aspiră literalmente să profite de toate drepturile bărbatului, atunci o concurenţă nemiloasă şi lipsită de simţăminte va înlocui desigur, mai devreme sau mai târziu, spiritul cavaleresc şi consideraţia specială de care multe femei beneficiază în prezent, şi pe care nu le-au obţinut de la bărbaţi decât foarte recent.

^{(938.3) 84:5.13} Civilizaţia nu va putea niciodată suprima prăpastia diferenţelor de comportament dintre sexe. Moravurile se schimbă de la epocă la epocă, instinctul însă niciodată. Afecţiunea maternă înnăscută nu va permite niciodată femeilor emancipate să rivalizeze în mod serios cu bărbaţii în industrie. Fiecare sex va rămâne mereu suprem în propriul lui domeniu, determinat de diferenţierea biologică şi de neasemănarea mentală.

^{(938.4) 84:5.14} Sferele speciale fiecărui sex vor subzista întotdeauna, încălcându-se din când în când una pe alta. Numai în domeniul social, bărbatul şi femeia se înfruntă la egalitate.

6. Asocierea bărbatului şi a femeii

^{(938.5) 84:6.1} Nevoia de reproducere reuneşte infailibil bărbatul şi femeia pentru ca ei să se perpetueze, dar, luată ca atare, ea nu garantează că cuplul va rămâne unit într-o cooperare reciprocă – temelia unui cămin.

^{(938.6) 84:6.2} Fiecare instituţie umană încununată de succes conţine antagonisme de interese personale, care au fost armonios adaptate la munca practică; crearea căminului nu face excepţie. Căsătoria, baza edificării unui cămin, este cea mai înaltă manifestare de cooperare antagonistă care caracterizează atât de des contactele dintre natură şi societate. Conflictul este inevitabil, deoarece împerecherea este spontană şi naturală, în vreme ce căsătoria nu este biologică, ci sociologică. Patima face ca bărbatul şi femeia să se unească, dar instinctul părintesc, oarecum mai slab, şi moravurile sociale, sunt cele care menţin uniunea lor.

^{(938.7) 84:6.3} Consideraţi în practică, masculul şi femela sunt două varietăţi distincte ale aceleiaşi specii vii într-o strânsă şi intimă asociere. Punctele lor de vedere, precum şi toate reacţiile lor vitale sunt esenţialmente diferite; ei sunt în întregime incapabili să se înţeleagă pe deplin şi efectiv unul pe celălalt. Înţelegerea completă dintre sexe este imposibil de atins.

^{(938.8) 84:6.4} Femeile par să aibă mai multă intuiţie decât bărbaţii, dar ele apar de asemenea întrucâtva mai puţin logice. Totuşi, femeile au fost întotdeauna purtătorii de drapel ai moralei şi conducătoarele spirituale ale omenirii. Mâna care leagănă leagănul încă fraternizează şi astăzi cu destinul.

^{(938.9) 84:6.5} Diferenţele de natură, de reacţii, de puncte de vedere şi de gândire dintre bărbaţi şi femei, departe de a cauza griji, ar trebui mai degrabă să fie considerate ca deosebit de benefice pentru omenire, atât individual cât şi colectiv. Numeroasele ordine de creaturi ale universului sunt faze duale de manifestare a personalităţii. La muritori, la Fii Materiali, precum şi la midsonitari, diferenţa este desemnată ca mascul sau femelă. Printre serafimi, printre heruvimi, precum şi printre Însoţitorii Morontiei, ea a fost denumită pozitivă sau dinamică, şi negativă sau rezervată. Aceste asocieri de cupluri multiplică foarte mult varietatea de talente şi învinge limitările naturale, aşa cum o fac anumite asocieri triunice în sistemul Paradis-Havona.

^{(939.1) 84:6.6} Bărbaţii şi femeile au nevoie unii de alţii în cariera lor morontială şi spirituală, precum şi în cariera lor muritoare. Deosebirile de puncte de vedere masculine şi feminine persistă chiar şi după prima viaţă, şi în toată ascensiunea universului local şi a suprauniversurilor. Chiar şi în Havona, pelerinii care au fost cândva bărbaţi şi femei vor continua să se ajute reciproc la urcarea în Paradis. Chiar şi în Corpurile Finalităţii, metamorfoza creaturilor nu va merge niciodată până într-acolo încât să şteargă tendinţele personalităţii pe care fiinţele umane le numesc masculine şi feminine. Aceste două varietăţi fundamentale ale speciei umane vor continua să se intrige, să se stimuleze, să se încurajeze şi să se ajute reciproc. Ele vor rămâne întotdeauna interdependente de cooperarea lor pentru a rezolva problemele tulburătoare ale universului şi a învinge multiplele dificultăţi cosmice.

^{(939.2) 84:6.7} În timp ce sexele nu pot spera niciodată să se înţeleagă total unul pe celălalt, ele sunt efectiv complementare, şi cooperarea lor, cu toate că este adesea mai mult sau mai puţin antagonistă pe planul personal, este capabilă de a întreţine şi de a reproduce societatea. Căsătoria este o instituţie menită să adapteze deosebirile de sex, asigurând între timp continuitatea civilizaţiei şi reproducerea rasei.

^{(939.3) 84:6.8} Căsătoria este mama tuturor instituţiilor umane, căci ea conduce direct la întemeierea şi la întreţinerea căminului, care este baza structurală a societăţii. Familia este legată vital de mecanismul autoconservării. Ea constituie singura speranţă de a perpetua rasa sub moravurile civilizaţiei, în vreme ce, în acelaşi timp, ea procură anumite forme deosebit de satisfăcătoare ale mulţumirii de sine. Familia este cea mai mare înfăptuire pur umană, deoarece ea combină evoluţia relaţiilor biologice dintre bărbat şi femeie cu relaţiile sociale dintre soţ şi soţie.

7. Idealurile vieţii de familie

^{(939.4) 84:7.1} Uniunea sexuală este instinctivă, copiii sunt rezultatul natural, şi automat se naşte familia. Aşa cum sunt familiile unei rase sau ale unei naţiuni, tot aşa este şi societatea ei. Dacă familiile sunt bune, societatea este tot atât de bună. Marea stabilitate culturală a poporul evreu şi a celui chinez rezidă în forţa grupurilor lor culturale.

^{(939.5) 84:7.2} Instinctul feminin de a iubi copiii şi de a avea grijă de ei a contribuit la a o face pe femeie partenerul interesat să promoveze căsătoria şi viaţa de familie primitivă. Numai presiunea moravurilor ulterioare şi a convenţiilor sociale a obligat bărbatul să se ocupe de edificarea căminului; el cu mare greutate a început a se interesa de stabilirea căsătoriei şi a căminului, deoarece pentru el actul sexual nu comportă consecinţe biologice.

^{(939.6) 84:7.3} Asocierea sexuală este naturală, dar căsătoria este socială şi a fost întotdeauna reglementată de moravuri. Moravurile (religioase, morale şi etice), precum şi proprietatea, orgoliul şi calităţile cavalereşti, stabilizează instituţia căsătoriei şi a familiei. Orice fluctuaţie în moravuri se repercutează asupra stabilităţii instituţiei căsătorie-cămin. Căsătoria iese acum din stadiul proprietăţii şi trece în era actului personal. Înainte, bărbatul proteja femeia deoarece ea era lucrul său, şi ea îi dădea ascultare din acelaşi motiv. Independent de meritele lui, acest sistem a asigurat realmente stabilitatea. Astăzi, femeia a încetat de a mai fi considerată ca un bun privat, şi apar noi moravuri pentru a stabiliza instituţia căsătorie-cămin:

^{(939.7) 84:7.4} 1. Noul rol al religiei – învăţătura că experienţa părintească este esenţială. Ideea de a procrea cetăţeni cosmici, înţelegerea lărgită a privilegiului procreaţiei – dăruirea de fii Tatălui.

^{(940.1) 84:7.5} 2. Noul rol al ştiinţei – procrearea devine din ce în ce mai voluntară, mai supusă controlului omului. Altădată, prin lipsa de înţelegere, apariţia copiilor era asigurată chiar şi în absenţa oricărei dorinţe de a-i avea.

^{(940.2) 84:7.6} 3. Noua funcţiune de seducţie a plăcerii – aceasta a introdus un nou factor în supravieţuirea rasei; anticii îi lăsau să moară pe copiii nedoriţi; modernii refuză să-i aducă pe lume.

^{(940.3) 84:7.7} 4. Consolidarea instinctului părintesc. Fiecare generaţie tinde acum să elimine din curentul reproducător al rasei indivizii la care instinctul părintesc este insuficient de puternic pentru a asigura procrearea de copii – părinţi în perspectivă pentru noua generaţie.

^{(940.4) 84:7.8} Totuşi, căminul ca instituţie – asocierea dintre un singur bărbat şi o singură femeie datează mai exact din vremea Dalamatiei, de acum 500.000 de ani. Obiceiurile monogame ale lui Andon şi ale descendenţilor săi imediaţi fuseseră abandonate cu multă vreme înainte. Cu toate astea, nu prea erau motive de a se mândri cu viaţa de familie înainte de epoca nodiţilor şi a ultimilor adamiţi. Adam şi Eva au exercitat o influenţă durabilă asupra întregii omeniri. Pentru prima dată în istoria lumii, s-au putut observa bărbaţii şi femeile muncind cot la cot în Grădină. Idealul edenic de o familie întreagă de grădinari era o idee nouă pe Urantia.

^{(940.5) 84:7.9} Familia primitivă îngloba un grup legat prin muncă, incluzând sclavele, şi locuia toată într-o singură locuinţă. Căsătoria nu a fost întotdeauna identificată cu viaţa de familie, dar ele au fost întotdeauna strâns asociate. Femeia a dorit totdeauna o familie individuală şi a sfârşit prin a obţine câştig de cauză.

^{(940.6) 84:7.10} Dragostea faţă de progenitură este aproape universală şi reprezintă categoric o valoare de supravieţuire. Anticii au sacrificat întotdeauna interesele mamei pentru bunăstarea copilului. Încă şi astăzi, la eschimoşi, mamele îşi ling bebeluşii în loc de a-i spăla. Şi totuşi mamele primitive nu-şi hrăneau şi nu-şi îngrijeau copiii decât în timpul primei lor tinereţi; în felul animalelor, ele îi îndepărtau de îndată ce creşteau mari. Asocierile umane durabile şi continue n-au fost niciodată întemeiate numai pe afecţiunea biologică. Animalele îşi iubesc puii; oamenii (civilizaţi) îi iubesc şi pe copiii copiilor lor. Cu cât civilizaţia este mai avansată, cu atât mai mult părinţii se bucură de progresele şi de reuşita copiilor; şi astfel s-a născut realizarea nouă şi superioară a mândriei de nume.

^{(940.7) 84:7.11} La popoarele antice, marile familii nu au rezultat în mod necesar din afecţiune. Mulţi copii au fost doriţi din următoarele motive.

^{(940.8) 84:7.12} 1. Ei valorau mult ca lucrători.

^{(940.9) 84:7.13} 2. Erau o asigurare pentru bătrâneţe.

^{(940.10) 84:7.14} 3. Se puteau vinde fiicele.

^{(940.11) 84:7.15} 4. Mândria familială pretindea extinderea numelui.

^{(940.12) 84:7.16} 5. Fiii aduceau o pază şi o protecţie.

^{(940.13) 84:7.17} 6. Frica de fantome a produs spaima de singurătate.

^{(940.14) 84:7.18} 7. Anumite religii pretindeau nişte urmaşi.

^{(940.15) 84:7.19} Practicanţii cultului strămoşilor consideră absenţa fiilor ca o calamitate supremă în timp şi în eternitate. Ei doresc, înainte de toate, să aibă fii pentru a putea participa la slujbele ceremoniilor mortuare, pentru a oferi sacrificii care să permită fantomei să progreseze prin tărâmul spiritelor.

^{(941.1) 84:7.20} Printre sălbaticii antici, s-a început de foarte devreme să se disciplineze copiii, şi aceştia nu întârziau să realizeze că neascultarea însemna eşecul sau chiar moartea, întocmai ca şi pentru animale. Civilizaţia fereşte acum copiii de consecinţele naturale ale unei conduite nechibzuite şi care contribuie atât de mult la nesupunerea modernă.

^{(941.2) 84:7.21} Copiii eschimoşilor cresc bine cu foarte puţină disciplină şi corecţie, asta pur şi simplu pentru că sunt din fire nişte mici animale docile; copiii oamenilor roşii şi cei ai oamenilor galbeni sunt aproape la fel de facili. Dimpotrivă, la rasele care conţin o ereditate andită, copiii sunt mai puţin placizi; această tinereţe imaginativă şi aventuroasă are nevoie de mai multă educaţie şi disciplină. Problemele moderne de educaţie a copiilor sunt făcute din ce în ce mai dificile de către:

^{(941.3) 84:7.22} 1. Gradul important de amestecuri rasiale.

^{(941.4) 84:7.23} 2. Educaţia artificială şi superficială.

^{(941.5) 84:7.24} 3. Inaptitudinea copiilor de a se cultiva prin imitarea părinţilor lor, care sunt absenţi de pe scena familială o parte atât de mare a timpului.

^{(941.6) 84:7.25} Ideile străvechi despre disciplina de familie erau biologice şi proveneau din realizarea faptului că părinţii erau creatorii existenţei copilului. Idealurile mai evoluate ale vieţii de familie conduc la conceptul că aducerea unui copil pe lume, departe de a conferi anumite drepturi părinţilor, implică responsabilitatea supremă a existenţei umane.

^{(941.7) 84:7.26} Civilizaţia consideră că părinţii trebuie să îşi asume toate sarcinile, iar copilul are toate drepturile. Respectul copilului pentru părinţii săi nu provine din aceea că el cunoaşte obligaţia implicată în procrearea părintească, ci sporeşte natural ca urmare a îngrijirilor, a educaţiei şi a afecţiunii care îi sunt arătate cu dragoste pentru a-l ajuta să câştige bătălia vieţii. Adevăraţii părinţi se angajează cu continuitate într-o funcţie de servire pe care copilul prudent sfârşeşte prin a o recunoaşte şi prin a o aprecia.

^{(941.8) 84:7.27} În era industrială şi urbană contemporană, instituţia căsătoriei evoluează potrivit cu noile linii economice. Viaţa de familie a devenit tot mai costisitoare, şi copiii, care erau altădată un activ, au devenit un pasiv economic. Dar siguranţa civilizaţiei însăşi se bazează încă pe îngăduinţa crescândă a fiecărei generaţii de a investi mijloacele ei în bunăstarea generaţiei viitoare şi a celor următoare. Orice tentativă de a transfera responsabilitatea parentală Statului sau Bisericii se va dovedi fatală pentru bunăstarea şi pentru progresul civilizaţiei.

^{(941.9) 84:7.28} Căsătoria, cu copiii şi cu viaţa de familie care urmează, stimulează cele mai înalte potenţiale ale naturii omeneşti şi oferă totodată canalul ideal pentru exprimarea acestor atribute însufleţite ale personalităţii de muritor. Familia asigură reproducerea biologică a speciei umane. Căminul este cadrul social natural în care copiii, crescând, pot înţelege bine etica fraternităţii de sânge. Familia este unitatea fundamentală a fraternităţii în care copiii şi părinţii învaţă lecţiile răbdării, ale altruismului, ale toleranţei şi ale bunăvoinţei, care sunt atât de esenţiale pentru a realiza fraternitatea între toţi oamenii.

^{(941.10) 84:7.29} Societatea omenească va fi foarte mult ameliorată dacă rasele civilizate vor vrea să revină, într-un mod mai general, la practica consiliului de familie a andiţilor. Ei nu au menţinut forma patriarhală sau autocratică de guvernământ familial. Ei erau foarte fraterni şi cooperativi, discutând franc şi liber toate treburile lor familiale. Toate consiliile lor de familie erau marcate de o atmosferă ideal fraternă. Într-o familie ideală, afecţiunea filială şi dragostea părintească sunt amândouă mărite de devotamentul fratern.

^{(942.1) 84:7.30} Viaţa de familie este leagănul adevăratei moralităţi, strămoşul fidelităţii conştiente faţă de datorie. Asocierile forţate ale vieţii de familie stabilizează personalitatea şi stimulează creşterea ei prin obligaţia indispensabilă de a se adapta la alte personalităţi diverse. Dar şi mai mult: o familie veritabilă – o familie bună – revelează părinţilor procreatori atitudinea Creatorului faţă de copiii săi, pe când în acelaşi timp, aceşti veritabili părinţi descriu copiilor lor cea dintâi dintr-o lungă serie ascendentă de divulgări privind iubirea Părintelui Paradisiac pentru toţi copiii universului.

8. Pericolele autosatisfacerii

^{(942.2) 84:8.1} Marea ameninţare contra vieţii de familie este alarmantul flux al urmăririi satisfacerii de sine, mania modernă a plăcerilor. Altădată, raţiunea principală a căsătoriei era economică, iar atracţia sexuală, secundară. Căsătoria întemeiată pe conservarea de sine a condus la perpetuarea de sine şi a procurat în acelaşi timp una dintre formele cele mai dezirabile ale satisfacerii de sine. În societatea umană, ea este singura instituţie care înglobează cele trei mari raţiuni de a trăi.

^{(942.3) 84:8.2} La origine, proprietatea era instituţia fundamentală pentru autoîntreţinere, în vreme ce căsătoria funcţiona ca instituţie unică pentru autoperpetuare. Deşi satisfacţiile alimentare, jocurile şi umorul, precum şi raporturile sexuale periodice, erau mijloace de autosatisfacere, rămâne un fapt că evoluţia moravurilor n-a reuşit să clădească o instituţie distinctă pentru satisfacerea de sine. Din cauza acestui eşec în aplicarea unor tehnici specializate de distracţii agreabile, toate instituţiile omeneşti sunt complet impregnate de această căutare a plăcerii. Acumularea de bunuri devine un instrument pentru sporirea tuturor formelor de satisfacere de sine, în vreme ce căsătoria este văzută adesea ca fiind numai un mijloc de plăcere. Şi această desfrânare, această manie a plăcerii cultivată peste măsură, constituie cea mai mare ameninţare care a fost vreodată îndreptată contra instituţiei evolutive sociale a vieţii de familie, căminul.

^{(942.4) 84:8.3} Rasa violetă a introdus în experienţa omenirii o caracteristică nouă încă incomplet realizată – instinctul jocului dublat de un simţ al umorului. Acest instinct a existat, într-o anumită măsură, la sangici şi la andoniţi, dar filiaţia adamică a ridicat această înclinaţie primitivă la nivelul unui potenţial al plăcerii, formă nouă şi glorificată a satisfacerii de sine. În afară de potolirea foamei, tipul fundamental de autosatisfacere este satisfacerea sexuală; această formă de plăcere senzuală a fost considerabil sporită prin uniunea sangicilor şi a andiţilor.

^{(942.5) 84:8.4} Combinaţia de agitaţie, de curiozitate, de aventură şi de abandonare în plăcere caracteristică raselor posterioare andiţilor comportă un real pericol. Plăcerile fizice nu pot să satisfacă setea sufletului; urmărirea nesăbuită a plăcerii nu măreşte dragostea faţă de cămin şi de copii. Chiar şi epuizând resursele de artă, de culoare, de sunete, de ritm, de muzică, şi de podoabe, nu se poate întreţine în felul acesta speranţa de a înălţa sufletul sau de a hrăni spiritul. Vanitatea şi moda nu pot sluji nici la edificarea căminului, nici la cultivarea copiilor; orgoliul şi rivalitatea sunt neputincioase în reînsufleţirea calităţilor de supravieţuire ale generaţiilor succesive.

^{(942.6) 84:8.5} Toate fiinţele celeste care progresează se bucură de perioade de repaos şi de slujire a îndrumătorilor de retrospecţie. Toate eforturile de a se avea distracţii sănătoase şi de a practica jocuri care te dezvoltă sunt salubre; merită osteneala faptul de a se lăsa pradă unui somn de refacere, odihnei, recreaţiilor şi tuturor distracţiilor care împiedică monotonia ce face să se nască plictiseala. Întrecerile sportive, povestitul, şi chiar gustarea unei mâncări bune pot să servească drept forme de satisfacere de sine. (Când voi folosiţi sarea pentru a adăuga savoare alimentelor voastre, amintiţi-vă că, timp de aproape un milion de ani, oamenii nu au putut obţine sarea decât băgându-şi mâncarea în cenuşă.)

^{(943.1) 84:8.6} Fie ca oamenii să se bucure de viaţă; fie ca rasa umană să găsească plăcere într-o mie şi una de moduri; fie ca umanitatea evolutivă să exploreze toate formele legitime de satisfacere de sine, roadele lungii lupte biologice de înălţare. Omul a binemeritat unele dintre plăcerile şi bucuriile de azi. Dar uitaţi-vă la scopul destinului! Plăcerile sunt cu adevărat suicidale dacă ele ajung să distrugă proprietatea, care a devenit instituţia autoîntreţinerii; şi satisfacerea de sine ar costa într-adevăr un preţ fatal dacă ar provoca prăbuşirea căsătoriei, decadenţa vieţii de familie şi distrugerea căminului – dobândirea evolutivă supremă a oamenilor şi singura speranţă de supravieţuire a civilizaţiei.

^{(943.2) 84:8.7} [Prezentat de Şeful Serafimilor staţionaţi pe Urantia]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this: