Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 139 – Cei 12 apostoli. În acest capitol sunt prezentați cei 12 apostoli.

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-139-cei-doisprezece-apostol                                                                

Capitolul 139

Cei doisprezece apostoli

^{(1548.1) 139:0.1} FARMECUL şi corectitudinea vieţii pământeşti a lui Iisus comporta o elocventă mărturie: cu toate că nu a contenit în a spulbera speranţele apostolilor săi şi a le sfâşia ambiţiile lor de înălţare spirituală, el nu a fost abandonat decât de unul singur dintre ei.

^{(1548.2) 139:0.2} Apostolii au învăţat multe de la Iisus despre regatul din cer, iar Iisus a învăţat mult de la ei despre regatul oamenilor, despre natura omenească, aşa cum există ea pe Urantia şi pe celelalte lumi evolutive din timp şi spaţiu. Aceşti doisprezece bărbaţi reprezentau multe tipuri diferite de temperamente umane, iar învăţătura nu i-a făcut asemănători. Mulţi dintre aceşti pescari galileeni aveau o puternică ascendenţă de sânge gentil, ca urmare a convertirii forţate a populaţiei gentile din Galileea cu un secol mai înainte.

^{(1548.3) 139:0.3} Nu comiteţi greşeala de a-i considera pe apostoli ca fiind complet ignoranţi şi lipsiţi de învăţătură. Toţi, în afară de gemenii Alfeu, absolviseră şcolile sinagogilor, primind o instruire completă în Scripturile ebraice şi în domeniile de cunoaştere curente ale epocii. Şapte dintre ei erau absolvenţi ai şcolilor sinagogii din Capernaum, şi nu exista în toată Galileea o şcoală iudaică mai bună.

^{(1548.4) 139:0.4} Când arhivele voastre se referă la mesagerii împărăţiei ca fiind „ignoranţi şi analfabeţi”, intenţia autorilor lor era de a transmite ideea că era vorba de laici, neinstruiţi în ştiinţa rabinilor şi nepricepuţi în metodele de interpretare rabinică a Scripturilor. Lor le lipsea aşa-zisa înaltă educaţie. În timpurile moderne, ei ar fi fost consideraţi cu siguranţă needucaţi, iar în anumite cercuri sociale chiar inculţi. Un lucru este sigur: nu toţi trecuseră prin acelaşi program de studii rigid şi stereotip. Începând cu perioada adolescenţei, fiecare dintre ei trecuse prin experienţe diferite de ucenicie întru ale vieţii.

1. Andrei, primul ales

^{(1548.5) 139:1.1} Andrei, preşedintele corpului apostolic al regatului, s-a născut în Capernaum. El era cel mai vârstnic dintr-o familie de cinci – el însuşi, fratele său Simon şi trei surori. Tatăl său răposat fusese un asociat de-al lui Zebedeu într-o afacere de uscare a peştelui în Betsaida, portul de pescuit din Capernaum. Când Andrei a devenit apostol, el nu era căsătorit, ci locuia la fratele său căsătorit Simon Petru. Amândoi erau pescari şi asociaţi ai lui Iacob şi lui Ioan, fiii lui Zebedeu.

^{(1548.6) 139:1.2} În anul 26, când a fost ales ca apostol, Andrei avea 33 de ani, un an mai mult decât Iisus, şi era cel mai vârstnic dintre apostoli. El provenea dintr-o excelentă descendenţă, şi era cel mai capabil dintre cei doisprezece. Afară de darul vorbirii, el era egalul tovarăşilor lui în aproape toate aptitudinile imaginabile. Iisus nu i-a dat niciodată lui Andrei vreo poreclă, vreo denumire familiară. Tot aşa cum apostolii nu au întârziat să-l numească pe Iisus Maestru, ei l-au desemnat şi pe Andrei cu un nume care echivala cu acela de Conducător.

^{(1549.1) 139:1.3} Andrei era un bun organizator, dar un şi mai bun administrator. El făcea parte din cercul interior al celor patru apostoli, dar numirea sa, de către Iisus, ca şef al grupului apostolic făcuse prezenţa sa necesară alături de fraţii săi, pe când ceilalţi trei beneficiau de o comuniune foarte strânsă cu Maestrul. Andrei a rămas până la capăt al doilea din corpul apostolic.

^{(1549.2) 139:1.4} Cu toate că el nu a fost un bun predicator, Andrei realiza o muncă personală eficientă. El era misionarul pionier al regatului, în sensul că fiind primul apostol ales, el l-a adus numaidecât la Iisus pe fratele său Simon, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari predicatori ai împărăţiei. Andrei a fost principalul susţinător al politicii lui Iisus, utilizând programul de lucrare personală ca mijloc de educare a celor doisprezece ca mesageri ai împărăţiei.

^{(1549.3) 139:1.5} Fie că Iisus îi învăţa pe apostoli în particular, fie că predica mulţimilor, Andrei era în general la curent cu ceea ce se petrecea. El era un executant inteligent şi un administrator eficient. Lua decizii prompte cu privire la toate treburile aduse în atenţia sa, însă nu şi atunci când socotea că problema depăşea domeniul autorităţii sale, caz în care el o prezenta direct lui Iisus.

^{(1549.4) 139:1.6} Andrei şi Petru erau foarte diferiţi în caracter şi în temperament, dar trebuie să se înscrie în mod etern în creditul lor faptul că se înţelegeau extraordinar. Andrei nu a fost niciodată invidios pe talentul oratoric al lui Petru. Rareori se poate vedea un om mai vârstnic de tipul lui Andrei exercitând o influenţă atât de profundă asupra unui frate mai tânăr şi mai bine înzestrat. Andrei şi Petru nu păreau niciodată, câtuşi de puţin, invidioşi unul pe celălalt în ce priveşte talentele şi înfăptuirile lor. Târziu în seara zilei de Rusalii, când au fost adăugate la regat două mii de suflete în principal datorită predicii energice şi inspiratoare a lui Petru, Andrei i-a zis fratelui său: „Eu nu aş fi fost în stare de aşa ceva, dar sunt fericit de a avea un frate capabil să o fi făcut.” La care Petru a răspuns: „Dacă tu nu m-ai fi adus la Maestru, şi fără stăruinţa ta de a mă ţine pe lângă el, eu nu aş fi fost aici pentru a face acest lucru.” Andrei şi Petru erau excepţiile de la regulă. Ei demonstrau că până şi fraţii pot să trăiască paşnic şi să lucreze bine împreună.

^{(1549.5) 139:1.7} După Rusalii, Petru a fost cel sărbătorit, însă Andrei, fratele său mai mare, nu a fost niciodată afectat de faptul de a-şi petrece restul vieţii fiind prezentat ca „fratele lui Simon Petru”.

^{(1549.6) 139:1.8} Dintre toţi apostolii, Andrei era cel care judeca cel mai bine oamenii. El ştia despre conflictele care mocneau în inima lui Iuda Iscarioteanul, chiar înainte ca vreunul dintre ceilalţi să bănuiască că ceva nu era în regulă cu vistierul lor; dar el nu a împărtăşit nimănui temerile sale. Marele serviciu făcut de Andrei regatului a fost acela de a-l povăţui pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan cu privire la alegerea primilor misionari trimişi ca să proclame evanghelia, şi totodată de a da, acestor primi călăuzitori, sfaturi legate de organizarea treburilor administrative ale regatului. Andrei avea un mare dar pentru descoperirea resurselor ascunse şi a calităţilor latente ale tinerilor.

^{(1549.7) 139:1.9} Foarte curând după ascensiunea celestă a lui Iisus, Andrei a început să scrie o expunere personală a spuselor şi a faptelor Maestrului său dispărut. După moartea lui Andrei, s-au făcut şi alte copii ale acestei cronici private, care a circulat liber printre primii învăţători ai Bisericii creştine. Aceste note neformale ale lui Andrei au fost ulterior corectate, amendate, alterate, şi completate până când s-a alcătuit o povestire a vieţii pământeşti a Maestrului. Ultima dintre acest câteva copii alterate şi corectate a fost distrusă de incendiul din Alexandria, la o sută de ani după redactarea originalului de către primul ales dintre cei doisprezece apostoli.

^{(1550.1) 139:1.10} Andrei era un om cu viziune limpede, cu gândire şi decizie fermă. Marea forţă a caracterului său se afla în superba sa stabilitate. Handicapul temperamentului său era o lipsă de entuziasm; el a omis de mai multe ori să îi încurajeze pe tovarăşii săi folosind elogii judicioase. Această reticenţă de la a lăuda înfăptuirile meritorii ale prietenilor săi provenea din oroarea sa faţă de măguliri şi de ipocrizie. Andrei era un om integru, cu sânge rece, care izbutise sa ajungă la poziţia sa prin propriul său efort şi, într-o formă modestă, avusese succes.

^{(1550.2) 139:1.11} Fiecare dintre cei doisprezece apostoli îl iubea pe Iisus, dar rămâne adevărat că fiecare dintre ei era atras spre el de o trăsătură caracteristică a personalităţii Maestrului, trăsătură care exercita în mod individual asupra acestui apostol o atracţie specială. Andrei îl admira pe Iisus pentru constanta sa sinceritate, pentru demnitatea sa fără afectare. Oamenii care îl întâlniseră o dată pe Iisus simţeau nevoia de a-l face cunoscut şi prietenilor lor; ei doreau realmente ca toată lumea să-l cunoască.

^{(1550.3) 139:1.12} Când persecuţiile ulterioare i-au dispersat pe apostoli în afara Ierusalimului, Andrei a călătorit prin Armenia, prin Asia Minoră şi prin Macedonia. Şi, după ce a condus la regat mii de oameni, el a fost în cele din urmă arestat şi crucificat la Patras, în Acaya. Acest om voinic a îndurat două zile întregi pe cruce până să moară şi, în timpul acestor ceasuri tragice, el a continuat cu eficienţă să proclame vestea bună a salvării în împărăţia cerurilor.

2. Simon Petru

^{(1550.4) 139:2.1} Când Simon s-a alăturat apostolilor, el avea treizeci de ani. El era căsătorit, avea trei copii şi trăia în Betsaida, lângă Capernaum. Fratele său Andrei, precum şi mama soţiei sale, locuiau cu el. Petru şi Andrei erau amândoi parteneri de pescuit cu fiii lui Zebedeu.

^{(1550.5) 139:2.2} Maestrul îl cunoştea deja pe Simon de câtva timp până când Andrei să-l fi prezentat ca al doilea apostol. Când Iisus i-a dat lui Simon numele de Petru, el a făcut aceasta cu un surâs; acela trebuia să fie un fel de supranume. Simon era bine cunoscut de toţi prietenii săi ca un tovarăş bizar şi impulsiv. Este adevărat că, mai târziu, Iisus a acordat o importanţă nouă şi semnificativă acestui supranume dat prea uşor.

^{(1550.6) 139:2.3} Simon Petru era un impulsiv, un optimist. El crescuse permiţându-şi să manifeste liber puternice sentimente. El se punea constant în încurcături pentru că stăruia în a vorbi fără a reflecta. Acest soi de necugetare a adus de asemenea griji neîncetate tuturor prietenilor şi asociaţilor lui, şi a fost pricina a numeroase mustrări prieteneşti pe care le-a primit de la Maestrul lui. Singurul motiv pentru care cuvintele sale nechibzuite nu l-au vârât în dificultăţi mai mari a fost că el a învăţat de timpuriu să discute multe dintre planurile şi proiectele lui cu fratele său Andrei înainte de a se aventura să facă propuneri publice.

^{(1550.7) 139:2.4} Petru era un orator care vorbea liber, elocvent şi teatral. Prin natură, el era şi un instructor de oameni înzestrat cu inspiraţie, cu o gândire rapidă, dar fără raţionamente profunde. El punea multe întrebări, mai multe decât toţi apostolii la un loc şi, cu toate că aceste întrebări au fost în mare parte bune şi pertinente, multe erau nechibzuite şi prosteşti. Petru nu era un gânditor profund, dar îşi cunoştea destul de bine mintea. El era deci un om ce se hotăra repede şi acţiona brusc. Pe când ceilalţi discutau cuprinşi de uimire văzându-l pe Iisus pe mal, Petru a sărit în apă şi a înotat ca să-l întâmpine pe Maestru.

^{(1551.1) 139:2.5} Trăsătura pe care Petru o admira cel mai mult la caracterul lui Iisus era divina sa tandreţe. Petru nu a obosit niciodată să observe marea răbdare lui Iisus. El nu a uitat niciodată lecţia despre iertarea răufăcătorilor nu numai de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori. El a meditat îndelung la aceste impresii referitoare la caracterul indulgent al Maestrului în timpul zilelor sumbre şi mohorâte care au urmat renegarea necugetată şi involuntară din curtea marelui preot.

^{(1551.2) 139:2.6} Simon Petru se clătina într-un mod dureros; el trecea subit de la o extremă la cealaltă. La început el a refuzat să îl lase pe Iisus să-i spele picioarele după care, la auzul replicii Maestrului, el l-a rugat să îi spele tot corpul. La urma urmei, Iisus ştia că defectele lui Petru veneau dinspre cap, şi nu din inimă. Petru reprezenta una dintre combinaţiile cele mai inexplicabile de curaj şi de laşitate care s-au putut vedea vreodată pe pământ. Cea mai mare forţă a caracterului său era loialitatea, prietenia. Petru îl iubea realmente şi sincer pe Iisus şi cu toate acestea, în ciuda acestei sublime forţe de devotament, el era atât de instabil şi de inconstant, încât a lăsat-o pe o servitoare să îl aţâţe până la a-l face să îl renege pe Domnul şi Maestrul său. Petru putea să suporte persecuţia şi orice altă formă de atac direct, dar era descumpănit şi se prăbuşea înaintea ridicolului. El era un brav soldat când era atacat din faţă, dar un laş, care se muia de frică atunci când era surprins pe la spate.

^{(1551.3) 139:2.7} Petru a fost primul apostol al lui Iisus care s-a pornit ca să apere opera lui Filip la samariteni şi pe cea a lui Pavel la gentili. Cu toate acestea, mai târziu în Antiohia, el a dat înapoi atunci când a fost confruntat cu cei care căutau să îi convertească pe oameni la iudaism şi care îl ridiculizau; el s-a retras temporar dintre gentili, fără alt rezultat decât de a atrage asupra sa denunţarea îndrăzneaţă a lui Pavel.

^{(1551.4) 139:2.8} El a fost primul apostol care a recunoscut în întregime combinaţia de umanitate şi divinitate a lui Iisus, şi primul – după Iuda – care l-a renegat. Petru nu era chiar un visător, însă nu îi plăcea să coboare din norii extazului şi ai entuziasmului reveriilor lui teatrale pentru a se pomeni în simpla lume a realităţilor pământeşti.

^{(1551.5) 139:2.9} Urmându-l pe Iisus (şi la propriu şi la figurat), fie că era în capul procesiunii, fie că se târa la coadă – „urmând de departe.” Dar el era cel mai remarcabil predicator dintre cei doisprezece. El a contribuit mai mult ca oricare, cu excepţia lui Pavel, la stabilirea regatului şi la trimiterea mesajelor sale în cele patru colţuri ale pământului într-o singură generaţie.

^{(1551.6) 139:2.10} După ce s-a lepădat prosteşte de Maestru, el s-a regăsit şi, sub îndrumarea compătimitoare şi înţelegătoare a lui Andrei, el a fost primul care s-a reîntors la plasele sale de prins peşte, în vreme ce apostolii întârziau ca să vadă ceea ce avea să se întâmple după răstignire. Când el a fost pe deplin încredinţat că Iisus îl iertase şi că a fost reprimit în obştea Maestrului, flăcările regatului au ars atât de viu în sufletul său, încât el a devenit o mare lumină a salvării pentru mulţimile care rătăceau în întuneric.

^{(1551.7) 139:2.11} După ce a părăsit Ierusalimul, şi înainte ca Pavel să devină spiritul călăuzitor din Bisericile creştine ale gentililor, Petru a călătorit foarte mult, vizitând toate Bisericile de la Babilon până la Corint. El chiar a vizitat multe Biserici întemeiate de Pavel, cărora le-a şi venit în sprijin. Deşi Petru şi Pavel au fost foarte diferiţi ca temperament şi educaţie, şi chiar din punct de vedere teologic, ei au lucrat armonios împreună, în timpul ultimilor lor ani, la constituirea Bisericilor.

^{(1552.1) 139:2.12} Ceva din stilul şi învăţătura lui Petru se vădeşte în predicile parţial transcrise de Luca, precum şi în evanghelia lui Marcu. Stilul său viguros apărea mai bine în scrisoarea sa cunoscută sub titlul de Prima Epistolă a lui Petru; cel puţin aceasta era adevărată înainte de a fi modificată mai târziu de un discipol al lui Pavel.

^{(1552.2) 139:2.13} Dar Petru a persistat în greşeala lui de a vrea să îi convingă pe iudei că, la urma urmei, Iisus era realmente şi în mod veritabil Mesia cel iudeu. Chiar până în ziua morţii sale, Simon Petru a continuat să confunde în mintea sa cele trei concepte ale lui Iisus în calitate de Mesia iudeu, de Crist izbăvitorul lumii, şi de Fiu al Omului revelându-l pe Dumnezeu, Tatăl care iubeşte toată omenirea.

^{(1552.3) 139:2.14} Soţia lui Petru era o femeie foarte capabilă. Ani de-a rândul, ea a muncit cu folos ca membru al corpului evanghelic feminin, iar atunci când Petru a fost izgonit din Ierusalim, ea l-a însoţit în toate vizitele pe care le-a făcut pe la Biserici şi în toate călătoriile lui misionare. În ziua în care ilustrul ei soţ şi-a pierdut viaţa, ea a fost aruncată în ghearele animalelor sălbatice din arena Romei.

^{(1552.4) 139:2.15} Aşa că omul acesta, Petru, un intim de-al lui Iisus, un membru al cercului interior, a plecat din Ierusalim proclamând cu putere şi cu glorie buna veste a regatului, până ce plenitudinea slujirii sale a fost înfăptuită. El a considerat că i se făcea o mare onoare atunci când cei care au pus mâna pe el l-au informat că trebuia să moară întocmai cum murise Maestrul său – pe cruce. Aşa a fost răstignit Simon Petru la Roma.

3. Iacob Zebedeu

^{(1552.5) 139:3.1} Iacob, cel mai vârstnic dintre cei doi apostoli fii ai lui Zebedeu, pe care Iisus îl supranumea „fiul tunetului”, avea treizeci de ani când a devenit apostol. El era căsătorit, avea patru copii şi locuia aproape de părinţii săi într-o suburbie a Capernaumului, Betsaida. Era pescar şi îşi exercita meseria în tovărăşia fratelui său mai tânăr Ioan, precum şi în asociere cu Andrei şi cu Simon. Iacob şi fratele său Ioan aveau, asupra tuturor celorlalţi apostoli, avantajul de a-l cunoaşte pe Iisus de o vreme mai îndelungată decât ei.

^{(1552.6) 139:3.2} Acest apostol avea un temperament contradictoriu; el părea realmente că posedă două firi, ambele animate de puternice simţăminte. El era deosebit de vehement îndată ce se indigna la culme. Manifesta un temperament năvalnic atunci când era serios provocat. După ce furtuna trecea, el avea întotdeauna obiceiul de a justifica şi de a scuza comportamentul său, invocând faptul că aceasta era în întregime o manifestare a justei indignări. Cu excepţia acestor accese periodice de mânie, personalitatea lui Iacob semăna mult cu aceea a lui Andrei. El nu avea nici discreţia, nici perspicacitatea lui Andrei pentru a scruta natura umană, dar vorbea mult mai bine decât el în public. După Petru, şi poate că şi după Matei, Iacob era cel mai bun orator popular dintre cei doisprezece.

^{(1552.7) 139:3.3} Deşi Iacob nu a fost câtuşi de puţin ursuz, el putea fi liniştit şi taciturn într-o zi, apoi un foarte bun vorbitor şi povestitor în următoarea. El vorbea de obicei fără reţinere cu Iisus, dar, dintre cei doisprezece, el era omul tăcut, uneori vreme de mai multe zile în şir. Perioadele lui de tăcere inexplicabilă constituiau marea sa slăbiciune.

^{(1552.8) 139:3.4} Trăsătura cea mai distinsă a personalităţii lui Iacob era aptitudinea sa de a vedea toate aspectele unei probleme. El era acela dintre cei doisprezece care a fost cel mai aproape de a pricepe importanţa şi semnificaţia reale ale învăţăturii lui Iisus. La început şi lui i-a fost greu să înţeleagă ceea ce vroia să zică Maestrul, dar, înainte de sfârşitul formării lor, el dobândise un concept superior al mesajului lui Iisus. Iacob era capabil să înţeleagă un domeniu întins al firii omeneşti; el se înţelegea bine cu mlădiosul Andrei, cu impetuosul Petru şi cu puţin comunicativul său frate Ioan.

^{(1553.1) 139:3.5} Deşi Iacob şi Ioan au avut dificultăţile lor în încercarea de a lucra împreună, era încurajator să se observe cât de bine se potriveau. Ei nu au reuşit la fel de bine ca Andrei şi Petru, însă au făcut o treabă mult mai bună decât se poate spera de obicei de la doi fraţi, şi mai ales de la doi fraţi încăpăţânaţi şi hotărâţi. Oricât ar părea de ciudat, cei doi fii ai lui Zebedeu se suportau mult mai bine decât îi suportau ei pe străini; ei aveau o mare afecţiune unul pentru celălalt; fuseseră întotdeauna nişte fericiţi tovarăşi de joacă. Acest „fiu al tunetului” a fost cel ce a vrut să cheme focul din cer ca să-i nimicească pe samaritenii care şi-au îngăduit să arate lipsă de respect faţă de Maestrul lor. Moartea prematură a lui Iacob a modificat considerabil caracterul vehement al tânărului său frate Ioan.

^{(1553.2) 139:3.6} Trăsătura de caracter a lui Iisus pe care Iacob o admira cel mai mult era afecţiunea compătimitoare a Maestrului. Interesul înţelegător al lui Iisus pentru cei mici şi cei mari, pentru bogaţi şi săraci, exercita asupra lui o mare atracţie.

^{(1553.3) 139:3.7} Iacob Zebedeu era un gânditor şi un organizator bine echilibrat. Împreună cu Andrei, el era unul dintre membrii cei mai cumpătaţi ai grupului apostolic. Era energic, dar niciodată repezit. El forma o excelentă contragreutate pentru Petru.

^{(1553.4) 139:3.8} El era modest şi puţin emfatic, un servitor zilnic, un muncitor fără pretenţii, necăutând nici o recompensă specială atunci când a înţeles întrucâtva semnificaţia reală a regatului. Chiar şi în povestea despre mama lui Iacob şi Ioan, care a cerut ca fiilor ei să le fie acordate locurile de la stânga şi de la dreapta lui Iisus, nu trebuie uitat că mama lor a prezentat această cerere. Declarând că ei erau pregătiţi să accepte aceste responsabilităţi, trebuie să se recunoască că erau la curent cu primejdiile inerente pretinsei revolte a Maestrului contra puterii romane şi că erau totodată gata să plătească preţul acesta. Când Iisus i-a întrebat dacă erau pregătiţi să bea paharul, ei au răspuns afirmativ. În ceea ce îl priveşte pe Iacob, aceasta a fost literalmente adevărat – el a băut paharul împreună cu Maestrul, de vreme ce el a fost primul apostol care să sufere martiriul, căci Irod Agripa l-a făcut curând să piară de sabie. Iacob a fost deci primul dintre cei doisprezece care şi-a sacrificat viaţa pe noul front de bătălie al regatului. Irod Agripa s-a temut de Iacob mai mult decât de toţi ceilalţi apostoli. Într-adevăr, Iacob era adesea liniştit şi tăcut, dar era curajos şi hotărât atunci când convingerile sale erau aţâţate şi provocate.

^{(1553.5) 139:3.9} Iacob şi-a trăit din plin viaţa şi, când i-a venit sfârşitul, el s-a comportat cu atâta graţie şi forţă morală, încât chiar şi acuzatorul şi denunţătorul lui, martor la judecarea sa şi la executarea sa, a fost atât de emoţionat încât a fugit repede din faţa spectacolului morţii lui Iacob şi s-a dus ca să se alăture discipolilor lui Iisus.

4. Ioan Zebedeu

^{(1553.6) 139:4.1} Când Ioan a devenit apostol, el avea douăzeci şi patru de ani şi era cel mai tânăr dintre cei doisprezece. El era celibatar şi locuia cu părinţii săi în Besaida. Era pescar şi lucra cu fratele său Iacob în asociere cu Andrei şi Petru. Înainte şi după hirotonisirea sa ca apostol, Ioan a activat ca agent personal al lui Iisus în aceea că se ocupa de familia Maestrului, şi şi-a asumat această responsabilitate atâta timp cât a trăit Maria, mama lui Iisus.

^{(1553.7) 139:4.2} Dat fiind că Ioan era cel mai tânăr dintre cei doisprezece şi în contact atât de strâns cu Iisus în treburile de familie ale acestuia din urmă, el îi era foarte drag Maestrului, dar nu s-ar putea spune că el era într-adevăr „discipolul pe care îl iubea Iisus.” Cu greu se poate bănui o personalitate atât de mărinimoasă ca Iisus că ar fi în stare să dea dovadă de favoritism şi să iubească pe unul dintre apostoli mai mult decât pe ceilalţi. Faptul că Ioan era unul dintre cele trei ajutoare personale ale lui Iisus a dat mai multă verosimilitate acestei idei greşite, fără a mai socoti că Ioan, ca şi fratele său Iacob, îl cunoscuse pe Iisus de mai multă vreme decât ceilalţi apostoli.

^{(1554.1) 139:4.3} Petru, Iacob şi Ioan au fost trimişi ca ajutoare personale ale lui Iisus la scurtă vreme după ce au devenit apostolii săi. La puţin timp după ce cei doisprezece au fost aleşi, şi în momentul în care Iisus l-a numit pe Andrei conducătorul grupului, el a zis: „Acum, eu doresc ca tu să desemnezi doi sau trei dintre tovarăşii mei pentru a fi cu mine şi pentru a rămâne alături de mine, a mă consola şi a avea grijă de nevoile mele zilnice.” Andrei socotea că, pentru această misiune specială, cel mai bine era să aleagă trei apostoli în ordinea în care fuseseră admişi în grup. Lui însuşi i-ar fi plăcut să se ofere voluntar pentru acest serviciu binecuvântat, însă Maestrul îi dăduse deja misiunea de îndeplinit. Andrei a poruncit deci imediat ca Petru, Iacob şi Ioan să se dedice acestei funcţii.

^{(1554.2) 139:4.4} Ioan Zebedeu avea numeroase trăsături de caracter fermecătoare, dar o trăsătură mult mai puţin delicată era vanitatea sa excesivă, în general bine disimulată. Îndelungata sa asociere cu Iisus a provocat multe şi mari schimbări în caracterul său. Vanitatea sa a scăzut considerabil, dar atunci când a îmbătrânit şi a dat mai mult sau mai puţin în mintea copiilor, acest amor propriu a reapărut într-o anumită măsură. Astfel, în timp ce îl îndruma pe Natan în redactarea evangheliei care îi poartă acum numele, bătrânul apostol nu a ezitat să se desemneze pe sine, de mai multe ori, ca „discipolul pe care îl iubea Iisus”. Ioan a fost mai aproape decât orice alt muritor de a fi camaradul lui Iisus; dat fiind că el era reprezentantul său în atât de multe chestiuni, nu este de mirare că a ajuns să se considere drept „discipolul pe care îl iubea Iisus”, căci el ştia perfect că el era discipolul în care în care Iisus se încrezuse atât de adesea.

^{(1554.3) 139:4.5} Trăsătura de caracter cea mai însemnată era faptul că te puteai încrede în el. El era prompt şi curajos, fidel şi devotat. Cel mai mare defect al lui era vanitatea sa caracteristică. Din familia tatălui său şi din grupul apostolic, el era cel mai tânăr. Poate că fusese puţin răsfăţat, sau un pic prea menajat. Dar Ioan de la maturitate era un personaj foarte diferit de tânărul autoritar şi satisfăcut de sine care a intrat în şirul apostolilor lui Iisus la vârsta de douăzeci şi patru de ani.

^{(1554.4) 139:4.6} Trăsăturile de caracter ale lui Iisus pe care Ioan le aprecia cel mai mult erau dragostea şi dezinteresul lui. Aceste trăsături au făcut o asemenea impresie asupra lui, încât toată viaţa sa ulterioară a fost dominată de un sentiment de dragoste şi de devotament fratern. El a vorbit despre iubire şi a scris despre iubire. Acest „fiu al tunetului” a devenit „apostol al iubirii”. La Efes, când bătrânul episcop care devenise nu mai putea să stea în picioare la amvon şi să predice, el trebuia să fie purtat pe un scaun şi, când, la sfârşitul slujbei, i se cerea să spună câteva cuvinte pentru credincioşi, ani de zile el s-a mărginit la a repeta: „Copilaşii mei, iubiţi-vă unii pe alţii”

^{(1554.5) 139:4.7} Ioan era prea puţin vorbăreţ, afară de cazul în care îşi pierdea sângele rece. El gândea mult, însă vorbea puţin. Cu vârsta, firea lui a devenit mai controlată şi el s-a dominat mai bine, dar nu şi-a depăşit niciodată sila faţă de faptul de a vorbi; el nu a învins niciodată complet această reticenţă. În schimb, el era înzestrat cu o remarcabilă imaginaţie creatoare.

^{(1555.1) 139:4.8} Ioan mai avea o trăsătură de caracter pe care nu te-ai fi aşteptat să o găseşti la un asemenea tip de om liniştit şi introspectiv. El era întrucâtva sectar şi extrem de intolerant. Sub acest raport, el semăna mult cu Iacob – amândoi voiau să cadă foc din cer peste capetele samaritenilor lipsiţi de respect. Când Ioan dădea de străini care propovăduiau în numele lui Iisus, el le interzicea numaidecât acest lucru. Dar el nu era singurul dintre cei doisprezece care să fie pătruns de acest soi de suficienţă şi de această conştiinţă a superiorităţii.

^{(1555.2) 139:4.9} Viaţa lui Ioan a fost imens influenţată când l-a văzut pe Iisus umblând pe drumul său fără a avea un cămin, căci ştia cu câtă fidelitate luase Iisus măsuri pentru asigurarea bunăstării mamei şi a familiei sale. Ioan simpatiza profund cu Iisus şi pentru că Maestrul era neînţeles de către familia sa. Ioan îşi dădea seama că familia lui Iisus se îndepărta treptat de el. Toată această situaţie, precum şi faptul de a-l vedea pe Iisus subordonându-şi mereu şi cele mai mici dorinţe ale sale voii Tatălui său celest şi observându-i viaţa sa zilnică de încredere implicită, au produs asupra lui Ioan o impresie atât de profundă, încât aceasta a provocat schimbări însemnate şi permanente în caracterul său; aceste schimbări s-au manifestat în toată viaţa sa ulterioară.

^{(1555.3) 139:4.10} Ioan avea un curaj rece şi îndrăzneţ pe care puţini dintre ceilalţi apostoli îl aveau. El a fost singurul apostol care l-a urmat constant pe Iisus în noaptea arestării sale, şi care a îndrăznit să îl însoţească pe Iisus chiar până în ghearele morţii. El a fost prezent şi la îndemână până în ultimul ceas, executându-şi cu fidelitate misiunea privitoare la mama lui Iisus, şi a fost pregătit să primească ultimele instrucţiuni care i-ar putea fi date în timpul ultimelor momente ale existenţei muritoare a Maestrului. Un lucru rămâne sigur: Ioan era în întregime vrednic de încredere. El era în general aşezat la dreapta lui Iisus când cei doisprezece erau la masă. El a fost primul dintre cei doisprezece care a crezut realmente şi pe deplin în înviere, şi primul care l-a recunoscut pe Maestru când acesta venea către ei pe ţărmul mării după învierea sa.

^{(1555.4) 139:4.11} Acest fiu al lui Zebedeu a fost foarte strâns asociat cu Petru în primele activităţi ale mişcării creştine şi a devenit unul dintre principalii susţinători ai Bisericii din Ierusalim. El a fost principalul ajutor al lui Petru în ziua de Rusalii.

^{(1555.5) 139:4.12} La mai mulţi ani după martiriul lui Iacob, Ioan a luat în căsătorie pe văduva fratelui său. În ultimii douăzeci de ani din viaţa sa, el a fost îngrijit de una dintre nepoatele lui afectuoase.

^{(1555.6) 139:4.13} Ioan a fost întemniţat de mai multe ori şi izgonit pentru o perioadă de patru ani în Insula Patmos, până când în Roma puterea a fost preluată de un nou împărat. Dacă Ioan n-ar fi avut tact şi agerime, el ar fi fost fără îndoială omorât aşa cum a fost şi fratele său Iacob, care se exprima mai fără înconjur. Cu trecerea anilor, Ioan precum şi Iacob (fratele Domnului) au învăţat să practice o înţeleaptă împăcare atunci când se înfăţişau înaintea magistraţilor civili. Ei au descoperit „că un răspuns blând abate mânia.” Ei au învăţat, de asemenea, să prezinte Biserica ca pe o „fraternitate spirituală consacrată servirii sociale a omenirii,” mai degrabă decât ca „împărăţia cerurilor”. Ei au propovăduit servirea prin iubire mai degrabă decât prin puterea suverană – cu regat şi regi.

^{(1555.7) 139:4.14} În timpul exilului său temporar în Patmos, Ioan a scris Apocalipsa, pe care o aveţi actualmente sub o formă prescurtată şi deformată. Această carte de revelaţie conţine vestigiile unei mari revelaţii din care multe părţi au fost pierdute, iar altele suprimate după redactarea lor de către Ioan. Ea nu este păstrată decât sub formă fragmentară şi alterată.

^{(1555.8) 139:4.15} Ioan a călătorit mult, a lucrat neîncetat şi s-a instalat la Efes după ce a devenit episcop al Bisericii Asiei. În timp ce era în Efes, la vârsta de 99 de ani, el l-a îndrumat pe colaboratorul său Natan în redactarea a ceea ce se numeşte „Evanghelia după Ioan”. El a devenit în cele din urmă cel mai remarcabil teolog dintre toţi apostolii. Ioan Zebedeu a murit de moarte bună în Efes în anul 103, la vârsta de o sută unu ani.

5. Filip Curiosul

^{(1556.1) 139:5.1} Filip a fost al cincilea apostol ales, şi a fost chemat în timp ce Iisus şi primii patru apostoli îşi urmau drumul dintre locul de întâlnire unde Ioan boteza pe Iordan şi Canna din Galileea. Trăind în Betsaida, Filip auzise vorbindu-se de Iisus de mai multă vreme, dar nu îi venise în minte ideea că Iisus era realmente un mare om înainte de ziua în care, în valea Iordanului, el i-a zis: „Urmează-mă”. Filip era, de asemenea, întrucâtva influenţat de faptul că Andrei, Petru, Iacob şi Ioan îl acceptaseră pe Iisus în calitate de Eliberator.

^{(1556.2) 139:5.2} Filip avea douăzeci şi şapte de ani când li s-a alăturat apostolilor; el se căsătorise recent, dar încă nu avea copii. Porecla pe care i-au dat-o apostolii însemna „curiozitate”. Filip voia întotdeauna să i se arate. El nu părea niciodată că ar vedea foarte departe în nici o propunere. El nu era în mod necesar obtuz, dar era lipsit de imaginaţie. Această lipsă de imaginaţie era o mare slăbiciune a caracterului său. El era o persoană comună şi concretă.

^{(1556.3) 139:5.3} Când apostolii au fost organizaţi pentru misiunea lor, Filip a fost numit administrator; el avea îndatorirea de a vedea să fie, tot timpul, provizie de alimente. El a fost un bun administrator. Cea mai puternică caracteristică a sa era spiritul lui sârguincios şi metodic; el era atât matematic, cât şi sistematic.

^{(1556.4) 139:5.4} Filip era al doilea dintr-o familie de şapte copii, trei băieţi şi şapte fete. După înviere, el a i-a adus pe toţi membrii familiei în împărăţia cerurilor botezându-i. Membrii familiei lui Filip erau pescari. Tatăl său era un om foarte capabil, un gânditor profund, dar mama sa venea dintr-o familie mediocră. Filip nu era un om capabil să înfăptuiască lucruri mari, dar putea să facă lucruri mici cu măreţie, să le facă bine şi într-un mod agreabil. În afară de câteva rare momente de pe parcursul celor patru ani trăiţi cu Iisus, el a avut la îndemână destulă hrană pentru a face faţă nevoilor tuturor. El a fost rareori luat pe nepregătite chiar şi de numeroasele cerinţe de urgenţă ce rezultau din viaţa pe care o duceau. Serviciul de administrare al familiei apostolice a fost gerat cu inteligenţă şi eficienţă.

^{(1556.5) 139:5.5} Punctul forte al lui Filip era caracterul său metodic demn de încredere. Punctul slab al formaţiei sale era lipsa sa totală de imaginaţie, absenţa aptitudinii de a aduna doi cu doi pentru a obţine patru. El era matematic în plan abstract, dar neconstructiv în imaginaţia sa. Lui îi lipseau aproape totalmente anumite tipuri de imaginaţie. El era omul de rând tipic şi obişnuit. Mulţimile care veneau să îl asculte pe Iisus predicând şi propovăduind cuprindeau un mare număr de bărbaţi şi de femei de acest ordin, care încercau o mare mângâiere să-l vadă pe unul dintre semenii lor înălţat la un post de onoare în consiliile Maestrului; ei erau încurajaţi de faptul că unul de-al lor ocupa deja o situaţie importantă în treburile regatului. Cât despre Iisus, ascultând cu răbdare întrebările prosteşti ale lui Filip şi dându-şi atât de adesea consimţământul la rugăminţile intendentului său care îi cerea să „i se arate”, el a învăţat mult despre funcţionarea unui anumit tip de minte umană.

^{(1556.6) 139:5.6} Principala calitate a lui Iisus, pe care Filip o admira constant, era neostenita generozitate a Maestrului. Niciodată Filip nu a putut găsi în Iisus nimic mărunt, zgârcit sau meschin; el adora această dăruire neostenită şi mereu activă.

^{(1557.1) 139:5.7} Personalitatea lui Filip nu producea mare impresie. El era adesea numit „Filip din Betsaida, oraşul în care locuiesc Andrei şi Petru.” Era practic lipsit de discernământ în viziunea sa asupra lucrurilor; el era incapabil să priceapă posibilităţile spectaculare ale unei situaţii date. El nu era pesimist, ci de-a dreptul prozaic. Ducea deopotrivă o mare lipsă de clarviziune spirituală. El nu ezita să îl întrerupă pe Iisus în toiul vreunuia dintre cele mai profunde discursuri, pentru a pune o întrebare aparent stupidă. Însă Iisus nu l-a dojenit niciodată pentru asemenea nechibzuinţă; el avea răbdare şi lua în considerare inaptitudinea lui de a pricepe înţelesurile adânci ale învăţăturii. Iisus ştia bine că, dacă i-ar reproşa o singură dată lui Filip faptul de a pune aceste întrebări agasante, nu numai că ar fi rănit acest suflet cinstit, dar dojana lui l-ar fi jignit atât de tare pe Filip, încât acesta nu s-ar mai fi simţit niciodată liber să pună întrebări. Iisus ştia că, pe lumile spaţiale ale universului său, existau nenumărate miliarde de astfel de muritori având o asemenea încetineală în gândire; el voia să îi încurajeze pe toţi să se întoarcă către el şi să se simtă întotdeauna liberi să îi prezinte întrebările şi problemele lor. La urma urmei, întrebările prosteşti ale lui Filip îl interesau pe Iisus mai mult decât predica pe care o putea ţine. Iisus se interesa în cel mai înalt grad de oameni, de tot soiul de oameni.

^{(1557.2) 139:5.8} Intendentul apostolic nu era un bun orator, dar în lucrul personal era mai persuasiv şi obţinea rezultate foarte bune. El nu se descuraja cu uşurinţă. El muncea cu sârg şi cu mare tenacitate în tot ceea ce întreprindea. El avea darul mare şi rar de a şti să zică: „Veniţi”. Când Nataniel, primul lui convertit, a vrut să discute despre meritele şi greşelile lui Iisus din Nazaret, răspunsul eficient al lui Filip a fost: „Veniţi şi vedeţi.” El nu era un predicator dogmatic care să-şi îndemne ascultătorii cu „mergeţi” – faceţi aceasta şi cealaltă. El făcea faţă tuturor situaţiilor pe măsură ce se prezentau în lucrarea sa zicând: „Veniţi – veniţi cu mine, eu vă voi arăta calea.” Aceasta este întotdeauna tehnica cea mai eficientă în toate formele şi fazele învăţăturii. Chiar şi părinţii pot învăţa de la Filip cea mai bună modalitate de a nu spune copiilor lor: „duceţi-vă de faceţi aceasta şi apoi duceţi-vă de faceţi cealaltă.” Ci mai degrabă: „Veniţi cu noi, noi o să vă arătăm cel mai bun drum de urmat şi vom merge cu voi”.

^{(1557.3) 139:5.9} Inaptitudinea lui Filip de a se adapta unei noi situaţii reiese bine din anecdota despre grecii care au venit la el, în Ierusalim, zicându-i: „Domnule, dorim să îl vedem pe Iisus.” Oricărui iudeu care ar fi pus această întrebare, Filip i-ar fi răspuns: „Vino”. Dar aceşti oameni erau străini, iar Filip nu îşi amintea nici o instrucţiune de la superiorii lui în această privinţă; singurul lucru care i-a venit în minte a fost să se consulte cu şeful său Andrei, după care amândoi i-au însoţit pe grecii interesaţi la Iisus. Tot aşa, când el s-a dus în Samaria ca să predice şi să-i boteze pe credincioşi, după cum îl însărcinase Maestrul său, el s-a abţinut de la a-şi pune mâinile pe convertiţii săi ca semn ca ei primiseră Spiritul Adevărului. Acest gest a fost efectuat de Petru şi de Ioan, care au venit curând din Ierusalim pentru a observa activitatea sa în numele Bisericii mamă.

^{(1557.4) 139:5.10} Filip şi-a continuat lucrarea pe parcursul ceasurilor grele ale morţii Maestrului, a participat la reorganizarea celor doisprezece şi a fost primul care a plecat ca să câştige de partea regatului sufletele din afara comunităţii imediate a iudeilor. El a reuşit foarte bine în munca sa pe lângă samariteni şi în toate lucrările lui ulterioare în favoarea evangheliei.

^{(1557.5) 139:5.11} Soţia lui Filip, care era un membru eficient al corpului evanghelic feminin, s-a asociat activ cu soţul ei în munca sa după ce ei au fugit de persecuţiile din Ierusalim. Ea era neînfricată. A stat la piciorul crucii lui Filip şi l-a încurajat să proclame vestea cea bună chiar şi ucigaşilor săi. Când forţele lui Filip au slăbit, ea a început să relateze povestea salvării prin credinţa în Iisus, şi nu a fost redusă la tăcere decât în momentul în care iudeii furioşi s-au năpustit asupra ei şi au lovit-o cu pietre până au omorât-o. Fiica lor mai mare le-a a continuat opera lor şi a devenit, mai târziu, faimoasa profetă din Hierapolis.

^{(1558.1) 139:5.12} Filip, cândva intendent al celor doisprezece, era un om puternic în regat, câştigând suflete pe oriunde trecea. El a fost în cele din urmă răstignit pentru credinţa sa şi a fost îngropat la Hierapolis.

6. Cinstitul Nataniel

^{(1558.2) 139:6.1} Nataniel, al şaselea şi cel din urmă apostol ales personal de Maestru, a fost adus la Iisus de prietenul său Filip. El fusese asociatul lui Filip în mai multe întreprinderi negustoreşti, şi mergea cu el ca să-l vadă pe Ioan Botezătorul în momentul când l-au întâlnit pe Iisus.

^{(1558.3) 139:6.2} Când Nataniel s-a alăturat apostolilor, el avea douăzeci şi cinci de ani şi era cel mai tânăr din grup după Ioan. Nataniel era ultimul dintr-o familie de şapte copii; el era celibatar şi singurul sprijin al părinţilor bătrâni şi infirmi, cu care locuiau în Cana. Fraţii şi surorile lui erau cu toţii căsătoriţi sau decedaţi, şi nici unul dintre ei nu locuia acolo. Nataniel şi Iuda Iscarioteanul erau cei doi bărbaţi cei mai instruiţi dintre cei doisprezece. Nataniel se gândise să se facă negustor.

^{(1558.4) 139:6.3} Iisus nu a dat el însuşi un supranume lui Nataniel, dar cei doisprezece nu au întârziat a vorbi de el în termeni care semnificau cinste, sinceritate. El era „fără artificiu” şi aceasta era principala lui virtute; el era deopotrivă de cinstit şi de sincer; punctul slab al caracterului lui era orgoliul lui; el era foarte mândru de familia lui, de oraşul lui, de reputaţia lui şi de naţiunea lui, ceea ce este lăudabil, atâta timp cât prin aceasta lucrurile nu ajung prea departe. Însă, cu propriile lui prejudecăţi, Nataniel avea o predilecţie de a cădea în extreme. Avea tendinţa de a-şi forma prejudecăţi asupra oamenilor potrivit opiniilor lui personale. Chiar şi înainte de a-l întâlni pe Iisus, lui nu i-a trebuit mult ca să pună întrebarea: „Oare poate să iasă ceva bun din Nazaret?” Însă Nataniel, deşi avea amor propriu, nu era încăpăţânat. De îndată ce a privit chipul lui Iisus, el şi-a schimbat părerea.

^{(1558.5) 139:6.4} În multe privinţe, Nataniel era geniul original al celor doisprezece. El era filozoful şi visătorul apostolic, dar un visător de un soi foarte practic. El alterna între momente de profundă filozofie şi perioade de umor rar şi nostim. Când se afla într-o dispoziţie potrivită, el era probabil cel mai bun povestitor dintre cei doisprezece. Lui Iisus îi plăcea mult să audă discursul lui Nataniel atât despre lucruri grave, cât şi despre lucruri frivole. Nataniel l-a considerat puţin câte puţin pe Iisus şi regatul cu mai multă seriozitate, dar pe el însuşi el nu s-a luat niciodată în serios.

^{(1558.6) 139:6.5} Toţi apostolii îl iubeau şi îl respectau pe Nataniel, iar el se înţelegea magnific cu toţi, mai puţin cu Iuda Iscarioteanul. Iuda socotea că Nataniel nu-şi lua îndeajuns apostolatul în serios, iar odată a avut îndrăzneala de a pleca să-l caute pe Iisus în taină şi de a se plânge împotriva lui. Iisus i-a zis: „Iuda, vezi bine ceea ce faci, nu-ţi supraestima sarcina. Cine dintre noi este în măsură să-l judece pe fratele său? Voia Tatălui nu este ca copiii săi să împărtăşească doar lucrurile serioase ale vieţii. Îngăduie-mi să repet că eu am venit pentru ca fraţii mei întru carne să aibă şi mai din abundenţă, bucurie, fericire şi o viaţă mai înfloritoare. Du-te, dară, Iuda şi fă bine ceea ce ţi-a fost încredinţat, dar lasă-l pe fratele tău Nataniel să dea seama el însuşi lui Dumnezeu.” Amintirea acestei experienţe, precum şi a multor altele de genul acesta, a vieţuit mult timp în inima lui Iuda Iscarioteanul, făuritoarea propriilor ei amăgiri.

^{(1559.1) 139:6.6} De multe ori, pe când Iisus era plecat pe munte cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, şi când situaţia devenea încordată şi încâlcită între apostoli, şi pe când Andrei însuşi se îndoia de ceea ce trebuia să le zică fraţilor lui dezolaţi, Nataniel destindea atmosfera prin puţină filozofie sau printr-o vorbă de umor; şi prin buna sa dispoziţie, de asemenea.

^{(1559.2) 139:6.7} Nataniel avea sarcina de a avea grijă de familiile celor doisprezece. El era adesea absent de la consiliile apostolice, căci, atunci când afla că boala sau vreun eveniment ieşit din comun i se întâmplase vreuneia dintre persoanele aflate în grija sa, el nu mai pierdea timpul şi se ducea la căminul respectiv. Cei doisprezece trăiau în siguranţă, ştiind că bunăstarea familiilor lor era pe mâini bune, mulţumită lui Nataniel.

^{(1559.3) 139:6.8} Nataniel îl stima adesea pe Iisus pentru toleranţa sa. El nu se sătura niciodată să observe lărgimea orizontului minţii Fiului Omului precum şi generoasa lui compasiune.

^{(1559.4) 139:6.9} Tatăl lui Nataniel (Bartolomeu) a murit la scurtă vreme după Rusalii. După aceea, apostolul s-a dus în Mesopotamia şi în India pentru a proclama vestea bună a regatului şi pentru a-i boteza pe credincioşi. Fraţii săi nu au ştiut niciodată ceea ce s-a ales de filozoful, poetul şi umoristul lor de odinioară. Dar el a fost un mare om în regat şi a contribuit mult la răspândirea învăţăturii Maestrului său, chiar dacă el nu a participat la organizarea ulterioară a Bisericii creştine. Nataniel a murit în India.

7. Matei Levi

^{(1559.5) 139:7.1} Matei, al şaptelea apostol, a fost ales de Andrei. Matei aparţinea unei familii de perceptori, sau publicani; el însuşi era vameş în Capernaum, unde şi locuia. Avea treizeci şi unu de ani, era căsătorit şi avea patru copii. Poseda o mică avere şi era singurul membru din corpul apostolic care dispunea de unele resurse. El era un om de afaceri capabil, adaptându-se bine tuturor mediilor sociale, şi fiind înzestrat cu abilitatea de a-şi face prieteni şi de a se înţelege bine cu tot felul de persoane.

^{(1559.6) 139:7.2} Andrei l-a numit pe Matei agentul financiar al apostolilor. El era într-un fel gerantul şi reprezentantul public al organizaţiei apostolice. Era un bun judecător al naturii umane şi un propagandist eficient. Este dificil să îţi faci o idee despre personalitatea lui, însă el era un discipol foarte sincer. El a crezut din ce în ce mai mult în misiunea lui Iisus şi în certitudinea regatului. Iisus nu i-a dat niciodată vreun supranume lui Levi, dar apostolii îl numeau de comun acord „strângătorul de bani”.

^{(1559.7) 139:7.3} Punctul forte al lui Levi era devotamentul său din toată inima pentru cauza lor. Faptul că el, un publican, fusese ales de Iisus şi de apostolii săi a stârnit o recunoştinţă debordantă în fostul vameş. Le-a trebuit totuşi o vreme restului de apostoli, mai ales lui Simon Zelotul şi lui Iuda Iscarioteanul, pentru a admite prezenţa unui publican printre ei. Slăbiciunea lui Matei era concepţia sa materialistă şi lipsită de perspectivă asupra vieţii, dar pe măsură ce lunile se scurgeau, el făcea mari progrese în acest domeniu. Bineînţeles, el era nevoit să lipsească de la multe dintre şedinţele de instruire cele mai preţioase de vreme ce avea sarcina de a menţine visteria aprovizionată.

^{(1559.8) 139:7.4} Predispoziţia la iertare a Maestrului era ceea ce aprecia Matei cel mai mult. Matei nu contenea să repete că doar credinţa este necesară în efortul de a-l găsi pe Dumnezeu. Lui îi plăcea întotdeauna să vorbească despre regat ca de „această afacere de a-l găsi pe Dumnezeu”.

^{(1560.1) 139:7.5} Cu toate că Matei a fost un om care avea un trecut de publican, el s-a achitat admirabil de sarcina sa şi, cu trecerea timpului, tovarăşii lui s-au fălit cu isprăvile sale de publican. El a fost unul dintre apostolii care au luat note ample pe marginea învăţăturii lui Iisus. Aceste note au servit mai târziu ca bază a povestirii lui Isador a cuvintelor şi faptelor lui Iisus, ulterior cunoscută sub numele de Evanghelia după Matei.

^{(1560.2) 139:7.6} Marea şi folositoarea viaţă a lui Matei, omul de afaceri şi vameşul din Capernaum, a fost un mijloc de a-i face pe mii şi mii de alţi oameni de afaceri, de funcţionari şi de politicieni, în cursul perioadelor subsecvente, să audă vocea îmbietoare a Maestrului care zicea: „Urmaţi-mă”. Matei era realmente un politician abil, dar era extrem de fidel faţă de Iisus şi suprem devotat sarcinii de a vedea ca mesagerii împărăţiei ce vine să dispună de resurse financiare adecvate.

^{(1560.3) 139:7.7} Prezenţa lui Matei printre cei doisprezece a fost mijlocul de a păstra porţile regatului larg deschise pentru o mulţime de suflete descurajate şi dezmoştenite care se consideraseră de multă vreme ca fiind excluse de la consolarea religioasă. Bărbaţi şi femei respinşi şi disperaţi se îngrămădeau pentru a-l auzi pe Iisus, care nu alunga niciodată pe nimeni.

^{(1560.4) 139:7.8} Matei primea daruri liber oferite de către discipolii credincioşi şi de auditorii direcţi ai învăţăturii Maestrului, dar el nu a solicitat niciodată pe faţă contribuţia mulţimilor. El şi-a îndeplinit toată munca financiară într-o manieră liniştită şi personală, şi a procurat cea mai mare parte a banilor de la clasa relativ înstărită a credincioşilor angajaţi. El a consacrat practic întregul modestei sale averi lucrării Maestrului şi a apostolilor săi, dar ei n-au cunoscut niciodată generozitatea lui, în afară de Iisus care ştia despre toate astea. Matei ezita să contribuie pe faţă la fondurile apostolice, de teamă că Iisus şi colaboratorii săi ar putea să considere banii săi ca fiind murdari; în consecinţă, el a făcut multe daruri în numele altor credincioşi. În cursul primelor luni, în timp ce Matei îşi dădea seama că prezenţa sa printre apostoli era mai mult sau mai puţin o încercare, el a fost foarte tentat să le facă cunoscut faptul că pâinea lor zilnică era foarte adesea cumpărată din propriile lui venituri. Dar el nu a cedat acestei ispite. Când dovada dispreţului faţă de publican a devenit evidentă, Levi ardea de nerăbdare să le dezvăluie generozitatea sa, însă el a reuşit întotdeauna să păstreze tăcerea.

^{(1560.5) 139:7.9} Când fondurile pe vreo săptămână erau insuficiente pentru bugetul prevăzut, Levi recursese adesea la resursele sale personale pentru sume importante. Uneori, de asemenea, când el avea un mare interes pentru învăţăturile lui Iisus, el prefera să rămână acolo şi să-şi asculte lecţiile, chiar ştiind că trebuia să i se compenseze personal fondurile necesare pe care nu se apucase să le solicite. Dar Levi dorea tot atât de mult ca Iisus să ştie că o bună parte din bani proveneau din propriul său buzunar! Îi venea greu să priceapă că Maestrul era la curent cu totul. Apostolii au murit cu toţii fără a şti că Matei fusese binefăcătorul lor într-o asemenea măsură că, atunci când a plecat să proclame evanghelia împărăţiei după începerea persecuţiilor, el era practic lipsit de orice resurse.

^{(1560.6) 139:7.10} Când persecuţiile i-au făcut pe credincioşi să părăsească Ierusalimul, Matei s-a îndreptat spre nord, predicând evanghelia împărăţiei şi botezându-i pe credincioşi. Aceşti vechi asociaţi apostolici au pierdut contactul cu el, dar el a continuat să predice şi să boteze în Siria, în Capadocia, în Galatia, în Bitynia şi în Tracia. În Tracia şi în Lisimahia anumiţi iudei necredincioşi au conspirat împreună cu soldaţii romani pentru a-l trimite la moarte. Acest publican regenerat a murit triumfând în credinţa unei salvări pe care o dobândise cu atâta certitudine din învăţăturile Maestrului în cursul recentei sale şederi pe pământ.

8. Toma Didimus

^{(1561.1) 139:8.1} Toma era al optulea apostol şi a fost ales de Filip. Mai târziu, el a fost numit „Toma necredinciosul”, dar tovarăşii săi apostoli l-ar fi considerat cu greu un necredincios înrăit. Este adevărat că avea o minte de tip logic şi sceptic, dar avea o formă de loialitate curajoasă care interzicea celor ce îl cunoşteau intim să-l privească ca pe un sceptic lipsit de interes.

^{(1561.2) 139:8.2} Când Toma s-a alăturat apostolilor, el avea 29 de ani, era căsătorit şi avea patru copii. El fusese cândva tâmplar şi zidar, dar mai recent el devenise pescar. El îşi avea domiciliul în Tariheea, localitate situată pe malul vestic al Iordanului la vărsarea sa în Marea Galileii, şi era considerat ca fiind primul cetăţean al acestui sătuc. El nu era foarte instruit, dar avea o minte pătrunzătoare şi care raţiona bine. Era fiul unor părinţi excelenţi care trăiau în Tiberiada. Printre cei doisprezece, Toma era singurul care avea o minte cu adevărat analitică; el era adevăratul om de ştiinţă al grupului apostolic.

^{(1561.3) 139:8.3} Începutul vieţii de familie a lui Toma nu fusese tocmai fericit; părinţii lui nu erau pe de-a-ntregul fericiţi în viaţa lor conjugală, şi lucrul acesta a avut repercusiuni în viaţa de adult a lui Toma. El a crescut cu un temperament dezagreabil şi certăreţ. Chiar şi soţia sa a fost fericită să-l vadă alăturându-se apostolilor; ea a fost uşurată la gândul că pesimistul ei soţ va fi, mai tot timpul său, departe de cămin. Toma avea totodată o înclinaţie către suspiciune, lucru care făcea dificilă înţelegerea paşnică cu el. Petru a fost mai întâi foarte supărat pe Toma şi i s-a plâns fratelui său Andrei de faptul că Toma era „meschin, urât şi întotdeauna bănuitor.” Dar cu cât tovarăşii lui l-au cunoscut mai mult pe Toma, cu atât l-au iubi mai mult. Ei au descoperit că el era magnific în cinstea sa şi neclintit în loialitatea sa. El era perfect sincer şi indubitabil veridic, dar el avea o tendinţă înnăscută de a descoperi defecte. El crescuse devenind realmente pesimist. Mintea sa analitică era chinuită de suspiciune. El îşi pierdea rapid credinţa în semenii săi când s-a asociat celor doisprezece şi a intrat astfel în contact cu nobilul caracter al lui Iisus. Această asociere cu Maestrul a început imediat să transforme caracterul lui Toma şi să efectueze mari schimbări în reacţiile sale mentale faţă de semenii săi.

^{(1561.4) 139:8.4} Marea forţă a lui Toma era superba lui minte analitică asociată unui curaj nedezminţit – odată ce a luat o hotărâre. Marea sa slăbiciune era îndoiala sa bănuitoare, pe care nu a învins-o niciodată pe durata încarnării sale.

^{(1561.5) 139:8.5} În organizarea celor doisprezece, Toma avea sarcina de a stabili şi de a trasa şi aranja itinerarul, iar el dirija foarte bine munca şi deplasările corpului apostolic. El era un bun executant, un excelent om de afaceri, dar era handicapat de mulţimea toanelor sale; el nu era acelaşi om de la o zi la alta. Avea o predispoziţie către meditaţii sumbre şi melancolice înainte de a se alătura apostolilor, dar contactul său cu ei şi cu Iisus l-au vindecat, într-o mare măsură de această introspecţie morbidă.

^{(1561.6) 139:8.6} Iisus se bucura mult de tovărăşia lui Toma, şi a avut numeroase şi lungi conversaţii personale cu el. Prezenţa lui Toma, printre apostoli, era o mare îmbărbătare pentru toţi scepticii oneşti; ea a încurajat multe persoane cu mintea zbuciumată să intre în regat, chiar dacă ele nu puteau înţelege în întregime toate aspectele spirituale şi filozofice ale învăţăturilor lui Iisus. Admiterea lui Toma printre cei doisprezece era o proclamare permanentă a faptului că Iisus îi iubea chiar şi pe cei care se îndoiau sincer.

^{(1562.1) 139:8.7} Ceilalţi apostoli îl respectau pe Iisus datorită vreunei trăsături speciale şi remarcabile a personalităţii sale atât de bogate, dar Toma îl stima pe Maestrul său pentru caracterul său superb echilibrat. Toma admira şi onora pe cel care era îndurător cu atâta dragoste, şi totuşi just şi echitabil cu atâta inflexibilitate; care era atât de ferm, dar niciodată îndârjit; atât de calm, dar niciodată indiferent; atât de săritor şi de compătimitor, fără a se băga în toate sau a face pe dictatorul; atât de tare, dar în acelaşi timp atât de blând; atât de pozitiv, dar niciodată brutal sau nepoliticos; atât de tandru, dar fără a şovăi; atât de pur şi de inocent, dar în acelaşi timp atât de viril, de dinamic şi de energic; atât de veritabil curajos, dar niciodată temerar sau imprudent; atât de iubitor de natură, dar atât de dezbărat de orice tendinţă de a o venera; atât de plin de umor şi de jucăuş, dar lipsit de uşurătate şi de frivolitate. Această incomparabilă armonie a personalităţii este ceea ce îl fermeca în mod deosebit pe Toma. Printre cei doisprezece, probabil că el era acela care, din punct de vedere intelectual, îl înţelegea cel mai bine pe Iisus şi îi aprecia cel mai bine personalitatea.

^{(1562.2) 139:8.8} În consiliile celor doisprezece, Toma era întotdeauna prudent şi recomanda politica de „securitate mai întâi”. Însă, dacă se votase contra conservatorismului său sau nu se ţinuse seama de acesta, el era întotdeauna primul care să se lanseze cu neînfricare în executarea programului hotărât. De nenumărate ori, el s-a opus anumitor proiecte pe care le considera ca temerare sau orgolioase, şi le discuta cu patimă până la capăt. Însă, când Andrei supunea propunerea la vot şi când cei doisprezece alegeau să adopte proiectul căruia el i se opusese cu atâta vigoare, Toma era primul care să zică: „Haideţi!” El era un bun jucător, în sensul că ştia să piardă. El nu purta ranchiună şi nu nutrea resentimente. În repetate rânduri, el s-a opus faptului de a-l lăsa pe Iisus să se expună vreunei primejdii, dar, când Maestrul decidea să-şi asume riscul, întotdeauna Toma era cel care îi însufleţea pe apostoli cu cuvintele sale curajoase: „Haideţi, prieteni, să mergem şi să murim cu el.”

^{(1562.3) 139:8.9} Sub anumite raporturi, Toma semăna cu Filip; şi el voia „să i se arate”, dar expresiile sale exterioare de îndoială erau întemeiate pe un mecanism intelectual în întregime diferit. Toma era şi analitic, nu numai sceptic. În ce priveşte curajul fizic personal, el era unul dintre cei mai bravi dintre cei doisprezece.

^{(1562.4) 139:8.10} Toma trecea printr-unul dintre cele mai proaste momente; uneori era posomorât şi abătut. Pierderea surorii lui gemene, pe când avea nouă ani, îi pricinuise o mare amărăciune de tinereţe şi complicase problemele de caracter ale vieţii sale ulterioare. Când Toma era deznădăjduit, uneori Nataniel era cel care îl ajuta să îşi recapete încrederea în sine, alteori era Petru, şi nu de puţine ori şi unul dintre gemenii Alfeu. Din nefericire, el încerca întotdeauna să evite contactul cu Iisus în timpul perioadelor în care era cel mai deprimat; dar Maestrul era la curent cu toate astea şi, în momentele de depresiune ale apostolului său chinuit de îndoieli, el avea pentru el o simpatie plină de înţelegere.

^{(1562.5) 139:8.11} Uneori Toma obţinea de la Andrei permisiunea de a lipsi singur, pentru o zi sau două, dar el a învăţat curând că acest mod de a acţiona nu era prea înţelept; a aflat că era de preferat ca atunci când era abătut să se ataşeze strâns de munca sa şi să rămână lângă tovarăşii săi. Însă, indiferent de ceea ce se petrecea în viaţa sa emotivă, el rămânea mereu un apostol. Când a venit clipa să iasă înainte, întotdeauna Toma era cel care zicea: „Să mergem!”

^{(1562.6) 139:8.12} Toma este marea pildă a unei fiinţe omeneşti care are îndoieli, care le face faţă şi care le învinge. Era un mare gânditor, şi nu un critic răuvoitor. El avea o gândire logică şi era piatra de încercare a lui Iisus şi a tovarăşilor săi. Dacă Iisus şi opera sa nu ar fi fost autentice, grupul nu ar fi reuşit să reţină, de la început la sfârşit, un om ca Toma. El avea un simţ ascuţit şi sigur al faptelor. La primul semn de fraudă sau de înşelătorie, Toma i-ar fi abandonat pe toţi. Savanţii nu pot înţelege pe deplin tot ceea ce îl priveşte pe Iisus şi opera sa pământească, însă acolo trăia şi lucra, cu Maestrul şi asociaţii lui umani, un om a cărui minte era cea a unui veritabil om de ştiinţă – Toma Didymus – iar el credea în Iisus din Nazaret.

^{(1563.1) 139:8.13} Toma a avut de străbătut momente grele în timpul zilelor procesului şi răstignirii. O vreme, el s-a prăbuşit în adâncurile deznădejdii, dar şi-a recăpătat curajul, a rămas solidar cu apostolii, şi a fost printre ei pentru a-l întâmpina pe Iisus la ţărmul Mării Galileii. Pentru o clipă, el a sucombat mâhnirii pricinuite de neîncrederea sa, dar şi-a găsit în cele din urmă credinţa şi curajul. El a dat poveţe înţelepte apostolilor după Rusalii, iar atunci când persecuţiile i-au împrăştiat pe credincioşi, el s-a dus în Cipru, în Creta, pe coasta Africii de Nord şi în Sicilia, predicând vestea bună a regatului şi botezându-i pe credincioşi. Toma a continuat să predice şi să boteze până în momentul când a fost prins de agenţii guvernului roman şi executat în Malta. Numai cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul său, el începuse să scrie viaţa şi învăţăturile lui Iisus.

9. şi 10. Iacob şi Iuda

^{(1563.2) 139:9.1} Iacob şi Iuda, fiii lui Alfeu, pescarii gemeni care locuiau aproape de Keresa, au fost al nouălea şi al zecelea dintre apostoli, şi au fost aleşi de Iacob şi de Ioan Zebedeu. Ei aveau 26 de ani şi erau căsătoriţi; Iacob avea trei copii şi Iuda avea doi.

^{(1563.3) 139:9.2} Nu este mare lucru de zis despre aceşti doi pescari obişnuiţi. Ei îşi iubeau Maestrul şi Iisus îi iubea la rândul lui, dar nu întrerupeau niciodată discursurile lui cu întrebări. Ei înţelegeau foarte puţin discuţiile filozofice sau dezbaterile teologice ale tovarăşilor lor apostoli, dar se bucurau că se numărau într-un asemenea grup de oameni puternici. În ce priveşte înfăţişarea lor personală, caracteristicile lor mentale şi întinderea percepţiei lor spirituale, aceşti doi oameni erau aproape identici. Ceea ce se poate zice de unul, se poate zice şi de celălalt.

^{(1563.4) 139:9.3} Andrei i-a însărcinat cu menţinerea ordinii printre mulţimi. Ei erau principalii uşieri/aprozi în cursul orelor de predică şi, de fapt, servitorii generali ai grupului, ai căror curieri erau. Ei îl ajutau pe Filip la aprovizionare şi pe Nataniel la dusul de bani familiilor, şi erau întotdeauna dispuşi să acord o mână de ajutor oricui dintre apostoli.

^{(1563.5) 139:9.4} Mulţimile de oameni din popor erau foarte încurajate la vederea a doi dintre semenii lor onoraţi cu câte un loc printre apostoli. Prin însăşi admiterea lor ca apostoli, aceşti gemeni mediocri au fost intermediarii care făceau posibilă aducerea în regat a numeroşi credincioşi temători. Pe de altă parte, oamenii din popor acceptau şi mai de bună voie ideea de a fi conduşi şi îndrumaţi de nişte supraveghetori oficiali foarte asemănători lor înşişi.

^{(1563.6) 139:9.5} Iacob şi Iuda, care mai erau numiţi şi Tadeu şi Lebeu, nu aveau nici puncte forte, nici puncte slabe. Poreclele date lor de către ucenici erau binevoitoare denumiri ale mediocrităţii. Ei erau „cei mai mici dintre toţi apostolii”; ei ştiau asta, şi erau încântaţi de lucrul acesta.

^{(1563.7) 139:9.6} Iacob Alfeu îl iubea în mod deosebit pe Iisus datorită simplităţii Maestrului. Aceşti gemeni nu puteau înţelege mintea lui Iisus, dar pricepeau legătura de simpatie dintre ei şi inima Maestrul lor. Mintea lor nu era de un ordin elevat şi, cu respect vorbind, ei puteau chiar şi să fie calificaţi drept proşti, dar ei au făcut, în natura lor spirituală, o reală experienţă. Ei credeau în Iisus; ei erau fii ai lui Dumnezeu şi cetăţeni ai împărăţiei.

^{(1564.1) 139:9.7} Iuda Alfeu era atras de Iisus datorită smereniei fără ostentaţie a Maestrul. O asemenea smerenie alăturată unei asemenea demnităţi personale exercita o mare atracţie asupra lui Iuda. Faptul că Iisus recomanda întotdeauna tăcerea în ceea ce priveşte faptele lui extraordinare producea o puternică impresie asupra acestui simplu copil al naturii.

^{(1564.2) 139:9.8} Gemenii erau ajutoare blânde din fire şi sărace cu duhul, şi toată lumea îi iubea. Iisus a încredinţat acestor bărbaţi tineri, care nu aveau decât un singur talent, posturi de onoare în statul său major personal al regatului, deoarece există nenumărate milioane de alte suflete asemănătoare, simple şi temătoare, pe lumile din spaţiu; Maestrul doreşte totodată să primească aceste suflete într-o comuniune activă şi de credinţă cu el însuşi şi cu Spiritul Adevărului pe care l-a răspândit. Iisus nu dispreţuieşte micimea, ci numai răul şi păcatul. Iacob şi Iuda erau umili, dar erau în egală măsură fideli. Ei erau simpli şi ignoranţi, dar erau, de asemenea, inimoşi, buni şi generoşi.

^{(1564.3) 139:9.9} Şi ce mândrie plină de recunoştinţă aveau oamenii aceştia umili, în ziua în care Maestrul a refuzat să accepte pe un anumit bogătan ca evanghelist, afară numai dacă ar fi consimţit să-şi vândă bunurile şi să vină în ajutorul săracilor. Când publicul a auzit lucrul acela şi i-a văzut pe gemeni printre consilieri, s-a ştiut cu certitudine că Iisus nu făcea deosebire de persoane. Însă numai o instituţie divină – împărăţia cerurilor – ar putea vreodată să se ridice pe fundamentele unor fiinţe omeneşti atât de mediocre!

^{(1564.4) 139:9.10} Pe durata întregii lor asocieri cu Iisus, gemenii nu s-au încumetat decât o dată sau de două ori să pună întrebări în public. Iuda a fost, odată, atât de pus pe gânduri, încât i-a pus o întrebare lui Iisus, după care Maestrul a vorbit despre faptul de a se dezvălui pe sine în mod deschis lumii. El se simţea puţin dezamăgit la ideea că cei doisprezece ar deţine mai multe secrete şi şi-a permis să întrebe: „Dar atunci, Maestre, când tu te vei proclama astfel lumii, cum ne vei favoriza tu prin manifestările speciale ale bunătăţii tale?”

^{(1564.5) 139:9.11} Gemenii au slujit cu fidelitate până la capăt, până în zilele sumbre ale judecăţii, ale răstignirii şi ale disperării. Ei nu au pierdut niciodată din inima lor credinţa în Iisus şi (excepţie făcând Ioan Zebedeu) ei au fost primii care au crezut în învierea sa; dar ei nu au putut înţelege întemeierea regatului. La puţin timp după răstignirea Maestrului lor, ei s-au întors la familiile lor şi la fiicele lor; sarcina lor era îndeplinită. Ei nu erau în stare să se angajeze în bătăliile mai complexe ale regatului, însă au trăit şi au murit conştienţi de a fi fost onoraţi şi binecuvântaţi de cei patru ani de asociere strânsă şi personală cu Fiul lui Dumnezeu, creatorul suveran al unui univers.

11. Simon Zelotul

^{(1564.6) 139:11.1} Simon Zelotul, al unsprezecelea apostol, a fost ales de Simon Petru. Acesta era un om capabil, de viţă nobilă, care trăia cu familia sa la Capernaum. El avea 28 de ani când s-a alăturat apostolilor. El era un înfocat agitator şi totodată un om care vorbea mult fără a chibzui. El fusese negustor în Capernaum înainte de a-şi îndrepta întreaga atenţie asupra organizaţiei patriotice a zloţilor.

^{(1564.7) 139:11.2} Simon Zelotul a fost însărcinat cu divertismentul şi cu destinderea grupului apostolic. El organiza foarte eficient distracţiile şi activităţile recreative ale celor doisprezece.

^{(1564.8) 139:11.3} Forţa lui Simon era loialitatea sa antrenantă. Când apostolii întâlneau vreun bărbat sau vreo femeie care se zbăteau în nehotărâre cu privire la intrarea lor în regat, ei trimiteau să fie căutat Simon. În general, acestui avocat entuziast al salvării prin credinţa în Dumnezeu nu îi trebuia mai mult de un sfert de ceas pentru a calma toate îndoielile şi a îndepărta orice nehotărâre, ca să se vadă un nou suflet născându-se în „libertatea de credinţă şi în bucuria salvării”.

^{(1565.1) 139:11.4} Marea slăbiciune a lui Simon era mentalitatea sa materialistă. Acest iudeu naţionalist nu s-a putut transforma repede într-un internaţionalist cu mentalitate spirituală. O perioadă de patru ani era prea scurtă pentru a efectua o asemenea transformare intelectuală şi emoţională, dar Iisus a fost întotdeauna răbdător cu el.

^{(1565.2) 139:11.5} Calitatea lui Iisus pe care Simon o admira cât se poate de mult era calmul Maestrului, încredinţarea sa, echilibrul său şi inexplicabila seninătate.

^{(1565.3) 139:11.6} Cu toate că Simon a fost un revolutiv pătimaş, o neînfricată torţă de aprins spiritele, el şi-a învins treptat firea năvalnică până când a devenit un puternic şi eficient predicator „al păcii de pe pământ şi al bunăvoinţei printre oameni”. Simon strălucea în dezbateri; lui îi plăcea să discute. Când trebuia să se facă faţă manierei procedurale a iudeilor învăţaţi sau subtilităţilor intelectuale ale grecilor, sarcina era întotdeauna atribuită lui Simon.

^{(1565.4) 139:11.7} El era un rebel din fire şi un iconoclast prin pregătire, dar Iisus l-a câştigat de partea conceptelor superioare ale împărăţiei cerurilor. Simon se identificase întotdeauna cu partidul protestatar, acum însă adera la partidul progresist, cel al progresului nelimitat şi etern al spiritului şi adevărului. Simon era un om cu o fidelitate înflăcărată, cu un cald devotament personal, şi îl iubea mult pe Iisus.

^{(1565.5) 139:11.8} Iisus nu se temea să se identifice cu oamenii de afaceri, cu muncitorii, cu optimiştii, cu pesimiştii, cu filozofii, cu scepticii, cu publicanii, cu politicienii şi cu patrioţii.

^{(1565.6) 139:11.9} Maestrul a avut numeroase convorbiri cu Simon, dar nu a reuşit niciodată pe deplin să-l transforme pe acest înfocat naţionalist iudeu într-un internaţionalist. Iisus i-a repetat adesea lui Simon că era ceva legitim să doreşti îmbunătăţirea sistemului social, economic şi politic, dar el adăuga întotdeauna: „Aceasta nu este treaba împărăţiei cerurilor. Trebuie ca noi să ne consacrăm facerii voii Tatălui. Treaba noastră constă în a fi ambasadorii unui guvern spiritual de sus, şi nu trebuie să ne ocupăm imediat de altceva decât de reprezentarea voii şi caracterului Tatălui divin care se găseşte în capul guvernului ale cărui scrisori de recomandare le purtăm noi.” Toate acestea erau dificil de înţeles pentru Simon, însă el ajungea treptat să priceapă întrucâtva semnificaţia învăţăturii Maestrul.

^{(1565.7) 139:11.10} După dispersarea cauzată de persecuţiile din Ierusalim, Simon a intrat într-o retragere temporară, fiind literalmente zdrobit. Ca patriot naţionalist, el abandonase poziţia sa prin deferenţa faţă de învăţăturile lui Iisus; acum, totul era pierdut. El era cuprins de disperare, dar, în câţiva ani, el şi-a recăpătat speranţa şi s-a apucat să proclame evanghelia împărăţiei.

^{(1565.8) 139:11.11} El s-a dus la Alexandria şi, după ce a urcat în susul Nilului, el a pătruns în inima Africii, predicând peste tot evanghelia lui Iisus şi botezându-i pe credincioşi. El a lucrat astfel până ce a îmbătrânit şi a slăbit. El a murit şi a fost îngropat în inima Africii.

12. Iuda Iscariotul

^{(1565.9) 139:12.1} Iuda Iscarioteanul, al doisprezecelea apostol, a fost ales de Nataniel. El s-a născut la Keriot, orăşel din Iudeea meridională. Pe când era un băieţel, părinţii lui s-au instalat în Ierihon, unde a trăit şi a fost angajat în diversele afaceri negustoreşti ale tatălui său până în momentul în care el s-a interesat de predicile şi de opera lui Ioan Botezătorul. Părinţii săi erau saduchei şi, când Iuda s-a alăturat discipolilor lui Ioan, ei l-au renegat.

^{(1566.1) 139:12.2} Când Nataniel l-a întâlnit în Taricheea, Iuda căuta un angajat într-o uscătorie de peşte de la extremitatea mai joasă a Mării Galilee. El avea 30 de ani când s-a alăturat apostolilor, şi era celibatar. Era singurul iudeean din familia apostolică a Maestrul, şi probabil cel mai învăţat dintre cei doisprezece. Iuda nu avea nici o trăsătură proeminentă de forţă personală, cu toate că aparent a avut numeroase trăsături exterioare de cultură şi de bună creştere. Era un bun gânditor, însă nu totdeauna un gânditor cu adevărat cinstit. Iuda nu se înţelegea realmente pe sine însuşi; el nu era de-a dreptul sincer faţă de sine.

^{(1566.2) 139:12.3} Andrei l-a numit pe Iuda vistiernicul celor doisprezece, post pe care era eminamente calificat a-l ocupa. Până în momentul când l-a trădat pe Maestrul său, el şi-a asumat în mod cinstit, fidel şi foarte eficient responsabilităţile sarcinii sale.

^{(1566.3) 139:12.4} Iuda nu admira nici o trăsătură specială la Iisus, făcând abstracţie de personalitatea în general atrăgătoare şi deosebit de fermecătoare a Maestrul. Iuda nu a fost niciodată capabil să se ridice deasupra prejudecăţilor sale de iudeu contra tovarăşilor săi galileeni. El a ajuns chiar şi să critice, în mintea sa, multe dintre modurile de acţiune ale lui Iisus. Acest iudeu pretenţios îndrăznea adesea să critice, în inima sa, pe Maestrul pe care toţi ceilalţi unsprezece îl considerau ca fiind omul perfect, „singurul demn de a fi iubit şi cel mai eminent dintre zece mii”. Iuda nutrea realmente noţiunea că Iisus era timid şi oarecum înfricoşat în a-şi afirma puterea şi autoritatea.

^{(1566.4) 139:12.5} Iuda era un bun om de afaceri. Era nevoie de tact, de pricepere şi de răbdare, precum şi de un devotament asiduu, pentru a dirija afacerile financiare ale unui idealist precum Iisus, fără a mai vorbi de lupta contra metodelor dezordonate ale unora dintre apostoli în câmpul negocierilor. Iuda era realmente un mare agent executiv, un agent financiar prevăzător şi capabil, şi un adept al rigorii pentru organizare. Nici un apostol nu l-a criticat vreodată pe Iuda. După câte puteau ei să vadă, Iuda Iscarioteanul era un vistiernic incomparabil, un om instruit, un apostol loial (deşi uneori critic) şi, în toate sensurile cuvântului, un mare succes. Apostolii îl iubeau pe Iuda: el era realmente unul dintre ei. El trebuie să fi crezut în Iisus, dar punem la îndoială faptul că el l-a iubit realmente pe Maestru din toată inima sa. Cazul lui Iuda ilustrează adevărul proverbului: „Există o cale care îi pare justă unui om, dar al cărei sfârşit este moartea.” Este întru totul posibil a cădea în capcana înşelătoare a agreabilei adaptări la căile păcatului şi ale morţii. Fiţi încredinţaţi că Iuda a fost întotdeauna loial din punct de vedere financiar faţă de Maestrul său şi de colegii săi apostoli. Banul nu a putut fi niciodată un motiv care să-l incite să-l trădeze pe Maestru.

^{(1566.5) 139:12.6} Iuda era unicul fiul al unor părinţi prea puţin înţelepţi, care l-au alintat şi l-au râzgâiat în timpul copilăriei sale. El era un copil răsfăţat. Crescând, el şi-a făcut o idee exagerată despre importanţa sa personală. Nu ştia să piardă. El avea idei vagi şi deformate despre echitate, şi era înclinat către ură şi suspiciune. Era abil în a interpreta sucit cuvintele şi faptele prietenilor săi. În toată viaţa sa, Iuda cultivase obiceiul de a răspunde cu aceleaşi sentimente celor despre care îşi închipuise că l-ar fi maltratat. Simţul valorilor şi al loialismului era defectuos.

^{(1566.6) 139:12.7} Pentru Iisus, Iuda era o aventură a credinţei. Încă de la început, Maestrul înţelesese perfect slăbiciunea acestui apostol şi cunoştea bine pericolele admiterii sale în cercul apostolilor. Stă însă în natura Fiilor lui Dumnezeu de a da oricărei fiinţe create o şansă întreagă şi egală pentru salvare şi supravieţuire. Iisus voia ca nu numai muritorii acestei lumi, ci şi observatorii de pe nenumărate alte lumi, să ştie că, dacă există îndoieli cu privire la sinceritatea şi la căldura sufletească a devoţiunii unei creaturi faţă de regat, practica invariabilă a Judecătorilor de oameni constă în a-l primi pe de-a-ntregul pe candidatul plin de îndoieli. Poarta vieţii veşnice este larg deschisă pentru toţi; „oricine vrea poate să intre”; nu există nici o restricţie, nici o calificare, afară de credinţa celui care vine.

^{(1567.1) 139:12.8} Exact acesta este motivul pentru care Iisus i-a îngăduit lui Iuda să continue până la capăt, făcând întotdeauna tot posibilul ca să-l transforme şi să-l salveze pe acest apostol slab şi confuz. Dar, dacă lumina nu este primită cu bună credinţă şi dacă nu i te conformezi în viaţă, ea tinde să devină întuneric în interiorul sufletului. În ceea ce priveşte învăţăturile lui Iisus despre regat, Iuda a crescut din punct de vedere intelectual, dar nu a progresat ca şi ceilalţi apostoli în dobândirea unui caracter spiritual. El nu a reuşit să facă progrese personale satisfăcătoare în experienţa spirituală.

^{(1567.2) 139:12.9} Iuda s-a lăsat tot mai mult pradă meditaţiilor sumbre asupra decepţiilor personale şi a devenit în cele din urmă victima propriei sale ranchiune. Sentimentele sale fuseseră de multe ori rănite; el a devenit anormal de suspicios faţă de cei mai buni prieteni ai lui, şi chiar şi faţă de Maestru. El a fost curând obsedat de ideea de a răspunde cu aceleaşi sentimente, de a face orice ca să se răzbune, da, chiar şi de a-i trăda pe tovarăşii şi pe Maestrul lui.

^{(1567.3) 139:12.10} Însă aceste idei perverse şi primejdioase nu au prins cu uşurinţă contur înainte de ziua când o femeie plină de recunoştinţă a spart un scump vas de tămâie la picioarele lui Iisus. Lui Iuda faptul acela i s-a părut o risipă şi, când protestul său public a fost de îndată dezaprobat de Iisus în văzul şi la auzul tuturor, aceasta a fost prea mult pentru el. Acest eveniment a declanşat mobilizarea a tot ceea ce acumulase ca ură, ca ofense, ca răutate, ca prejudecăţi, ca invidie şi ca dorinţe de revanşă în toată viaţa sa, şi s-a hotărât să răspundă cu aceleaşi sentimente, fără a şti prea bine nici măcar cui. Dar el şi-a cristalizat tot răul asupra unicei persoane inocente din toată drama sordidă a vieţii sale nefericite, tocmai pentru că Iisus se pomenise Autorul principal din episodul care a marcat trecerea sa de la regatul progresiv de lumină la domeniul întunericului, pe care el însuşi îl alesese.

^{(1567.4) 139:12.11} În public şi între patru ochi, Maestrul îl prevenise, de multe ori, pe Iuda că devia, dar avertismentele divine sunt în general inutile când ele se adresează unei naturi omeneşti înăcrite. Iisus a făcut tot ceea ce era posibil şi compatibil cu liberul arbitru moral al oamenilor pentru a-l împiedica pe Iuda să aleagă calea greşită. Marea încercare a sfârşit prin a se produce. Fiul ranchiunei a eşuat. El a cedat dictatelor arţăgoase şi sordide ale unei minţi orgolioase şi răzbunătoare care rezultau dintr-o importanţă exagerată pe care o atribuia persoanei sale, şi a plonjat rapid în dezordine, în disperare şi în depravare.

^{(1567.5) 139:12.12} Iuda a intrat atunci în josnica şi ruşinoasa intrigă menită să-l trădeze pe Stăpânul şi Maestrul său, şi şi-a dus rapid la îndeplinire proiectul său nefast. În timpul executării planurilor sale de trădare alcătuite la mânie, el a încercat momente de regret şi de ruşine. În cursul acestor intervale de luciditate, el a conceput cu timiditate, ca justificare în propria sa minte, ideea că Iisus ar putea cumva să-şi exercite puterea şi să se elibereze în ultimul moment.

^{(1567.6) 139:12.13} Când această treabă mârşavă şi nelegiuită a fost terminată, acest muritor renegat, care acordase prea puţină importanţă vânzării prietenului său pentru treizeci de monezi de argint pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare pe care o nutrea de îndelungată vreme, s-a dus în grabă şi a comis actul final al dramei constând în fuga de realităţile existenţei pământeşti – s-a sinucis.

^{(1567.7) 139:12.14} Cei unsprezece apostoli au fost îngroziţi şi uluiţi. Iisus s-a mărginit la a privi trădătorul cu milă. Lumile au găsit dificil să-l ierte pe Iuda, iar numele său cu greu a mai putut fi pronunţat într-un întreg vast univers.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 138 – Formarea mesagerilor împărăţiei. În acest capitol puteți afla printre altele despre alegerea, organizarea  și primele munci ale celor 12 apostoli 

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

Select click dreapta Go to

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-138-formarea-mesagerilor-imparatiei                       

Capitolul 138

Formarea mesagerilor împărăţiei

^{(1538.1) 138:0.1} DUPĂ ce a rostit predica despre „Regat”, Iisus i-a reunit pe cei şase apostoli ai săi în aceeaşi după-amiază şi a început să le expună planurile lui de vizitare a oraşelor din jurul lor şi în vecinătatea mării Galileii. Fraţii săi Iacob şi Iuda au fost foarte tare răniţi că nu au fost convocaţi la această întrevedere. Până atunci, ei se consideraseră ca făcând parte din cercul interior de asociaţi al lui Iisus. Dar Iisus nu intenţiona să introducă nici una dintre rudele sale apropiate în acest corp de îndrumători apostolici ai împărăţiei. Faptul de a nu-i include pe Iacob şi pe Iuda printre cei câţiva aleşi, precum şi aparenta sa indiferenţă faţă de mama sa de la episodul din Cana, a fost punctul de plecare al unei prăpastii mereu mai adânci dintre Iisus şi familia sa. Această situaţie a continuat pe toată durata slujirii sale publice – ei au fost foarte aproape de a-l renega – iar aceste diferende n-au fost complet aplanate decât după moartea şi învierea sa. Mama sa oscila întruna între atitudini fluctuante de credinţă şi de speranţă, şi de reacţii emotive tot mai puternice de decepţie, de umilinţă şi de disperare. Numai Rut, cea mai tânără, rămânea neclintit fidelă fratelui ei tată.

^{(1538.2) 138:0.2} Până după înviere, întreaga familie a lui Iisus a participat foarte puţin la lucrarea sa. Un profet primeşte onoruri, dar altundeva decât în ţara sa; el este înţeles şi apreciat, dar în altă parte decât în propria sa familie.

1. Instrucţiunile finale

^{(1538.3) 138:1.1} În ziua următoare, duminică 23 iunie a anului 26, Iisus a comunicat celor şase instrucţiunile sale finale. El le-a poruncit să pornească câte doi pentru a răspândi vestea bună a regatului. El le-a interzis să boteze. I-a sfătuit să nu predice în public. De asemenea le-a explicat că, mai târziu, le va permite să predice în public. Dar pe moment, şi pentru multe motive, el voia să-i vadă dobândind o experienţă practică în raporturile lor personale cu semenii lor. Iisus îşi propunea să consacre primul lor turneu în întregime unei lucrări personale. Deşi această decizie a produs o oarecare dezamăgire în apostoli, ei îşi dădeau seama, măcar în parte, de motivele care îl determinau pe Iisus să înceapă astfel proclamarea regatului; ei au plecat cu curaj şi cu un entuziasm încrezător. Iisus i-a trimis câte doi, Iacob şi Ioan mergând în Keresa, Andrei şi Petru în Capernaum, în vreme ce Filip şi Nataniel plecau către Taricheea.

^{(1538.4) 138:1.2} Înainte de începerea acestor două prime săptămâni de slujire, Iisus i-a anunţat că dorea să hirotonisească doisprezece apostoli pentru a continua lucrarea regatului după plecarea sa, şi a îngăduit fiecăruia dintre ei să aleagă, dintre primii lor convertiţi, câte un om menit să facă parte din corpul apostolic pe care el avea de gând să-l constituie. Ioan a luat cuvântul pentru a întreba: „Dar, Maestre, vor veni ei aceşti şase oameni în mijlocul nostru, şi vor împărţi ei toate lucrurile pe un picior de egalitate cu noi, care te-am însoţit de la Iordan şi am auzit toată învăţătura ta pregătitoare în prima noastră muncă pentru regat?” Iar Iisus a replicat: „Da, Ioane, oamenii pe care îi veţi alege vor fi una cu voi, şi îi veţi învăţa tot ceea ce are legătură cu regatul, aşa cum şi eu v-am învăţat pe voi.” După ce a vorbit aşa, Iisus i-a părăsit.

^{(1539.1) 138:1.3} Cei şase nu s-au despărţit pentru a-şi începe treaba fără a discuta îndelung porunca, dată fiecăruia de Iisus, de a alege câte un nou apostol. Sfatul lui Andrei a sfârşit prin a prevala, şi s-au dus toţi în treaba lor. Iată pe scurt ceea ce zisese Andrei: „Maestrul are dreptate; noi suntem prea puţini ca să facem toată această lucrare. Este nevoie de mai mulţi învăţători, iar Mestrul ne-a dovedit o mare încredere însărcinându-ne cu alegerea celor şase noi apostoli.” În dimineaţa aceea, pe când se despărţeau pentru a se duce în treaba lor, în inima fiecăruia se cuibărise puţină deprimare. Ei ştiau că Iisus are să le lipsească şi, fără a ţine seama de teama şi de timiditatea lor, nu acesta este felul în care îşi închipuiseră inaugurarea împărăţiei cerurilor.

^{(1539.2) 138:1.4} Se convenise că cei şase trebuiau să trudească vreme de două săptămâni, după care trebuiau să revină pentru o întrunire la casa lui Zebedeu. Între timp, Iisus s-a dus la Nazaret pentru a sta de vorbă cu Iosif, cu Simon şi cu alţi membrii ai familiei sale care trăiau în aceste ţinuturi. Pentru a păstra încrederea şi afecţiunea familiei sale, Iisus a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil, şi compatibil cu consacrarea sa faţă de facerea voii Tatălui său. În speţă, el şi-a făcut pe deplin datoria, şi chiar mai mult.

^{(1539.3) 138:1.5} În timp ce apostolii erau în misiune, el s-a gândit mult la Ioan, care era pe atunci la închisoare. El a fost foarte ispitit să-şi utilizeze puterile potenţiale pentru a-l elibera, dar s-a resemnat încă o dată în „a nădăjdui la voia Tatălui.”

2. Alegerea celor şase

^{(1539.4) 138:2.1} Acest prim turneu misionar al celor şase a fost eminamente reuşit. Ei au descoperit cu toţii marea valuare a contactului direct şi personal cu oamenii. Ei au revenit la Iisus mult mai conştienţi de faptul că la urma urmei, religia este pur şi simplu şi cu totul o chestiune de experienţă personală. Ei au început să simtă cât de foame le era oamenilor din popor de a auzi cuvintele de consolare religioasă şi de încurajare spirituală. Când s-au adunat în jurul lui Iisus, ei au vrut să vorbească toţi deodată, dar Andrei a preluat conducerea şi i-a numit unul după altul pentru a-şi prezenta raportul lor oficial Maestrului şi pentru a propune pe cei şase noi apostoli aleşi de ei.

^{(1539.5) 138:2.2} După ce fiecare şi-a prezentat candidatul său, Iisus le-a cerut tuturor celorlalţi de a aproba numirile printr-un vot; astfel, toţi cei şase noi apostoli au fost oficial acceptaţi în unanimitate de cei şapte mai vechi. După aceea, Iisus a anunţat că se vor duce cu toţii în vizită la aceşti solicitanţi pentru a le confirma chemarea la datorie.

^{(1539.6) 138:2.3} Cei şase apostoli nou aleşi erau:

^{(1539.7) 138:2.4} 1. Matei Levi, perceptorul de taxe vamale din Capernaum, care îşi avea biroul chiar în estul oraşului, aproape de hotarele Betaniei. El fusese ales de Andrei.

^{(1539.8) 138:2.5} 2. Toma Didymus, un pescar din Taricheea, cândva tâmplar şi zidar în Gadara. El fusese ales de Filip.

^{(1539.9) 138:2.6} 3. Iacob Alfeu, pescar şi fermier din Keresa, fusese ales de Iacob Zebedeu.

^{(1539.10) 138:2.7} 4. Iuda Alfeu, fratele geamăn al lui Iacob Alfeu, şi pescar deopotrivă, fusese ales de Ioan Zebedeu.

^{(1540.1) 138:2.8} 5. Simon Zelot ocupa un post înalt în organizaţia patriotică a zeloţilor, post pe care l-a abandonat pentru a se alătura apostolilor lui Iisus. Înainte de a face parte din grupul de zeloţi, Simon era comerciant. El a fost ales de Petru.

^{(1540.2) 138:2.9} 6. Iuda Iscarioteanul era unicul fiu al unor părinţi iudei avuţi care trăiau în Ierihon. El se ataşase de Ioan Botezătorul, iar părinţii săi saduceeni îl renegaseră. El căuta un loc de muncă pe aceste meleaguri când l-au întâlnit apostolii lui Iisus. Nataniel l-a invitat să se alăture lor în principal datorită experienţei lui financiare. Iuda Iscarioteanul era singurul iudeu dintre cei doisprezece apostoli.

^{(1540.3) 138:2.10} Iisus a petrecut o zi întreagă cu cei şase, răspunzând la întrebările lor şi ascultând detaliile relatărilor lor, căci ei aveau multe experienţe interesante şi utile de povestit. Ei îşi dădeau acuma seama de înţelepciunea planului Maestrului trimiţându-i să evanghelizeze într-o manieră discretă şi personală înainte de a se lansa în eforturi publice mai ambiţioase.

3. Chemarea lui Matei şi a lui Simon

^{(1540.4) 138:3.1} În ziua următoare, Iisus şi cei şapte l-au vizitat pe Matei, perceptorul de taxe vamale. Matei îi aştepta; îşi încheiase socotelile şi se pregătise să-i treacă treburile biroului său fratelui. Aproape de biroul vamal, Andrei a luat-o înainte cu Iisus, care l-a privit pe Matei în faţă şi i-a zis: „Urmează-mă.” Matei s-a ridicat şi i-a condus pe Iisus şi pe apostolii lui la el acasă.

^{(1540.5) 138:3.2} Matei i-a vorbit lui Iisus despre banchetul pe care îl organizase pentru seara aceea, spunând că dorea măcar să ofere această cină familiei şi prietenilor lui, în caz că Iisus era de acord şi accepta să fie invitatul de onoare. Iisus a aprobat cu un semn al capului. Petru l-a luat atunci pe Matei deoparte; i-a explicat că el îi propuseseră unuia Simon să se alăture apostolilor şi s-a asigurat că Matei consimţea ca Simon să fie şi el invitat la petrecere.

^{(1540.6) 138:3.3} După o masă de prânz la Matei acasă, ei au mers toţi cu Petru ca să-l întâlnească pe Simon zelotul. Ei l-au găsit la vechiul sediu de afaceri, conduse acum de nepotul său. Când Petru la condus pe Iisus la Simon, Maestrul l-a salutat pe aprigul patriot şi a spus doar atât: „Urmează-mă.”

^{(1540.7) 138:3.4} Ei s-au reîntors cu toţii la Matei, unde au vorbit mult despre politică şi despre religie până la ora mesei de seară. Familia lui Levi era de mult timp în afaceri şi se ocupa cu perceperea de taxe. Mulţi dintre comesenii invitaţi de Matei la acest banchet ar fi fost deci calificaţi drept „publicani şi păcătoşi” de către farisei.

^{(1540.8) 138:3.5} În această epocă, când era oferită o masă de recepţie de felul acesta unei personalităţi de vază, toate persoanele ce se interesau de această petrecere aveau obiceiul de a hoinări prin sala banchetului pentru a-i privi cum mănâncă pe comeseni şi pentru a asculta conversaţia şi cuvântările invitaţilor de onoare. Prin urmare, majoritatea fariseilor din Capernaum erau prezenţi la această ocazie pentru a observa conduita lui Iisus la această reuniune socială neobişnuită.

^{(1540.9) 138:3.6} În cursul cinei, veselia comesenilor a urcat pe culmi înalte de voie bună, toată lumea petrecea atât de bine în toată voia că observatorii farisei au început să-l critice pe Iisus în inima lor pentru participarea sa la o distracţie atât de frivolă. Seara mai târziu, în momentul discursurilor, un fariseu dintre cei mai răutăcioşi şi-a permis a critica conduita lui Iisus faţă de Petru zicând: „Cum de îndrăzneşti tu să propovăduieşti că acest om este just, din moment ce el mănâncă cu publicanii şi cu păcătoşii, şi se pretează cu prezenţa la asemenea scene de nepăsare în plăceri.” Petru a repetat această critică cu voce înceată lui Iisus înainte ca el să pronunţe binecuvântarea de plecare către toţi cei adunaţi. Când Iisus a început să vorbească, a zis: „Venind aici în seara aceasta pentru a-l primi pe Matei şi pe Simon în comunitatea noastră, sunt fericit să constat voioşia voastră şi bună voastră dispoziţie socială, dar voi ar trebui să vă bucuraţi şi mai mult că mulţi dintre voi vor intra în regatul spiritului ce vine şi în care vă veţi bucura mult mai abundent de lucrurile bune ale împărăţiei cerurilor. Cât despre cei care stau în jurul nostru criticându-mă în inima lor pentru că sunt aici pentru a mă înveseli cu aceşti prieteni, îngăduiţi-mi să spun că eu am venit să proclam bucuria celor asupriţi din societate şi libertatea celor captivi din punct de vedere moral. Este oare necesar să vă reamintesc că cei sănătoşi n-au nevoie de un medic, ci mai degrabă cei bolnavi? Eu am venit nu pentru a-i chema pe cei drepţi, ci pe păcătoşi.”

^{(1541.1) 138:3.7} Şi într-adevăr acesta era un spectacol ciudat pentru toată societatea iudaică: a vedea un om cu un caracter drept şi cu sentimente nobile abestecându-se în mod deschis şi bucuros cu oamenii de rând, şi chiar şi cu o mulţime necredincioasă de presupuşi păcătoşi şi de publicani în căutare de plăceri. Simon Zelot dorea să ţină un discurs la această reuniune din casa lui Matei, însă Andrei, ştiind că Iisus nu voia ca împărăţia ce vine să fie confundată cu mişcarea zeloţilor, l-a înduplecat pe Simon să se abţină de la a face comentarii în public.

^{(1541.2) 138:3.8} Iisus şi apostolii şi-au petrecut noaptea în casa lui Matei. Întorcându-se la ei acasă oamenii nu aveau decât un singur subiect de conversaţie: bunătatea şi bunăvoinţa lui Iisus.

4. Chemarea gemenilor

^{(1541.3) 138:4.1} În dimineaţa zilei următoare, ei au mers toţi nouă, cu barca, la Keresa pentru a efectua chemarea oficială a următorilor doi apostoli, Iacob şi Iuda, fiii gemeni ai lui Alfeu, candidaţii aleşi de Iacob şi de Ioan Zebedeu. Gemenii pescari contau pe venirea lui Iisus şi a apostolilor lui, îl aşteptau deci pe mal. Iacob Zebedeu l-a prezentat pe Mestru pescarilor din Kheresa, şi Iisus, uitându-se ţintă la ei, a dat din cap şi le-a zis: „Urmaţi-mă.”

^{(1541.4) 138:4.2} Ei au petrecut după-amiaza împreună, iar Iisus i-a instruit pe deplin în legătură cu participarea lor la festivităţi. El şi-a încheiat remarcile spunând: „Toţi oamenii sunt fraţii mei. Tatăl meu nu dispreţuieşte nici o fiinţă creată de noi. Împărăţia cerurilor este deschis tuturor bărbaţilor şi tuturor femeilor. Nimeni nu poate să închidă poarta îndurării în faţa unui suflet însetat ce caută să intre acolo. Noi ne vom aşeza la masă cu toţi cei care vor să audă veşti despre regat. Când din înalt Tatăl meu priveşte oamenii, ei sunt cu toţii asemănători. Nu refuzaţi deci să împărţiţi pâinea cu un fariseu sau cu un păcătos, cu un saduceean sau cu un publican, cu un roman sau cu un iudeu, cu un bogat sau cu un sărac, cu un om liber sau cu un sclav. Poarta regatului este larg deschisă tuturor celor ce doresc să cunoască adevărul şi să-l găsească pe Dumnezeu.”

^{(1541.5) 138:4.3} În seara aceea, la o simplă cină la Alfeu, fraţii gemeni au fost primiţi în familia apostolică. Seara mai târziu, Iisus le-a ţinut apostolilor săi prima sa lecţie despre originea, natura şi destinul spiritelor impure, dar ei n-au putt înţelege sensul a ceea ce le zicea. Lor le venea foarte uşor să-l iubească s-au să-l admire pe Iisus, dar le era foarte greu să înţeleagă multe dintre învăţăturile lui.

^{(1542.1) 138:4.4} După o noapte de odihnă, tot grupul, compus acum din unssprezece membrii, s-a dus, cu barca, la Taricheea.

5. Chemarea lui Toma şi a lui Iuda

^{(1542.2) 138:5.1} Toma pescarul şi Iuda rătăcitorul l-au întâlnit pe Iisus şi pe apostolii lui la debarcaderul bărcilor de pescuit din Taricheea, iar Toma a condus grupul la domiciliul lui din vecinătate. Filip l-a prezentat atunci pe Toma ca fiind candidatul său la apostolat, iar Nataniel l-a prezentat pe Iuda Iscarioteanul, iudeeanul, pentru o onoare similară. Iisus l-a privit pe Toma şi i-a zis: „Toma, ţie-ţi lipseşte credinţa; totuşi te primesc. Urmează-mă.” Şi, lui Iuda Iscarioteanul, Maestrul i-a spus: „Iuda, noi suntem cu toţii din aceeaşi carne şi, primindu-te în sânul nostru, eu mă rog ca tu să fii întotdeauna loial faţă de fraţii tăi galileeni. Urmează-mă.”

^{(1542.3) 138:5.2} După ce s-au refăcut, Iisus i-a condus, pentru câtva timp, pe cei doisprezece într-un loc îndepărtat pentru a se ruga cu ei şi pentru a-i instrui cu privire la natura şi lucrarea Spiritului Sfânt, dar, din nou, ei n-au reuşit să înţeleagă decât o mică parte din semnificaţia minunatelor adevăruri pe care Maestrul se străduia să le arate lor. Unul pricepea una, altul înţelegea alta, dar nici unul nu putea pricepe întregul învăţăturii sale. Ei comiteau mereu greşala de a vrea să facă să se potrivească noua evanghelie a lui Iisus cu vechile lor forme de credinţă religioasă. Ei nu puteau pricepe ideea că Iisus venise să proclame o nouă evanghelie a salvării şi să stabilească o nouă cale de a-l găsi pe Dumnezeu; ei nu-şi dădeau seama că el era o nouă revelaţie a Tatălui din ceruri.

^{(1542.4) 138:5.3} În ziua următoare, Iisus i-a lăsat pe cei doisprezece apostoli ai lui singuri. El voia ca ei să se cunoască mult mai bine unii pe alţii şi dorea ca ei să discute, fără el, ceea ce îi învăţase. Maestrul a revenit pentru masa de seară şi, după cină, el le-a vorbit de slujirea serafimilor; unii dintre apostoli i-au înţeles învăţătura. Ei s-au odihnit o noapte şi au plecat în ziua următoare, cu barca, către Capernaum.

^{(1542.5) 138:5.4} Zebedeu şi Salomeea se duseseră să locuiască cu fiul lor David, astfel încât marea lor casă putea fi pusă la dispoziţia lui Iisus şi a celor doisprezece apostoli ai lui. Iisus a petrecut acolo un sabat liniştit cu mesagerii săi aleşi. El le-a expus cu înţelepciune planurile lui pentru proclamarea regatului şi le-a explicat pe-ndelete importanţa evitării oricărui conflict cu autorităţile civile, spunându-le: „Dacă conducătorii civili trebuie să fie blamaţi, atunci lasaţi în grija mea treba asta. Aveţi grijă de n-aduceţi acuzaţii împotriva cezarului sau slujitorilor lui.” Tot în aceeaşi seară Iuda Iscarioteanul l-a tras pe Iisus deoparte pentru a-l întreba de ce nu se făcea nimic pentru al scoate pe Ioan din temniţă. Iar Iuda n-a fost întru totul satisfăcut de atitudinea lui Iisus.

6. Săptămâna de formare intensivă

^{(1542.6) 138:6.1} Săptămâna ce a urmat a fost consacrată unui program de formare intensivă. În fiecare zi, cei şase noi apostoli au fost încredinţaţi în seama respectivilor care îi recrutaseră, pentru a recapitula tot ceea ce învăţaseră şi experimentaseră, cu scopul de a-i pregăti să muncească pentru regat. Primii şase apostolii analizau cu înţelepciune, spre folosul celor şase noi, învăţăturile date de Iisus anterior. Seara ei s-au adunat cu toţii în grădina lui Zebedeu pentru a fi instruiţi de Iisus.

^{(1542.7) 138:6.2} Atunci a stabilit Iisus o zi de repaos la mijlocul săptămânii pentru odihnă şi recreaţie. Ei au urmat acest plan de destindere, câte o zi pe săptămână pe tot restul vieţii materiale a lui Iisus. Ca regulă generală, ei nu şi-au continuat niciodată activitălile lor regulate miercurea. În timpul acestei zile de sărbătoare săptâmânale, Iisus avea obiceiul de a se retrage lăsându-i singuri şi spunându-le: „Copiii mei, duceţi-vă şi distraţi-vă o zi. Odihniţivă de la muncile anevoioase ale regatului şi bucuraţi-vă de destinderea pe care o procură întoarcerea la vechile voastre vocaţii sau descoperirea unor soiuri noi de activităţi recreative.” În timpul acestei perioade din viaţa sa pământească, Iisus n-avea realmente nevoie de această zi de repaos, dar el se conforma acestui plan deoarece ştia că era mai bine pentru asociaţii săi umani. Iisus era învăţătorul – Maestrul. Tovarăşii lui erau elevii lui – discipolii.

^{(1543.1) 138:6.3} Iisus s-a străduit să stabilească clar, pentru apostolii săi, deosebirea dintre învăţăturile sale şi viaţa sa printre ei pe de o parte, şi învăţăturile care puteau ulterior să apară pe seama lui pe de altă parte. Iisus le-a zis: „Regatul meu şi evanghelia care se raportează la el vor fi esenţa mesajului vostru. Nu vă lăsaţi antrenaţi în a predica despre mine sau despre învăţăturile mele. Proclamaţi evanghelia împărăţiei şi descrieţi revelaţia mea despre Tatăl din ceruri, dar nu alunecaţi pe căi abătute creând legende sau clădind un cult consacrat credinţelor şi învăţăturilor despre credinţele şi învăţăturile mele.” Dar, din nou, discipolii n-au înţeles motivele pentru care a vorbit el astfel, şi nici unul n-a îndrăznit să-l întrebe de ce îi instruia în felul acesta.

^{(1543.2) 138:6.4} În primele sale învăţături, Iisus căuta să evite pe cât posibil controversele cu apostolii săi, afară de cele care implicau false concepţii asupra Tatălui său din ceruri. În toate aceste chestiuni, el nu ezita niciodată să corijeze credinţele eronate. Nu exista decât o singură motivaţie în viaţa lui Iisus pe Urantia după botezarea sa, aceea de a aduce o revelaţie mai bună şi mai veridică a Tatălui său din Paradis; el era pionierul noului şi mai bunului drum către Dumnezeu, calea credinţei şi a iubirii. Îndemnul adresat de el apostolilor era întotdeauna: „Căutaţi pe cei păcătoşi, găsiţii pe cei descurajaţi şi îmbărbăteze pe cei neliniştiţi.”

^{(1543.3) 138:6.5} Iisus înţelegea perfect situaţia. El poseda o putere nelimitată care ar fi putut fi utilizată pentru a-şi îndeplini misiunea, dar se mulţumea în întregime cu mijloacele şi cu personalităţile pe care majoritatea oamenilor le-ar fi considerat ca neadecvate şi le-ar fi socotit insignifiante. El era angajat într-o misiune care comporta imense posibilităţi spectaculare, dar el a stăruit în a se ocupa de treburile Tatălui său în maniera cea mai simplă şi cea mai puţin teatrală, evitând cu înţelepciune orice etalare de putere. El şi-a propus acum să lucreze cu calm împreună cu cei doisprezece apostoli ai lui, cel puţin vreme de mai multe luni, în vecinătatea Mării Galileii.

7. O nouă dezamăgire

^{(1543.4) 138:7.1} Iisus plănuise o campanie misionară paşnică de cinci luni de lucrare personală. El nu le-a zis apostolilor lui cât timp avea să dureze aceasta; ei lucrau din săptămână în săptămână. Devreme în prima zi din săptămână, în timp ce el era pe cale de a le destăinui aceasta celor doisprezece apostoli, Simon Petru, Iacob Zebedeu şi Iuda Iscarioteanul au venit să vorbească cu el în particular. Luându-l pe Iisus deoparte, Petru a mers până la a-i zice: „Maestre, noi venim la rugămintea tovarăşilor noştri ca să aflăm dacă n-a venit acum momentul de a intra în regat. Vrei oare să proclami regatul la Capernaum, sau mai bine să mergem la Ierusalim? Şi când va afla fiecare dintre noi posturile pe care trebuie să le ocupăm pe lângă tine la stabilirea regatului?…” Şi Petru ar fi continuat să pună şi alte întrebări, dar Iisus a ridicat o mână reprobatoare şi l-a oprit; şi, făcându-le semn să se apropie celorlalţi apostoli care aşteptau în apropiere, le-a zis: „Copilaşii mei, cât timp vă voi mai suporta? Oare nu v-am explicat că regatul meu nu este al acestei lumi? Eu v-am zis de multe ori că nu am venit să mă pun pe tronul lui David; cum se face atunci că voi mă întrebaţi de locul pe care fiecare dintre voi îl va ocupa în regatul Tatălui? Nu puteţi voi vedea că sunteţi chemaţi ca ambasadori ai unui regat spiritual? Nu înţelegeţi oare că în curând, foarte curând, voi veţi urma să mă reprezentaţi în lume şi să proclamaţi regatul, tot aşa cum eu îl reprezint acum pe Tatăl meu din ceruri? Este oare posibil ca eu să vă fi ales şi instruit ca mesageri ai împărăţiei, şi cu toate astea voi să nu înţelegeţi nici natura nici semnificaţia acestei împărăţii ce vine, în care Dumnezeu va predomina în inima oamenilor? Prieteni, ascultaţi-mă încă o dată. Lepădaţi din mintea voastră ideea că regatul meu este o suveranitate de putere sau o domnie de glorie. Într-adevăr, toate puterile din cer şi de pe pământ îmi vor fi curând înmânate mie, dar nu este voia Tatălui ca noi să întrebuinţăm acest dar divin pentru a ne glorifica în timpul acestei epoci. Într-o altă eră, voi veţi şedea într-adevăr alături de mine în putere şi în glorie, dar, în prezent, se cuvine să ne supunem voii tatălui şi să-i dăm ascultare cu smerenie mergând să îndeplinim poruncile lui pe pământ.”

^{(1544.1) 138:7.2} Încă o dată, tovarăşii lui au fost şocaţi şi uluiţi. Iisus i-a trimis câte doi ca să se roage, cerându-le să revină la el pe la amiază. În această dimineaţă decisivă, fiecare dintre ei a căutat să-l găsească pe Dumnezeu, şi fiecare s-a străduit să-şi încurajeze şi să-şi întărească tovarăşul, apoi s-au întors la Iisus după cum le recomandase acesta.

^{(1544.2) 138:7.3} Iisus le-a povestit atunci venirea lui Ioan, botezul în Iordan, nunta de la Cana, recenta alegere a celor şase şi îndepărtarea de la ei a propriilor lui fraţi întru carne. El i-a prevenit că duşmanul regatului căuta să-i îndepărteze şi pe ei. După această scurtă, dar serioasă convorbire, toţi apostolii s-au ridicat, la semnul lui Petru, pentru a proclama devotamentul lor nepieritor faţă de Maestrul lor şi pentru a promite fidelitatea lor de nezdruncinat faţă de regat – potrivit expresiei lui Toma, „faţă de această împărăţie ce vine, oricare ar fi, chiar şi dacă eu nu-l înţeleg pe deplin”. Ei credeau cu toţii în Iisus în mod sincer, cu toate că n-au înţeles în întregime învăţătura sa.

^{(1544.3) 138:7.4} Iisus i-a întrebat atunci câţi bani aveau la ei; el s-a interesat şi de măsurile pe care le luaseră ei cu privire la familiile lor. Când a fost clar că ei abia de aveau suficiente fonduri cu care să se întreţină timp de două săptămâni, Iisus a zis: „Nu este voia Tatălui meu ca noi să începem să lucrăm în condiţiile astea. O să stăm aici două săptămâni lângă mare şi o să pescuim sau o să facem tot ce vor găsi mâinile noastre de făcut. Între timp, sub conducerea lui Andrei, primul apostol ales, voi vă veţi organiza astfel încât să vă procuraţi tot ce vă va trebui în viitoarea voastră slujire, atât în prezenta voastră lucrare personală cât şi în perioada ulterioară, în care eu vă voi conferi împuternicirea de a predica evanghelia şi să-i instruiţi pe credincioşi.” Toţi au fost înveseliţi de aceste cuvinte; era prima dată că Iisus le indica, într-un mod clar şi pozitiv, intenţia sa de a întreprinde mai târziu eforturi publice mai dinamice şi mai spectaculoase.

^{(1544.4) 138:7.5} Apostolii au petrecut restul zilei punând la punct organizarea lor şi procurându-şi bărci şi năvoade pentru a se duce la pescuit în dimineaţa zilei următoare, căci toţi se hotărâseră să se dedice pescuitului; cea mai mare parte dintre ei fuseseră pescari, şi Iisus însuşi era un marinar şi un pescar experimentat. Multe dintre bărcile pe care le-au utilizat în cursul anilor următori fuseseră construite de propriile mâini ale lui Iisus, şi acestea erau bărci bune şi demne de încredere.

^{(1544.5) 138:7.6} Iisus le-a ordonat apostolilor să se consacre pescuitului vreme de două săptămâni şi a adăugat: „După aceea, voi veţi pleca pentru a deveni pescari de oameni.” Ei s-au despărţit în trei grupuri, Iisus însoţind, în fiecare noapte, un alt grup. Aceştia s-au bucurat foarte mult de compania lui. El era un bun pescar, un tovarăş voios şi un prieten inspirator. Cu cât apostolii lucrau mai mult cu el, cu atât îl iubeau mai mult. Matei a zis într-o bună zi: „Cu cât mai mult înţelegeţi anumite persoane, cu atât mai puţin le admiraţi, dar cu omul acesta, cu cât mai puţin îl înţeleg, cu atât mai mult îl iubesc.”

^{(1545.1) 138:7.7} Acest plan, constând din a pescui timp de două săptămâni şi din a ieşi apoi două săptămâni pentru a face muncă personală în numele regatului, a fost urmat vreme de peste cinci luni până la sfârşitul acestui an 26, şi chiar şi după încetarea persecuţiilor special dirijate contra discipolilor lui Ioan în urma arestării lui.

8. Primele munci ale celor doisprezece

^{(1545.2) 138:8.1} Când au vândut peştele prins în două săptămâni, Iuda Iscarioteanul, ales drept vistiernic al celor doisprezece, a împărţit fondurile apostolice în şase părţi egale după ce a a scos, în prealabil, sumele necesare familiilor care erau în grija apostolilor. Apoi, către mijlocul lui august din anul 26, ei au plecat doi câte doi în regiunile de lucru indicate de Andrei. În timpul primelor două săptămâni, Iisus i-a însoţit pe Andrei si pe Petru, în următoarele două săptămâni pe Iacob şi pe Ioan, şi aşa mai departe pentru celelalte perechi, în ordinea în care fuseseră aleşi. În felul acesta, el a putut să iasă măcar o dată cu fiecare pereche înainte de a-i reuni pentru a inaugura serviciul lor public.

^{(1545.3) 138:8.2} Iisus i-a învăţat să predice iertarea păcatelor prin credinţa în Dumnezeu fără penitenţă sau sacrificiu, şi să declare că Tatăl din ceruri îi iubeşte pe toţi copiii săi cu aceeaşi iubire veşnică. El le-a poruncit apostolilor săi să se abţină de la orice discuţie despre:

^{(1545.4) 138:8.3} 1. Lucrarea şi întemniţarea lui Ioan Botezătorul.

^{(1545.5) 138:8.4} 2. Vocea care venea din cer la botezarea sa. Iisus a zis: „Numai cei care au auzit vocea au dreptul de a se referi la ea. Proclamaţi numai ceea ce aţi auzit de la mine; nu vorbiţi din auzite.”

^{(1545.6) 138:8.5} 3. Preschimbarea apei în vin din Cana. Iisus le-a cerut cu seriozitate să „nu istorisească nimănui povestea apei şi vinului.”

^{(1545.7) 138:8.6} Apostolii au avut momente minunate pe perioada acestor cinci sau şase luni, în cursul cărora ei au muncit, câte două săptămâni din patru, ca pescari, câştigând astfel destui bani pentru a se îngriji de nevoile lor şi pentru a putea consacra următoarele doua săptămâni lucrării misionare a regatului.

^{(1545.8) 138:8.7} Oamenii de rând se minunau de învăţăturile şi de călăuzirea lui Iisus şi a apostolilor săi. Rabinii îi învăţaseră de demult pe iudei că ignoranţii nu puteau fi nici pioşi nici juşti. Or, apostolii lui Iisus erau şi pioşi şi juşti, şi totuşi ei ignorau cu voioşie o bună parte din ştiinţa rabinilor şi din înţelepciunea lumii.

^{(1545.9) 138:8.8} Iisus a explicat cu claritate apostolilor lui diferenţa dintre pocăinţa prin aşa-zisele fapte bune, după cum propovăduiau iudeii, şi schimbarea mentală prin credinţă – naşterea nouă – pe care el o cerea ca preţ de admitere în regat. El i-a învăţat pe apostolii lui că credinţa este singura condiţie necesară pentru a intra în regatul Tatălui. Ioan îi învăţase „pocăinţa – să fugă de mânia ce va fi să vină.” Iisus propovăduia că „credinţa este poarta deschisă pentru a intra în dragostea lui Dumnezeu prezent, perfect şi veşnic.” Iisus nu vorbea ca un profet venit să proclame cuvântul lui Dumnezeu. El părea a vorbi de el însuşi ca unul care avea autoritate. Iisus căuta să abată mintea lor de la căutarea de miracole către descoperirea unei experienţe reale şi personale în satisfacerea şi în asigurarea prezenţei interioare a spiritului dragostei lui Dumnezeu şi a graţiei lui salvatoare.

^{(1545.10) 138:8.9} Discipolii au învăţat de timpuriu că Maestrul avea un profund respect şi o stimă plină de compasiune pentru fiecare fiinţă umană pe care o întâlnea. Ei erau extraordinar de impresionaţi de consideraţia uniformă şi invariabilă pe care el o acorda atât de constant la tot felul de bărbaţi, de femei şi de copii. El se oprea în toiul unei profunde expuneri pentru a ieşi pe drum şi a zice câteva cuvinte de încurajare vreunei persoane apăsate de povara trupului şi a sufletului ei. El se întrerupea în toiul unei importante convorbiri cu apostolii săi pentru a fraterniza cu vreun copil băgăcios. Nimic nu-i părea vreodată atât de important lui Iisus ca fiinţa umană individuală ce se găsea în prezenţa sa imediată. El era maestru şi învăţător, dar încă şi mai mult de atât – el era deopotrivă un prieten şi un vecin, un camarad înţelegător.

^{(1546.1) 138:8.10} Cu toate că învăţătura publică a lui Iisus consta în principal din parabole şi din scurte discursuri, el îi instruia în mod invariabil pe apostolii săi prin întrebări şi răspunsuri. În timpul cuvântărilor sale publice ulterioare, el se întrerupea întotdeauna pentru arăspunde la întrebările sincere.

^{(1546.2) 138:8.11} Apostolii au fost mai întâi şocaţi de maniera în care le trata el pe femei, dar s-au obişnuit cu asta foarte curând. El le-a explicat limpede că, în regat trebuiau să se acorde femeilor drepturi egale cu cele ale bărbaţilor.

9. Cinci luni de încercare

^{(1546.3) 138:9.1} Această perioadă oarecum monotonă de pescuit alternând cu lucrul personal s-a dovedit o experienţă epuizantă pentru cei doisprezece apostoli, dar ei au suportat încercarea. În ciuda tuturor mormăielilor lor, a îndoielilor şi a nemulţumirilor lor trecătoare, ei au rămas fideli jurământului lor de devotament şi de ataşament faţă de Maestru. Asocierea lor personală cu Iisus pe durata acestor cinci luni de încercare li l-au făcut atât de drag că toţi (mai puţin Iuda Iscarioteanul) i-au rămas loiali şi fideli, chiar şi în timpul ceasurilor sumbre ale judecării şi ale crucificării. Oamenii adevăraţi nu puteau pur şi simplu să abandoneze un învăţător respectat, care trăise atât de aproape de ei şi le fusese atât de devotat precum Iisus. În timpul orelor sumbre ale morţii Maestrului, orice raţionament, orice judecată şi orice logică s-au dat la o parte din inima apostolilor dinaintea unei singure emoţii omeneşti extraordinare – sentimentul suprem de prietenie şi de fidelitate. Aceste cinci luni de lucru cu Iisus i-au făcut pe aceşti apostoli, atâţia câţi erau, să-l considere ca fiind cel mai bun prieten pe care l-au avut pe lume. Acest sentiment omenesc, iar nu învăţăturile lui magnifice sau faptele sale minunate, a fost ceea ce i-a ţinut uniţi până după înviere şi după reînoirea proclamării evangheliei împărăţiei.

^{(1546.4) 138:9.2} Nu numai pentru apostoli a fost această perioadă de cinci luni de lucru liniştit o mare încercare căreia i-au şi supravieţuit, dar această perioadă de inactivitate a fost de asemenea o mare încercare pentru familia lui Iisus. În momentul în care Iisus a fost pregătit să-şi înceapă opera publică, toţi membrii familiei sale (în afară de Rut) practic îl părăsiseră. Ei n-au încercat să stabilească un contact cu el decât cu rare ocazii ulterioare, şi, atunci, aceasta a fost pentru a-l convinge să se întoarcă acasă cu ei, căci ei nu erau departe de a-l considera ca nefiind în toate minţile sale. Ei erau pur şi simplu incapabili de a sonda filozofia lui sau de a-i pricepe învăţătura; totul era mult prea mult pentru cei ce erau carne din carnea lui.

^{(1546.5) 138:9.3} Apostolii şi-au continuat lucrarea personală în Capernaum, Betsaida -Iulia, Corazin, Gerasa, Hipos, Magdala, Cana, Betleem din Galileea, Iotapata, Rama, Safed, Giscala, Gadara şi Abila. Pe lângă aceste oraşe, ei şi-au exercitat apostolatul prin numeroase sate şi de asemenea la ţară. Către sfârşitul acestei perioade, cei doisprezece elaboraseră planuri destul de satisfăcătoare pentru întreţinerea familiilor lor respective. Cea mai mare parte a apostolilor erau căsătoriţi, unii aveau mai mulţi copii, dar, pentru sprijinirea căminului lor, ei luaseră măsuri ca, cu o uşoară asistenţă din fondurile apostolice, ei să-şi poată consacra toată energia lor lucrării Maestrului fără a trebui să se îngrijoreze de bunăstarea financiară a familiei lor.

10. Organizarea celor doisprezece

^{(1547.1) 138:10.1} Apostolii s-au organizat de timpuriu în felul următor:

^{(1547.2) 138:10.2} 1. Andrei, primul ales, a fost numit preşedinte şi director general al celor doisprezece.

^{(1547.3) 138:10.3} 2. Petru, Iacob şi Ioan au fost desemnaţi ca însoţitori personali ai lui Iisus. Ei trebuiau să se ocupe de el zi şi noapte, a se îngriji de nevoile lui materiale şi diverse, şi să-l însoţească în nopţile în care veghea şi se ruga într-o misterioasă comuniune cu Tatăl celest.

^{(1547.4) 138:10.4} 3. Filip a devenit intendentul grupului. El avea sarcina de a asigura hrana şi a vedea ca vizitatorii, şi uneori chiar şi mulţimile de auditori, să aibă ceva de mâncare.

^{(1547.5) 138:10.5} 4. Nataniel veghea la nevoile familiale ale celor doisprezece. El primea rapoarte regulate despre nevoile familiei fiecărui apostol, şi trimitea, în fiecare săptămână, fonduri băneşti celor care aveau nevoie de ele, după ce le-ar fi cerut de la Iuda trezorierul.

^{(1547.6) 138:10.6} 5. Matei era agentul contabil al corpului apostolic. El trebuia să vegheze la echilibrul bugetului şi la alimentarea vistieriei. Dacă fondurile de sprijinire reciprocă nu se încasau, dacă nu se primeau donaţii suficiente pentru întreţinerea grupului, Matei avea puterea de a ordona celor doisprezece de a se reîntoarce la plasele lor pentru o bucată de vreme. Totuşi, asta n-a fost niciodată necesar după campania lor publică; au existat atunci destule fonduri în mâinile vistiernicului pentru finanţarea activităţilor lor.

^{(1547.7) 138:10.7} 6. Toma era organizatorul itinerarului. Lui îi revenea datoria de a face aranjamentele pentru găzduirea lor, şi, într-o manieră generală, de a alege locurile de predicat şi de învăţătură în aşa fel încât să asigure un program de deplasări bine organizat şi fără pierderi de timp.

^{(1547.8) 138:10.8} 7. Lui Iacob şi lui Iuda, fiii gemeni ai lui Alfeu, li s-a distribuit controlul mulţimilor. Ei aveau sarcina de a delega cu puteri un număr suficient de supraveghetori auxiliari pentru a permite menţinerea ordinii printre mulţimile care asistau la predici.

^{(1547.9) 138:10.9} 8. Lui Simon Zelot i s-a dat în seamă organizarea recreaţiilor şi a distracţiilor. El pregătea programele de fiecare miercuri şi căuta totodată să procure, în fiecare zi, câteva ore de destindere şi de divertisment.

^{(1547.10) 138:10.10} 9. Iuda Iscarioteanul a fost numit vistiernic. El purta sacul cu bani, achita toate cheltuielile şi ţinea socotelile. El stabilea un proiect de buget în fiecare săptămână pentru Matei, şi îi făcea totodată raporturi săptămânale lui Andrei. Iuda vărsa fondurile la autorizarea lui Andrei.

^{(1547.11) 138:10.11} Organizarea primitivă a celor doisprezece a funcţionat în modul aceasta până în clipa în care a fost necesară o reorganizare prin părăsirea lui Iuda, trădătorul. Maestrul şi apostolii lui ucenici au continuat această simplă manieră până duminică, 12 ianuarie din anul 27, zi în care el i-a reunit şi i-a hirotonisit formal ca ambasadori ai împărăţiei şi ca predicatori ai veştii lui bune. Curând după aceea, ei s-au pregătit să plece către Ierusalim şi Iudeea pentru primul lor turneu de predicare publică.

**********************************************************************************************

Biserica Podeanu

În cadrul Bisericii Podeanu de pe str. Dornei sector 1, biserică de care aparțin și eu,  există o parte a moaștelor Sf. Apostol Simon Zelotul.

Biserica   – exterior                              Moaștele

Biserica   – Interior

Mai multte amănunte în linkul de mai jos:

Select click dreapta Go to

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-podeanu-67840.html

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 137 – Şederea în așteptare din Galileea. În acest capitol puteți afla despre: Alegerea primilor patru apostoli, Vizita la Capernaum, Nunta de la Cana, Evenimentele unei zilei de sabat, Cele patru luni de formare, Predica despre regat .. etc 

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-137-sederea-in-asteptare-din-galileea

                                                                       Capitolul 137

                                                          Şederea în aşteptare din Galileea

^{(1524.1) 137:0.1} ÎN PRIMELE ceasuri ale dimineţii de sâmbătă, 23 februarie al anului 26, Iisus a coborât din munţi pentru a se alătura grupului de adepţi al lui Ioan care locuiau în corturi în Pella. Cât a fost ziua de lungă, Iisus s-a amestecat cu mulţimea. A îngrijit un băiat care se rănise de la o căzătură şi s-a dus în Pella, satul vecin, pentru a-l încredinţa pe copil teafăr părinţilor lui.

1. Alegerea primilor patru apostoli

^{(1524.2) 137:1.1} În timpul acestui sabat, doi dintre principalii ucenici ai lui Ioan şi-au petrecut mult timp cu Iisus. Dintre toţi adepţii lui Ioan, unul numit Andrei a fost cel mai profund impresionat de Iisus; l-a însoţit în călătoria la Pella cu băiatul rănit. Pe drumul de întoarcere către locul unde boteza Ioan, el i-a pus lui Iisus numeroase întrebări. Chiar înainte de a ajunge la destinaţie, au zăbovit amândoi pentru o scurtă discuţie în cursul căreia Andrei a zis: „Te-am observat mereu de când ai venit la Capernaum, şi eu cred că tu eşti noul Învăţător, şi cu toate că nu înţeleg toată învăţătura ta, eu sunt pe deplin hotărât să te urmez. Aş vrea să stau la picioarele tale şi să învăţ tot adevărul cu privire la noul regat.” Cu o inimoasă încredinţare, Iisus l-a primit pe Andrei ca cel dintâi dintre apostolii săi, acel grup de doisprezece care aveau să trudească cu el la întemeierea noului regat al lui Dumnezeu în inima oamenilor.

^{(1524.3) 137:1.2} Andrei observase în tăcere munca lui Ioan Botezătorul şi credea sincer în el. El avea un frate foarte capabil şi plin de entuziasm, pe nume Simon, care era unul dintre cei mai de seamă ucenici ai lui Ioan; se poate chiar spune că Simon era unul dintre principalii susţinători ai lui Ioan.

^{(1524.4) 137:1.3} Curând după întoarcerea lui Iisus şi a lui Andrei în tabără, Andrei l-a căutat pe fratele său Simon şi l-a luat deoparte; l-a informat că el era personal convins că Iisus era marele Învăţător, şi că se angajase să-i fie discipol. A continuat prin a-i zice că Iisus acceptase oferta lui de slujire şi i-a sugerat (lui Simon) să se ducă şi el să-l găsească pe Iisus şi să se propună ca tovarăş în slujba noului regat. Simon a răspuns: „Încă din clipa în care acest om a venit să lucreze la atelierul lui Zebedeu, eu m-am gândit că era trimis de Dumnezeu, dar ce să facem cu Ioan? Oare trebuie să-l abandonăm? Crezi oare că va fi corect aşa?” Ei s-au decis atunci, pe loc, să se ducă să se sfătuiască cu Ioan. Ioan a fost întristat la gândul de a pierde doi dintre sfetnicii lui cei mai capabili şi dintre discipolii lui cei mai promiţători, dar a răspuns cu curaj la cererea lor zicând: „Acesta este numai începutul. Munca mea curând va lua sfârşit, şi toţi vom deveni discipolii lui.” Apoi, Andrei i-a făcut lui Iisus semn să vină şi l-a anunţat între patru ochi că fratele lui dorea să intre în slujba noului regat. Primindu-l pe Simon ca al doilea apostol, Iisus a zis: „Simon, entuziasmul tău este lăudabil, dar primejdios pentru lucrarea regatului. Te previn că trebuie să fi mai chibzuit în toate cuvintele tale. Am să-ţi schimb numele cu acela de Petru.”

^{(1525.1) 137:1.4} Părinţii băieţelului rănit, care trăiau în Pella, îl rugaseră pe Iisus să îşi petreacă noaptea la ei şi să se considere la el acasă, şi Iisus promisese că va veni. Înainte de a-l părăsi pe Andrei şi pe fratele său, el le-a zis: „Mâine dimineaţă devreme vom merge în Galileea.”

^{(1525.2) 137:1.5} După ce Iisus s-a reîntors în Pella pentru a înnopta, şi în timp ce Andrei şi Simon discutau încă despre natura serviciului lor în întemeierea apropiatului regat, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu au sosit la faţa locului. Ei tocmai se întorceau din lunga şi zadarnica lor căutare după Iisus pe dealuri. Când l-au auzit pe Simon Petru povestindu-le cum el şi fratele său Andrei deveniseră primii sfetnici acceptaţi ai noului regat şi că trebuiau să plece a doua zi dimineaţă cu noul lor Maestru către Galileea, Iacob şi Ioan au fost amândoi mâhniţi. Ei îl cunoşteau pe Iisus de o bună bucată de vreme şi ţineau la el. Îl căutaseră mai multe zile pe dealuri şi, acum, reveneau ca să afle că fuseseră alţii aleşi înaintea lor. Au întrebat unde se dusese Iisus şi s-au grăbit să i se alăture.

^{(1525.3) 137:1.6} Iisus dormea când au ajuns la locuinţa sa, dar l-au trezit zicându-i: „În timp ce noi, care am trăit atâta timp cu tine, cercetăm dealurile în căutarea ta, cum se face că ai preferat pe alţii înaintea noastră şi i-ai ales pe Andrei şi pe Simon ca primii tăi asociaţi pentru noul regat?” Iisus a răspuns: „Fiţi calmi în inima voastră şi întrebaţi-vă cine v-a poruncit să îl căutaţi pe Fiul Omului în vreme ce el vedea de treburile Tatălui său.” După ce ei i-au istorisit detaliile lungii lor căutări peste coline, Iisus i-a instruit mai departe: „Voi ar trebui să învăţaţi să căutaţi taina noului regat în inima voastră, iar nu peste dealuri. Ceea ce căutaţi era deja prezent în sufletul vostru. Voi sunteţi într-adevăr fraţii mei – n-aveţi nevoie ca eu să vă accept – voi aparţineţi deja regatului. Să aveţi mare curaj şi pregătiţi-vă să ne însoţiţi mâine dimineaţă către Galileea.” Ioan a îndrăznit atunci să întrebe: „Dar, Maestre, vom fi şi eu cu Iacob asociaţii tăi în împărăţia ta aşa cum sunt Andrei şi cu Simon?” Iisus şi-a pus câte o mână pe umărul fiecăruia dintre ei şi le-a spus: „Fraţilor, voi sunteţi deja cu mine în spiritul regatului, chiar dinainte ca ceilalţi doi să fi cerut să fie admişi. Voi, fraţii mei, nu aveţi nevoie să prezentaţi o cerere pentru a intra în regat; voi aţi fost acolo cu mine încă de la început. Înaintea oamenilor, alţii pot avea prioritate înaintea voastră, dar, în inima mea, vă socoteam şi pe voi în consiliile regatului chiar înainte de a vă fi gândit să îmi cereţi asta. Voi aţi fi putut chiar să fiţi primii dintre oameni dacă nu aţi fi lipsit, fiind angajaţi în sarcina bine intenţionată, dar fixată de voi înşivă, de a căuta pe cineva care nu era nicidecum pierdut. În regatul ce va veni, nu vă ocupaţi de lucruri care vă întreţin îngrijorarea, ci mai degrabă aveţi grijă tot timpul să faceţi voia Tatălui care este în ceruri.”

^{(1525.4) 137:1.7} Iacob şi Ioan au acceptat îndatoritori mustrarea şi nu au mai fost niciodată invidioşi pe Andrei şi pe Simon. Ei s-au pregătit să plece a doua zi dimineaţă către Galileea împreună cu ceilalţi doi apostoli. Începând din ziua aceea, cuvântul apostol a fost folosit pentru a distinge familia aleasă a consilierilor lui Iisus de vasta mulţime a discipolilor credincioşi care l-au urmat ulterior.

^{(1525.5) 137:1.8} Seara târziu, Iacob, Ioan, Andrei şi Simon au avut o convorbire cu Ioan Botezătorul. Cu lacrimi în ochi, dar cu un glas ferm, viteazul profet iudeean i-a abandonat pe doi dintre principalii săi ucenici pentru a le îngădui să devină apostolii Prinţului galileean al regatului care va veni.

2. Alegerea lui Filip şi a lui Nataniel

^{(1526.1) 137:2.1} Duminică dimineaţa, în ziua de 24 februarie a anului 26, Iisus şi-a luat adio de la Ioan Botezătorul de pe marginea fluviului de lângă Pella, fără a-l mai revedea vreodată în carne.

^{(1526.2) 137:2.2} În ziua aceea, în vreme ce Iisus şi cei patru ucenici-apostoli ai săi plecau către Galileea, s-a iscat un mare tărăboi în tabăra fidelilor lui Ioan. Era pe cale să aibă loc prima mare diviziune. Cu o zi înainte, Ioan îi anunţase cu certitudine pe Andrei şi pe Ezra că Iisus era Eliberatorul. Andrei s-a decis să îl urmeze pe Iisus, dar Ezra l-a recuzat pe blajinul tâmplar din Nazaret zicându-le tovarăşilor lui: „Profetul Daniel declară că Fiul Omului va veni plutind pe norii cerului, în putere şi în mare glorie. Acest tâmplar din Galileea, acest constructor de bărci nu poate fi Eliberatorul. Un asemenea dar de la Dumnezeu poate oare să vină din Nazaret? Acest Iisus este un văr de-al lui Ioan, iar Maestrul nostru s-a înşelat din exces de sentimentalitate. Să rămânem separaţi de acest fals Mesia.” Când Ioan l-a dojenit pentru vorbele acestea, Ezra s-a retras cu mai mulţi ucenici şi a pornit în grabă către sud. Acest grup a continuat să boteze în numele lui Ioan şi a fondat în cele din urmă o sectă ai cărei membri aveau credinţă în Ioan, dar refuzau să-l accepte pe Iisus. O rămăşiţă a acestui grup mai persistă încă şi astăzi în Mesopotamia.

^{(1526.3) 137:2.3} În vreme ce mocneau necazurile printre partizanii lui Ioan, Iisus şi cei patru ucenici-apostoli ai săi înaintau rapid către Galileea. Înainte de a traversa Iordanul pentru a merge la Nazaret prin Nain, Iisus a privit drumul care urca în faţa sa şi l-a văzut venind către el pe un anume Filip din Betsaida, însoţit de un prieten. Iisus îl cunoscuse pe Filip odinioară, şi acesta le era bine cunoscut şi tuturor celor patru noi apostoli. Filip era pe drum către Pella, cu prietenul său Nataniel, pentru a-l vedea pe Ioan şi pentru a se informa mai bine despre anunţata venire a regatului lui Dumnezeu; el a fost încântat să îl salute pe Iisus, pe care îl admirase întotdeauna încă de la prima vizită a acestuia la Capernaum. În schimb, Nataniel, care trăia în Cana din Galileea, nu îl cunoştea pe Iisus. Filip a venit înainte pentru a-şi saluta prietenii, în vreme ce Nataniel a rămas la umbra unui copac de pe marginea drumului.

^{(1526.4) 137:2.4} Petru l-a luat pe Filip de o parte şi s-a apucat să-i explice că el însuşi, Andrei, Iacob şi Ioan deveniseră toţi asociaţi cu Iisus în noul regat; el l-a îndemnat cu însufleţire pe Filip să se înroleze în slujba cauzei. Filip s-a pomenit într-un impas. Ce trebuia să facă? Aici, pe nepusă masă – pe marginea drumului de lângă Iordan – se punea cea mai importantă întrebare din viaţa unui om, şi el trebuia să ia o decizie imediată. În timp ce Filip se găsea angajat într-o serioasă conversaţie cu Petru, cu Andrei şi cu Ioan, Iisus îi schiţa lui Iacob drumul de urmat prin Galileea până la Capernaum. În cele din urmă, Andrei i-a sugerat lui Filip: „De ce nu-l întrebi pe Maestru?”

^{(1526.5) 137:2.5} Filip şi-a dat deodată seama că Iisus era într-adevăr un mare om, poate însăşi Mesia, şi a decis să se conformeze deciziei lui Iisus în această chestiune. A mers drept la el şi l-a întrebat: „Maestre, oare trebuie să mă duc la Ioan sau să mă alătur prietenilor mei care te urmează?”. Iar Iisus a răspuns: „Urmează-mă.” Filip a fost însufleţit de certitudinea că descoperise Eliberatorul.

^{(1526.6) 137:2.6} Filip a făcut atunci semn grupului să rămână pe loc, în timp ce alergă în urmă să anunţe decizia sa prietenului său Nataniel, rămas în urmă sub un dud şi reflectând la toate ce le auzise despre Ioan Botezătorul, despre regatul ce sta să vină şi despre Mesia cel aşteptat. Filip l-a întrerupt din această meditaţie exclamând: „L-am găsit pe Eliberator, cel despre care au vorbit Moise şi profeţii şi pe care l-a proclamat Ioan.” Nataniel şi-a ridicat privirea şi a întrebat: „De unde vine acest Maestru?” Şi Filip i-a răspuns: „El este Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif, tâmplarul, venit nu cu mult în urmă să locuiască la Capernaum.” Atunci Nataniel, oarecum surprins, a întrebat: „Poate oare să iasă un lucru atât de bun din Nazaret?” Filip, luându-l de braţ, i-a zis: „Vino şi vezi.”

^{(1527.1) 137:2.7} Filip l-a condus pe Nataniel la Iisus, care l-a privit în faţă cu bunăvoinţă pe acest om sincer care avea îndoieli şi i-a zis: „Iată un adevărat israelit, în care nu există nici urmă de amăgire. Urmează-mă.” Nataniel s-a întors către Filip şi i-a spus: „Ai dreptate. El este într-adevăr un conducător de oameni. Îl voi urma şi eu, dacă sunt demn de el.” Iisus a dat din cap afirmativ către Nataniel şi a repetat: „Urmează-mă.”

^{(1527.2) 137:2.8} Iisus adunase acum jumătate din viitorul său corp de colaboratori intimi, cinci care îl cunoşteau de câtva vreme şi un străin, Nataniel. Fără a mai aştepta, ei au traversat Iordanul, au trecut prin satul Nainului şi au sosit sera târziu la Nazaret.

^{(1527.3) 137:2.9} Ei au petrecut toată noaptea la Iosif în casa copilăriei lui Iisus. Tovarăşii lui Iisus nu au înţeles foarte bine de ce maestrul lor nou descoperit era atât de preocupat de distrugerea completă a tuturor vestigiilor scrierii sale care subzistau în casă sub forma a zece porunci şi a altor devize şi precepte. Dar acest mod de a acţiona, adăugat faptului că ei nu l-au văzut niciodată scriind – altfel decât în praf sau pe nisip – au făcut o profundă impresie asupra minţii lor.

3. Vizita la Capernaum

^{(1527.4) 137:3.1} A doua zi, Iisus i-a trimis pe apostolii săi în Cana, căci erau cu toţii invitaţi la căsătoria unei tinere fete foarte înstărite din acest oraş, în vreme ce el însuşi se pregătea să îi facă în grabă o vizită mamei sale în Capernaum, oprindu-se în Magdala ca să îl vadă pe fratele său Iuda.

^{(1527.5) 137:3.2} Înainte de a părăsi Nazaretul, noii asociaţi ai lui Iisus i-au povestit, lui Iosif şi altor membrii ai familiei lui Iisus, minunatele evenimente ale acestui trecut recent şi şi-au exprimat deschis credinţa lor că Iisus era eliberatorul mult aşteptat. Aceşti membri ai familiei lui Iisus au dezbătut chestiunea, iar Iosif a zis: „La urma urmei, se poate ca Maria să fi avut dreptate – că ciudatul nostru frate este regele ce are să vină.”

^{(1527.6) 137:3.3} Iuda asistase la botezarea lui Iisus şi, împreună cu fratele său Iacob, începuse să creadă cu fermitate în misiunea pământeană a lui Iisus. Iacob şi Iuda erau amândoi foarte nedumeriţi cu privire la natura misiunii fratelui lor; în schimb, vechea speranţă că Iisus era Mesia, fiul lui David, renăştea în mama sa, şi ea îşi încuraja fiii să aibă încredere în fratele lor ca fiind eliberatorul Israelului.

^{(1527.7) 137:3.4} Iisus a sosit luni seara în Capernaum, dar nu s-a dus la propriul lui cămin, unde trăia Iacob şi mama sa; el a mers direct la Zebedeu. Toţi prietenii lui din Capernaum au văzut la el o mare şi plăcută schimbare. O dată mai mult, el părea relativ voios şi mai asemănător sieşi, aşa cum fusese în timpul primilor săi ani din Nazaret. În anii de dinaintea botezului său şi în perioadele de izolare imediat precedente şi ulteriore acestuia, Iisus devenise din ce în ce mai grav şi mai rezervat. Acum, pentru ei toţi, el părea să fi redevenit ca odinioară. Era în el ceva maiestuos, impozant şi de un aspect exaltat, dar el era din nou cu inima uşoară şi bucuros.

^{(1528.1) 137:3.5} Maria fremăta de speranţă. Ea credea că făgăduinţa lui Gabriel era aproape de a se realiza. Ea se aştepta să vadă curând toată Palestina încremenită şi uluită de revelaţia miraculoasă a fiului ei ca rege supranatural al iudeilor. Însă, la numeroasele întrebări pe care i le-au pus mama sa, Iacob, Iuda şi Zebedeu, Iisus s-a mărginit a răspunde surâzând: „Este preferabil ca eu să rămân aici pentru o vreme; trebuie să fac voia Tatălui meu care este în ceruri.”

^{(1528.2) 137:3.6} A doua zi, marţi, s-au dus cu toţii la Cana la căsătoria lui Naomi, care trebuia să aibă loc în ziua următoare. În ciuda avertismentelor repetate ale lui Iisus de a nu vorbi despre el nimănui „până când ceasul Tatălui nu va veni”, ei au stăruit să răspândească în mod discret vestea că îl găsiseră pe Eliberator. Fiecare dintre ei se aştepta cu încredere ca Iisus să îşi afirme pentru prima dată autoritatea sa mesianică cu prilejul apropiatei căsătorii din Cana, şi ca el să o facă cu o mare putere şi cu o sublimă grandoare. Ei îşi aminteau ceea ce li se zisese despre fenomenele care însoţiseră botezul său, şi credeau că viitoarea sa carieră pe pământ va fi marcată de manifestări tot mai multe de minuni supranaturale şi de demonstraţii miraculoase. În consecinţă, toată ţara s-a pregătit să se reunească la Cana pentru petrecerea de la nunta lui Naomi şi a lui Iohab, fiul lui Natan.

^{(1528.3) 137:3.7} Maria nu mai fusese atât de bucuroasă de mulţi ani. Ea s-a dus la Cana în starea de spirit a unei regine-mamă care mergea să asiste la încoronarea fiului ei. De pe când Iisus avusese treisprezece ani, niciodată familia şi prietenii lui nu îl mai văzuseră atât de lipsit de griji şi de fericit, atât de îndatoritor şi de înţelegător faţă de voile şi dorinţele tovarăşilor săi, atât de emoţionant de compătimitor. Şi în felul acesta ei şuşoteau între ei, în mici grupuri, întrebându-se ce are să se întâmple. Care va fi următoarea faptă a acestui personaj? Cum va inaugura el gloria împărăţiei ce vine? Şi ei erau atât de surescitaţi la gândul că aveau să fie prezenţi pentru a asista la revelaţia putinţei şi puterii Dumnezeului Israelului.

4. Nunta de la Cana

^{(1528.4) 137:4.1} Miercuri către amiază, aproape o mie de comeseni au sosit în Cana, de patru ori mai mult decât numărul de invitaţi la nuntă. Iudeii aveau obiceiul de a celebra căsătoria miercurea, iar invitaţiile fuseseră trimise înainte cu o lună. În timpul dimineţii şi la puţin după-amiază, petrecerea semăna mai mult cu o recepţie publică pentru Iisus decât cu o nuntă. Fiecare voia să îl salute pe acest galileean aproape celebru, care îi întâmpina pe toţi cu atâta cordialitate, tineri şi bătrâni, iudei şi gentili. Toată lumea s-a bucurat atunci când Iisus a acceptat să conducă procesiunea care preceda căsătoria.

^{(1528.5) 137:4.2} Iisus era de acum înainte întru totul conştient de sine cu privire la existenţa sa omenească, de preexistenţa sa divină şi de statutul naturilor sale, cea umană şi cea divină, conjugate şi contopite. Cu un echilibru perfect, el putea, în orice moment, să joace rolul uman sau să îşi asume imediat prerogativele personale ale naturii divine.

^{(1528.6) 137:4.3} Pe când ziua se apropia de sfârşit, Iisus şi-a dat tot mai mult seama că comesenii se aşteptau să îl vadă înfăptuind vreun fel de miracol; el a înţeles mai ales că familia sa şi cei şase ucenici-apostoli ai săi se bizuiau pe faptul că el îşi va anunţa apropiatul său regat într-o manieră adecvată printr-o manifestare încremenitoare şi supranaturală.

^{(1529.1) 137:4.4} În primele ore ale după-amiezii, Maria l-a chemat pe Iacob, şi împreună au îndrăznit să se apropie de Iisus şi să îl întrebe dacă nu voia cumva să le împărtăşească taina sa şi să îi informeze cu privire la locul şi la momentul ceremoniei căsătoriei în care plănuise să se manifeste în calitate de „fiinţă supranaturală”. De îndată ce au abordat această chestiune cu Iisus, au văzut că i-au stârnit indignarea caracteristică. El a răspuns simplu: „Dacă mă iubiţi, aveţi atunci răbdare de rămâneţi cu mine atâta timp cât sunt în slujba voii Tatălui meu care este în ceruri.” Însă elocvenţa reproşului său stătea în expresia feţei sale.

^{(1529.2) 137:4.5} Iisus a fost omeneşte foarte decepţionat de această iniţiativă a mamei sale, şi a fost readus la realitate de propria sa reacţie la propunerea ei sugestivă de a-şi îngădui să se preteze la vreun fel de manifestare exterioară a divinităţii sale. Acesta era anume unul dintre lucrurile pe care în cursul recentei sale izolări de pe dealuri el se hotărâse să nu le facă. Timp de mai multe ceasuri, Maria a fost foarte deprimată. Ea i-a zis lui Iacob: „Nu pot să îl înţeleg. Ce înseamnă toate astea? Conduita sa stranie nu se va sfârşi oare niciodată?” Iacob şi Iuda au încercat să o consoleze pe mama lor, în vreme ce Iisus s-a retras pentru o oră de singurătate. El a revenit însă la reuniune, din nou bine dispus şi bucuros.

^{(1529.3) 137:4.6} Căsătoria a avut loc într-un interval de aşteptare în tăcere, dar întreaga ceremonie se sfârşise şi gazda de onoare nu făcuse nici un gest şi nu rostise nici un cuvânt. Apoi, s-a şoptit că tâmplarul şi constructorul de bărci, proclamat de Ioan ca „Eliberatorul”, îşi va dezvălui adevăratele intenţii în timpul festivităţilor de seară, poate la masa de seară a nunţii. Iisus însă a înlăturat orice speranţă la vreo demonstraţie de acest ordin din mintea celor şase ucenici-apostoli ai lui, reunindu-i chiar înainte de cină pentru a le zice într-un mod foarte serios: „Să nu credeţi că am venit în acest loc pentru a face vreo minune, pentru ai satisface pe cei curioşi, sau pentru a-i convinge pe cei ce se îndoiesc. Ne aflăm aici mai degrabă în slujba voii Tatălui nostru care este în ceruri.” Când Maria şi ceilalţi l-au văzut consultându-se cu asociaţii lui, ei au fost şi mai convinşi în sinea lor că era pe punctul de a se produce un eveniment extraordinar. Ei s-au aşezat cu toţii la masa de nuntă pentru a se bucura în bună tovărăşie de mâncare şi de seara petrecerii.

^{(1529.4) 137:4.7} Tatăl mirelui oferise vin din belşug pentru toţi oaspeţii invitaţi la nuntă, dar oare de unde să fi ştiut că nunta fiului său avea să devină un eveniment atât de strâns legat de manifestarea aşteptată a lui Iisus în calitate de eliberator mesianic? El era încântat de a avea onoarea de a-l număra pe faimosul galileean printre oaspeţii săi, dar, înainte de sfârşitul cinei, servitorii i-au adus vestea tulburătoare că se împuţina vinul. Când cina oficială s-a terminat şi când invitaţii începeau să se răspândească prin grădină, mama mirelui i-a destăinuit Mariei că provizia de vin era consumată. Maria i-a răspuns cu încredere: „Nu vă faceţi griji – voi vorbi cu fiul meu. El ne va ajuta.” Şi ea a îndrăznit să facă asta, în pofida mustrării primite cu câteva ceasuri mai înainte.

^{(1529.5) 137:4.8} Vreme de mulţi ani, Maria se întorsese totdeauna către Iisus pentru a fi ajutată în fiecare dintre crizele vieţii lor de familie din Nazaret, astfel încât se gândise întru totul natural la el în împrejurările prezente. Însă această mamă ambiţioasă mai avea şi alte motive pentru a face apel la fiul ei mai mare cu această ocazie. Iisus stătea singur într-un colţ al grădinii. Mama sa s-a apropiat de el şi i-a zis: „Fiul meu, ei nu mai au vin.” Iar Iisus a răspuns: „Buna mea mamă, ce legătură are asta cu mine?” Maria a zis: „Dar eu cred că ceasul tău a venit deja. Oare nu poţi să ne ajuţi?” Iisus a replicat: „Încă o dată, declar că eu nu am venit să fac lucruri de felul acesta. De ce mă deranjezi iarăşi cu astfel de treburi?” Atunci, izbucnind în lacrimi, Maria l-a rugat: „Dar, fiul meu, eu le-am promis că ne vei ajuta. Nu vrei, dacă te rog, să faci ceva pentru mine?” Şi atunci Iisus a zis: „Femeie, ce-ţi veni să faci astfel de promisiuni? Vezi să nu mai faci şi altă dată. În toate lucrurile, noi trebuie să servim voia Tatălui din ceruri.”

^{(1530.1) 137:4.9} Maria, mama lui Iisus, a fost zdrobita; era năucită! În timp ce stătea neclintită înaintea lui şi cu un torent de lacrimi revărsându-i-se pe faţă, inima omenească a lui Iisus a fost inundată de o profundă compasiune pentru femeia care îl purtase în pântece. El s-a aplecat către ea, şi-a pus cu delicateţe mâna pe capul ei şi i-a zis: „Hai, hai, Mamă Maria, nu te amărî pentru cuvintele mele aparent aspre. Nu ţi-am zis de atâtea ori că eu am venit numai ca să fac voia Tatălui meu ceresc? Aş face cu cea mai mare bucurie ceea ce îmi ceri, dacă asta ar face parte din voia Tatălui…” Şi Iisus s-a oprit brusc. Şovăia. Maria părea să aibă sentimentul că se producea ceva. Sărind în picioare, ea şi-a aruncat braţele în jurul gâtului lui Iisus, l-a sărutat şi s-a dus în grabă în sala servitorilor zicându-le: „Orice v-ar zice fiul meu, să faceţi.” Dar Iisus nu a zis nimic. El îşi dădea acuma seama că zisese deja prea mult – sau mai degrabă că se gândise cu prea mare dorinţă la asta.

^{(1530.2) 137:4.10} Maria dansa de bucurie. Ea nu ştia cum se produsese vinul, dar credea cu fermitate că până la urmă îl convinsese pe fiul ei prim-născut să îşi afirme autoritatea, de a îndrăzni să iese în faţă ca să-şi reclame locul ce îi revenea şi să-şi etaleze puterea sa mesianică. Din cauza prezenţei şi a asocierii unor anumite puteri şi personalităţi ale universului, total ignorate de toţi comesenii, ea nu trebuia să fie dezamăgită. Vinul pe care-l dorea Maria şi pe care Iisus, omul-Dumnezeu, îl dorea omeneşte prin simpatie, era pe drum.

^{(1530.3) 137:4.11} Erau, în apropiere, şase vase de piatră umplute cu apă conţinând câte o sută de litri fiecare. Această apă urma să fie folosită la ceremoniile finale de purificare ale celebrării căsătoriei. Agitaţia servitorilor în jurul acestor enorme recipiente de piatră, sub îndrumarea activa a mamei lui, a atras atenţia lui Iisus. El s-a apropiat şi a văzut că ei scoteau din ele stacanele pline cu vin.

^{(1530.4) 137:4.12} Iisus şi-a dat treptat seama de ceea ce se întâmplase. Din toate persoanele prezente la nunta din Cana, el a fost cel mai surprins. Ceilalţi se aşteptau cu toţii să-l vadă săvârşind vreo minune, dar asta era tocmai ceea ce nu avea de gând să facă. Apoi, Fiul Omului, şi-a amintit de avertismentul Ajustorului Gândirii Personalizat din interiorul său, pe vremea când era pe dealuri. El şi-a adus aminte cum Ajustorul îl prevenise că nici o putere sau personalitate nu putea să-l priveze de prerogativa sa de creator care îl făcea independent de timp. Cu această ocazie, transformatorii de putere, medienii şi toate celelalte personalităţi ajutătoare erau adunaţi lângă apă şi de alte materiale necesare; în faţa dorinţei exprimate de Suveranul Creator al Universului, apariţia imediată a vinului era ineluctabilă. Certitudinea acestui eveniment era dublată de faptul că Ajustorul Personalizat dăduse de înţeles că executarea dorinţei Fiului nu contravenea în nici un fel voii Tatălui.

^{(1530.5) 137:4.13} Dar acesta nu a fost în nici un sens un miracol. Nici o lege a naturii nu a fost modificată, abrogată sau chiar transcensă. Nu s-a produs nimic altceva decât abrogarea timpului în legătură cu acumularea celestă a elementelor chimice care se cereau pentru elaborarea vinului. În Cana, cu acest prilej, agenţii Creatorului au făcut vin întocmai cum se face prin procesul natural obişnuit, numai că ei au făcut asta independent de timp şi cu intervenţia agenţilor supraumani pentru a reuni în spaţiu ingredientele chimice necesare.

^{(1531.1) 137:4.14} Ba mai mult, era evident că înfăptuirea aşa-zisului miracol nu era contrară voii Tatălui din Paradis; altminteri nu s-ar fi produs, din moment ce Iisus se supusese deja în toate lucrurile voii Tatălui.

^{(1531.2) 137:4.15} Când servitorii au scos acest nou vin şi l-au dus la băiatul de onoare „maestru de ceremonie”, el l-a gustat apoi a chemat mirele spunându-i: „Datina este să serveşti mai întâi vinul bun şi apoi, după ce comesenii au băut bine, se aduce rodul inferior al viei; tu însă ai păstrat cel mai bun vin până către sfârşitul petrecerii.”

^{(1531.3) 137:4.16} Maria şi discipolii lui Iisus s-au bucurat foarte tare de presupusul miracol, care credeau că fusese înfăptuit cu dinadinsul, dar Iisus s-a retras într-un colţ adăpostit al grădinii şi s-a cufundat într-o scurtă şi serioasă meditaţie. În cele din urmă, el a tras concluzia că incidentul depăşea, în împrejurarea de faţă, controlul său personal şi că el era inevitabil de vreme ce nu era contrar voii Tatălui său. Când s-a întors la comeseni, aceştia l-au privit cu o teamă respectuoasă; toţi îl luau drept Mesia. Dar Iisus era chinuitor de stingherit. El ştia că ei credeau în el numai din pricina evenimentului neobişnuit la care hazardul îi făcuse martori. Din nou, Iisus s-a retras pentru o bună bucată de vreme pe terasa casei ca să mediteze la toate acelea.

^{(1531.4) 137:4.17} Iisus a înţeles atunci că el trebuia să fie continuu în gardă de teamă că lăsându-se prea tare pradă compasiunii şi milei, să nu devină răspunzător şi de alte incidente de acest ordin. Totuşi, multe evenimente asemănătoare s-au produs înainte ca Fiul Omului să-şi fi părăsit definitiv viaţa sa muritoare din trup.

5. Reîntoarcerea la Capernaum

^{(1531.5) 137:5.1} În timp ce numeroşi invitaţi au rămas la Cana pe toată durata săptămânii de festivităţi prilejuite de căsătorie, Iisus, împreună cu discipolii lui apostoli tocmai aleşi – Iacob, Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Nataniel – a plecat de foarte devreme, a doua zi dimineaţa, către Capernaum, fără a-şi lua rămas bun de la nimeni. Familia lui Iisus şi toţi prietenii săi din Cana au fost mâhniţi de caracterul neaşteptat al plecării sale, iar Iuda, cel mai tânăr dintre fraţii lui Iisus, a plecat în căutarea sa. Iisus şi apostolii săi s-au dus de-a dreptul la casa lui Zebedeu din Betsaida. În cursul călătoriei, Iisus a discutat, cu asociaţii săi recent aleşi, o mulţime de chestiuni importante pentru regatul care va veni; el le-a recomandat mai ales să nu pomenească despre prefacerea apei în vin. I-a sfătuit totodată să evite, în viitoarele lor activităţi, oraşele Sepphoris şi Tiberiada.

^{(1531.6) 137:5.2} În seara aceea, după cină, în căminul lui Zebedeu şi al Salomeii, Iisus a ţinut una dintre cele mai importante cuvântări din toată cariera sa pământească. Numai cei şase apostoli au asistat la această reuniune; Iuda a sosit tocmai când ei se aflau pe punctul de a se despărţi. Aceşti şase oameni selectaţi călătoriseră cu Iisus de la Cana la Betsaida, păşind, ca să zicem aşa, fără a atinge pământul. Ei trăiau în aşteptare şi se înflăcărau la ideea că fuseseră aleşi ca asociaţi imediaţi ai Fiului Omului. Însă, atunci când Iisus s-a apucat să le explice cu claritate cine era el, care urma să fie misiunea sa pe pământ şi cum risca ea să se încheie, ei au fost uluiţi. Ei nu puteau să priceapă ceea ce le povestea. Amuţiseră; Petru însuşi era nespus de zdrobit. Numai Andrei, cugetător profund, a îndrăznit să răspundă ceva la recomandările lui Iisus. Când Iisus a băgat de seamă că ei nu înţelegeau mesajul său, când a văzut că ideile lor despre un Mesia iudeu erau bine cristalizate, el i-a trimis să se odihnească, în vreme ce el s-a dus să se plimbe şi să stea de vorbă cu fratele său Iuda. Înainte de a-şi lua rămas bun de la Iisus, Iuda i-a zis cu multă emoţie: „Frate-tată, eu nu te-am înţeles niciodată. Nu ştiu cu certitudine dacă tu eşti ceea ce mama ne-a învăţat. Nu înţeleg pe deplin regatul ce are să vină, dar ceea ce ştiu eu, este că tu eşti un puternic om al lui Dumnezeu. Eu am auzit vocea de la Iordan şi cred în tine, orice ai fi.” După ce a vorbit astfel, Iuda a plecat îndreptându-se către propriul lui cămin din Magdala.

^{(1532.1) 137:5.3} În noaptea aceea, Iisus nu a dormit deloc. Învelindu-se în păturile sale, s-a dus şi s-a aşezat pe marginea lacului căzând pe gânduri, cugetând până în zorii zilei următoare. În cursul lungilor ceasuri ale acestei nopţi de meditaţie, Iisus a ajuns să înţeleagă clar că nu îi va putea face niciodată pe discipolii săi să îl vadă sub o altă lumină decât aceea a unui Mesia îndelung aşteptat. În sfârşit, el a recunoscut că nu exista nici o cale de a-şi lansa mesajul cu privire la regat altfel decât înfăptuind prezicerea lui Ioan şi în calitatea celui după care căutau iudeii. La urma urmei, deşi el nu a fost tipul davidian de Mesia, el reprezenta cu adevărat împlinirea profeţiilor clarvăzătorilor de odinioară care erau mai înclinaţi din punct de vedere spiritual. El nu a mai negat niciodată pe de-a-ntregul faptul că era Mesia. El a decis să lase în voia Tatălui grija de a descurca, în cele din urmă, această situaţie complicată.

^{(1532.2) 137:5.4} În dimineaţa zilei următoare, Iisus s-a alăturat prietenilor săi la micul dejun, dar ei formau un grup lipsit de voioşie. El a stat de vorbă cu ei şi, la sfârşitul mesei, el i-a grupat în jurul lui zicându-le: „Este voia Tatălui meu ca noi să rămânem pe aici prin preajmă pentru o vreme. Voi l-aţi auzit pe Ioan zicând că venise ca să pregătească calea regatului. Se cuvine deci ca noi să aşteptăm înfăptuirea prezicerilor lui Ioan. Când precursorul Fiului Omului îşi va fi terminat lucrarea, noi vom începe să proclamăm vestea bună a regatului.” El a poruncit apostolilor să se întoarcă la năvoadele lor, în timp ce el însuşi se pregătea să-l însoţească pe Zebedeu la şantierul naval. El le-a promis că se vor revedea la sinagoga unde urma să vorbească în ziua următoare, ziua de sabat, şi le-a fixat o întâlnire pentru a sta de vorbă cu ei în după-amiaza aceluiaşi sabat.

6. Evenimentele unei zilei de sabat

^{(1532.3) 137:6.1} Prima apariţie în public a lui Iisus, după botezul său, a avut loc în sinagoga din Capernaum, pe 2 martie al anului 26, într-o zi de sabat. Sinagoga era aglomerată. La povestea botezului din Iordan se adăugau acum veştile recente venite din Cana despre apă şi vin. Iisus a oferit locurile de onoare celor şase apostoli ai lui şi i-a aşezat alături de ei şi pe fraţii săi de sânge Iacob şi Iuda. Mama sa revenise la Capernaum cu Iacob cu o seară înainte şi se găsea deopotrivă acolo, aşezată în secţiunea sinagogii rezervată femeilor. Domnea în auditoriu o mare încordare; ei se aşteptau să vadă vreo manifestare extraordinară de putere supranaturală, o mărturie potrivită a naturii şi a autorităţii celui care avea să le vorbească în ziua aceea; dar ei se aflau înaintea unei dezamăgiri.

^{(1532.4) 137:6.2} Când Iisus s-a ridicat, conducătorul sinagogii i-a întins ruloul Scripturilor şi el a citit din cartea profetului Isaia: „Aşa a zis Domnul: ‘Cerul este tronul meu, iar pământul locul pe care-mi ţin picioarele. Unde este casa pe care a-ţi clădit-o pentru mine? Şi unde este locul în care să stau? Toate lucrurile, mâinile mele le-au făcut,’ zise Domnul. ‘Eu însă îmi voi îndrepta privirile către cel care este umil şi care se căieşte în spirit şi care tremură la vocea mea.’ Auziţi cuvântul Domnului, voi care tremuraţi de frică. ‘Fraţii voştri v-au urât şi v-au alungat din cauza numelui meu.’ Fie dar ca Domnul să fie proslăvit. El vi se va înfăţişa în bucurie, şi toţi ceilalţi vor fi ruşinaţi. O voce din oraş, o voce din templu, o voce de la Domnul zice: ‘Înainte de durerile facerii, ea a dat naştere; înainte de venirea suferinţelor, ea a adus pe lume un băieţel.’ Cine a mai auzit vreodată aşa ceva? O naţiune se poate ea naşte într-o clipită? Căci astfel vorbeşte Domnul: ‘Iată, eu voi revărsa pacea ca pe un fluviu, şi chiar şi gloria gentililor se va aduna într-un torent. Asemenea unui om pe care-l mângâie mama sa, aşa vă voi mângâia eu. Voi veţi fi consolaţi chiar şi în Ierusalim; şi, când veţi vedea aceste lucruri, inima voastră se va bucura.’”

^{(1533.1) 137:6.3} După ce a terminat cu cititul, Iisus a înapoiat ruloul păstrătorului. Înainte de a se reaşeza, el a zis în mod simplu: „Fiţi răbdători, şi veţi vedea gloria lui Dumnezeu. Va fi aşa pentru toţi cei care vor rămâne cu mine şi care vor învăţa în felul acesta să facă voia Tatălui meu din ceruri.” Şi oamenii s-au reîntors la casele lor întrebându-se ce însemnau toate acestea.

^{(1533.2) 137:6.4} În aceeaşi după-amiază, Iisus şi apostolii săi s-au urcat într-o barcă cu Iacob şi cu Iuda. Ei au mers de-a lungul malului o oarecare distanţă şi au aruncat ancora în vreme ce Iisus le vorbea de împărăţia cerurilor. Ei l-au înţeles mai bine decât în seara de joi precedentă.

^{(1533.3) 137:6.5} Iisus le-a dat ordin să îşi reia munca lor regulată până când „vine vremea regatului”. Pentru a-i încuraja, el le-a dat exemplu ducându-se regulat să lucreze pe şantierul naval. El le-a explicat că ei trebuiau să-şi consacre, în toate serile, trei ore pentru a studia şi pentru a-şi pregăti viitoarea lor lucrare, şi a adăugat: „Vom rămâne toţi prin preajmă până ce Tatăl meu îmi va cere să vă chem. Trebuie ca fiecare dintre voi să se întoarcă acum la munca lui obişnuită, întocmai ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu povestiţi nimic despre mine nimănui, şi amintiţi-vă că regatul meu nu trebuie să vină cu zgomot şi cu pompă, ci mai degrabă graţie unei mari schimbări pe care Tatăl meu o va fi operat în inima voastră şi a celor care vor fi chemaţi să se alăture vouă în consiliile regatului. Voi sunteţi de acum înainte prietenii mei; am încredere în voi şi vă iubesc; veţi deveni în curând asociaţii mei personali. Fiţi răbdători, fiţi blajini. Ascultaţi întotdeauna de voia Tatălui. Pregătiţi-vă pentru chemarea regatului. Veţi avea parte de mari bucurii în slujba Tatălui meu, dar trebuie ca în egală măsură să fiţi pregătiţi să înfruntaţi greutăţi, căci vă previn că mulţi nu vor intra în regat decât trecând prin mari cazne. Pentru cei care vor fi găsit regatul, bucuria lor va fi perfectă; ei se vor numi prea-fericiţii pământului. Nu nutriţi însă false speranţe; lumea are să se poticnească de cuvintele mele. Chiar şi voi, prietenii mei, nu veţi percepe pe deplin ceea ce expun eu minţii voastre confuze. Nu vă amăgiţi. Va fi să trudim pentru o generaţie care caută semne. Ea va pretinde săvârşirea de minuni ca dovadă că eu sunt trimis de Tatăl meu, şi cu greu va recunoaşte, în revelarea iubirii Tatălui meu, justificarea misiunii mele.”

^{(1533.4) 137:6.6} În seara aceea, după ce au debarcat şi înainte de a se despărţi, Iisus, stând pe marginea apei, s-a rugat: „Tată, îţi mulţumesc pentru aceşti micuţi care cred deja, în pofida îndoielilor lor. De dragul lor m-am ţinut deoparte pentru a face voia ta. Fie ca ei să poată acum învăţa să fie doar una, aşa cum şi noi suntem una.”

7. Patru luni de formare

^{(1533.5) 137:7.1} Vreme de patru luni lungi – martie, aprilie, mai şi iunie – s-a prelungit acest timp de aşteptare. Iisus a avut peste o sută de reuniuni lungi şi serioase, dar pline de voioşie şi de bucurie, cu aceşti şase asociaţi şi cu propriul lui frate Iacob. În urma bolilor din familia sa, Iuda a fost rareori în măsură să asiste la aceste şedinţe. Iacob nu şi-a pierdut încrederea în fratele său Iisus, iar în timpul acestor luni de întârziere şi de inacţiune, Maria aproape că şi-a pierdut speranţa în fiul ei. Credinţa ei, care se ridicase la asemenea înălţimi în Cana, se afunda acum într-o nouă depresiune. Ea revenea întruna la exclamaţia ei de mai multe ori repetată: „Eu nu reuşesc să te înţeleg. Nu reuşesc să-mi explic ce înseamnă toate astea.” Dar soţia lui Iacob a contribuit în mare măsură la susţinerea curajului Mariei.

^{(1534.1) 137:7.2} În cursul acestor patru luni, aceşti şapte credincioşi, dintre care unul era fratele lui de sânge, au făcut o mai amplă cunoştinţă cu Iisus; ei s-au obişnuit cu ideea de a trăi cu acest om-Dumnezeu. Ei îl numeau Rabin, dar învăţau să nu se teamă de el. Iisus poseda acel farmec incomparabil al personalităţii, lucru care îi îngăduia să trăiască printre ei fără ca ei să fie descumpăniţi de divinitatea sa. Ei găseau într-adevăr uşor a fi „prieteni cu Dumnezeu”, cu Dumnezeu întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare. Acest timp de aşteptare a pus tot grupul la grea încercare. Nu s-a produs nimic, absolut nimic miraculos. Zi de zi, ei s-au dus la muncile lor obişnuite şi, noapte de noapte, ei se aşezau la picioarele lui Iisus. Grupul era legat prin incomparabila personalitate a Maestrului şi prin cuvintele de graţie pe care el li le adresa lor seară de seară.

^{(1534.2) 137:7.3} Această perioadă de aşteptare şi de învăţătură a fost deosebit de dificilă pentru Simon Petru. El a căutat de mai multe ori să-l convingă pe Iisus să se apuce să predice regatul în Galileea, în timp ce Ioan continua să predice în Iudeea. Dar Iisus îi răspundea mereu lui Petru: „Simon, ai răbdare. Fă progrese. Nu vom fi nici unul prea pregătiţi când ne va chema Tatăl.” Şi Andrei îl calma pe Petru din când în când prin poveţe mai blânde şi filozofice. Lipsa de afectare a lui Iisus îl impresiona la culme pe Andrei. El nu obosea niciodată tot contemplându-l pe cel care, trăind atât de aproape de Dumnezeu, putea totodată să arate atâta prietenie şi consideraţie pentru oameni.

^{(1534.3) 137:7.4} În toată această perioadă, Iisus nu a luat decât de două ori cuvântul în sinagogă. Către sfârşitul acestor numeroase săptămâni de aşteptare, comentariile pe seama botezului său şi a vinului din Cana începuseră să se domolească. Iisus a avut grijă să nu se mai producă pseudo-miracole în cursul acestei perioade. Totuşi, în ciuda vieţii lor atât de liniştite din Betsaida, ciudatele acţiuni ale lui Iisus fuseseră raportate lui Irod Antipa, care, la rândul său, a trimis iscoade pentru a afla despre ce era vorba. Dar Irod era mai preocupat de prezicerile lui Ioan. El a decis să nu îi facă necazuri lui Iisus, a cărui muncă continua atât de paşnic în Capernaum.

^{(1534.4) 137:7.5} Iisus a folosit acest timp de aşteptare ca să-i înveţe pe asociaţii săi atitudinea pe care trebuiau să o adopte vizavi de diversele grupuri religioase şi partide politice din Palestina. Cuvintele lui Iisus erau întotdeauna acestea: „Noi căutăm să îi câştigăm pe toţi, dar nu aparţinem nici unora. „

^{(1534.5) 137:7.6} Scribii şi rabinii luaţi laolaltă erau numiţi farisei. Ei înşişi se intitulau „cei asociaţi”. Sub multe raporturi, ei reprezentau grupul progresist printre iudei. Într-adevăr, ei adoptaseră numeroase învăţături care nu figurau cu claritate în Scripturile ebraice, cum ar fi credinţa în învierea morţilor, doctrină care fusese menţionată numai de Daniel, unul dintre cei din urmă profeţi.

^{(1534.6) 137:7.7} Grupul saducheilor se compunea din preoţie şi din anumiţi iudei înavuţiţi. Ei nu erau atât de stricţi asupra detaliilor aplicării legii. În realitate, fariseii şi saducheii erau mai degrabă nişte partide religioase decât nişte secte.

^{(1534.7) 137:7.8} Esenienii formau o veritabilă sectă religioasă care luase naştere în timpul revoltei macabeilor. Sub anumite aspecte, exigenţele lor erau mai constrângătoare decât cele ale fariseilor. Ei adoptaseră numeroase credinţe şi practici persane; trăiau ca o confrerie în mănăstiri, practicând celibatul şi posedând totul în comun. Ei se specializau în învăţături despre îngeri.

^{(1535.1) 137:7.9} Zeloţii erau un grup de iudei patrioţi înfocaţi. Ei susţineau că orice metodă era justificată în lupta pentru a scăpa de robia de sub jugul roman.

^{(1535.2) 137:7.10} Irodienii erau un partid pur politic care preconiza emanciparea de guvernarea directă a romanilor printr-o reinstaurare a dinastiei lui Irod.

^{(1535.3) 137:7.11} Chiar în mijlocul Palestinei trăiau samaritenii, cu care „iudeii nu aveau nici o legătură”, cu toate că erau numeroase puncte de vedere asemănătoare cu cele ale învăţăturilor lui Iisus.

^{(1535.4) 137:7.12} Toate aceste partide şi secte, inclusiv mica confrerie nazarineeană, credeau în venirea lui Mesia. Toate căutau un eliberator naţional. Dar Iisus proclama fără echivoc că el şi discipolii lui nu se aliau cu nici una dintre aceste şcoli de gândire sau de punere în practică. Fiul Omului nu trebuia să fie nici nazarineean, nici esenian.

^{(1535.5) 137:7.13} Cu toate că Iisus i-a invitat mai târziu pe apostoli să plece, aşa cum o făcuse Ioan, pentru a predica evanghelia şi a-i instrui pe credincioşi, el punea accentul pe proclamarea „veştii bune a împărăţiei cerurilor.” El le repeta neobosit asociaţilor săi că trebuiau să „manifeste dragoste, compasiune şi înţelegere.” El a propovăduit de timpuriu adepţilor săi că împărăţia cerurilor era o experienţă spirituală privitoare la întronarea lui Dumnezeu în inima oamenilor.

^{(1535.6) 137:7.14} În timp ce Iisus şi cei şapte tovarăşi ai lui zăboveau înainte de a se apuca să predice activ în public, ei îşi petreceau câte două seri pe săptămână în sinagogă cu studierea Scripturilor ebraice. La câţiva ani mai târziu, după perioadele de lucru intensiv în public, apostolii au privit retrospectiv aceste patru luni ca fiind cele mai preţioase şi cele mai folositoare din toată asocierea lor cu Maestrul. Iisus i-a învăţat pe aceşti oameni tot ceea ce puteau ei să asimileze. El nu a comis greşeala de a-i instrui peste măsură. El nu a provocat confuzie prezentând adevăruri care să depăşească prea mult capacitatea lor de înţelegere.

8. Predica despre regat

^{(1535.7) 137:8.1} Pe 22 iunie, ziua de sabat, cu puţin înainte de plecarea grupului său pentru primul tur de predicare, şi la douăsprezece zile după întemniţarea lui Ioan, Iisus a ocupat amvonul din sinagogă pentru a doua oară de când îi adusese pe apostolii săi în Capernaum.

^{(1535.8) 137:8.2} Cu câteva zile înaintea ţinerii acestei predici despre „Regat”, în vreme ce Iisus lucra pe şantierul naval, Petru i-a adus vestea arestării lui Ioan. Iisus şi-a depus încă o dată uneltele, şi-a pus deoparte masa de tâmplar şi i-a zis lui Petru: „Ceasul Tatălui a sunat. Să ne pregătim să proclamăm evanghelia împărăţiei.”

^{(1535.9) 137:8.3} În această zi de 18 iunie a anului 26 a fost ultima zi în care Iisus a lucrat la o masă de tâmplărie. Petru a ieşit în goană din atelier şi, până la mijlocul după-amiezii, îi reunise deja pe toţi tovarăşii lui. El i-a lăsat într-un crâng din apropierea malului şi a plecat în căutarea lui Iisus, dar nu l-a putut găsi, căci Maestrul se dusese într-un alt crâng pentru a se ruga. Ei nu l-au văzut decât la o oră înaintată din seară, când el a revenit la casa lui Zebedeu şi a cerut de mâncare. În ziua următoare, Iisus l-a trimis pe fratele său Iacob să ceară privilegiul de a lua cuvântul în sinagogă cu prilejul sabatului. Conducătorul sinagogii a fost foarte fericit că Iisus era dispus să conducă din nou slujba.

^{(1536.1) 137:8.4} Înainte ca Iisus să fi rostit memorabila sa predică despre regatul lui Dumnezeu, primul efort făţiş din cariera sa publică, el a citit, în Scripturi, următoarele pasaje: „Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi, un popor sfânt, Iehova este judecătorul nostru, Iehova este legiuitorul nostru, Iehova este regele nostru; el ne va salva. Iehova este regele meu şi Dumnezeul meu. El este un mare rege care domneşte peste tot pământul. Iubirea şi bunătatea sunt soarta Israelului în această împărăţie. Binecuvântată să fie gloria Domnului, căci el este Regele nostru.”

^{(1536.2) 137:8.5} Când Iisus a terminat de citit, a zis:

^{(1536.3) 137:8.6} ”Eu am venit ca să proclam întemeierea împărăţiei Tatălui. Acest regat va include sufletele adoratoare ale iudeilor şi ale gentililor, ale bogaţilor şi ale săracilor, ale oamenilor liberi şi ale sclavilor, căci Tatăl meu nu face deosebire între persoane; dragostea şi îndurarea sa se revarsă peste toţi.

^{(1536.4) 137:8.7} ”Tatăl care este în ceruri îşi trimite spiritul să locuiască în mintea oamenilor. Tot aşa, când îmi voi fi terminat lucrarea mea de pe pământ, Spiritul Adevărului va fi răspândit peste toată carnea. Spiritul Tatălui meu şi Spiritul Adevărului că vor instaura în apropiatul regat al înţelegerii spirituale şi al dreptăţii divine. Regatul meu nu este unul al acestei lumi. Fiul Omului nu va conduce oştirile la bătălie pentru a instaura un tron al puterii sau un regat al gloriei temporare. La venirea împărăţiei mele, voi îl veţi cunoaşte pe Fiul Omului ca Prinţ al Păcii, ca revelaţie a Tatălui etern. Copiii acestei lumi luptă pentru a întemeia şi a mări regatele acestei lumi, dar discipolii mei vor intra în împărăţia cerurilor graţie deciziilor morale şi victoriilor lor întru spirit; şi, când vor pătrunde în el, vor găsi acolo bucurie, dreptate şi viaţă veşnică.

^{(1536.5) 137:8.8} ”Cei care caută ca mai întâi să intre în regat, şi se străduiesc în felul acesta să dobândească o nobleţe de caracter asemănătoare cu cea a Tatălui meu, vor poseda curând tot ceea ce este necesar. Dar eu vă zic asta cu toată sinceritatea: dacă nu căutaţi să intraţi în regat cu credinţa şi cu încrederea unui copilaş, voi nu veţi fi admişi cu nici un chip.

^{(1536.6) 137:8.9} ”Nu vă lăsaţi amăgiţi de cei care vin şi vă zic: regatul este aici sau regatul este acolo, căci regatul Tatălui meu nu are legătură cu lucrurile vizibile şi materiale. Acest regat este deja acum printre voi, căci acolo unde propovăduieşte duhul lui Dumnezeu, acolo unde el călăuzeşte sufletul omului, acolo este în realitate împărăţia cerurilor. Şi această împărăţie a lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.

^{(1536.7) 137:8.10} ”Ioan într-adevăr v-a botezat în semn de căinţă şi pentru iertarea păcatelor voastre, dar, atunci când veţi intra în împărăţia celestă, voi veţi primi botezul Spiritului Sfânt.

^{(1536.8) 137:8.11} ”În regatul Tatălui meu, nu vor fi nici iudei, nici gentili, ci numai cei care caută perfecţiunea slujind, căci eu declar că cel care vrea să fie mare în regatul Tatălui meu trebuie ca mai întâi să devină servitorul tuturor. Dacă acceptaţi să-i serviţi pe semenii voştri, voi veţi şedea cu mine în regatul meu, aşa cum şi eu voi şedea curând lângă Tatăl meu în împărăţia sa pentru că l-am servit sub înfăţişarea creaturii.

^{(1536.9) 137:8.12} ”Acest nou regat seamănă cu o sămânţă care creşte în solul bun al unui câmp. Ea nu ajunge rapid la deplina sa maturitate. Există un interval de timp între întemeierea regatului din sufletul unui om şi ceasul în care împărăţia se coace în toată plenitudinea sa pentru a deveni rodul întreg al dreptăţii perpetue şi al salvării eterne.

^{(1536.10) 137:8.13} ”Şi această împărăţie pe care eu o proclam nu este o domnie a puterii şi a abundenţei. Împărăţia cerului nu constă nici în alimente, nici în băuturi, ci mai degrabă într-o viaţă a dreptăţii progresive şi a bucuriei tot mai mari din îndeplinirea crescândă a servirii Tatălui meu care este în ceruri. Căci Tatăl nu a zis el oare copiilor săi din lume: ‘Voia mea este ca ei să sfârşească prin a deveni perfecţi, aşa cum eu însumi sunt perfect.’

^{(1537.1) 137:8.14} ”Eu am venit ca să predic vestea bună a venirii împărăţiei. Eu nu am venit să sporesc poverile grele ale celor care vor vrea să intre în această împărăţie. Eu proclam calea nouă şi mai bună, şi cei care sunt capabili să intre în regatul care vine se vor bucura de odihna divină. Oricât v-ar costa în bunuri materiale, oricare ar fi preţul pe care îl veţi fi plătit pentru a intra în împărăţia cerurilor, voi veţi primi în această lume mult mai multă bucurie şi progres spiritual, şi viaţă veşnică în era care va veni.

^{(1537.2) 137:8.15} ”Intrarea în regatul Tatălui nu depinde nici de oştirile aflate în marş, nici de răsturnarea regatelor acestei lumi, nici de faptul sfărâmării jugului captivilor. Împărăţia cerurilor este la îndemână; toţi cei care intră în el găsesc acolo o libertate abundentă şi o mântuire plină de voioşie.

^{(1537.3) 137:8.16} ”Acest regat este un dominion veşnic. Cei care intră în regat vor urca până la Tatăl meu; ei vor ajunge cu siguranţă la dreapta sa în gloria din Paradis. Toţi cei care intră în împărăţia cerurilor vor deveni fiii lui Dumnezeu, şi, în timpurile ce vor veni de asemenea, ei se vor înălţa până la Tatăl meu. Eu nu am venit să-i chem pe cei aşa-zişi drepţi, ci pe cei păcătoşi şi pe toţi cei cărora le este foame şi sete de dreptatea perfecţiunii divine.

^{(1537.4) 137:8.17} ”Ioan a venit, predicând căinţa ca să vă pregătească pentru regat; acum, vin eu, proclamând credinţa, darul de la Dumnezeu, care este preţul de plătit pentru intrarea în împărăţia cerurilor. Este de ajuns să credeţi că Tatăl meu vă iubeşte cu o dragoste infinită, şi de îndată vă veţi pomeni în regatul lui Dumnezeu.”

^{(1537.5) 137:8.18} După ce a vorbit astfel, Iisus s-a aşezat. Toţi cei care l-au auzit au fost uluiţi de cuvintele lui. Discipolii lui se minunau. Dar poporul nu era pregătit să primească vestea bună din gura acestui om-Dumnezeu. Cam o treime din cei ce l-au auzit au crezut în mesaj, chiar şi fără a-l fi înţeles întru totul; o altă treime era gata în inima ei să respingă un asemenea concept pur spiritual asupra împărăţiei aşteptate, în vreme ce treimea rămasă era incapabilă să priceapă această învăţătură, mulţi, din această ultimă treime, crezând sincer că oratorul “nu era în toate  mințile”.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 134 – Anii de tranziție .. un capitol ce cuprind cuvântările din Urmia  privind suveranitatea divină și umană, suveranitatea politică .. etc

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-134-anii-de-tranzitie

Capitolul 134

Anii de tranziţie

^{(1483.1) 134:0.1} ÎN CURSUL călătoriei sale mediteraneene, Iisus studiase cu atenţie persoanele întâlnite şi ţările traversate, şi cam prin această epocă a ajuns la decizia sa finală cu privire la restul vieţii sale pe pământ. El considerase pe deplin şi tot atunci aprobase definitiv planul care prevedea ca el să se nască din Părinţi iudei în Palestina. El a revenit deci în deplină cunoştinţă de cauză în Galileea pentru a aştepta începerea operei sale de învăţător public al adevărului. El s-a apucat să facă planuri în vederea unei cariere publice în ţările poporului tatălui său Iosif, şi a făcut aceasta din propria sa voinţă.

^{(1483.2) 134:0.2} Prin experienţa personală şi umană, Iisus ajunsese la concluzia că, din toată lumea romană, Palestina era cel mai bun loc pentru a dezvolta ultimele capitole din viaţa sa pământeană şi pentru a juca acolo scenele finale. Pentru prima dată, el a fost pe deplin satisfăcut de programul constând în manifestarea făţişă a adevăratei lui naturi şi în revelarea identităţii sale divine printre iudeii şi gentilii din Palestina sa natală. El a decis categoric să termine viaţa pământească şi să desăvârşească cariera sa de existenţă muritoare în aceleaşi ţări în care îşi începuse experienţa sa umană ca bebeluş lipsit de apărare. Cariera sa pe Urantia debutase printre iudeii din Palestina; el a ales să îşi termine viaţa în Palestina şi printre iudei.

1. Al treizecilea an

^{(1483.3) 134:1.1} După ce şi-a luat rămas bun de la Gonod şi Ganid în Charax (în luna decembrie a anului 23), Iisus a revenit prin Ur în Babilon, unde s-a alăturat unei caravane din deşert care făcea drum către Damasc. Din Damasc, el s-a dus în Nazaret oprind-se în Capernaum câteva ore, atât cât să facă o vizită familiei lui Zebedeu. El l-a întâlnit pe fratele său Iacob, venit de câtăva vreme să muncească în locul său pe şantierul naval al lui Zebedeu. După ce a stat de vorbă cu Iacob şi Iuda (care se întâmpla să fie şi el în Capernaum) şi după ce i-a încredinţat fratelui său Iacob căsuţa pe care Ioan Zebedeu reuşise să o cumpere, Iisus şi-a continuat drumul către Nazaret.

^{(1483.4) 134:1.2} La sfârşitul călătoriei sale mediteraneene, Iisus primise destui bani pentru a face faţă întreţinerii sale aproape până la începutul serviciului său public. Dar, în afară de Zebedeu din Capernaum şi de oamenii pe care Iisus îi întâlnise în cursul acestui tur extraordinar, lumea nu a ştiut niciodată că el a făcut această călătorie. Familia lui a crezut întotdeauna că el îşi petrecuse timpul cu studiul în Alexandria. Iisus nu a confirmat niciodată această credinţă şi nici nu a tăgăduit pe faţă această neînţelegere.

^{(1483.5) 134:1.3} În timpul şederii sale de câteva săptămâni în Nazaret, Iisus a stat de vorbă cu familia şi cu prietenii lui, şi a petrecut câtva timp la atelierul de reparaţii cu fratele său Iosif, dar a acordat cea mai mare parte a atenţiei sale Mariei şi lui Rut. Rut avea atunci aproape cincisprezece ani, şi acesta era primul prilej pentru Iisus de a sta îndelung de vorbă cu ea de îndată ce devenise o tânără femeie.

^{(1484.1) 134:1.4} De la o vreme, Simon şi Iuda doreau amândoi să se căsătorească, dar nu le venise să facă asta fără consimţământul lui Iisus. Ei amânaseră deci evenimentul, sperând în apropiata reîntoarcere a fratelui lor mai mare. Deşi toţi l-au considerat pe Iacob ca şef de familie în majoritatea chestiunilor, când era vorba de căsătorie, ei voiau binecuvântarea lui Iisus. Cele două căsătorii, cea a lui Simon şi cea a lui Petru, au fost deci celebrate, printr-o singură ceremonie, la începutul lunii martie a anului 24. Toţi copii vârstnici erau acum căsătoriţi; numai Rut mezina a rămas acasă cu Maria.

^{(1484.2) 134:1.5} Iisus a discutat individual cu diverşii membri ai familiei sale într-un mod foarte natural şi normal, dar, când erau reuniţi la un loc, el avea atât de puţine de spus, încât şi-au dat cu toţii seama de aceasta. Mai ales Maria era derutată de conduita deosebit de ciudată a fiului ei mai mare.

^{(1484.3) 134:1.6} În momentul în care Iisus se pregătea să părăsească Nazaretul, călăuza unei importante caravane care trecea prin oraş a căzut grav bolnavă, iar Iisus, fiind un cunoscător de limbi străine, s-a oferit să o înlocuiască. Această călătorie ar necesita absenţa lui pe o perioadă de un an; din moment ce toţi fraţii săi erau căsătoriţi şi mama sa trăia singură acasă cu Rut, Iisus a convocat un consiliu de familie în cadrul căruia a propus ca mama sa şi Rut să meargă să locuiască la Capernaum în casa pe care o dăduse atât de recent lui Iacob. În consecinţă, la câteva zile după ce Iisus a plecat cu caravana, Maria şi Rut s-au dus să se instaleze la Capernaum, unde au locuit pe tot restul vieţii Mariei în casa oferită de Iisus. Iosif şi familia lui s-au mutat în vechea casă familială din Nazaret.

^{(1484.4) 134:1.7} Anul acesta a fost unul dintre cei mai neobişnuiţi în experienţa interioară a Fiului Omului; el a făcut mari progrese în realizarea unei armonii funcţionale între mintea sa umană şi Ajustorul său interior. Ajustorul fusese activ ocupat cu reorganizarea gândurilor lui Iisus şi cu pregătirea mentalităţii sale în vederea unor mari evenimente care se situau atunci în viitorul apropiat. Personalitatea lui Iisus se pregătea pentru marea ei schimbare de atitudine faţă de lume. Aceasta era perioada intermediară, stadiul de tranziţie dintre fiinţa care îşi începuse viaţa ca Dumnezeu înfăţişându-se ca om, şi care se pregătea acum să-şi desăvârşească cariera pământeană în calitate de om înfăţişându-se ca Dumnezeu.

2. Călătoria cu caravana către marea Caspică

^{(1484.5) 134:2.1} Iisus a părăsit Nazaretul pe întâi aprilie, anul 24, pentru a călători în caravana pe care trebuia să o conducă până în regiunea mării Caspice. Caravana căreia Iisus i se alăturase ca însoţitor pornea din Ierusalim către regiunea situată în sud-estul mării Caspice trecând prin Damasc şi lacul Urmia, şi traversând Asiria, Media şi Partia. S-a scurs un an întreg înainte ca el să revină din această expediţie.

^{(1484.6) 134:2.2} Pentru Iisus, această călătorie în caravană era o nouă aventură de explorare şi de slujire personală. El a avut o experienţă interesantă cu familia alcătuită din membrii caravanei sale – pasageri, păzitori şi însoţitori de cămile. Zeci de bărbaţi, de femei şi de copii ce locuiau de-a lungul drumului urmat de caravană trăiau o viaţă mai bogată ca urmare a contactului lor cu Iisus, pentru ei, căpetenia extraordinară a unei caravane obişnuite. Dintre cei care beneficiau de serviciul său personal cu aceste ocazii nu toţi aveau de câştigat din asta, însă, în marea majoritate, cei pe care l-au întâlnit şi care i-au vorbit au fost îmbunaţi pentru ce le-a mai rămas de trăit din viaţa lor pământească.

^{(1484.7) 134:2.3} Dintre toate călătoriile sale prin lume, această expediţie către Marea Caspică a fost cea care l-a dus pe Iisus cel mai aproape de Orient şi i-a permis să dobândească o mai bună înţelegere a popoarelor din Extremul Orient. El a avut contacte intime şi personale cu membrii fiecăreia dintre rasele supravieţuitoare de pe Urantia, afară de cea roşie. Slujirea sa personală i-a procurat aceeaşi plăcere pe lângă fiecare dintre aceste rase variate şi dintre aceste popoare amestecate, şi toate au fost receptive la adevărul viu pe care îl aducea el. Europenii din Extremul Occident precum şi asiaticii din Extremul Orient au acordat atenţie cuvintelor sale de speranţă şi de viaţă veşnică; ei au fost deopotrivă de influenţaţi de viaţa de servire afectuoasă şi de îndrumare spirituală pe care el o trăia printre ei cu atâta bunăvoinţă.

^{(1485.1) 134:2.4} Călătoria caravanei a fost reuşită din toate punctele de vedere. Acesta a fost un episod dintre cele mai interesante din viaţa omenească a lui Iisus, căci, în timpul acestui an, el a jucat un rol executiv prin faptul de a fi responsabil de bunurile materiale încredinţate lui şi de ocrotirea călătorilor caravanei. El şi-a îndeplinit multiplele sale îndatoriri cu o fidelitate, cu o eficienţă şi cu o înţelepciune extreme.

^{(1485.2) 134:2.5} La reîntoarcerea sa din regiunea caspică, Iisus a abandonat dirijarea caravanei după ce au sosit la lacul Urmia, unde s-a oprit puţin mai mult de două săptămâni. El a revenit în Damasc în calitate de călător cu o altă caravană ai cărei proprietari de cămile i-au cerut să rămână în serviciul lor. Refuzând această ofertă, el şi-a continuat călătoria cu convoiul caravanei până la Capernaum, unde a sosit pe 1 aprilie al anului 25. El nu mai considera Nazaretul ca fiind căminul său. Capernaum devenise acum căminul lui Iisus, al lui Iacob, al Mariei şi al lui Rut, dar Iisus nu a mai trăit niciodată cu familia sa. Când se afla în Capernaum, el locuia la Zebedeu.

3. Cuvântările din Urmia

^{(1485.3) 134:3.1} Pe drumul ce duce la Marea Caspică, Iisus se oprise în vechiul oraş persan al Urmiei, de pe malul vestic al lacului cu acelaşi nume, pentru a lăsa caravanei sale câteva zile de repaus şi de refacere. Pe cea mai mare insulă dintr-un mic arhipelag situat la mică distanţă de ţărmul Urmiei, se găsea o vastă clădire – un amfiteatru pentru cuvântări – consacrat „spiritului religiei”. Acest edificiu era în realitate un templu de filozofie a religiilor.

^{(1485.4) 134:3.2} Acest templu al religiei fusese construit de un bogat negustor numit Cymboyton şi de cei trei fii ai lui. Acest cetăţean al Urmiei, număra, printre strămoşii lui, oameni de neamuri foarte variate.

^{(1485.5) 134:3.3} În această şcoală de religie, cuvântările şi discuţiile începeau la ora 10 dimineaţa în toate zilele săptămânii. Sesiunile de după amiază începeau la ora 3, iar dezbaterile de seară se deschideau la ora 8. Cymboyto, sau unul dintre cei trei fii ai lui, prezida întotdeauna aceste reuniuni de învăţământ, de discuţii şi de dezbateri. Fondatorul acestor extraordinare şcoli religioase a trăit şi a murit fără a fi dezvăluit vreodată credinţele sale religioase personale.

^{(1485.6) 134:3.4} În mai multe rânduri, Iisus a participat la discuţii şi, înainte de plecarea sa din Urmia, Cymboyton s-a înţeles cu Iisus ca în călătoria sa de reîntoarcere, să stea două săptămâni cu ei în Urmia şi să ţină douăzeci şi patru de cuvântări despre „Fraternitatea Oamenilor”. Iisus trebuia de asemenea să conducă douăsprezece sesiuni de seară comportând întrebări, discuţii şi dezbateri asupra cuvântărilor sale în particular, şi asupra fraternităţii oamenilor în general.

^{(1485.7) 134:3.5} Conform acestui aranjament, Iisus s-a oprit din călătoria sa de reîntoarcere şi a ţinut aceste cuvântări. Dintre toate învăţăturile date de Maestru pe Urantia, acestea au fost cele mai sistematice şi cele mai formale. Niciodată mai înainte, nici mai târziu, el nu a dezvoltat un subiect atât de mult ca în cursul acestor cuvântări şi discuţii despre fraternitatea oamenilor. În realitate, aceste cuvântări se refereau la „Împărăţia lui Dumnezeu” şi la „Regatele Oamenilor.”

^{(1486.1) 134:3.6} Mai mult de treizeci de religii şi culturi religioase erau reprezentate la facultatea acestui templu al filozofiei religioase. Învăţătorii erau aleşi, întreţinuţi şi pe deplin acreditaţi de grupurile lor religioase respective. În momentul acela, erau cam şaptezeci şi cinci de maeştri în facultate, şi trăiau în cabane care adăposteau fiecare câte o duzină de persoane. În fiecare nouă lună, grupurile se schimbau prin tragere la sorţi. Intoleranţa, spiritul gâlcevitor sau orice altă tendinţă de zădărnicire a bunului mers al comunităţii provocau concedierea promptă şi expeditivă a învăţătorului vinovat. El era dat afară fără ceremonie şi în locul lui era instalat imediat următorul.

^{(1486.2) 134:3.7} Aceşti instructori de diverse religii făceau un mare efort pentru a arăta similitudinea religiilor lor în ceea ce privea elementele lor fundamentale de viaţă prezentă şi de viaţă viitoare. Pentru a obţine un loc la această facultate, era de ajuns să accepţi o doctrină – fiecare maestru trebuia să reprezinte o religie care îl recunoştea pe Dumnezeu – un fel de Deitate supremă. Existau cinci maeştri independenţi care nu reprezentau nici o religie organizată, şi tot cu acest titlu a apărut şi Iisus înaintea facultăţii.

^{(1486.3) 134:3.8} [Când noi, medienii, am pregătit rezumatul învăţăturilor lui Iisus în Urmia, s-a ivit un dezacord între serafimii Bisericilor şi serafimii progresului în legătură cu oportunitatea de a include aceste învăţături în Revelaţia Urantiei. Condiţiile care prevalează în cel de-al douăzecilea secol, atât în religii, cât şi în guvernele umane, sunt atât de diferite de cele ale epocii lui Iisus, încât era într-adevăr dificil să se adapteze învăţăturile din Urmia ale Maestrului la problemele din regatul lui Dumnezeu şi din regatele oamenilor aşa cum aceste funcţiuni mondiale sunt existente în cel de-al douăzecilea secol. Noi nu am fost niciodată capabili să formulăm învăţăturile Maestrului într-o manieră acceptabilă simultan pentru aceste două grupuri de serafimi din guvernul planetar. În cele din urmă, Melchisedecul preşedinte al comisiei de revelaţie a numit un comitet de trei medieni ai ordinului nostru pentru a prezenta punctul nostru de vedere asupra învăţăturilor din Urmia ale Maestrului adaptate la condiţiile politice şi religioase ale secolului al douăzecilea de pe Urantia. În consecinţă, cei trei medieni secundari, care suntem noi, au desăvârşit această adaptare a învăţăturilor lui Iisus reformulând declaraţiile sale în maniera în care noi le-am aplica la condiţiile lumii de astăzi. Noi dăm acum aceste expuneri aşa cum se prezintă ele după ce au fost revăzute de Melchisedecul preşedinte al comisiei de revelaţie]

4. Suveranitatea – divină şi umană

^{(1486.4) 134:4.1} Fraternitatea oamenilor este întemeiată pe paternitatea lui Dumnezeu. Familia lui Dumnezeu îşi are obârşia în iubirea lui Dumnezeu – Dumnezeu este iubire. Dumnezeu Tatăl îşi iubeşte dumnezeieşte copiii, pe toţi fără excepţie.

^{(1486.5) 134:4.2} Regatul din ceruri, guvernul divin, este întemeiat pe faptul suveranităţii divine – Dumnezeu este spirit. Din moment ce Dumnezeu este spirit, această împărăţie este spirituală. Împărăţia cerurilor nu este nici material, nici pur intelectual; el este o relaţie spirituală între Dumnezeu şi om.

^{(1486.6) 134:4.3} Dacă diferitele religii recunosc suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl, atunci toate aceste religii vor rămâne în pace. Numai când o religie pretinde că este într-un fel superioară tuturor celorlalte şi că posedă o autoritate exclusivă asupra lor, atunci îşi permite ea să nu tolereze celelalte religii, sau îndrăzneşte să-i persecute pe adepţii acestora.

^{(1487.1) 134:4.4} Pacea religioasă – fraternitatea – nu poate exista niciodată fără ca toate religiile să fie dispuse să se dezbare de orice autoritate ecleziastică şi să abandoneze în întregime orice concept de suveranitatea spirituală. Dumnezeu singur este spirit suveran.

^{(1487.2) 134:4.5} Pentru a exista egalitate între religii (libertate religioasă) fără războaie religioase, trebuie ca toate religiile să consimtă să transfere suveranitatea religioasă unui nivel suprauman, lui Dumnezeu însuşi.

^{(1487.3) 134:4.6} Împărăţia cerurilor din inima oamenilor va crea unitatea religioasă (dar nu în mod necesar uniformitatea) pentru că fiecare colectivitate religioasă compusă din asemenea credincioşi va fi degajată de orice noţiune de autoritate ecleziastică – de suveranitate religioasă.

^{(1487.4) 134:4.7} Dumnezeu este spirit, şi Dumnezeu dăruieşte un fragment din fiinţa sa spirituală pentru a locui în inima omului. Din punct de vedere spiritual, toţi oamenii sunt egali. Împărăţia cerurilor este lipsit de caste, de clase, de nivele sociale şi de grupuri economice. Voi sunteţi cu toţii fraţi.

^{(1487.5) 134:4.8} Însă, din clipa în care pierdeţi din vedere suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu Tatăl, o religie dată va începe să-şi afirme superioritatea asupra tuturor celorlalte. Atunci, în locul păcii pe pământ şi a bunăvoinţei printre oameni, vor începe disensiuni, recriminări şi chiar şi războaie religioase, sau cel puţin războaie între credincioşi ai unor diverse religii.

^{(1487.6) 134:4.9} Dacă ele nu se recunosc reciproc ca subordonate unei anumite suprasuveranităţi, unei anumite autorităţi care le depăşeşte, fiinţele înzestrate cu liber arbitru şi care se consideră ca egale sunt, mai devreme sau mai târziu, tentate să-şi încerce aptitudinea de a câştiga putere şi autoritate asupra altor persoane şi a altor grupuri. Conceptul de egalitate nu aduce niciodată pace, decât odată cu recunoaşterea reciprocă a unei supersuveranităţi a cărei influenţă este dominantă.

^{(1487.7) 134:4.10} Oamenii religioşi ai Urmiei trăiesc împreună într-o pace şi o linişte relative deoarece au renunţat la toate noţiunile lor de suveranitate religioasă. Din punct de vedere spiritual, ei credeau cu toţii într-un Dumnezeu suveran; din punct de vedere social, ei se supuneau în întregime autorităţii întregi şi incontestabile a lui Cymboyton. Ei ştiau bine tot ce s-ar întâmpla cu fiecare învăţător care ar căuta să se impună asupra colegilor lui. Nu se poate stabili nici o pace religioasă durabilă pe Urantia înainte ca toate colectivităţile religioase să renunţe în mod liber la noţiunile lor de favoare divină, de popor ales şi de suveranitate religioasă. Numai când Dumnezeu Tatăl va deveni suprem, atunci vor deveni oamenii fraţi întru religie şi vor trăi împreună pe pământ în pace religioasă.

5. Suveranitatea politică

^{(1487.8) 134:5.1} [În vreme ce învăţătura Maestrului referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu este un adevăr – complicat însă de apariţia subsecventă a unei religii referitoare la el printre religiile omeneşti – în schimb, expunerile sale referitoare la suveranitatea politică sunt imens de complicate prin evoluţia politicii de viaţă a naţiunilor din timpul ultimelor nouăsprezece secole. În epoca lui Iisus, nu existau decât două mari puteri mondiale – Imperiul Roman din Occident şi Imperiul Hanului din Orient – şi ele erau bine separate de regatul parţilor şi de alte ţări interpuse din regiunile Mării Caspice şi ale Turkestanului. În expunerea care urmează, noi ne-am îndepărtat deci şi mai mult de substanţa învăţăturilor din Urmia ale Maestrului privitoare la suveranitatea politică; în acelaşi timp, noi ne străduim să descriem importanţa acestor învăţături după cum sunt ele aplicabile în stadiul deosebit de critic al evoluţiei politice din cel de-al douăzecilea secol al erei creştine.]

^{(1487.9) 134:5.2} Războiul de pe Urantia nu va lua niciodată sfârşit atâta timp cât naţiunile se vor agăţa de noţiunea iluzorie a suveranităţii naţionale nelimitate. Nu există decât două nivele de suveranitate relativă pe o lume locuită: liberul arbitru spiritual al fiecărui individ muritor şi suveranitatea colectivă de ansamblu a omenirii. Între nivelul fiinţei umane individuale şi cel al omenirii în ansamblu, toate grupările şi asocierile sunt relative, tranzitorii şi nu au valoare decât în măsura în care ele sporesc în fericire, în bunăstare şi în progresul indivizilor şi al marelui ansamblu planetar – omul şi omenirea.

^{(1488.1) 134:5.3} Învăţătorii religioşi nu trebuie niciodată să uite că suveranitatea spirituală a lui Dumnezeu învinge toate loialismele spirituale intermediare şi interpuse. Liderii civili vor învăţa, într-o bună zi, că cei Prea Înalţi domină în regatele oamenilor.

^{(1488.2) 134:5.4} Această domnie a celor Prea Înalţi în regatele oamenilor nu este stabilită în folosul particular al unui grup de muritori special favorizaţi. Nu există nici un astfel de lucru precum „poporul ales”. Domnia celor Prea Înalţi, a supracontrolorilor evoluţiei politice, este menită să promoveze, printre toţi oamenii, cel mai mare bine pentru cât mai mulţi şi pentru o durată cât se poate de lungă.

^{(1488.3) 134:5.5} Suveranitatea este putere; ea creşte prin organizare. Sporirea organizării puterii politice este bună şi dezirabilă, căci ea tinde să înglobeze sectoare mereu mai vaste ale ansamblului omenirii. Dar această aceeaşi creştere a organizaţiilor politice creează o problemă la fiecare stadiu intermediar între organizarea iniţială şi naturală a puterii politice – familia – şi încununarea finală a creşterii politice – guvernarea întregii omeniri de către toată omenirea şi pentru toată omenirea.

^{(1488.4) 134:5.6} Pornind de la puterea părintească din grupul familial, suveranitatea politică evoluează prin organizare pe măsură ce familiile se suprapun în clase consanguine care se unesc, pentru diferite motive, în unităţi tribale – în grupări politice supra-consanguine. Apoi, prin negoţ, prin comerţ şi prin cucerire, triburile se unifică într-o naţiune, în vreme ce naţiunile înseşi sunt unificate uneori într-un imperiu.

^{(1488.5) 134:5.7} Pe măsură ce suveranitatea trece de la mici grupuri la colectivităţi mai vaste, războaiele izbucnesc mai rar. Vrem să zicem că războaiele minore dintre micile naţiuni se diminuează, dar potenţialul marilor războaie se măreşte pe măsură ce naţiunile care îşi exercită suveranitatea devin din ce în ce mai mari. Curând, când întreaga lume va fi fost explorată şi ocupată, când naţiunile vor fi mai puţin numeroase, consolidate şi puternice, când aceste mari naţiuni care se pretind suverane vor ajunge să aibă frontiere comune, când ele nu vor fi separate decât de oceane, atunci cadrul va fi pregătit pentru războaiele majore, conflictele mondiale. Naţiunile aşa-zise suverane nu pot înghionti cu cotul fără a genera conflicte şi fără a provoca războaie.

^{(1488.6) 134:5.8} Dificultatea în a face să evolueze suveranitatea politică de la familie până la toată omenirea rezidă în inerţia-rezistenţă întâlnită la toate nivelele intermediare. Ocazional familiile şi-au sfidat clanul şi, la rândul lor, clanurile şi triburile au refuzat adesea să se supună suveranităţii Statului teritorial. Fiecare nou progres evolutiv al suveranităţii politice este (şi a fost întotdeauna aşa) stingherit şi stânjenit de „stadiile de eşafodaj” ale dezvoltărilor anterioare de organizare politică. Aceasta este adevărat deoarece loialismele omeneşti, odată mobilizate, sunt greu de modificat. Acelaşi loialism care face posibilă evoluţia tribului face dificilă evoluţia „supratribului” – statul teritorial. Şi acelaşi loialism (patriotism) care face posibilă evoluţia statului teritorial complică imens dezvoltarea evolutivă a guvernului totalităţii omenirii.

^{(1488.7) 134:5.9} Suveranitatea politică este creată datorită renunţării la autodeterminare, mai întâi a individului în interiorul familiei, iar apoi ale familiilor şi ale clanurilor în raport cu tribul şi cu colectivităţile mai largi. Acest transfer progresiv al autodeterminării de la organizaţii mai mici la organizaţii politice mereu mai vaste se continuă în general neabătut în Orient de la întemeierea dinastiilor Ming şi Mogol. În Occident, el a prevalat, vreme de peste o mie de ani, până la sfârşitul războiului mondial; o nefericită mişcare retrogradă a inversat apoi temporar această tendinţă normală prin restabilirea suveranităţii politice ruinate a numeroase mici colectivităţi europene.

^{(1489.1) 134:5.10} Urantia nu se va bucura de o pace durabilă până când naţiunile aşa-zise suverane nu îşi vor încredinţa în mod inteligent şi pe deplin puterile lor suverane frăţiei oamenilor – guvernului omenirii. Internaţionalismul – ligile naţiunilor – este neputincios în a aduce o pace permanentă între oameni. Confederaţiile mondiale ale naţiunilor vor împiedica în mod eficient războaiele minore şi vor controla în mod acceptabil naţiunile mai mici, dar ele nu vor reuşi nici să împiedice războaiele mondiale, nici să le controleze pe cele trei, patru sau cinci guverne cele mai puternice. În faţa conflictelor reale, una dintre aceste puteri mondiale se va retrage din Ligă şi va declara război. Nu puteţi împiedica naţiunile de la a se angaja în război atâta timp cât ele rămân contaminate de virusul iluzoriu al suveranităţii naţionale. Internaţionalismul este un pas în direcţia cea bună. O forţă de poliţie internaţională va împiedica multe dintre războaiele minore, dar ea va fi ineficientă în a împiedica războaiele majore, conflictele dintre marile guverne militare ale pământului.

^{(1489.2) 134:5.11} Pe măsură ce descreşte numărul naţiunilor cu adevărat suverane (marile puteri), oportunitatea şi nevoia unui guvern al omenirii s-au mărit. Când nu vor mai fi decât câteva (mari) puteri realmente suverane, va trebui ca ele fie să se lanseze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţia naţională (imperială), fie să renunţe de bună voie la anumite prerogative de suveranitate, ele creând nucleul esenţial al unei puteri supranaţionale care va servi ca început al suveranităţii reale a întregii omeniri.

^{(1489.3) 134:5.12} Pacea nu va veni pe Urantia înainte ca fiecare naţiune aşa-zisă suverană să predea puterea sa de a face război în mâinile unui guvern reprezentativ al întregii umanităţi. Suveranitatea politică este înnăscută la popoarele lumii. Când toate popoarele Urantiei vor crea un guvern mondial, ele vor avea dreptul şi puterea de a-l face SUVERAN. Şi, când o asemenea putere mondială reprezentativă sau democratică va controla forţele terestre, aeriene şi navale ale lumii, pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni vor putea prevala – dar nu înainte de aceasta.

^{(1489.4) 134:5.13} Să cităm un exemplu însemnat al celui de-al nouăsprezecelea şi al celui de-al douăzecilea secol. Cele patruzeci şi opt de state ale Uniunii Federale americane se bucură de pace de vreme îndelungată. Ele nu mai poartă războaie între ele. Şi-au predat suveranitatea lor guvernului federal şi, prin intermediul arbitrajului în caz de război, ele au renunţat la orice pretenţie la iluziile autodeterminării. Fiecare stat îşi reglementează treburile interne, dar nu se ocupă de afacerile externe, de taxele vamale, de imigrare, de chestiunile militare sau de comerţul dintre state. Statele individuale nu se ocupă nici de chestiunile cetăţeniei. Cele patruzeci şi opt de state nu suferă de ravagiile războiului decât dacă suveranitatea guvernului federal este supusă vreunui pericol.

^{(1489.5) 134:5.14} După ce au abandonat sofismele gemene ale suveranităţii şi ale autodeterminării, aceste patruzeci şi opt de state se bucură, între ele, de linişte şi pace. Tot aşa, naţiunile Urantiei vor începe să se bucure de pace atunci când îşi vor preda în mod liber suveranităţile lor respective în mâinile unui guvern global – suveranitatea fraternităţii oamenilor. În aceste condiţii mondiale, micile naţiuni vor fi tot atât de puternice ca cele mari, după cum micul stat al Rhode Island-ului are doi senatori în congresul american întocmai ca statul foarte populat al New York-ului sau ca vastul stat al Texasului.

^{(1490.1) 134:5.15} Suveranitatea (statul) limitată a acestor patruzeci şi opt de state a fost creată de oameni şi pentru oameni. Suveranitatea superstatică (naţională) a Uniunii federale americane a fost creată de primele treisprezece dintre aceste state în propriul lor interes şi în interesul oamenilor. Cândva suveranitatea supranaţională a guvernului planetar al omenirii va fi creată într-un mod asemănător de către naţiuni în propriul lor interes şi în interesul tuturor oamenilor.

^{(1490.2) 134:5.16} Cetăţenii nu sunt născuţi în interesul guvernelor; guvernele sunt cele create şi stabilite în interesul oamenilor. Evoluţia suveranităţii politice nu ar putea avea alt sfârşit decât apariţia guvernământului suveranităţii tuturor oamenilor. Toate celelalte suveranităţi au valori relative, semnificaţii intermediare şi un statut subordonat.

^{(1490.3) 134:5.17} Odată cu progresul ştiinţific, războaiele au să devină din ce în ce mai devastatoare până la a echivala aproape cu o sinucidere rasială. Câte războaie mondiale ar trebui purtate, şi câte ligi ale naţiunilor au să eşueze înainte ca oamenii să fie dispuşi să stabilească guvernul omenirii, să înceapă să se bucure de binecuvântările unei păci permanente şi să prospere graţie liniştii datorite bunăvoinţei – bunăvoinţa mondială – printre oameni?

6. Legea, libertatea şi suveranitatea

^{(1490.4) 134:6.1} Dacă un om îşi doreşte cu ardoare independenţa – libertatea – el trebuie să-şi reamintească că toţi ceilalţi oameni tânjesc după aceeaşi independenţă. Grupurile de muritori care iubesc astfel libertatea nu pot trăi împreună decât supunându-se legilor, regulilor şi regulamentelor care vor asigura fiecărora acelaşi grad de independenţă, ocrotind, în acelaşi timp, acest acelaşi grad de independenţă pentru toţi semenii lor muritori. Dacă un om ar trebui să fie absolut liber, atunci ar trebui ca un altul să devină absolut sclav. Natura relativă a libertăţii este adevărată în domeniile sociale, economice şi politice. Libertatea este darul civilizaţiei făcut posibil prin aplicarea LEGII.

^{(1490.5) 134:6.2} Religia face posibilă, din punct de vedere spiritual, realizarea fraternităţii oamenilor, dar ar fi nevoie de un guvern al omenirii pentru a regla problemele sociale, economice şi politice asociate acestui ţel al eficienţei şi al bunăstării umane.

^{(1490.6) 134:6.3} Vor fi războaie şi zvonuri de războaie – o naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni – atâta timp cât suveranitatea politică a lumii va fi divizată şi injust deţinută de un grup de state naţionale. Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor au fost constant în război una contra celorlalte până în ziua când şi-au abandonat suveranităţile lor respective încredinţându-le Regatului Unit.

^{(1490.7) 134:6.4} Un nou război mondial are să le înveţe pe naţiunile aşa-zise suverane să formeze un soi de federaţie, ceea ce va crea un mecanism care să permită evitarea micilor războaie, războaiele dintre naţiunile mai mici; dar războaiele generale vor continua până la crearea guvernului omenirii. Suveranitatea globală va împiedica războaiele globale – nimic altceva nu o va putea face.

^{(1490.8) 134:6.5} Cele patruzeci şi opt de state americane libere trăiesc împreună în pace, şi totuşi ele adăpostesc cetăţeni de toate rasele şi naţionalităţile în vreme ce, la naţiunile europene, aceste sunt mereu în război. Aceşti americani reprezintă aproape toate religiile, toate sectele religioase şi toate cultele întregii vaste lumi, şi totuşi trăiesc împreună în pace în America de Nord. Toate acestea sunt făcute posibile fiindcă ceste patruzeci şi opt de state au renunţat la suveranitatea lor şi au abandonat orice noţiune de pretinse drepturi la autodeterminare.

^{(1490.9) 134:6.6} Aceasta nu este o chestiune de înarmare sau de dezarmare. Chestiunea recrutării şi a serviciului militar voluntar nu mai intră la socoteală în aceste probleme de menţinere a păcii mondiale. Dacă li s-ar lua marilor naţiuni toate formele de armament mecanic modern şi toate tipurile de explozivi, ele se vor bate cu pumnii, cu pietre şi cu bâte atâta vreme cât ele vor rămâne agăţate de iluziile lor asupra dreptului divin la suveranitate naţională.

^{(1491.1) 134:6.7} Nu războiul este marea şi teribila boală a omului; el este un simptom, un rezultat. Adevărata boală este virusul suveranităţii naţionale.

^{(1491.2) 134:6.8} Naţiunile Urantiei nu au deţinut o suveranitate reală; ele nu au dispus niciodată de o suveranitate capabilă de a le proteja de ravagiile şi de devastările războaielor mondiale. În formarea guvernului global al omenirii nu este vorba, pentru naţiuni, de a-şi abandona suveranitatea, ci mai degrabă de a crea efectiv o suveranitate mondială, reală, durabilă şi de bună credinţă, care va fi de atunci încolo pe deplin capabilă să de a le proteja de toate războaiele. Treburile locale vor fi tratate de guvernele locale, iar treburile naţionale de guvernele naţionale; treburile internaţionale vor fi administrate de guvernul planetar.

^{(1491.3) 134:6.9} Pacea mondială nu va putea fi menţinută prin tratate, prin diplomaţie, prin politici străine, prin alianţe sau echilibrări ale puterilor, nici prin alt tip de expedient jonglând cu suveranitatea naţionalismului. Trebuie lăsată să se manifeste legea mondială şi trebuie să fie aplicată de un guvern mondial – prin suveranitatea întregii omeniri.

^{(1491.4) 134:6.10} Sub un guvern mondial, indivizii se vor bucura de o libertate mult mai mare. Astăzi, cetăţenii marilor puteri sunt taxaţi, reglementaţi şi controlaţi într-o manieră aproape opresivă. O mare parte a amestecului actual în libertăţile individuale va dispare când guvernele naţionale vor fi dispuse, în materie de afaceri internaţionale, să-şi încredinţeze suveranitatea unui guvern general al planetei.

^{(1491.5) 134:6.11} Sub un guvern planetar, colectivităţile naţionale vor avea realmente ocazia de a realiza libertăţile personale ale unei democraţii autentice şi de a se bucura de ele. Acesta va fi sfârşitul falsităţii autodeterminării. Cu o reglementare globală a monezilor şi a comerţului, va veni era nouă a unei păci la scară mondială. Un limbaj comun va izvorî poate curând, şi va exista cel puţin speranţa de a avea, cândva, o religie mondială, sau nişte religii având un punct de vedere planetar.

^{(1491.6) 134:6.12} Securitatea colectivă nu va asigura niciodată pacea până când colectivitatea nu va îngloba toată omenirea.

^{(1491.7) 134:6.13} Suveranitatea politică a guvernului reprezentativ al omenirii va aduce o pace durabilă pe pământ, iar fraternitatea spirituală a omului va asigura definitiv bunăvoinţa printre toţi oamenii. Nu există nici o altă cale de a obţine pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni.

***

^{(1491.8) 134:6.14} După moartea lui Cymboyton, fiii săi au întâmpinat mari dificultăţi în menţinerea păcii în universitatea lor. Repercusiunile învăţăturilor lui Iisus ar fi fost mult mai mari dacă învăţătorii creştini ulteriori care au profesat la facultatea din Urmia ar fi dat dovadă de mai multă înţelepciune şi dacă ar fi exercitat mai multă toleranţă.

^{(1491.9) 134:6.15} Fiul mai mare al lui Cymboyton apelase la ajutorul lui Abner, din Philadelphia, dar alegerea învăţătorilor de către Abner a fost foarte nefericită, în sensul că ei s-au dovedit inflexibili şi intransigenţi. Aceşti învăţători au căutat să facă să domine religia lor peste celelalte credinţe. Ei nu au bănuit niciodată că prelegerile călăuzei de caravană la care se făceau atât de adesea referiri fuseseră ţinute de Iisus însuşi.

^{(1491.10) 134:6.16} Cum confuzia a sporit în sânul facultăţii, cei trei fraţi au retras sprijinul lor financiar, şi, după cinci ani, şcoala s-a închis. Ea s-a redeschis mai târziu ca templu mithriac şi a fost în cele din urmă incendiată cu ocazia uneia dintre celebrările lor orgiace.

7. Cel de-al treizeci şi unulea an (anul 25)

^{(1492.1) 134:7.1} Când Iisus a revenit din călătoria lui de la Marea Caspică, el ştia că deplasările lui prin lume erau aproape terminate. El nu a mai făcut decât o călătorie în afara Palestinei, iar aceasta a fost în Siria. După o scurtă şedere în Capernaum, el s-a dus în Nazaret, unde a rămas câteva zile ca să facă nişte vizite. La mijlocul lui aprilie el a plecat din Nazaret în Tyr. De acolo, el s-a îndreptat către nord oprindu-se pentru câteva zile în Sidon, dar destinaţia sa era Antiohia.

^{(1492.2) 134:7.2} Acesta a fost anul plimbărilor solitare ale lui Iisus prin Palestina şi prin Siria. În cursul acestor peregrinări, el a fost cunoscut sub diverse nume în diferite părţi ale ţării: tâmplarul din Nazaret, constructorul de bărci din Capernaum, scribul din Damasc şi învăţătorul din Alexandria.

^{(1492.3) 134:7.3} Fiul Omului a locuit mai mult de două luni în Antiohia, muncind, observând, studiind, stând de vorbă, făcând servicii şi, în tot acest timp, aflând cum trăiesc oamenii, cum gândesc, simt şi reacţionează în tot ceea ce ţine de existenţa umană. Vreme de trei săptămâni din această perioadă, el a lucrat ca fabricant de corturi. În cursul periplului său, el a rămas în Antiohia mai mult timp decât în orice alt oraş. Zece ani mai târziu, când apostolul Pavel a predicat în Antiohia şi şi-a auzit discipolii vorbind despre scribul din Damasc, el nu a bănuit că elevii săi auziseră vocea şi ascultaseră învăţăturile Maestrului însuşi.

^{(1492.4) 134:7.4} Părăsind Antiohia, Iisus a coborât de-a lungul coastei către sud până la Cezareea, unde s-a oprit câteva săptămâni, apoi a continuat de-a lungul coastei până la Ioppa. De la Ioppa el s-a îndreptat către interior, trecând în Iamnia, Azdot şi Gaza. Din Gaza, el a apucat-o pe ruta internă către Beerşeba unde a rămas o săptămână.

^{(1492.5) 134:7.5} Iisus a pornit atunci în cea din urmă deplasare a lui, în calitate de persoană particulară prin Palestina, plecând de la Beerşeba din sud până la Dan în nord. Pe parcursul acestui traseu către nord, el s-a oprit în Hebron, în Betleem (unde a văzut locul său de naştere), în Ierusalim (nu a vizitat Bethania), în Beerot, în Lebona, în Sycar, în Siquem, în Samaria, în Geba, în En-Ganim, în Endor şi în Madon. Traversând Magdala şi Capernaum, el a continuat către nord, a trecut pe la est de Apele Meromului şi s-a dus, prin Karahta, în Dan sau în Cezareea lui Filip.

^{(1492.6) 134:7.6} Ajustorul interior al Gândirii l-a făcut atunci pe Iisus să abandoneze locurile locuite de oameni şi să şadă pe muntele Hermon pentru a desăvârşi acolo stăpânirea minţii sale omeneşti şi pentru a efectua deplina sa consacrare faţă de ceea ce a mai rămas din lucrarea vieţii sale pe pământ.

^{(1492.7) 134:7.7} Aceasta a fost una dintre epocile neobişnuite şi extraordinare ale vieţii Maestrului pe Urantia. O altă experienţă foarte asemănătoare a fost aceea prin care el a trecut, singur pe dealurile de lângă Pella, imediat după botezul său. Această perioadă de izolare de pe muntele Hermon a marcat sfârşitul carierei sale pur omeneşti, adică terminarea tehnică a efuziunii sale muritoare, în timp ce izolarea ulterioară a marcat începutul fazei mai divine a efuziunii sale. Iisus a trăit singur cu Dumnezeu vreme de şase săptămâni pe coastele muntelui Hermon.

8. Şederea de pe Muntele Hermon

^{(1492.8) 134:8.1} După ce a petrecut o vreme în apropierea Cezareei lui Filip, Iisus şi-a pregătit proviziile, şi-a procurat un animal de povară, a angajat un băiat pe nume Tiglat şi a urmat drumul Damascului până la un sat altădată cunoscut sub numele de Beit Ien, pe primele înălţimi ale muntelui Hermon. Acolo, cu puţin înainte de mijlocul lui august al anului 25, el şi-a aşezat tabăra, şi-a lăsat proviziile în grija lui Tiglat şi a urcat pe coastele nelocuite ale muntelui. În cursul acestei prime zile, Tiglat l-a însoţit pe Iisus în urcuşul său până la un anumit punct situat la aproximativ 2 000 de metri deasupra nivelului mării; acolo şi-a construit o firidă de piatră în care Tiglat trebuia să depună hrana de două ori pe săptămână.

^{(1493.1) 134:8.2} A doua zi după ce l-a părăsit pe Tiglat, Iisus nu efectuase decât un scurt traseu către vârf, când s-a oprit ca să se roage. Printre altele, el a cerut Tatălui său să-i trimită păzitorul lui serafic ca „să-l însoţească pe Tiglat”. El a cerut permisiunea de a urca sigur către ultima sa luptă cu realităţile existenţei muritoare, iar rugămintea sa a fost împlinită. El a intrat în marea încercare, însoţit numai de Ajustorul său interior pentru a-l îndruma şi a-l susţine.

^{(1493.2) 134:8.3} Iisus a mâncat frugal în timpul şederii sale de pe munte; el nu s-a abţinut de la mâncare decât câte o zi sau două succesiv. Fiinţele supraumane care l-au înfruntat pe acest munte, cu care s-a luptat în spirit şi pe care le-a învins în putere, erau reale; acestea erau duşmanii lui implacabili din sistemul Sataniei; ele nu erau nici una dintre acele năluciri ale imaginaţiei izvorâte din divagaţiile intelectuale ale unui muritor slăbit şi murind de foame, incapabil de a distinge realitatea de viziunile unei minţi tulburate.

^{(1493.3) 134:8.4} Iisus a petrecut ultimele trei săptămâni din august şi primele trei săptămâni din septembrie pe Muntele Hermon. În timpul acestor săptămâni, el a îndeplinit sarcina de muritor de a atinge cercurile comprehensiunii mentale şi ale controlului personalităţii. În toată această perioadă de comuniune cu Tatăl său celest, Ajustorul şi-a îndeplinit în mod egal sarcinile care îi fuseseră distribuite. Atunci a fost atins ţelul omenesc al acestei creaturi terestre. Nu i-a rămas decât să consume faza finală a armonizării minţii sale cu Ajustorul.

^{(1493.4) 134:8.5} După mai mult de cinci săptămâni de comuniune neîntreruptă cu Tatăl său din Paradis, Iisus a fost absolut încredinţat de natura sa şi convins de triumful său asupra nivelelor materiale de manifestare a personalităţii în spaţiu-timp. El a crezut pe deplin în ascendentul naturii sale divine asupra naturii sale umane şi nu a ezitat să îl afirme.

^{(1493.5) 134:8.6} Către sfârşitul şederii sale pe munte, Iisus i-a cerut Tatălui său permisiunea de a avea o discuţie cu duşmanii săi din Satania în calitate de Fiu al Omului, în calitate de Iosua ben Iosif. Această cerere i-a fost satisfăcută. În cursul ultimei săptămâni pe Muntele Hermon a avut loc marea ispită, încercarea universului. Satan (reprezentându-l pe Lucifer) şi Caligastia, Prinţul Planetar rebel, erau prezenţi pe lângă Iisus şi i-au fost făcuţi pe deplin vizibili. Această „ispită”, această încercare finală a loialităţii omeneşti în faţa expunerilor false ale personalităţilor rebele, nu avea legătură nici cu hrana, nici cu turnurile templelor, nici cu faptele prezumţioase; ea nu avea legătură cu regatele acestei lumi, ci cu suveranitatea unui puternic şi glorios univers. Simbolismul scrierilor voastre era destinat epocilor înapoiate ale gândirii infantile a lumii. Generaţiile următoare ar trebui să înţeleagă marea luptă prin care a trecut Fiul Omului în timpul acelei zile frământate de pe muntele Hermon.

^{(1493.6) 134:8.7} În numeroase propuneri şi contra-propuneri ai emisarilor lui Lucifer, Iisus nu a dat decât un singur răspuns: „Fie ca voia Tatălui meu din Paradis să prevaleze şi, în ceea ce te priveşte pe tine, fiul meu rebel, Cei Îmbătrâniţi de Zile să te judece dumnezeieşte. Eu sunt Creatorul-tată al tău; cu greu te pot judeca just, şi tu ai dispreţuit deja îndurarea mea. Te încredinţez judecăţii Judecătorilor unui mai mare univers.”

^{(1494.1) 134:8.8} În toate expedientele şi compromisurilor sugerate de Lucifer, în toate propunerile amăgitoare cu privire la manifestarea în încarnare, Iisus s-a mărginit la a răspunde: „Facă-se voia Tatălui meu din Paradis.” Şi, când severa încercare a fost depăşită, serafimul păzitor detaşat a revenit alături de Iisus şi i-a acordat ajutorul său.

^{(1494.2) 134:8.9} Într-o după-amiază de sfârşit de vară, în mijlocul arborilor şi în tăcerea naturii, Mihail din Nebadon a câştigat suveranitatea indiscutabilă a universului său. În ziua aceea el a îndeplinit sarcina impusă Fiilor Creatori de a trăi pe deplin o viaţă întrupată sub înfăţişarea cărnii muritoare pe lumile evolutive ale timpului şi spaţiului. Această înfăptuire capitală nu a fost anunţată universului înainte de botezarea sa, cu câteva luni mai târziu, dar ea a avut realmente loc în ziua aceea pe munte. Când Iisus a coborât din şederea lui de pe Muntele Hemon, rebeliunea lui Lucifer în Satania şi secesiunea lui Caligastia pe Urantia erau practic terminate. Iisus a plătit cel din urmă preţ cerut lui pentru a obţine suveranitatea universului său. Ceea ce, în sine, reglementează statutul tuturor rebelilor şi determină ca orice ridicare a acestei ordini (dacă se va produce vreodată) va putea fi tratată în mod sumar şi efectiv. În consecinţă, se poate vedea că ceea ce se obişnuieşte a se numi „marea ispită” a lui Iisus a avut loc cu câtva timp înainte de botezarea sa şi nu imediat după acel eveniment.

^{(1494.3) 134:8.10} La sfârşitul şederii sale pe munte, în timp ce Iisus cobora de acolo, el l-a întâlnit pe Tiglat urcând cu mâncare la locul de întâlnire. Făcându-l să facă cale întoarsă, i-a zis: „Perioada mea de odihnă este terminată; trebuie să mă întorc la treburile Tatălui meu.” El era un om tăcut mult schimbat urmând drumul de întoarcere către Dan, unde şi-a luat rămas bun de la băiat făcându-i cadou măgarul. El s-a îndreptat apoi spre sud pe calea pe care o apucase la venire, şi s-a dus în Capernaum.

9. Timpul de aşteptare

^{(1494.4) 134:9.1} Era acum aproape de sfârşitul verii, cam pe vremea zilei ispăşirii şi a sărbătorii tabernacolelor. Iisus a avut o reuniune de familie în Capernaum în timpul sabatului. A doua zi, el a plecat la Ierusalim cu Ioan, fiul lui Zebedeu, trecând prin estul lacului şi prin Gerasa, şi coborând valea Iordanului. În vreme ce pe parcursul drumului el a stat de vorbă cu tovarăşul său, Ioan a remarcat că în Iisus se produsese o mare schimbare.

^{(1494.5) 134:9.2} Iisus şi Ioan au rămas peste noapte în Bretania, la Lazăr şi la surorile lui, şi au plecat dis-de-dimineaţă în cea de-a doua zi, către Ierusalim. Cei doi tovarăşi, sau cel puţin Ioan, au petrecut aproape trei săptămâni în Ierusalim şi în împrejurimile oraşului. Într-adevăr, Ioan a mers adesea singur în Ierusalim, în timp ce Iisus umbla pe dealurile învecinate şi se dedica de multe ori comuniunii spirituale cu Tatăl său care este în ceruri.

^{(1494.6) 134:9.3} Amândoi au asistat la slujba solemnă de ziua ispăşirii. Ioan a fost foarte impresionat de ceremoniile din această zi majoră în ritualul religios iudaic, dar Iisus a rămas un spectator gânditor şi tăcut. Pentru Fiul Omului acest spectacol era jalnic şi patetic. Îl vedea ca pe o falsă reprezentare a caracterului şi a atributelor Tatălui său celest. El considera evenimentele acestei zile ca pe o parodiere a faptelor justiţiei divine şi a adevărurilor îndurării infinite. El ardea de dorinţa de a proclama adevărul despre caracterul iubitor şi despre comportamentul îndurător al Tatălui său în univers, dar fidelul său Veghetor l-a prevenit că ceasul nu venise încă. Totuşi, în seara aceea, în Bethania, Iisus a strecurat numeroase remarci care l-au tulburat mult pe Ioan, care nu a înţeles niciodată pe de-a-ntregul adevărata semnificaţie a ceea ce îi spusese Iisus în cursul discuţiei lor din această seară.

^{(1495.1) 134:9.4} Iisus a plănuit să rămână cu Ioan toată săptămâna sărbătorii tabernaculelor. Această serbare era sărbătoarea anuală a întregii Palestine, vremea vacanţelor iudaice. Iisus nu a participat deloc la bucuriile ocaziei, dar era evident că el găsea plăcere şi satisfacţie când vedea voioşia şi bucuria celor tineri şi a celor bătrâni ce îşi dădeau frâu liber.

^{(1495.2) 134:9.5} În mijlocul săptămânii celebrării şi înainte de terminarea festivităţilor, Iisus şi-a luat rămas bun de la Ioan spunându-i că dorea să se retragă pe coline, unde putea să comunice mai bine cu Tatăl său din paradis. Ioan s-ar fi dus cu el, dar Iisus a stăruit ca el să rămână până la sfârşitul festivităţilor zicându-i: „Nu ţi se cere să porţi povara Fiului Omului; numai paznicul trebuie să vegheze în vreme ce oraşul doarme în pace.” Iisus nu a revenit în Ierusalim. După aproape o săptămână de solitudine pe dealurile de lângă Bretania, el a plecat în Capernaum. Pe drumul său de întoarcere, el a petrecut o zi şi o noapte, singur, pe povârnişurile Muntelui Gilboa, aproape de locul unde se sinucisese regele Saul; când a sosit la Capernaum, el părea mai senin decât atunci când plecase cu Ioan la Ierusalim.

^{(1495.3) 134:9.6} A doua zi dimineaţă, Iisus s-a dus la cufărul care conţinea efectele sale personale, care rămăsese în atelierul lui Zebedeu, şi-a pus şorţul şi s-a prezentat la lucru zicând: „Se cuvine să rămân activ pe când aştept să-mi vină ceasul.” El a lucrat mai multe luni pe şantierul naval, până în ianuarie al anului următor, alături de fratele său Iacob. După această perioadă de lucru cu Iisus, Iacob nu a mai abandonat niciodată realmente şi în întregime credinţa sa în misiunea lui Iisus, indiferent de îndoielile care au venit să întunece înţelegerea sa a operei vieţii Fiului Omului.

^{(1495.4) 134:9.7} În cursul acestei perioade finale de lucru pe şantierul naval, Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la finisarea interioară a câtorva dintre ambarcaţiunile mai mari. El şi-a dat foarte mult osteneala în munca sa manuală şi părea să încerce satisfacţia înfăptuirilor umane atunci când termina o frumoasă piesă. El nu-şi pierdea timpul cu detalii, dar, atunci când era vorba de esenţialul dintr-o întreprindere dată, el era un muncitor meticulos.

^{(1495.5) 134:9.8} Cu trecerea timpului, au ajuns la Capernaum zvonuri pe seama unuia Ioan care predica botezându-i pe pocăiţi în Iordan. Ioan zicea: „Împărăţia cerurilor este la îndemână; căiţi-vă şi fiţi botezaţi”. Iisus a ascultat aceste relatări, în vreme ce Ioan urca încet valea Iordanului de la vadul râului cel mai apropiat de Ierusalim. Dar Iisus a continuat să lucreze la construcţia de bărci, până în momentul în care Ioan a urcat pe râu până la un loc de lângă Pella, în luna lui ianuarie a anului 26. Atunci, Iisus şi-a depus uneltele declarând: „Mi-a venit ceasul”, şi s-a înfăţişat în curând lui Ioan pentru a fi botezat.

^{(1495.6) 134:9.9} În Iisus se petrecuse o mare schimbare. Puţini au fost oamenii care, după ce au beneficiat de vizitele lui şi de ajutorul său pe când el cutreiera ţinuturile în lung şi în lat, au recunoscut ulterior, în învăţătorul public, aceeaşi persoană pe care o cunoscuseră şi o iubiseră ca individ particular în cursul anilor precedenţi. Exista un anumit motiv pentru nereuşita primilor săi îndatoraţi de a-l recunoaşte în rolul său subsecvent de învăţător public având autoritate: ani lungi de zile transformarea minţii sale şi a spiritului său continuase, şi se desăvârşise în timpul şederii sale bogate în întâmplări de pe Muntele Hermon.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină opentru toți !

Costi

Share this: