Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                               PAȘTELE  LA  IERUSALIM

1. Propovăduind în templu

2. Mânia lui Dumnezeu

3. Conceptul de Dumnezeu

4. Flavius şi cultura Greacă

5. Discursul despre certitudine

6. Întrevederea cu Nicodim

7. Lecţia despre familie

8. În Iudeea meridională

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-142-pastele-la-ierusalim

Capitolul 142

Paştele la Ierusalim

^{(1596.1) 142:0.1} În cursul lunii aprilie, Iisus şi apostolii au lucrat în Ierusalim, ieşind din oraş în toate serile pentru a-şi petrece nopţile în Bethania. Iisus petrecea una sau două nopţi pe săptămână în Ierusalim, la Flavius, un iudeu grec, la care veneau în taină mulţi iudei eminenţi ca să se sfătuiască cu el.

^{(1596.2) 142:0.2} În cursul primei zile în Ierusalim, Iisus i-a făcut o vizită vechiului mare-preot Anas, prietenul său de odinioară, o rudă a Salomeii, soţia lui Zebedeu. Anas auzise vorbindu-se de Iisus şi de învăţăturile lui, şi, când Iisus s-a înfăţişat acasă la marele-preot, el a fost primit cu multă rezervă. Când Iisus a simţit răceala lui Anas, şi-a luat numaidecât rămas bun de la el şi plecând i-a zis: „Mai cu seamă frica este ceea ce îl înrobeşte pe om, iar trufia este marea lui slăbiciune. Te vei lăsa tu însuţi pradă acestor două distrugătoare ale bucuriei şi libertăţii pentru a fi robul lor?” Dar Anas nu a dat nici un răspuns, iar Maestrul nu l-a mai văzut până în momentul când Anas a stat împreună cu ginerele lui ca să-l judece pe Fiul Omului.

1. Propovăduind în templu

^{(1596.3) 142:1.1} În tot timpul acestei luni, Iisus sau unul dintre apostolii lui a propovăduit zilnic în templu. Când de Paşte mulţimile erau prea numeroase pentru a avea acces la propovăduirea din templu, apostolii organizau numeroase grupuri educative în afara incintei sacre. Iată esenţialul mesajului lor:

^{(1596.4) 142:1.2} 1. Împărăţia cerurilor este la îndemână.

^{(1596.5) 142:1.3} 2. Având credinţă în paternitatea lui Dumnezeu, voi puteţi intra în împărăţia cerurilor şi deveni astfel fii ai lui Dumnezeu.

^{(1596.6) 142:1.4} 3. Iubirea este regula de viaţă din împărăţie – a fi suprem devotat lui Dumnezeu, iubindu-l totodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

^{(1596.7) 142:1.5} 4. Ascultarea de voia Tatălui care produce roadele spiritului în viaţa voastră personală; iată legea împărăţiei.

^{(1596.8) 142:1.6} Mulţimile care veneau să sărbătorească Paştele au auzit această învăţătură a lui Iisus, şi unii dintre auditori s-au bucurat de vestea cea bună. Conducătorii civili şi religioşi ai iudeilor au început să se preocupe serios de activitatea lui Iisus şi a apostolilor săi; ei au dezbătut între ei conduita pe care să o urmeze în privinţa lor.

^{(1596.9) 142:1.7} În plus faţă de învăţătura lor din templu şi din afară, apostolii şi alţi credincioşi aveau o intensă activitate personală printre mulţimile de la Paşti. Aceşti bărbaţi şi aceste femei, mişcaţi de mesajul lui Iisus au răspândit vestea mesajului său cu ocazia acestei celebrări pascale, până la hotarele cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman şi, de asemenea, în Orient. Acesta a fost începutul difuzării evangheliei în lumea exterioară. Opera lui Iisus nu avea să mai fie limitată la Palestina.

2. Mânia lui Dumnezeu

^{(1597.1) 142:2.1} Se afla în Ierusalim, asistând la festivităţile Paştelor, un bogat negustor iudeu din Creta, numit Iacob, care l-a abordat pe Andrei cerând să-l vadă pe Iisus între patru ochi. Andrei a aranjat această întâlnire secretă acasă la Flavius pentru seara zilei următoare. Acest Iacob nu putea înţelege învăţăturile Maestrului şi venea pentru că dorea să se informeze mai pe larg despre regatul lui Dumnezeu. El i-a zis lui Iisus: „Rabine, Moise şi străvechii profeţi ne spun că Iehova este un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu cu mare furie şi cu porniri violente. Profeţii spun că el urăşte pe cei care fac rău şi se răzbună pe cei ce nu ascultă de legea sa. Tu şi discipolii tăi ne învăţaţi că Dumnezeu este un Tată plin de compasiune şi bun, care îi iubeşte atât de mult pe oameni, încât ar vrea să îi primească pe toţi în această nouă împărăţie a cerurilor, pe care tu îl proclami ca fiind atât de aproape.”

^{(1597.2) 142:2.2} Când Iacob a terminat de vorbit, Iisus a răspuns: „Iacove, tu ai expus bine învăţăturile profeţilor de odinioară, care i-au instruit pe copiii lor conform cu luminile timpului lor. Tatăl nostru din Paradis este neschimbător, dar conceptul despre natura sa s-a lărgit şi s-a dezvoltat de la epoca lui Moise până la epoca lui Amos, şi chiar şi până la generaţia profetului Isaia. Acum, eu m-am întrupat ca să revelez Tatăl într-o nouă glorie şi să manifest iubirea sa şi îndurarea sa faţă de toţi oamenii de pe toate lumile. Pe măsură ce evanghelia acestei împărăţii se va răspândi pe Pământ odată cu mesajul ei de curaj şi de bunăvoinţă către toţi oamenii, se vor stabili relaţii mai bune între familiile tuturor naţiunilor. Cu trecerea vremii, părinţii şi copiii se vor iubi mai mult unii pe ceilalţi, ceea ce va aduce o mai bună înţelegere a iubirii Tatălui care este în ceruri pentru copiii lui pământeşti. Ţine minte, Iacove, că un tată sincer şi bun nu numai că-şi iubeşte familia ca pe un tot – în calitate de familie – ci şi că îl iubeşte pe fiecare membru individual şi are pentru el o grijă plină de afecţiune.”

^{(1597.3) 142:2.3} După o discuţie prelungită asupra caracterului Tatălui celest, Iisus s-a întrerupt pentru a zice: „Tu, Iacob, care eşti tatăl unei familii numeroase, tu cunoşti bine adevărul cuvintelor mele.” Iar Iacob a zis: „Dar, Maestre, cine ţi-a spus că aş fi tatăl a şase copii? Cum de ai ştiut asta despre mine?” Iar Maestrul a replicat: „Este de ajuns să zic că Tatăl şi Fiul cunosc toate lucrurile, că în adevăr ei văd totul. Iubindu-i pe copii ca un tată pământesc, trebuie mai întâi ca tu să accepţi ca pe o realitatea dragostea Tatălui celest pentru tine- nu numai pentru toţi copiii lui Avraam, ci şi pentru tine, pentru sufletul tău individual. „

^{(1597.4) 142:2.4} Iisus a continuat: „Când copiii tăi sunt foarte tineri şi le lipseşte maturitatea şi când trebuie să îi pedepseşti, se poate ca ei să creadă că tatăl lor este supărat, plin de mânie pizmuitoare. Imaturitatea lor nu le permite să pătrundă dincolo de pedeapsă pentru a discerne afecţiunea prevăzătoare şi corectivă a tatălui. Însă, când aceşti aceiaşi copii devin bărbaţi şi femei adulţi, nu ar fi oare nechibzuit din partea lor să se ataşeze de aceste străvechi şi false concepţii asupra Tatălui lor? Ca bărbaţi şi ca femei ei ar trebui acum să distingă iubirea Tatălui lor în toate aceste măsuri disciplinare ale copilăriei lor. Pe măsură ce trec secolele, nu ar trebui ea, omenirea, să ajungă să înţeleagă mai bine adevărata natură şi caracterul iubitor al Tatălui din ceruri? Ce foloase vei trage tu din iluminarea spirituală a generaţiilor succesive dacă tu persişti în a-l considera pe Dumnezeu după cum l-au văzut Moise şi profeţii? Eu îţi zic, Iacove, că, în lumina strălucitoare a acestui ceas, tu ar trebui să vezi Tatăl aşa cum nici unul dintre predecesorii tăi nu l-a zărit vreodată. Şi văzându-l astfel, tu ar trebui să te bucuri de intrarea în regatul în care domneşte Tatăl atât de milostiv, iar tu va trebui să veghezi ca voinţa sa de iubire să domine de acum încolo viaţa ta.”

^{(1598.1) 142:2.5} Şi Iacob a răspuns: „Rabine, eu cred; doresc ca tu să mă conduci în regatul Tatălui.”

3. Conceptul de Dumnezeu

^{(1598.2) 142:3.1} În seara aceea, cei doisprezece apostoli, a căror majoritate ascultase această analiză a caracterului lui Dumnezeu, i-au pus lui Iisus numeroase întrebări despre Tatăl din ceruri. Cea mai bună manieră de a prezenta răspunsurile Maestrului la aceste întrebări constă în a le rezuma în terminologie modernă.

^{(1598.3) 142:3.2} Iisus i-a dojenit cu blândeţe pe cei doisprezece zicându-le, în esenţă: „Oare nu cunoaşteţi tradiţiile Israelului, care se raportează la dezvoltarea ideii despre Iehova, şi ignoraţi voi învăţătura Scripturilor privitoare la doctrina lui Dumnezeu?” Apoi Maestrul s-a apucat să-i instruiască pe apostoli despre evoluţia conceptului de Deitate de-a lungul dezvoltării poporului iudeu. El a atras atenţia lor asupra fazelor următoare de creştere a ideii de Dumnezeu.

^{(1598.4) 142:3.3} 1. Iehova – dumnezeul clanurilor din Sinai. Acesta era conceptul primitiv de Deitate pe care Moise l-a înălţat la nivelul superior de Domnul Dumnezeu al Israelului. Tatăl care este în ceruri nu ezită niciodată să accepte adoraţia sinceră a copiilor lui pământeni, oricât de rudimentar ar fi conceptul lor de Deitate sau numele prin care ei simbolizează natura sa divină.

^{(1598.5) 142:3.4} 2. Cel Preaînalt. Acest concept despre Tatăl din ceruri a fost proclamat în Salem de Melchisedec lui Avraam, şi transmis mai departe de cei care au crezut ulterior în această idee amplificată şi lărgită despre Deitate. Avraam şi fratele său părăsiseră Urul pentru că acolo fusese instaurată adorarea soarelui. Ei au crezut în El Elyon – Dumnezeul Preaînalt – propovăduit de Melchisedec. Ei aveau o concepţie mixtă asupra lui Dumnezeu, constând dintr-un amestec al străvechilor lor idei mesopotamiene şi doctrina celui Preaînalt.

^{(1598.6) 142:3.5} 3. El Shaddai. În aceste vremuri primitive, mulţi evrei îl adorau pe El Shaddai, conceptul egiptean al Dumnezeului din cer, concept pe care învăţaseră să-l cunoască în timpul captivităţii lor din teritoriul Nilului. La mult timp după epoca lui Melchisedec, aceste trei concepţii despre Dumnezeu s-au contopit într-una singură şi au format doctrina Deităţii creatoare, Domnul Dumnezeu al Israelului.

^{(1598.7) 142:3.6} 4. Elohim. Învăţătura Trinităţii Paradisului a persistat încă din vremea lui Adam. Amintiţi-vă că Scripturile au început prin a afirma că „La început, Zeii au creat cerurile şi pământul.” Aceasta denotă că în momentul în care a fost formulat acest pasaj, conceptul trinitar al celor trei Zei într-unul îşi găsise loc în religia străbunilor noştri.

^{(1598.8) 142:3.7} 5. Supremul Iehova. În timpurile lui Isaia, aceste credinţe privitoare la Dumnezeu se lărgiseră într-un concept al Creatorului Universal care era în acelaşi timp atotputernic şi infinit de milostiv. Acest concept în evoluţie şi în creştere asupra lui Dumnezeu înlătură şi înlocuieşte practic toate ideile anterioare despre Deitate din religia părinţilor noştri.

^{(1598.9) 142:3.8} 6. Tatăl care este în ceruri. Acum, noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru din ceruri. Învăţătura noastră oferă o religie în care credinciosul este un fiu de Dumnezeu. Aceasta este buna vestire a evangheliei împărăţiei cerurilor. Fiul şi Spiritul coexistă cu Tatăl, iar revelarea naturii şi a serviciului acestor Deităţi ale Paradisului va continua să se lărgească şi să strălucească de-a lungul epocilor fără de sfârşit ale înaintării spirituale veşnice a fiilor ascendenţi ai lui Dumnezeu. În toate timpurile şi în cursul tuturor epocilor, adorarea sinceră a fiecărei fiinţe umane – în ceea ce priveşte progresul spiritual individual – este recunoscută de spiritul interior ca un omagiu adus Tatălui care este în ceruri.

^{(1599.1) 142:3.9} Apostolii nu mai fuseseră niciodată atât de şocaţi ca atunci când l-au auzit relatând această creştere a conceptului de Dumnezeu în gândirea iudaică a generaţiilor anterioare; ei erau prea nedumeriţi pentru a mai pune întrebări. În timp ce şedeau în tăcere înaintea lui Iisus, Maestrul a continuat: „Voi aţi fi cunoscut aceste adevăruri dacă aţi fi citit Scripturile. Oare n-aţi citit pasajul lui Samuel, care zicea: ‘Şi mânia Domnului s-a aprins contra israeliţilor, până într-atâta încât l-a stârnit pe Dumnezeu contra lor zicând: Mergeţi şi număraţi Israelul şi Iuda’? Aceasta nu era de mirare, căci, pe vremea lui Samuel, copiii lui Avraam credeau realmente că Iehova crea şi binele şi răul. Însă, când un scriitor ulterior a povestit aceste evenimente după extinderea conceptului iudaic despre natura lui Dumnezeu, el nu a îndrăznit să atribuie răul lui Iehova, şi de aceea a şi zis: ‘Şi Satan s-a ridicat contra Israelului şi l-a împins pe David să-i numere pe israeliţi.’ Oare nu puteţi distinge că aceste pasaje ale Scripturilor arată limpede cum conceptul naturii lui Dumnezeu a continuat să se dezvolte de la o generaţie la alta?

^{(1599.2) 142:3.10} ”Voi ar trebui totodată să distingeţi creşterea înţelegerii legii divine în perfectă armonie cu aceste concepţii mereu mai largi despre divinitate. Când copiii Israelului vor ieşi din Egipt, la o dată anterioară revelaţiei lărgite a lui Iehova, ei primiseră zece porunci care le-au servit drept lege până în epoca în care şi-au aşezat tabăra în faţa Sinaiului, şi iată aceste zece porunci:

^{(1599.3) 142:3.11} ”1. Să nu adoraţi pe nici un alt zeu, căci Domnul este un Dumnezeu gelos.

^{(1599.4) 142:3.12} ”2. Să nu modelaţi statui de zei.

^{(1599.5) 142:3.13} ”3. Nu neglijaţi să respectaţi sărbătoarea pâinilor fără plămadă.

^{(1599.6) 142:3.14} ”4. Dintre toţi oamenii şi toate animalele de sex masculin, primii născuţi sunt ai mei, a zis Domnul.

^{(1599.7) 142:3.15} ”5. Puteţi să lucraţi şase zile, în a şaptea zi însă vă veţi odihni.

^{(1599.8) 142:3.16} ”6. Nu veţi neglija să respectaţi sărbătoarea primelor fructe şi sărbătoarea recoltelor de la sfârşit anului.

^{(1599.9) 142:3.17} ”7. Nu oferiţi sângele nici unui sacrificiu cu pâine dospită.

^{(1599.10) 142:3.18} ”8. Sacrificiul de la sărbătoarea Paştelor nu va fi lăsat pe loc până dimineaţa.

^{(1599.11) 142:3.19} ”9. Voi veţi aduce, în casa Domnului Dumnezeu vostru, primele dintre cele dintâi roade ale pământului.

^{(1599.12) 142:3.20} ”10. Nu fierbeţi un ied în laptele mamei lui.

^{(1599.13) 142:3.21} ”După aceea, în toiul tunetelor şi al fulgerelor din Sinai, Moise le-a dat cele zece noi porunci, şi veţi fi cu toţii de acord că ele sunt expresiile cele mai vrednice de a însoţi lărgirea conceptelor despre Zeitatea lui Iehova. Oare n-aţi remarcat niciodată dubla înregistrare a acestor porunci în Scripturi? Prima dată eliberarea de sub jugul egiptean este dată ca raţiune pentru respectarea sabatului, însă, într-o redactare ulterioară, credincioşii religioşi în evoluţie ai strămoşilor noştri au pretins ca acest text să fie schimbat pentru a recunoaşte faptul creaţiei ca motiv de a respecta sabatul.

^{(1599.14) 142:3.22} ”După aceea, voi vă veţi aminti că o dată mai mult, în timpurile lui Isaia – timpurile celei mai mari iluminări spirituale – aceste zece porunci negative au fost schimbate în marea lege pozitivă a iubirii, porunca de a-l iubi suprem pe Dumnezeu şi de a-l iubi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă. Eu, de asemenea, proclam că această lege supremă a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni constituie întreaga îndatorire a oamenilor.”

^{(1600.1) 142:3.23} Când Maestrul a terminat de vorbit, nici unul dintre apostoli nu i-a pus nici o întrebare. Ei s-au dus fiecare să se odihnească peste noapte.

4. Flavius şi cultura Greacă

^{(1600.2) 142:4.1} Flavius, iudeul grec, era un prozelit care nu avea acces la templu, căci nu fusese nici circumcis, nici botezat. Cum el aprecia mult frumuseţea din artă şi sculptură, casa pe care o ocupa pe durata şederilor sale în Ierusalim era o un edificiu magnific. Ea era cu distincţie împodobită cu comori nepreţuite pe care le adunase de peste tot, pe parcursul călătoriilor sale prin lume. Când a avut, pentru prima dată, ideea de a-l invita pe Iisus, el s-a temut ca Maestrul să nu se supere la vederea acestor „imagini”. Dar, când Iisus a intrat la el, Flavius a fost plăcut surprins să vadă că în loc de a-l dojeni pentru faptul de a avea aceste obiecte aşa-zise idolatre răspândite prin toată casa, Maestrul a manifestat un mare interes pentru toată colecţia. Iisus şi-a arătat aprecierea punând multe întrebări despre fiecare obiect, în timp ce Flavius îl însoţea din cameră în cameră arătându-i statuetele lui favorite.

^{(1600.3) 142:4.2} Maestrul a văzut că gazda sa era dezorientată de atitudinea sa favorabilă în privinţa artei; în consecinţă, când au terminat de văzut toată colecţia, Iisus i-s zis: „Pentru că apreciezi frumuseţea lucrurilor create de Tatăl meu şi modelate de mâinile artiştilor umani, de ce te-ai aştepta să primeşti reproşuri? Pentru că Moise a căutat odinioară să combată idolatria şi adorarea falşilor zei, de ce ar trebui ca toţi oamenii să dezaprobe reproducerea graţiei şi a frumuseţii? Eu îţi zic, Flavius, că aceşti copii ai lui Moise l-au înţeles greşit, iar acum ei au făcut falşi zei chiar şi din interdicţia lui în ce priveşte statuile şi imaginile înfăţişând lucruri celeste şi pământene. Însă, chiar dacă Moise a propovăduit aceste restricţii minţii întunecate de odinioară, ce legătură are aceasta cu vremurile noastre în care Tatăl din ceruri este revelat în calitate de Suveran Spiritual universal mai presus de orice? Flavius, eu îţi declar că, în împărăţia ce vine, nu veţi mai fi învăţaţi să ‘nu adoraţi aceasta, să nu adoraţi cealaltă’; nu va mai fi nici o preocupare în legătură cu porunci de a te abţine de la aceasta şi de a avea grijă să eviţi cealaltă, ci toată lumea se va preocupa mai degrabă de o singură îndatorire supremă. Această îndatorire a oamenilor se exprimă în două mari privilegii; adorarea sinceră a Creatorului infinit, Tatăl Paradisiac, şi serviciul plin de dragoste făcut semenilor noştri. Dacă tu îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, tu ştii realmente că eşti un fiu de Dumnezeu.

^{(1600.4) 142:4.3} ”Într-o epocă în care Tatăl meu nu era bine înţeles, Moise era îndreptăţit să încerce să se opună idolatriei, dar, în epoca care va veni, Tatăl va fi fost revelat în viaţa Fiului, iar această nouă revelare a lui Dumnezeu va zădărnici definitiv confundarea Tatălui Creator cu idolii de piatră sau cu statuile, de aur sau de argint. De aici înainte, oamenii inteligenţi pot să se bucure de comorile de artă fără a confunda această apreciere materială a frumuseţii cu adorarea şi servirea Tatălui din Paradis, Dumnezeul tuturor lucrurilor şi al tuturor fiinţelor.”

^{(1600.5) 142:4.4} Flavius a crezut tot ceea ce l-a învăţat Iisus. În ziua următoare, el a mers în Bethania de dincolo de Iordan ca să fie botezat de către discipolii lui Ioan. El a făcut aşa pentru că apostolii lui Iisus nu îi mai botezau pe credincioşi. Cu prilejul reîntoarcerii lui la Ierusalim, Flavius a dat o mare petrecere pentru Iisus şi i-a invitat pe şaizeci dintre prietenii săi. Iar mulţi dintre aceşti invitaţi au început să creadă şi ei în mesajul împărăţiei ce vine.

5. Discursul despre certitudine

^{(1601.1) 142:5.1} Una dintre marile predici pe care le-a ţinut Iisus în templu, în timpul acestei săptămâni a Paştelor, a fost un răspuns la o întrebare pusă de unul dintre auditorii săi, un locuitor din Damasc. Acest om l-a întrebat pe Iisus: „Rabine, cum vom şti noi cu certitudine că tu eşti trimis de Dumnezeu şi că noi putem cu adevărat intra în această împărăţie de care tu şi discipolii tăi proclamaţi că ne este la îndemână?” Şi Iisus a răspuns:

^{(1601.2) 142:5.2} ”În ce priveşte mesajul meu şi învăţătura discipolilor mei, voi ar trebui să le judecaţi după roadele lor. Dacă vă vom proclama adevărurile spiritului, spiritul va sta mărturie în inima voastră că mesajul nostru este autentic. Cât despre regat şi despre încredinţarea voastră de a fi acceptaţi de Tatăl din ceruri, îngăduiţi-mi să vă întreb ce tată dintre voi, dacă este un tată inimos şi demn de acest nume, şi-ar lăsa fiul în nelinişte sau în îndoială cu privire la statutul său în familia sa sau al locului său de siguranţă în afecţiunea inimii tatălui său? Voi ceilalţi taţi pământeni, găsiţi oare plăcere în a vă chinui copiii lăsându-i în îndoiala cu privire la permanenţa iubirii pe care le-o purtaţi în inima voastră omenească? Tatăl vostru din ceruri nu-i lasă nici el pe copiii lui, născuţi din spirit prin credinţă, în incertitudine cu privire la poziţia lor în regat. Dacă îl primiţi pe Dumnezeu în calitate de Tată, atunci, în adevăr, voi sunteţi cu adevărat fii de Dumnezeu. Şi, dacă sunteţi fiii lui, atunci voi sunteţi în siguranţă în poziţia şi în situaţia a tot ceea ce ţine de filiaţia divină şi veşnică. Dacă voi credeţi în cuvintele mele, voi credeţi prin aceasta chiar în Cel care m-a trimis şi, crezând astfel în Tată, voi aţi făcut să fie sigur statutul vostru în cetăţenia celestă. Dacă faceţi voia Tatălui din ceruri, voi veţi izbuti întotdeauna să ajungeţi la viaţa veşnică de progres în regatul divin.

^{(1601.3) 142:5.3} ”Spiritul Suprem va sta mărturie odată cu spiritul vostru că voi sunteţi cu adevărat copiii lui Dumnezeu. Dacă sunteţi fiii lui  Dumnezeu, atunci sunteţi născuţi din duhul lui Dumnezeu, şi oricine este născut din spirit are în el însuşi puterea de a învinge toate îndoielile; aceea este victoria care înfrânge orice incertitudine, este însăşi credinţa voastră.

^{(1601.4) 142:5.4} ”Profetul Isaia a zis, vorbind despre această epocă: ‘Când spiritul va fi răspândit din înalt peste noi, atunci opera dreptăţii va deveni pentru totdeauna pacea, liniştea şi încredinţarea.’ Pentru toţi cei care cred sincer în această evanghelie, eu voi deveni o garanţie a admiterii lor în îndurarea veşnică şi în viaţa veşnică a împărăţiei Tatălui meu. Voi, dar, cei care auziţi acest mesaj şi credeţi în această evanghelie a împărăţiei, voi sunteţi fiii lui Dumnezeu şi voi aveţi viaţa veşnică. Dovada pentru lumea întreagă că sunteţi născuţi din spirit este că voi vă iubiţi sincer unii pe ceilalţi.”

^{(1601.5) 142:5.5} Mulţimea de vizitatori a rămas multe ceasuri cu Iisus, punându-i întrebări şi ascultând cu atenţie răspunsurile lui încurajatoare. Învăţătura lui Iisus îi încuraja chiar şi pe apostoli să predice evanghelia împărăţiei cu mai multă forţă şi încredinţare. Această experienţă din Ierusalim a fost o mare inspiraţie pentru cei doisprezece. Acesta era primul lor contact cu nişte mulţimi atât de numeroase, şi ei au învăţat multe lecţii folositoare care le-au fost de mare ajutor în munca lor ulterioară.

6. Întrevederea cu Nicodim

^{(1601.6) 142:6.1} Într-o seară, la Flavius, a venit să-l vadă pe Iisus un anume Nicodim; era un membru bogat şi destul de înaintat în vârstă al sanhedrinului iudaic. El auzise vorbindu-se mult despre învăţăturile galileeanului, astfel încât s-a dus, într-o zi, să-l asculte în timp ce propovăduia în curtea templului. El ar fi vrut să meargă adesea ca să asculte lecţiile lui Iisus, dar se temea să fie văzut printre auditorii care asistau la învăţătura sa. Într-adevăr, conducătorii iudeilor erau deja până într-atâta în dezacord cu Iisus, încât nici un membru al sanhedrinului nu ar fi acceptat să fie identificat în mod făţiş cu el. În consecinţă, Nicodim aranjase cu Andrei ca să îl vadă pe Iisus între patru ochi şi, tocmai în seara aceea, după căderea nopţii. Petru, Iacob şi Ioan se găseau în grădina lui Flavius când a început convorbirea, dar mai târziu au intrat toţi în casă, unde s-a continuat dialogul.

^{(1602.1) 142:6.2} Primindu-l pe Nicodim, Iisus nu a dat dovadă de vreo deferenţă specială. Vorbind cu el, el nu a făcut nici un compromis sau vreo încercare necuvenită de persuasiune. Maestrul nu a încercat să-l respingă pe interlocutorul său care cerceta în secret, şi nici nu a fost sarcastic. În toate raporturile sale cu distinsul vizitator, Iisus a fost calm, sobru şi demn. Nicodim nu era delegat oficial de către sanhedrin; el venea să îl vadă pe Iisus în principal datorită sincerului său interes pe care îl purta personal învăţăturii Maestrului.

^{(1602.2) 142:6.3} După ce a fost prezentat de Flavius, Nicodim zise: „Rabine, noi ştim că eşti un învăţător trimis de Dumnezeu, căci nici un om nu ar putea propovădui în felul acesta dacă Dumnezeu nu ar fi cu el. Şi sunt dornic să ştiu mai mult despre învăţăturile tale referitoare la regatul care va veni.”

^{(1602.3) 142:6.4} Iisus îi răspunse lui Nicodim: „În adevăr, în adevăr, îţi spun ţie, Nicodime, că dacă nu este născut de sus, un om nu poate vedea regatul lui Dumnezeu.” Apoi răspunse Nicodim: „Dar cum poate un om să se nască din nou când este bătrân? El nu poate intra pentru a doua oară în pântecele mamei lui ca să renască.”

^{(1602.4) 142:6.5} Iisus a zis: „Totuşi, eu îţi declar că de nu se naşte din spirit, un om nu poate intra în regatul lui Dumnezeu. Ceea ce se naşte din carne este carne, şi ceea ce se naşte din spirit e spirit. Nu te mira că am zis că ar trebui să te naşti din înalt. Când bate vântul, tu auzi freamătul frunzelor, dar vântul nu îl vezi – nici de unde vine, nici unde se duce – şi la fel este cu tot ceea ce se naşte din spirit. Cu ochii cărnii, se pot zări manifestările spiritului, dar nu se poate desluşi efectiv spiritul.”

^{(1602.5) 142:6.6} Nicodim răspunse: „Dar eu nu înţeleg – cum se poate să fie aşa?” Iisus zise: „Este oare cu putinţă ca tu să fii un învăţător al Israelului şi să ignori toate acestea? Cei care cunosc realităţile spiritului au deci datoria de a revela aceste lucruri celor care disting numai manifestările lumii materiale. Ne vei crede tu dacă îţi vom vorbi despre adevărurile celeste? Ai tu curaj, Nicodime, să crezi în cineva care a coborât din cer, în Fiul Omului însuşi?”

^{(1602.6) 142:6.7} Atunci Nicodim a zis: „Dar oare cum pot începe să prind acest spirit care trebuie să mă recreeze pregătindu-mă să intru în regat?” Iisus răspunse: „Spiritul Tatălui din ceruri sălăşluieşte deja în tine. Dacă vrei să te laşi condus de acest spirit de sus, tu vei începe foarte curând să vezi cu ochii spiritului; după aceea, dacă alegi cu toată inima călăuzirea spiritului, tu te vei naşte din spirit, căci scopul unic al vieţii tale va fi să faci voia Tatălui tău din ceruri. Pomenindu-te astfel născut din spirit şi fericit în regatul lui Dumnezeu, tu vei începe să produci, în viaţa zilnică, roadele abundente ale spiritului.”

^{(1602.7) 142:6.8} Nicodim era cu totul sincer. El a fost profund impresionat, dar a plecat dezorientat. Era un om împlinit în ce priveşte dezvoltarea de sine, stăpânirea de sine, şi chiar şi în ce priveşte înaltele calităţi morale. El era rafinat, egocentric şi altruist, dar nu ştia cum să-şi supună voia sa celei a Tatălui divin, aşa cum un copilaş acceptă să se supună îndrumărilor unui părinte pământean înţelept şi iubitor, şi să devină astfel în realitate un fiu de Dumnezeu, un moştenitor progresiv al împărăţiei eterne.

^{(1603.1) 142:6.9} Dar Nicodim a adunat destulă credinţă pentru a lua în stăpânire regatul. El a protestat timid când colegii lui din sanhedrin au căutat să-l condamne pe Iisus fără ca mai întâi să-l audă. Mai târziu, cu Iosif din Arimatea, el a recunoscut cu îndrăzneală credinţa sa şi a reclamat trupul lui Iisus, chiar şi atunci când cei mai mulţi dintre discipolii lui fugiseră, terorizaţi, de scena suferinţelor şi a morţii finale a Maestrului lor.

7. Lecţia despre familie

^{(1603.2) 142:7.1} După perioada activă de propovăduire şi de lucru personal din săptămâna de Paşti la Ierusalim, Iisus a petrecut miercurea următoare odihnindu-se în Bethania cu apostolii săi. În acea după-amiază, Toma a pus o întrebare care a provocat un lung şi instructiv răspuns. Toma a zis: „Maestre, în ziua în care am fost aleşi ca ambasadori ai împărăţiei, tu ne-ai spus multe lucruri şi ne-ai dat instrucţiuni despre modul nostru personal de viaţă, dar ce o să propovăduim noi mulţimilor? Cum ar trebui să trăiască aceşti oameni după ce regatul se va manifesta pe deplin? Discipolii tăi vor poseda ei sclavi? Vor căuta ei, adepţii tăi, sărăcia şi vor fugi ei de bogăţie? Va prevala singură îndurarea, astfel încât noi nu vom mai avea nici legi nici tribunale?” Iisus şi cei doisprezece şi-au petrecut toată după-amiaza şi toată seara după cină pentru discutarea întrebărilor lui Toma. Pentru claritatea expunerii noastre, noi prezentăm următorul rezumat al instrucţiunilor Maestrului:

^{(1603.3) 142:7.2} Iisus a căutat mai întâi să îi facă pe apostolii lui să înţeleagă că el însuşi trăia pe pământ o viaţă unică de încarnare, şi că ei, cei doisprezece, fuseseră chemaţi să participe la această experienţă de manifestare a Fiului Omului şi în calitate de tovarăşi la lucru şi ei trebuie să se supună numeroaselor restricţii şi obligaţii ale experienţei de manifestare. A existat chiar o aluzie voalată că Fiul Omului era singura persoană ce trăise vreodată pe pământ şi care putea să vadă simultan în chiar inima lui Dumnezeu şi până în străfundurile sufletului omenesc.

^{(1603.4) 142:7.3} Iisus a explicat foarte clar că împărăţia cerurilor era o experienţă evolutivă, începând aici pe pământ şi progresând prin etape succesive de viaţă până în Paradis. În cursul serii, el a afirmat categoric că la un anumit stadiu viitor al dezvoltării regatului, el va vizita din nou această lume cu puterea spirituală şi cu gloria divină.

^{(1603.5) 142:7.4} El a explicat apoi că „ideea de regat” nu era cea mai bună manieră de a ilustra relaţiile omului cu Dumnezeu, dar că el folosea această metaforă pentru că poporul iudeu era în aşteptarea regatului şi că Ioan predicase vorbind despre regatul ce va veni. Iisus a zis: „Oamenii dintr-o altă epocă vor înţelege mai bine evanghelia împărăţiei dacă el este înfăţişat în termeni care exprimă relaţiile de familie – când omul va înţelege religia ca învăţătură a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii umane, filiaţia cu Dumnezeu.” După aceea, Maestrul a discutat îndeajuns de mult despre familia pământească ca fiind o ilustrare a familiei cereşti şi a reformulat cele două legi fundamentale ale vieţii: primul comandament al iubirii pentru tată, capul de familie, şi al doilea comandament al iubirii reciproce dintre copii, să-l iubeşti pe fratele tău ca pe tine însuţi. El a explicat apoi că această calitate de afecţiune fraternă se va manifesta invariabil printr-un serviciu social dezinteresat şi plin de iubire.

^{(1603.6) 142:7.5} A venit apoi discuţia memorabilă a caracteristicilor fundamentale ale vieţii de familie şi a aplicării lor în relaţiile existente între Dumnezeu şi om. Iisus a declarat că o adevărată viaţă de familie se întemeiază pe următoarele şapte fapte:

^{(1604.1) 142:7.6} 1. Faptul existenţei. Raporturile naturale şi fenomenele de asemănare fizică se combină în familie: copiii moştenesc anumite trăsături ale părinţilor lor. Copiii îşi au originea în părinţii lor; existenţa personalităţii lor depinde de actul părinţilor lor. Relaţia părintelui cu copilul este inerentă oricărei naturi şi impregnează toate existenţele vii.

^{(1604.2) 142:7.7} 2. Siguranţa şi plăcerea. Părinţii demni de acest nume găsesc o mare încântare în a răspunde nevoilor copiilor lor. Mulţi părinţi nu se mulţumesc a le oferi numai necesarul, ci urmăresc şi să se îngrijească şi de plăcerile lor.

^{(1604.3) 142:7.8} 3. Instruirea şi educaţia. Părinţii chibzuiţi fac cu înţelepciune planuri pentru a-i instrui şi educa cum se cuvine pe fiii şi pe fiicele lor. Ei îi pregătesc din tinereţe pentru responsabilităţile mai mari ale vieţii lor de adult.

^{(1604.4) 142:7.9} 4. Disciplina şi constrângerea. Părinţii prevăzători iau, de asemenea, măsuri pentru disciplinarea, îndrumarea, corectarea şi uneori pentru constrângerea necesară a tinerilor lor copii lipsiţi de maturitate.

^{(1604.5) 142:7.10} 5. Camaraderia şi loialitatea. Un părinte afectuos întreţine raporturi intime şi iubitoare cu copiii lui. El are totdeauna o ureche deschisă la cerinţele lor; el este întotdeauna pregătit să împărtăşească încercările lor şi să-i ajute în dificultăţile lor. Părintele poartă un interes suprem bunăstării progresive a progeniturii sale.

^{(1604.6) 142:7.11} 6. Iubirea şi îndurarea. Un părinte plin de compasiune iartă cu mărinimie. Părinţii nu nutresc idei de răzbunare contra copiilor lor. Ei nu seamănă nici cu judecătorii, nici cu duşmanii, nici cu creditorii. Adevăratele familii sunt întemeiate pe toleranţă, pe răbdare şi pe iertare.

^{(1604.7) 142:7.12} 7. Dispoziţii pentru viitor. Părinţilor temporari le place să lase o moştenire fiilor lor. Familia continuă de la o generaţie la următoarea. Moartea nu pune capăt uni generaţii decât pentru a marca începutul alteia. Moartea încheie o viaţă individuală, dar nu în mod necesar viaţa de familie.

^{(1604.8) 142:7.13} Vreme de ceasuri, Maestrul a discutat despre aplicarea acestor caracteristici ale vieţii de familie relaţiilor omului (copilul pământean) cu Dumnezeu (Tatăl din Paradis), şi iată concluzia lui: „Eu cunosc la perfecţie totalitatea relaţiilor unui fiu cu Tatăl, căci eu am atins deja, în domeniul filiaţiei, tot ceea ce voi va trebui să atingeţi în eternul viitor. Fiul Omului este pregătit pentru ascensiunea sa la dreapta Tatălui, astfel încât în mine calea este încă şi mai larg deschisă fiecăruia dintre voi pentru a-l vedea pe Dumnezeu şi, înainte ca voi să fi desăvârşit glorioasa înaintare, pentru a deveni perfecţi aşa cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.”

^{(1604.9) 142:7.14} Când apostolii au auzit aceste cuvinte pătrunzătoare, ei şi-au amintit declaraţiile pe care le făcuse Ioan în vremea botezării lui Iisus; ei au păstrat deopotrivă o amintire foarte vie a acestei experienţe în legătură cu predicările lor şi cu învăţăturile lor după moartea şi învierea Maestrului.

^{(1604.10) 142:7.15} Iisus este un fiu divin în care Tatăl are deplină încredere. El fusese cu Tatăl şi îl înţelegea în totalitate. El îşi trăise acum viaţa pământească spre deplina satisfacţie a Tatălui, iar încarnarea lui în trup îi îngăduise să îi înţeleagă pe deplin pe oameni. Iisus era perfecţiunea omului; el atinsese întocmai aceeaşi perfecţiune pe care toţi credincioşii sinceri sunt meniţi să o atingă în el şi prin el. Iisus le-a revelat oamenilor un Dumnezeu al perfecţiunii şi a prezentat înel însuşi fiul desăvârşit al lumilor pentru Dumnezeu.

^{(1605.1) 142:7.16} Cu toate că discursul lui Iisus a durat timp de mai multe ore, Toma nu era încă satisfăcut, căci zise: „Maestre, noi nu găsim că Tatăl din ceruri ne tratează întotdeauna cu bunătate şi mărinimie. De multe ori, noi suferim amar pe pământ, iar rugăciunile noastre nu sunt întotdeauna îndeplinite. Asupra căror puncte nu izbutim noi să pricepem sensul învăţăturii tale?”

^{(1605.2) 142:7.17} Iisus a răspuns: „Toma, Toma, cât timp va mai trece până să dobândeşti deprinderea de a asculta cu urechea spiritului? Cât timp va mai trece până ce te vei dumiri că această împărăţie este o împărăţie spirituală şi că Tatăl meu este şi el o fiinţă spirituală? Nu înţelegi tu oare că eu vă învăţ ca fii ai spiritului din familia spirituală din ceruri, al cărei şef patern este un spirit infinit şi veşnic? Nu mă vei lăsa tu să mă folosesc de familia pământeană pentru a ilustra relaţiile divine, fără a aplica într-un mod atât de literal învăţătura mea la treburile materiale? Oare nu poţi tu separa în mintea ta realităţile spirituale ale regatului de problemele materiale, sociale, economice şi politice din timpurile acestea? Când vorbesc limba spiritului, de ce oare persişti tu în a traduce gândul meu în limbajul cărnii, şi asta numai pentru că îmi permit să mă folosesc de relaţii comune şi literale cu scopul ilustrării adevărurilor spirituale? Copiii mei, vă rog să încetaţi a mai aplica învăţătura regatului spiritului sordidelor treburi ale sclaviei, ale mizeriei, ale caselor şi ale pământurilor, şi problemelor materiale de echitate şi de justiţie umane. Aceste chestiuni temporare îi privesc pe oamenii acestei lumi şi, cu toate că într-un anumit fel ele îi afectează pe toţi oamenii, voi aţi fost chemaţi să mă reprezentaţi în lume aşa cum îl reprezint eu pe Tatăl meu. Voi sunteţi ambasadorii spirituali ai unui regat spiritual, reprezentanţii speciali ai Tatălui spiritual. Până acum ar fi trebuit deja să-mi fie cu putinţă să vă instruiesc ca adulţi ai împărăţiei spiritului. Oare va trebui întotdeauna să vă vorbesc ca unor copii? Voi nu credeţi niciodată în percepţia spirituală? Totuşi, eu vă iubesc şi voi avea mare răbdare cu voi până la capătul asocierii noastre în carne. Şi chiar şi după aceea, spiritul meu vă va lua-o înainte în toată lumea.

8. În Iudeea meridională

^{(1605.3) 142:8.1} Către sfârşitul lui aprilie, opoziţia contra lui Iisus devenise atât de pronunţată la farisei şi la saduchei că Maestrul şi apostolii săi s-au decis să părăsească Ierusalimul pentru o vreme şi să se îndrepte spre sud ca să muncească în Betleem şi în Hebron. Toată luna mai a fost folosită în activitatea personală din aceste oraşe şi la locuitorii din oraşele învecinate. Pe parcursul acestei deplasări, ei nu au ţinut nici o predică în public, ci au făcut doar vizite din casă în casă. În vreme ce apostoli propovăduiau evanghelia şi îi îngrijeau pe bolnavi, Iisus şi Abner au petrecut o parte din timp în En-Gedi pentru a vizita colonia nazarineeană. De acolo plecase Ioan Botezătorul, iar Abner fusese şeful acestui grup. Mulţi dintre membrii confreriei nazarineene au început să creadă în Iisus, însă majoritatea acestor oameni asceţi şi excentrici a refuzat să îl accepte ca învăţător trimis din cer, deoarece el nu învăţa despre postire sau despre alte forme de renunţare.

^{(1605.4) 142:8.2} Locuitorii acestei regiuni nu ştiau că Iisus se născuse în Betleem. La fel cu majoritatea discipolilor, ei presupuneau întotdeauna că Maestrul venise pe lume în Nazaret, dar cei doisprezece apostoli cunoşteau faptele.

^{(1605.5) 142:8.3} Acea şedere în Iudeea meridională a fost o perioadă de lucru odihnitoare şi fructuoasă; regatul a sporit cu numeroase suflete. La începutul lui iunie, agitaţia contra lui Iisus se calmase atât de bine în Ierusalim încât Maestrul şi apostolii s-au reîntors acolo ca să instruiască şi să-i încurajeze pe credincioşi.

^{(1606.1) 142:8.4} Cu toate că Iisus şi apostolii şi-au petrecut toată luna iunie în Ierusalim sau prin împrejurimi, ei nu au predicat în public în cursul acestei perioade. Ei au trăit, în cea mai mare parte a timpului, sub corturile pe care le ridicaseră într-un parc sau o grădină umbrită, cunoscută în acea vreme sub numele de Ghetsemani, situată pe panta vestică a Muntelui Măslinilor, nu departe de pârâul Cedronului. Ei au petrecut în general sabaturile de la sfârşit de săptămână acasă la Lazăr şi surorile lui din Bethania. Iisus nu a pătruns decât de câteva ori în interiorul zidurilor Ierusalimului, însă un mare număr de căutători interesaţi au mers până în Ghetsemani pentru a vorbi cu el. Într-o seară de vineri, Nicodim şi un anume Iosif din Arimatea s-au încumetat să îi facă o vizită lui Iisus, dar, în timp ce se găseau deja în faţa intrării cortului Maestrului, ei au făcut cale întoarsă de frică. Bineînţeles, ei nu-şi dădeau seama că Iisus avea cunoştinţă de toate acţiunile lor.

^{(1606.2) 142:8.5} Când conducătorii iudei au aflat că Iisus revenise în Ierusalim, ei s-au pregătit să îl aresteze; însă, băgând de seamă că el nu ţinea predici publice, au tras concluzia că se speriase de campania lor anterioară şi au hotărât să îl lase să-şi continue învăţătura în modul acesta privat, fără a-l molesta mai departe. Treburile şi-au urmat deci în linişte cursul până în ultimele zile ale lunii iunie, când un anume Simon, membru al sanhedrinului, s-a raliat public la învăţăturile lui Iisus, după ce a declarat aceasta în prealabil şefilor iudei. Imediat s-a organizat o nouă campanie pentru a-l prinde pe Iisus, şi ea a devenit atât de puternică încât Maestrul a trebuit să se retragă în oraşele din Samaria şi din Decapole.

 Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

 ÎNCEPUTUL LUCRĂRILOR PUBLICE

1. Plecarea din Galileea

2. Legea lui Dumnezeu şi voia Tatălui

3. Şederea la Amatus

4. Învăţătura despre Tată

5. Unitatea spirituală

6. Ultima săptămână în Amatus

7. În Bethania de dincolo de Iordan

8. Lucrarea în Ierihon

9. Plecarea la Ierusalim

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-141-inceputul-lucrarii-publice

Capitolul 141

Începutul lucrării publice

^{(1587.1) 141:0.1} În 19 ianuarie din anul 27, prima zi din săptămână, Iisus şi cei doisprezece s-au pregătit să părăsească cartierul general din Betsaida. Cei doisprezece nu ştiau nimic de planurile Maestrului lor, decât că vor urca la Ierusalim ca să asiste la sărbătoarea Paştelor din aprilie, şi că itinerarul proiectat trecea prin valea Iordanului. Ei nu au plecat din casa lui Zebedeu înainte de amiază, deoarece familiile apostolilor şi ale discipolilor veniseră să îşi ia rămas bun şi să le ureze noroc în noua lucrare ce erau gata să o înceapă.

^{(1587.2) 141:0.2} În momentul despărţirii, apostolii nu l-au văzut pe Maestru, iar Andrei a plecat în căutarea sa. După o scurtă căutare, el l-a găsit pe Iisus şezând într-o barcă de pe o plajă, iar el plângea. Cei doisprezece îl văzuseră adesea pe Maestrul lor în momente în care părea trist şi fuseseră martorii scurtelor sale perioade de serioase preocupări mentale, dar nici unul nu îl văzuse vreodată vărsând lacrimi. Andrei a fost oarecum surprins să-l vadă pe Maestrul atât de afectat în momentul plecării lor la Ierusalim, şi el a îndrăznit să se apropie de Iisus şi să-l întrebe: „În această zi mare, Maestre, în momentul în care o să ne ducem la Ierusalim pentru a proclama regatul Tatălui, oare de ce plângi? Cine dintre noi te-a supărat?” Şi Iisus, revenind cu Andrei la cei doisprezece, le-a răspuns: „Nici unul dintre voi nu m-a mâhnit. Sunt întristat numai pentru că nici un membru al familiei tatălui meu Iosif nu şi-a amintit să vină ca să ne ureze drum bun.” În momentul acela, Rut era în vizită la fratele ei Iosif în Nazaret; ceilalţi membri ai familiei se ţinuseră la distanţă din trufie, dezamăgire, neînţelegere şi meschină ranchiună căreia i se lăsaseră pradă din pricină că sentimentele le fuseseră rănite.

1. Plecarea din Galileea

^{(1587.3) 141:1.1} Capernaum nu era departe de Tiberiada; renumele lui Iisus începuse să se răspândească de-a lungul şi de-a latul Galileii, şi chiar mai încolo. Iisus ştia că Irod nu va întârzia să ia seama de lucrarea sa; el a socotit deci că mai bine era să se îndrepte spre sud şi să intre în Iudeea cu apostolii săi. O companie de peste o sută de credincioşi dorea să facă drumul cu ei, dar Iisus le-a vorbit şi i-a rugat să nu însoţească grupul apostolic pe calea ce mergea în josul Iordanului. Ei au consimţit să rămână în urmă, dar, la capătul a câteva ceasuri, mulţi dintre ei s-au luat după Maestru.

^{(1587.4) 141:1.2} În prima zi, Iisus şi apostolii lui nu au mers mai departe de Tariheea, unde s-au odihnit peste noapte. În ziua următoare au călătorit până la un punct al Iordanului de lângă Pella, unde Ioan predicase cam cu un an mai înainte şi unde Iisus primise botezul. Ei au zăbovit acolo, vreme de peste două săptămâni, propovăduind şi predicând. La sfârşitul primei săptămâni, mai multe sute de persoane se adunaseră într-o tabără lângă locul în care stăteau Iisus şi cei doisprezece; această mulţime venise din Galileea, din Fenicia, din Siria, din Decapole, din Pereea şi din Iudeea.

^{(1588.1) 141:1.3} Iisus nu a predicat în public. Andrei împărţea mulţimea şi desemna predicatorii pentru reuniunile de dimineaţă şi de după-amiază. După masa de seară, Iisus a stat de vorbă cu cei doisprezece. El nu i-a învăţat nimic nou, dar recapitula învăţătura sa anterioară şi răspundea numeroaselor lor întrebări. În cursul uneia dintre aceste seri, le-a dat celor doisprezece câteva indicaţii despre cele patruzeci de zile pe care le petrecuse pe dealuri în apropierea acestui loc.

^{(1588.2) 141:1.4} Mulţi dintre auditorii veniţi din Pereea şi din Iudeea fuseseră botezaţi de Ioan şi voiau să afle mai mult despre învăţăturile lui Iisus. Apostolii au făcut multe progrese în instruirea discipolilor lui Ioan, în sensul că ei nu au depreciat în nici un fel prezicerile lui Ioan şi că în această epocă ei nu îi botezau nici chiar pe noii lor ucenici. Dar aceasta a fost întotdeauna o piatră de încercare pentru partizanii lui Ioan să vadă că Iisus, dacă el era într-adevăr tot ceea ce anunţase Ioan, nu făcea nimic pentru a-l scoate din închisoare. Discipolii lui Ioan nu au putut niciodată înţelege de ce Iisus nu a împiedicat niciodată moartea crudă a conducătorului lor preaiubit.

^{(1588.3) 141:1.5} Seară de seară, Andrei îi învăţa cu grijă pe tovarăşii lui apostoli sarcina delicată şi dificilă de a se înţelege bine cu discipolii lui Ioan Botezătorul. În timpul acestui prim an de slujire publică al lui Iisus, mai mult de trei sferturi din discipolii lui urmaseră anterior pe Ioan şi au primit botezul lui. Tot acest an 27 s-a petrecut în preluarea în linişte a lucrării lui Ioan din Pereea şi din Iudeea.

2. Legea lui Dumnezeu şi voia Tatălui

^{(1588.4) 141:2.1} În seara de dinainte de plecarea lor din Pella, Iisus a dat apostolilor lui câteva învăţături suplimentare despre noul regat. Maestrul a zis: „Aţi fost învăţaţi să aşteptaţi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, şi acum eu vin să vă anunţ că această împărăţie mult aşteptată este la îndemână, că este deja chiar aici, în sânul nostru. În tot regatul, trebuie un rege care să şadă pe tronul său şi să decreteze legile împărăţiei. Voi ai conceput deci împărăţia cerurilor ca pe o suveranitate glorificată a poporului iudeu peste toate popoarele pământului, cu un Mesia şezând pe tronul lui David şi, din acest loc de putere miraculoasă, să promulge legile întregii lumi. Dar, copiii mei, voi nu vedeţi cu ochiul credinţei şi nu auziţi cu inteligenţa spiritului. Eu declar că împărăţia cerurilor este realizarea şi recunoaşterea legii lui Dumnezeu în inima oamenilor. Este adevărat că există un Rege în această împărăţie; acest Rege este Tatăl meu şi Tatăl vostru. Noi suntem într-adevăr supuşii lui loiali, dar acest fapt este de departe depăşit de adevărul transformator că noi suntem fiii săi. În viaţa mea, acest adevăr trebuie să devină manifest pentru toţi. Tatăl nostru stă şi el pe un tron, însă pe un tron nefăcut de mână de om. Tronul Infinitului este sălaşul veşnic al Tatălui din cerul cerurilor; el a umplut toate lucrurile şi a proclamat legile sale întregului univers. Şi Tatăl domneşte de asemenea în inima copiilor săi pământeşti prin spiritul pe care l-a trimis să trăiască în sufletul muritorilor.

^{(1588.5) 141:2.2} ”Când sunteţi supuşii acestei împărăţii, voi trebuie într-adevăr să auziţi legea Suveranului Universului. Însă atunci când, datorită evangheliei împărăţiei pe care am venit să-l proclam, veţi descoperi prin credinţă că sunteţi fii, voi nu vă veţi mai considera creaturi supuse legii unui rege atotputernic, ci ca fii privilegiaţi ai unui Tată iubitor şi divin. În adevăr, în adevăr, vă spun, când voia Tatălui este legea voastră, nici unul nu va sta în regat. Dar atunci când voia Tatălui devine cu adevărat voia voastră, atunci voi sunteţi în tot adevărul în regat, deoarece regatul a devenit datorită acestui fapt o experienţă stabilită în voi. Când voia lui Dumnezeu este legea voastră, voi sunteţi nobilii supuşi sclavi; însă, când credeţi în această nouă evanghelie a filiaţiei divine, voia Tatălui meu devine voia voastră, iar voi sunteţi înălţaţi la înalta poziţie de liberi copii ai lui Dumnezeu, de fii eliberaţi ai împărăţiei.”

^{(1589.1) 141:2.3} Unii dintre apostoli pricepeau întrucâtva această învăţătură, dar nici unul dintre ei nu înţelege deplina semnificaţie a acestei prodigioase declaraţii, afară poate doar de Iacob Zebedeu. Totuşi, aceste cuvinte au pătruns inima lor şi au ţâşnit apoi afară din ea pentru a înveseli serviciul lor în timpul anilor lor ulteriori de slujire.

3. Şederea la Amatus

^{(1589.2) 141:3.1} Maestrul şi apostolii săi au rămas pe lângă Amatus vreme de aproape trei săptămâni. Apostolii au continuat să predice de două ori pe zi în faţa mulţimii, iar Iisus a predicat în toate după-amiezile de sabat. A devenit imposibil să se continue recreaţiile de miercurea; atunci, Andrei a decis ca apostolii să se odihnească doi câte doi, într-una dintre cele şase zile din săptămână, în vreme ce toţi ceilalţi vor sluji în timpul slujbelor de sabat.

^{(1589.3) 141:3.2} Petru, Iacob şi Ioan au ţinut cea mai mare parte dintre predicile publice. Filip, Nataniel, Toma şi Simon au făcut o mare parte din munca personală şi au dat lecţii unor grupuri speciale de persoane interesate. Gemenii au continuat cu supravegherea lor generală de poliţie, în vreme ce Andrei, Matei şi Iuda s-au organizat într-un comitet de administraţie general de trei membri, dar fiecare dintre cei trei realiza şi o muncă religioasă considerabilă.

^{(1589.4) 141:3.3} Andrei era foarte ocupat cu reglementarea neînţelegerilor şi a dezacordurilor mereu reînnoite dintre discipolii lui Ioan şi cei mai recenţi ucenici ai lui Iisus. Se iveau situaţii grave aproape în fiecare zi, dar Andrei, cu ajutorul colegilor lui apostolici, reuşea să determine părţile aflate în conflict să încheie un oarecare acord, cel puţin temporar. Iisus a refuzat să participe la vreuna dintre convorbiri; el nu a mai vrut să dea nici cel mai mic sfat pentru reglementarea adecvată a acestor diferende. Nici o singură dată nu a oferit vreo sugestie cu privire la maniera în care apostolii trebuiau să soluţioneze aceste dificultăţi într-un mod adecvat. Când Andrei aborda aceste chestiuni, Iisus zicea întotdeauna: „Nu este înţelept ca gazda să participe la certurile de familie ale oaspeţilor ei; un părinte înţelept nu ia niciodată partea nici unuia dintre copiii lui în măruntele certuri dintre ei.”

^{(1589.5) 141:3.4} Maestrul vădea o mare înţelepciune şi manifesta o perfectă echitate în toate raporturile sale cu apostolii, precum şi cu toţi discipolii săi. Iisus era într-adevăr un conducător de oameni. El exercita o mare influenţă asupra semenilor lui din cauza combinaţiei de farmec şi de forţă a personalităţii sale. Din aspra sa viaţă de nomad fără cămin, se degaja o influenţă subtilă şi plină de autoritate. Exista o atracţie intelectuală şi o putere de atracţie spirituală în maniera sa plină de autoritate de a-şi expune învăţătura, în logica sa lucidă, în forţa sa de raţionament, în clarviziunea lui pătrunzătoare, în vivacitatea minţii sale, în echilibrul său incomparabil şi în sublima sa toleranţă. Iisus era simplu, viril, cinstit şi neînfricat. Însoţind orice influenţă fizică şi intelectuală manifestată în prezenţa Maestrului, existau totodată şi toate celelalte farmece spirituale ale fiinţei de atunci înainte ataşate personalităţii sale – răbdarea, tandreţea, blândeţea bunătatea şi smerenia.

^{(1589.6) 141:3.5} Iisus din Nazaret era într-adevăr o personalitate viguroasă şi energică; el era o putere intelectuală şi o fortăreaţă spirituală. Personalitatea sa nu atrăgea, printre discipolii lui, numai femei înclinate către spiritualitate, ci şi pe Nicodim, omul educat şi intelectual, şi pe cutezătorul soldat roman, căpitanul gărzii din preajma crucii, care, după ce a asistat la ultimele clipe ale Maestrului a zis: „În adevăr, acesta era un Fiu al lui Dumnezeu.” Şi voinicii şi asprii pescari galileeni îl numeau Maestrul.

^{(1590.1) 141:3.6} Portretele lui Iisus au fost cât se poate de deplasate. Aceste picturi ale lui Cristos au exercitat o influenţă dăunătoare asupra tineretului. Negustorii de la templu cu greu ar fi fugit din faţa lui Iisus dacă el ar fi fost un om aşa cum artiştii voştri îl zugrăvesc în general. El avea o fire umană plină de demnitate; el era bun, dar natural. Iisus nu poza într-un mistic blajin, agreabil, blând şi amabil. Învăţătura lui avea un dinamism însufleţitor. El nu doar că avea intenţii bune, ci se punea să facă realmente binele.

^{(1590.2) 141:3.7} Maestrul nu a spus niciodată: „Veniţi la mine, voi toţi care sunteţi indolenţi şi visători.” Dar a zis de multe ori: „Veniţi la mine, voi toţi care vă osteniţi, şi eu vă voi da odihnă – forţă spirituală.” În adevăr, jugul Maestrului este uşor, dar, chiar şi aşa, el nu îl impune niciodată; fiecare individ trebuie să ia acest jug din însăşi voia lui.

^{(1590.3) 141:3.8} Iisus i-a învăţat pe oameni că cucerirea era rodul jertfei, jertfirea trufiei şi a egoismului. Arătând îndurare, el voia să înfăţişeze maniera spirituală de a te elibera de toate ostenelile, ranchiunele, şi amărăciunile, de orice mânie şi orice sete de răzbunare şi de putere personală. Când a zis: „Nu rezistaţi răului”, el a explicat, mai târziu, că el nu înţelegea prin aceea găsirea de scuze pentru păcat sau pledarea fraternizării cu inechitatea. El avea mai mult intenţia de a-i învăţa să ierte, să nu reziste tratamentelor rele pricinuite personalităţii voastre, relelor răni pricinuite simţămintelor voastre de demnitate personală.”

4. Învăţătura despre Tată

^{(1590.4) 141:4.1} În timpul şederii sale la Amatus, Iisus a petrecut mult timp propovăduindu-le apostolilor noul concept de Dumnezeu. În repetate rânduri, el le-a insuflat adevărul că Dumnezeu este un Tată, iar nu un mare şi suprem contabil, preocupat în principal cu înscrierea, în contul debitor al copiilor lui pământeşti rătăciţi, a înregistrărilor păcatelor lor şi ale faptelor lor rele pentru a le folosi ulterior împotriva lor când îi va judeca în calitate de just Judecător al întregii creaţii. Iudeii îl concepuseră, de mult timp, pe Dumnezeu ca pe un suveran universal, şi chiar ca pe un părinte al naţiunii, dar niciodată până atunci nu fusese conceput de un număr atât de mare de oameni muritori ca fiind un Tată iubitor al fiecărui individ.

^{(1590.5) 141:4.2} Ca răspuns la întrebarea lui Toma: „Cine este acest Dumnezeu al împărăţiei?” Iisus a replicat: „Dumnezeu este Tatăl tău, iar religia – evanghelia mea – nu este nimic mai mult sau mai puţin decât recunoaşterea încrezătoare a adevărului că tu eşti fiul său. Eu sunt întrupat aici, printre voi, pentru a clarifica aceste două idei prin viaţa şi prin învăţătura mea.”

^{(1590.6) 141:4.3} Iisus a căutat totodată să elibereze mintea apostolilor săi de ideea că sacrificiile de animale erau o îndatorire religioasă. Însă aceşti oameni crescuţi în religia sacrificiului de zi cu zi înţelegeau cu greu ceea ce voia el să spună. Totuşi Maestrul nu s-a săturat să-i tot înveţe. Când nu reuşea să ajungă la mintea tuturor apostolilor printr-o singură pildă, el îşi reformula mesajul folosind un alt tip de parabolă pentru a-i lămuri.

^{(1590.7) 141:4.4} În acelaşi timp, Iisus a început să-i instruiască mai complet pe cei doisprezece cu privire la misiunea lor de „mângâiere a celor suferinzi şi de îngrijire a celor bolnavi”. Maestrul le-a vorbit îndelung despre omul total – despre uniunea corpului, a minţii şi a spiritului pentru a forma individul, bărbatul sau femeia. Iisus le-a expus, asociaţilor lui, cele trei forme de suferinţă pe care aveau să le întâlnească, şi a continuat prin a le explica cum trebuiau ei să-şi dea ajutorul tuturor celor ce îndurau durerile bolilor omeneşti. El i-a învăţat să recunoască:

^{(1591.1) 141:4.5} 1. Bolile cărnii – suferinţele în mod obişnuit considerate ca boli fizice

^{(1591.2) 141:4.6} 2. Tulburările minţii – suferinţele nefizice, ulterior considerate ca dificultăţi şi deranjamente emoţionale şi mentale.

^{(1591.3) 141:4.7} 3. Posedarea de spiritele rele.

^{(1591.4) 141:4.8} Cu mai multe prilejuri, Iisus le-a explicat apostolilor natura acestor spirite rele şi le-a dat câteva indicaţii despre originea lor; în această epocă, ele erau numite spirite impure. Maestrul cunoştea bine deosebirea dintre posedarea de un spirit rău şi demenţă, dar apostolii o ignorau. Văzând cunoaşterea lor mărginită despre istoria primitivă a Urantiei, Iisus nu putea să nu se apuce să facă această chestiune pe deplin inteligibilă. Însă de multe ori le-a zis, făcând aluzie la aceste spirite rele: „Ele nu-l vor mai chinui pe om când eu voi fi urcat în cer alături de Tatăl meu şi când voi fi răspândit spiritul meu peste toată carnea, în epoca în care regatul va veni în mare putere şi în glorie spirituală.”

^{(1591.5) 141:4.9} Din săptămână în săptămână şi din lună în lună, în tot acest an, apostolii şi-au îndreptat tot mai mult atenţia asupra tămăduirii bolnavilor.

5. Unitatea spirituală

^{(1591.6) 141:5.1} Una dintre întrevederile de seară cele mai emoţionante din Amatus a fost sesiunea în care s-a discutat despre unitatea spirituală. Iacob Zebedeu întrebase: „Maestre, cum să învăţăm să avem acelaşi punct de vedere şi să ne bucurăm astfel de o mai mare armonie între noi?” Când Iisus a auzit această întrebare, spiritul i-a fost atât de emoţionat că a răspuns: „Iacove, Iacove, când te-am învăţat eu că voi trebuie toţi să aveţi acelaşi punct de vedere? Eu am venit pe pământ pentru a proclama libertatea spirituală pentru ca muritorii să aibă puterea de a trăi vieţi individuale originale şi libere înaintea lui Dumnezeu. Eu nu doresc ca armonia socială şi pacea fraternă să fie cumpărate prin sacrificarea liberei personalităţi şi a originalităţii spirituale. Ceea ce vă cer, apostolii mei, este unitatea spirituală- pe care o puteţi experimenta în bucuria consacrării voastre unite facerii, cu toată inima, a voii Tatălui meu din ceruri. Nu-i nevoie să aveţi acelaşi punct de vedere, aceleaşi sentimente, nici chiar gânduri asemănătoare, pentru a fi asemănători din punct de vedere spiritual. Unitatea spirituală derivă din conştiinţa că fiecare dintre voi este locuit, şi din ce în ce mai mult dominat, prin darul de spirit al Tatălui celest. Armonia voastră apostolică trebuie să se nască din faptul că speranţa spirituală a fiecăruia dintre voi este identică prin originea ei, prin natura ei şi prin menirea ei.

^{(1591.7) 141:5.2} ”În felul acesta, voi puteţi avea experienţa unei unităţi perfecte de intenţie a spiritului şi de înţelegere a spiritului ce provin din conştiinţa mutuală a identităţii fiecăruia dintre spiritele din Paradis care locuiesc în voi; şi voi vă puteţi bucura de totalitatea acestei profunde unităţi spirituale chiar şi în faţa cea mai extreme diversităţi a atitudinilor voastre individuale în domeniile cugetării intelectuale, ale simţămintelor voastre înnăscute şi ale conduitei sociale. Personalităţile voastre pot avea o plăcută diversitate şi nişte deosebiri însemnate, în acelaşi timp în care naturile voastre spirituale şi roadele spirituale ale adorării voastre divine şi ale dragostei voastre fraterne pot fi atât de bine unificate încât toţi cei care observă viaţa voastră vor lua cu siguranţă cunoştinţă de această identitate de spirit şi de această unitate de suflet. Ei vor recunoaşte că voi aţi trăit alături de mine şi că aţi învăţat astfel să faceţi într-o manieră acceptabilă voia Tatălui din ceruri. Voi puteţi atinge unitatea în servirea lui Dumnezeu, chiar în timp ce îndepliniţi acest serviciu potrivit cu tehnica propriilor voastre înzestrări originale ale minţii, ale corpului şi ale sufletului.

^{(1592.1) 141:5.3} ”Unitatea voastră spirituală implică doi factori care se armonizează întotdeauna în viaţa individuală a credincioşilor; în primul rând, voi posedaţi un motiv comun pentru o viaţă de servire; fiecare dintre voi doreşte mai presus de orice să facă voia Tatălui din ceruri. Şi, în al doilea rând, voi aveţi cu toţii un ţel comun al existenţei; toţi aveţi intenţia de a-l găsi pe Tatăl din ceruri, şi de a dovedi, prin aceasta, universului că voi aţi devenit asemenea lui.”

^{(1592.2) 141:5.4} Iisus a revenit de multe ori pe această temă în timpul educării celor doisprezece. În mai multe rânduri, el le-a repetat că nu dorea să-i vadă pe cei care credeau în el devenind dogmatici şi uniformizaţi conform interpretărilor religioase, chiar şi a oamenilor de bine. El nu a încetat să-i pună pe apostolii lui în gardă contra elaborării de crezuri şi a întemeierii de tradiţii ca mijloc de a călăuzi şi de a controla credincioşii în evanghelia împărăţiei.

6. Ultima săptămână în Amatus

^{(1592.3) 141:6.1} Către sfârşitul ultimei săptămâni petrecute în Amatus, Simon Zelotul l-a adus la Iisus pe un anume Teherma, un persan care făcea afaceri în Damasc. După ce a auzit vorbindu-se de Iisus, Teherma venise în Capernaum ca să-l vadă. Aflând că Iisus plecase cu apostolii spre Ierusalim în josul Iordanului, el a plecat în căutarea sa. Andrei îl prezentase pe Teherma lui Simon ca acesta să-l instruiască. Simon îl considera pe persan drept „un adorator al focului”, deşi Teherma avusese mare grijă să îi explice că focul nu era decât simbolul vizibil al Fiinţei Pure şi Sfinte. După o convorbire cu Iisus, persanul şi-a făcut cunoscută intenţia de a rămâne mai multe zile ca să asculte învăţătura şi predicările.

^{(1592.4) 141:6.2} Când Simon Zelotul şi Iisus au fost singuri, Simon l-a întrebat pe Maestru: „Cum se face că eu nu am reuşit să-l conving? De ce mie mi-a rezistat atâta şi pe tine te ascultă cu atâta bunăvoinţă?” Iisus a răspuns: „Simone, Simone, de câte ori nu te-am povăţuit să te abţii de la orice efort de a scoate ceva din inima celor care caută mântuirea? De câte ori nu ţi-am zis să nu te osteneşti decât ca să faci să pătrundă ceva în aceste suflete însetate. Condu-i pe oameni în regat, şi după aceea marile adevăruri vii ale împărăţiei nu vor întârzia să elimine orice eroare serioasă. Odată ce ai anunţat unui muritor vestea cea bună că Dumnezeu este Tatăl său, cu atât îţi este mai uşor să-l convingi că el este în realitate un fiu de Dumnezeu. Făcând asta, tu ai adus lumina salvării unei fiinţe cufundate în întuneric. Simone, prima dată când Fiul Omului a venit către tine, i-a condamnat el pe Moise şi pe profeţi pentru a proclama un nou şi mai bun mod de viaţă? Nu. Eu nu am venit să vă iau ceea ce ţineţi de la strămoşii voştri, ci pentru a vă arăta viziunea completă a ceea ce părinţii voştri nu au văzut decât în parte. Deci, Simone, mergi de propovăduieşte şi predică regatul, şi, când vei fi condus acolo un om viu şi nevătămat, atunci va fi timpul, de va veni cumva către tine cu întrebări, să îi comunici o învăţătură ce are legătură cu înaintarea progresivă a sufletului în interiorul împărăţiei divin.”

^{(1592.5) 141:6.3} Simon a fost uluit de cuvintele acestea, dar a făcut ceea ce îl povăţuise Iisus, iar Teherma persanul s-a numărat printre cei care au intrat în regat.

^{(1592.6) 141:6.4} În seara aceea, Iisus le-a ţinut apostolilor un discurs despre noua viaţă în regat. El a zis pe scurt: „Când veţi intra în regat, veţi fi născuţi din nou. Nu puteţi propovădui lucrurile profunde ale spiritului celor care sunt născuţi numai în carne. Vedeţi mai întâi ca oamenii să fie născuţi din spirit înainte de a căuta a-i instrui în căile înaintate ale spiritului. Nu vă apucaţi să le arătaţi frumuseţile templului înainte de a-i fi făcut mai întâi să intre în templu. Faceţi-le oamenilor cunoştinţă cu Dumnezeu, şi asta în calitate de fii ai lui Dumnezeu, înainte de a discuta despre doctrinele privitoare la paternitatea lui Dumnezeu şi a filiaţiei oamenilor. Nu vă luptaţi cu oamenii – fiţi întotdeauna răbdători. Nu este vorba de regatul vostru, voi nu îi sunteţi decât ambasadori. Mulţumiţi-vă să mergeţi ca să proclamaţi: Iată împărăţia cerurilor – Dumnezeu este Tatăl vostru şi voi sunteţi fiii săi, şi, dacă voi credeţi din toată inima în această veste bună, ea este mântuirea voastră veşnică.”

^{(1593.1) 141:6.5} Apostolii au făcut mari progrese în timpul şederii lor la Amatus, dar au fost foarte dezamăgiţi că Iisus nu a vrut să le facă nici o sugestie cu privire la modul de a se purta cu discipolii lui Ioan. Chiar şi asupra importantei chestiuni a botezului, Iisus s-a mărginit la a spune: „În adevăr, Ioan a botezat cu apă, însă când veţi intra în împărăţia cerurilor veţi fi botezaţi cu spirit.”

7. În Bethania de dincolo de Iordan

^{(1593.2) 141:7.1} Pe 26 februarie, Iisus, apostolii săi şi un grup numeros de ucenici au călătorit în jos pe Iordan până la vadul de lângă Bethania din Pereea, în locul unde Ioan făcuse prima sa proclamaţie a împărăţiei ce va veni. Iisus a rămas acolo patru săptămâni cu apostolii săi înainte de a porni din nou în sus către Ierusalim.

^{(1593.3) 141:7.2} În timpul celei de-a doua săptămâni de şedere în Bethania de dincolo de Iordan, Iisus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan să se odihnească trei zile pe dealurile situate de partea cealaltă a fluviului, în sudul Ierihonului. Maestrul i-a învăţat pe aceşti trei oameni multe noi adevăruri de un nivel mai înalt despre împărăţia cerurilor. Noi le-am pus în ordine şi le-am clasat în felul următor pentru claritatea expunerii noastre:

^{(1593.4) 141:7.3} Iisus s-a străduit să explice că el dorea ca discipolii lui, după ce au gustat din bunele realităţi ale spiritului împărăţiei, să trăiască în lume în aşa fel, încât oamenii, văzând viaţa lor, să devină conştienţi de regat şi să fie astfel făcuţi să se informeze de la credincioşi despre căile împărăţiei. Asemenea căutători de adevăr sunt întotdeauna fericiţi să audă veştile bune care anunţă darul credinţei, care asigură admiterea în regatul cu realităţile lui spirituale veşnice şi divine.

^{(1593.5) 141:7.4} Maestrul căuta să le insufle tuturor celor ce propovăduiau evanghelia împărăţiei că singura lor treabă consta în a-i revela în mod individual omului că Dumnezeu este Tatăl lui – a-l face pe acest om să devină personal conştient de filiaţia lui; după aceea de a-l prezenta pe acest om lui Dumnezeu drept fiu al său prin credinţă. Aceste două revelaţii esenţiale erau împlinite în Iisus. El a devenit realmente „calea, adevărul şi viaţa”. Religia lui Iisus era în întregime fondată pe modul său de a-şi trăi viaţa de manifestare pe pământ. Când Iisus a părăsit această lume, el nu a lăsat în urma lui nici cărţi, nici legi, nici alte forme de organizare umană care să afecteze viaţa religioasă a indivizilor.

^{(1593.6) 141:7.5} Iisus a explicat clar că el venise pentru a stabili cu oamenii relaţii personale şi veşnice care ar fi avut categoric întâietate faţă de toate celelalte relaţii umane. El a subliniat faptul că această comuniune spirituală intimă trebuia să se extindă la toţi oamenii din toate epocile şi de toate condiţiile sociale din toate popoarele. Singura răsplată cu care îi ademenea pe copiii săi era: în această lume, bucuria spirituală şi comuniunea divină – şi, în lumea cealaltă, viaţa veşnică cu asimilarea progresivă a realităţilor de spirit divine ale Tatălui din Paradis.

^{(1593.7) 141:7.6} Iisus a insistat mult asupra a ceea ce el numea cele două adevăruri de primă importanţă în învăţăturile împărăţiei, iar acestea sunt: obţinerea salvării prin credinţă, prin credinţa singură, asociată cu învăţătura revolutivă a obţinerii libertăţii umane prin recunoaşterea adevărului. Voi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera. Iisus era adevărul manifestat în carne, iar el a făgăduit că îşi va trimite Spiritul Adevărului în inima tuturor copiilor după întoarcerea sa alături de Tatăl care este în ceruri.

^{(1594.1) 141:7.7} Maestrul i-a învăţat pe apostoli elementele esenţiale ale adevărului pentru o întreagă epocă pe pământ. Ei ascultau adesea învăţăturile lui, pe câtă vreme în realitate ceea ce spunea el era menit să inspire şi să edifice şi alte lumi. El a dat de exemplu un plan de viaţă nou şi original. Din punct de vedere uman el era cu adevărat un iudeu, dar şi-a trăit viaţa ca un muritor al regatului pentru edificarea întregii lumi.

^{(1594.2) 141:7.8} Pentru a fi sigur că Tatăl său va fi recunoscut în cursul dezvoltării planului împărăţiei, Iisus a explicat că ignorase cu bună ştiinţă pe „mai marii pământului”. El şi-a început munca cu săracii, chiar clasa care fusese atât de neglijată de majoritatea religiilor evolutive din epocile precedente. El nu dispreţuia pe nimeni; planul său era mondial, şi chiar şi universal. Iisus vădea atâta îndrăzneală şi energie în aceste declaraţii că până şi Petru, Iacob şi Ioan au fost înclinaţi să creadă că el nu era chiar în toate minţile.

^{(1594.3) 141:7.9} El a căutat cu blândeţe să-i facă pe apostolii săi să înţeleagă că el îndeplinea această misiune de manifestare nu pentru a da un exemplu câtorva creaturi de pe pământ, ci pentru a stabili şi a demonstra un criteriu de viaţă omenească care să poată servi tuturor popoarelor din toate lumile întregului său univers. Acest model de viaţă se apropia de cea mai înaltă perfecţiune, şi chiar şi de bunătatea supremă a Tatălui Universal, dar apostolii nu puteau pricepe semnificaţia cuvintelor sale.

^{(1594.4) 141:7.10} El a anunţat că el venise să activeze ca învăţător, un învăţător trimis din cer pentru a prezenta adevărul spiritual minţii materiale. Or, tocmai asta a şi făcut; el era un învăţător, nu un predicator. Din punct de vedere omenesc, Petru era un predicator mult mai bun decât Iisus. Dacă predicarea lui Iisus era atât de eficientă, asta se datora mult mai mult personalităţii sale extraordinare, decât unei irezistibile atracţii oratorice sau emoţionale. Iisus vorbea de-a dreptul sufletului oamenilor. El instruia spiritul omului, dar prin intermediul minţii. El trăia cu oamenii.

^{(1594.5) 141:7.11} Cu acest prilej el le-a făcut cunoscut lui Petru, Iacob şi Ioan că opera sa pe pământ trebuia, sub anumite raporturi, să fie limitată conform cu însărcinarea primită de la „asociatul său celest”. El făcea aluzie la instrucţiunile date înainte de manifestarea lui de către fratele său paradisiac Emanuel. El le-a zis că venise să facă numai şi numai voia Tatălui său. Având în vedere acest scop unic, care era mobilul său sincer, el nu s-a zbuciumat şi nici nu s-a preocupat mult de relele din lume.

^{(1594.6) 141:7.12} Apostolii începeau să recunoască prietenia spontană a lui Iisus. Cu toate că Maestrul era uşor de abordat, el trăia întotdeauna independent de toate fiinţele omeneşti şi deasupra lor. El nu a fost dominat niciodată, nici pentru o clipă, de vreo influenţă pur pământeană, nici supus instabilităţii judecăţii omeneşti. El nu acorda nici o atenţie opiniei publice şi nu se lăsa influenţat de laude. El rareori se întrerupea pentru a corecta neînţelegerile sau pentru că s-ar fi simţit ofensat de vreo prezentare eronată a faptelor. El nu a cerut niciodată sfatul nimănui; el nu a pretins niciodată rugăciuni.

^{(1594.7) 141:7.13} Iacob s-a mirat de maniera în care Iisus părea să vadă sfârşitul încă de la început. Maestrul părea rareori surprins. Nu era niciodată agitat, vexat sau nedumerit. El nu a prezentat niciodată scuze nimănui. Era adesea întristat, dar niciodată descurajat.

^{(1594.8) 141:7.14} Ioan a înţeles mai clar că, în pofida tuturor înzestrărilor sale divine, Iisus era înainte de orice un om. El trăia ca un om printre oameni şi îi înţelegea, îi iubea şi ştia cum să se poarte cu oamenii. În viaţa sa personală, el era atât de uman şi totuşi atât de ireproşabil. Şi el era întotdeauna dezinteresat.

^{(1595.1) 141:7.15} Cu toate că Petru, Iacob şi Ioan nu au putut înţelege mare lucru din ceea ce le-a zis Iisus cu această ocazie, cuvintele sale binevoitoare s-au întipărit în inima lor. Şi, după crucificare şi înviere, ele au reapărut pentru a îmbogăţi şi a bucura considerabil serviciul lor ulterior. Nu este deloc de mirare că aceşti apostoli nu au înţeles pe deplin explicaţiile Maestrului, căci el proiecta în faţa lor planul unei noi epoci.

8. Lucrarea în Ierihon

^{(1595.2) 141:8.1} În cursul celor patru săptămâni ale şederii lor dincolo de Iordan, Andrei a trimis, de mai multe ori pe săptămână, câte doi apostoli împreună în Ierihon pentru o zi sau două. Ioan Botezătorul avea numeroşi adepţi în Ierihon, şi majoritatea dintre ei au primit de bună voie învăţăturile superioare ale lui Iisus şi ale apostolilor săi. Cu prilejul acestor vizite la Ierihon, apostolii au început să execute mai strict instrucţiunile lui Iisus privitoare la îngrijirea celor bolnavi; ei au intrat în fiecare dintre casele oraşului şi au căutat să-i consoleze pe toţi cei îndureraţi.

^{(1595.3) 141:8.2} Apostolii şi-au exercitat întrucâtva apostolatul în public la Ierihon, dar ei au acţionat adesea în particular într-o manieră mai discretă. Ei au făcut atunci descoperirea că evanghelia împărăţiei aducea multă îmbărbătare celor bolnavi şi că mesajul lor aducea tămăduirea pentru cei mâhniţi.

^{(1595.4) 141:8.3} Ei s-au oprit în Ierihon pe drumul care ducea la Ierusalim şi acolo au fost ajunşi din urmă de o delegaţie a mesopotamienilor, care veniseră să vorbească cu Iisus. Apostolii plănuiseră să petreacă numai o zi în Ierihon, însă, când au sosit aceşti orientali în căutarea adevărului, Iisus a petrecut cu ei trei zile. Ei s-au întors la diversele lor sălaşe din valea Eufratului, fericiţi că cunosc noile adevăruri ale împărăţiei cerurilor.

9. Plecarea la Ierusalim

^{(1595.5) 141:9.1} În ultima zi de martie, într-o luni, Iisus şi cei doisprezece s-au pornit să urce dealurile pentru a ajunge în Ierusalim. Lazăr din Bethania coborâse de două ori până la Iordan ca să-l vadă pe Iisus, şi fuseseră luate toate măsurile pentru ca Maestrul şi apostolii săi să îşi instaleze cartierul general în Bethania, acasă la Lazăr şi surorile lui pentru oricâtă vreme ar dori ei să stea în Ierusalim.

^{(1595.6) 141:9.2} Discipolii lui Ioan au rămas în Bethania de dincolo de Iordan, propovăduind mulţimilor şi botezându-le, astfel că Iisus era însoţit numai de cei doisprezece când a sosit la Lazăr. Iisus şi apostolii săi au zăbovit acolo vreme de cinci zile, ca să se odihnească şi să se refacă înainte de a merge în Ierusalim pentru Paşti. A fost un mare eveniment în viaţa Martei şi a Mariei faptul de a-l primi pe Maestru şi pe apostolii lui în casa fratelui lor, unde ele erau în stare să răspundă nevoilor lor.

^{(1595.7) 141:9.3} Duminică dimineaţa, pe 6 aprilie, Iisus şi apostolii au coborât în Ierusalim. Era prima oară că Maestrul şi cei doisprezece se găseau acolo toţi la un loc.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 140 – Hirotonisirea celor doisprezece. În acest capitol este prezentată Hirotonisirea celor doisprezece apostoli – Predica de hirotonosire.

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-140-hirotonisirea-celor-doisprezece

Capitolul 140

Hirotonisirea celor doisprezece

^{(1568.1) 140:0.1} CU PUŢIN înainte de amiaza zilei de duminică, 12 ianuarie din anul 27, Iisus i-a reunit pe apostoli pentru hirotonisirea lor ca predicatori publici ai evangheliei împărăţiei. Cei doisprezece se aşteptau să fie chemaţi în orice moment; aşadar, în dimineaţa aceea, la pescuit, ei nu s-au îndepărtat prea mult de mal. Cei mai mulţi dintre ei au rămas la malul apei, cârpindu-şi năvoadele, reparându-şi echipamentul de pescuit.

^{(1568.2) 140:0.2} Când Iisus a coborât pe ţărm ca să-i adune pe apostoli, i-a chemat mai întâi pe Andrei şi pe Petru, care pescuiau pe lângă ţărm. Le-a făcut apoi semn lui Iacob şi Ioan, care discutau cu tatăl lor Zebedeu într-o barcă, nu departe de ţărm şi care îşi reparau năvoadele. I-a adunat doi câte doi şi pe ceilalţi apostoli şi, când i-a strâns pe toţi doisprezece, a plecat cu ei spre ţinuturile înalte de la nord de Capernaum şi s-a apucat să-i instruiască în vederea pregătirii lor pentru hirotonisirea oficială.

^{(1568.3) 140:0.3} De data aceasta, toţi cei doisprezece erau tăcuţi; chiar şi Petru era predispus la reflectare. Până la urmă sosise şi ceasul de mult aşteptat! Au pornit singuri cu Maestrul pentru a participa la un fel de ceremonie de consacrare personală şi de dedicare colectivă faţă de lucrarea sacră de reprezentare a acestui Maestru în proclamarea venirii împărăţiei Tatălui său.

1. Întruirea preliminară

^{(1568.4) 140:1.1} Înainte de slujba oficială de hirotonisire Iisus le-a vorbit celor doisprezece aşezaţi în jurul lui: „Fraţilor, ceasul regatului a venit. Unii dintre voi m-au auzit vorbind de această împărăţie în sinagogă, atunci când aţi fost chemaţi pentru prima oară. Fiecare dintre voi a învăţat şi mai mult despre regatul Tatălui de când sunteţi cu mine, lucrând prin oraşele care înconjoară Mama Galileea. În prezent însă am ceva mai mult să vă zic în privinţa acestei împărăţii.

^{(1568.5) 140:1.2} ”Noul regat pe care Tatăl meu este pe cale de a-l întemeia în inima copiilor lui de pe pământ este destinat să fie o dominaţie veşnică. Nu va avea nici un sfârşit această domnie a Tatălui meu în inima celor care vor să facă voia sa divină. Vă declar că Tatăl meu nu este Dumnezeul iudeilor sau al gentililor. Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus ca să şadă cu noi în regatul Tatălui, pe câtă vreme mulţi dintre copiii lui Avraam vor refuza să intre în această nouă fraternitate a domniei spiritului Tatălui în inima copiilor oamenilor.

^{(1568.6) 140:1.3} ”Puterea acestei împărăţii nu va consta nici în forţa oştirilor, nici în puterea bogăţiilor, ci mai degrabă în gloria spiritului divin care va veni să înveţe mintea şi să îndrume inima cetăţenilor, născuţi în chip nou, a acestei împărăţii cereşti – fii lui Dumnezeu. Aceasta este fraternitatea iubirii în care domneşte dreptatea, şi al cărei strigăt de luptă va fi: Pace pe pământ şi bunăvoinţă în toţi oamenii. Acest regat, pe care sunteţi atât de aproape de a-l proclama, este dorinţa oamenilor buni din toate timpurile, nădejdea întregului pământ şi îndeplinirea înţeleptelor făgăduinţe ale tuturor profeţilor.

^{(1569.1) 140:1.4} ”Dar pentru voi, copiii mei, şi pentru toţi ceilalţi care vor vrea să vă urmeze în această împărăţie, se va impune o încercare severă. Credinţa singură vă va îngădui să treceţi porţile lui şi va trebui să produceţi roadele spiritului Tatălui meu dacă doriţi să continuaţi ascensiunea în viaţa progresivă a comunităţii divine. În adevărat, în adevărat vă spun, nici unul dintre cei care zic ‘Doamne, Doamne’ nu vor intra în împărăţia cerurilor, ci mai degrabă aceia care fac voia Tatălui meu care este în ceruri.

^{(1569.2) 140:1.5} ”Mesajul vostru în lume va fi: Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi, după ce le veţi fi găsit, toate celelalte elemente esenţiale supravieţuirii veşnice vă vor fi asigurate odată cu aceasta. Acum, aş vrea să vă fac să înţelegeţi limpede că această împărăţie a Tatălui meu nu va veni cu o etalare exterioară de putere sau cu demonstraţii deplasate. Nu trebuie să plecaţi de aici şi să proclamaţi regatul spunând: ‘el este aici’ sau ‘este acolo’ căci regatul care îl predicaţi este Dumnezeul din voi.

^{(1569.3) 140:1.6} ”Oricine vrea să fie mare în regatul Tatălui meu trebuie să devină un slujitor pentru toţi; şi, de vrea vreunul să fie întâiul printre voi, să devină atunci servitorul fraţilor lui. Dar odată ce sunteţi cu adevărat primiţi ca cetăţeni ai împărăţiei cereşti, voi nu mai sunteţi servitori, ci fii, fii ai Dumnezeului viu. Astfel că această împărăţie va progresa în lume până când va doborî toate barierele şi îi va duce pe toţi oamenii la cunoaşterea Tatălui meu şi la credinţa în adevărul salvator pe care am venit să-l proclam. Chiar de pe acum regatul este la îndemână şi mulţi dintre voi nu vor muri fără să fi văzut domnia lui Dumnezeu venind în mare putere.

^{(1569.4) 140:1.7} ”Ceea ce vă zăresc ochii acum, acest mic început al unor doisprezece oameni de rând, va spori şi va creşte până când, în cele din urmă, întreg pământul va fi umplut de laudele Tatălui meu. Şi nu atât prin cuvintele pe care le veţi rosti, cât mai degrabă prin viaţa pe care o veţi trăi se va face că oamenii vor şti că voi aţi fost cu mine şi că aţi aflat realităţile regatului. Şi cum n-aş vrea să aşez pe mintea voastră vreo povară prea grea, eu sunt gata să vă însărcinez sufletele cu responsabilitatea solemnă de a mă reprezenta în lume curând, de îndată ce vă voi părăsi, tot aşa cum eu îl reprezint pe Tatăl meu în viaţa mea întrupată.” Şi, când Iisus a terminat de vorbit, s-a ridicat.

2. Hirotonisirea

^{(1569.5) 140:2.1} Iisus le-a poruncit atunci celor doisprezece muritori, care tocmai îi ascultaseră declaraţia cu privire la regat, să îngenuncheze în cerc în jurul lui. Maestrul şi-a pus apoi mâinile pe capul fiecărui apostol, începând cu Iuda Iscariot şi sfârşind cu Andrei. După ce i-a binecuvântat, el a întins mâinile şi s-a rugat:

^{(1569.6) 140:2.2} ”Tată, ţi-i aduc acum pe oamenii aceştia, mesagerii mei. Dintre copiii noştri de pe pământ, eu i-am ales pe aceştia doisprezece care vor porni să mă reprezinte tot aşa cum eu am venit să te reprezint. Iubeşte-i şi însoţeşte-i, aşa cum m-ai iubit şi însoţit pe mine. Iar acum, Tată, dă-le lor înţelepciune, căci eu las în seama lor toate treburile regatului ce va fi să vină. Şi aş vrea, dacă asta-i voia ta, să rămân o vreme pe pământ ca să-i ajut în muncile lor pentru regat. Încă o dată, Tată, îţi mulţumesc pentru oamenii aceştia şi îi las în paza ta, în vreme ce eu am să continui să-mi desăvârşesc lucrarea ce mi-ai dat-o spre înfăptuire.”

^{(1570.1) 140:2.3} Când Iisus şi-a terminat ruga, apostolii au rămas aplecaţi fiecare pe locul lui. S-au scurs mai multe minute până să îndrăznească chiar şi Petru să-şi ridice ochii şi să se uite la Maestru. Unul câte unul, l-au îmbrăţişat pe Iisus, dar nici unul nu a scos o vorbă. O mare tăcere s-a lăsat peste tot locul, în timp ce o mulţime de fiinţe cereşti contempla din înalt această scenă solemnă şi sacră – Creatorul unui univers punând treburile divinei fraternităţi a oamenilor sub conducerea unor minţi omeneşti.

3. Predica de hirotonisire

^{(1570.2) 140:3.1} Apoi a vorbit Iisus, spunând: Acum că sunteţi ambasadorii împărăţiei Tatălui meu, voi aţi devenit o categorie de oameni separaţi şi distincţi de toţi ceilalţi locuitori de pe pământ. Voi nu mai existaţi acum ca oameni printre oameni, ci ca cetăţeni iluminaţi ai unei alte ţări celeste printre creaturile ignorante ale acestei lumi întunecate. Nu mai e de ajuns ca voi să trăiţi ca înainte de ceasul acesta; de acum înainte trebuie să trăiţi ca cei care au gustat gloria unei vieţi mai bune şi au fost trimişi înapoi pe pământ ca ambasadori ai Suveranului acestei lumi noi şi mai bune. Mai mult se aşteaptă de la profesor decât de la elev; se pretinde mai mult de la stăpân decât de la servitor. Se cere mai mult cetăţenilor împărăţiei cereşti decât celor ai împărăţiei pământesc. Unele dintre cele ce am să vă zic s-ar putea să vă pară aspre, dar voi aţi ales să mă reprezentaţi în lume aşa cum eu însumi îl reprezint actualmente pe Tatăl meu. Fiind agenţii mei pe pământ, voi veţi fi obligaţi să vă conformaţi învăţăturilor şi practicilor care reflectă idealurile mele de viaţă muritoare pe lumile din spaţiu, şi pe care le dau de exemplu în viaţa mea pământească de revelare a Tatălui care este în ceruri.

^{(1570.3) 140:3.2} ”Eu vă trimit în lume pentru a anunţa libertatea celor captivi din punct de vedere spiritual şi bucuria prizonierilor fricii, precum şi pentru a-i tămădui pe cei bolnavi în acord cu voia Tatălui meu celest. Când îi veţi găsi pe unii dintre copiii mei în deznădejde, încurajaţii prin vorba voastră astfel:

^{(1570.4) 140:3.3} ”Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, cei smeriţi, căci ale lor sunt comorile împărăţiei cerurilor.

^{(1570.5) 140:3.4} ”Fericiţi sunt cei care sunt înfometaţi şi însetaţi de dreptate, căci ei vor fi săturaţi.

^{(1570.6) 140:3.5} ”Fericiţi sunt cei blajini, căci ei vor moşteni pământul.

^{(1570.7) 140:3.6} ”Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

^{(1570.8) 140:3.7} ”Şi mai spuneţi-le copiilor mei şi aceste cuvinte de mângâiere şi făgăduinţă spirituală:

^{(1570.9) 140:3.8} ”Fericiţi sunt cei îndoliaţi, căci ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor primi duhul voioşiei.

^{(1570.10) 140:3.9} ”Fericiţi cei îndurători, căci ei vor avea parte de îndurare.

^{(1570.11) 140:3.10} ”Fericiţi cei ce aduc pacea, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu.

^{(1570.12) 140:3.11} ”Fericiţi cei persecutaţi din pricina dreptăţii lor, căci al lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi să fiţi atunci când oamenii vă vor huli şi vă vor persecuta şi vor zice pe nedrept tot felul de răutăţi contra voastră. Bucuraţi-vă şi fiţi cât se poate de fericiţi, căci mare va fi răsplata voastră în ceruri.

^{(1570.13) 140:3.12} ”Fraţilor, aşa cum vă trimit eu afară, voi sunteţi sarea pământului, o sare ce are gustul salvării. Însă dacă această sare şi-a pierdut savoarea, cu ce dară îi veţi da voi gust? Atunci nu va mai fi bună de nimic altceva decât de aruncat şi de călcat în picioare de oameni.

^{(1570.14) 140:3.13} ”Voi sunteţi lumina lumii. Un oraş situat pe un deal nu poate fi ascuns. Tot astfel nici oamenii nu aprind o lumânare ca s-o pună sub obroc, ci pe un sfeşnic; şi ea dă lumină tuturor celor ce sunt în casă. Fie ca lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, astfel încât ei să poată vedea bunele voastre lucrări şi să fie făcuţi să-l slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

^{(1571.1) 140:3.14} ”Eu vă trimit în lume pentru a mă reprezenta şi pentru a acţiona ca ambasadori ai împărăţiei Tatălui meu. Ducându-vă să proclamaţi vestea bună puneţi-vă încrederea în Tatăl ai cărui mesageri sunteţi. Nu vă opuneţi injustiţiei prin forţă; nu vă puneţi încrederea în vigoarea trupului vostru. Dacă aproapele vostru vă loveşte pe obrazul drept, întoarceţi-i-l şi pe cel stâng. Fiţi gata ca mai degrabă să înduraţi nedreptatea decât să recurgeţi la lege între voi. Îngrijiţi-vă cu blândeţe şi cu îndurare de toţi cei care sunt în nenorocire şi în nevoie.

^{(1571.2) 140:3.15} ”Eu vă zic: Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe aceia care vă blestemă, şi rugaţi-vă pentru cei care se folosesc cu dispreţ de voi. Faceţi oamenilor tot ceea ce credeţi că eu le-aş fi făcut.

^{(1571.3) 140:3.16} ”Tatăl vostru care este în ceruri face să strălucească soarele atât peste cei răi, cât şi peste cei buni; tot astfel, el trimite ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ba şi mai mult, voi sunteţi acum ambasadorii împărăţiei Tatălui meu. Fiţi milostivi aşa cum Dumnezeu este milostiv şi, în viitorul veşnic al regatului, voi veţi fi perfecţi, întocmai cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.

^{(1571.4) 140:3.17} ”Voi sunteţi însărcinaţi cu salvarea oamenilor, nu cu judecarea lor. La capătul viaţii voastre pământeşti voi veţi spera cu toţii să fiţi trataţi cu îndurare. Eu vă cer deci ca de-a lungul vieţii voastre muritoare să arătaţi îndurare tuturor fraţilor voştri întru carne. Nu comiteţi greşeala de a încerca să scoateţi un pai din ochiul fratelui vostru, în timp ce este o bârnă într-al vostru. După ce aţi aruncat bârna din propriul vostru ochi, veţi vedea cu atât mai limpede ca să scoateţi paiul din ochiul fratelui vostru.

^{(1571.5) 140:3.18} ”Distingeţi cu claritate adevărul; trăiţi cu neînfricare viaţa de dreptate; şi în felul acesta veţi fi voi apostolii mei şi ambasadorii Tatălui meu. Voi aţi auzit spunându-se că, dacă orbul conduce pe orb, ei vor cădea amândoi în groapă. Dacă vreţi să-i călăuziţi pe alţi oameni către regat, trebuie ca voi înşivă să păşiţi în lumina limpede a adevărului viu. În toate treburile regatului, eu vă îndemn să arătaţi o dreaptă judecată şi o înţelepciune pătrunzătoare. Nu oferiţi lucruri sfinte câinilor şi nu vă aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva ei să vi le calce în picioare şi să se întoarcă apoi ca să vă sfâşie.

^{(1571.6) 140:3.19} ”Vă spun să luaţi seama la profeţii mincinoşi care vor veni la voi îmbrăcaţi în oi, pe câtă vreme pe dinăuntru ei sunt ca lupii devoranţi. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Culeg ei, oamenii, struguri de pe mărăcini, sau smochine de pe scai? Tot astfel, fiecare pom bun va da roade bune, dar pomul rău va da roade rele. Un pom bun nu poate da roade rele, tot aşa cum un pom rău nu poate da roade bune. Orice arbore care nu dă roade bune este curând tăiat şi pus pe foc. Pentru a merita accesul în împărăţia cerurilor, mobilul contează cel mai mult. Tatăl meu priveşte în inima oamenilor şi judecă după dorinţele lor lăuntrice şi după intenţiile lor sincere.

^{(1571.7) 140:3.20} ”În marea zi a judecăţii regatului, mulţi îmi vor zice: ‘N-am profeţit noi în numele tău şi n-am înfăptuit oare pentru numele tău multe lucrări minunate?’ Dar eu voi fi nevoit să le spun: ‘Eu nu v-am cunoscut niciodată; îndepărtaţi-vă de mine voi care sunteţi falşi învăţători.’ Dar oricine aude aceste îndrumări şi îşi îndeplineşte cu sinceritate misiunea de a mă reprezenta în faţa oamenilor întocmai cum eu l-am reprezentat pe Tatăl meu în faţa voastră, va găsi o largă intrare în slujba mea şi în regatul Tatălui ceresc.”

^{(1571.8) 140:3.21} Apostolii nu-l mai auziseră niciodată pe Iisus vorbind în felul acesta, căci le-a vorbit ca unul care ar dispune de autoritatea supremă. Ei au coborât de pe munte pe la amurg, dar nici unul dintre ei nu i-a pus lui Iisus vreo întrebare.

4. Voi sunteţi sarea pământului

^{(1572.1) 140:4.1} Ceea ce se cheamă „Predica de pe Munte” nu este evanghelia lui Iisus. Această predică conţine multe îndrumări utile, dar acestea erau instrucţiunile de hirotonisire a celor doisprezece de către Iisus. Aceasta era împuternicirea personală a Maestrului dată celor care aveau să continue să predice evanghelia şi care năzuiau să-l reprezinte pe Iisus în lumea oamenilor, întocmai cum el însuşi îl reprezenta pe Tatăl său cu atâta elocvenţă şi perfecţiune:

^{(1572.2) 140:4.2} ”Voi sunteţi sarea pământului, o sare ce are gustul salvării. Însă dacă această sare şi- a pierdut savoarea, cu ce dară îi veţi da voi gust? Atunci nu va mai fi bună de nimic altceva decât să fie aruncată şi călcată în picioarele oamenilor”.

^{(1572.3) 140:4.3} Pe vremea lui Iisus sarea era preţioasă. Era folosită chiar şi ca monedă. Etimologic, cuvântul modern ‘salariu’ derivă din sare. Nu numai că sarea dă gust mâncării, dar o şi conservă. Ea dă mai multă savoare şi altor alimente, şi astfel serveşte spre a fi cheltuită.

^{(1572.4) 140:4.4} ”Voi sunteţi lumina lumii. Un oraş situat pe un deal nu poate fi ascuns. Tot astfel nici oamenii nu aprind o lumânare ca s-o pună sub obroc, ci pe un sfeşnic; şi ea dă lumină tuturor celor ce sunt în casă. Fie ca lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, astfel încât ei să poată vedea bunele voastre lucrări şi să fie făcuţi să-l slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”.

^{(1572.5) 140:4.5} Cu toate că lumina împrăştie întunericul, ea poate tot atât de bine fi şi ‘orbitoare’ până într-atâta, încât să încurce şi să dezamăgească. Noi suntem încurajaţi să ne lăsăm lumina să strălucească în aşa fel, încât semenii noştri să fie călăuziţi pe noile cărări divine de viaţă reînsufleţită. Lumina noastră ar trebui să strălucească în aşa fel, încât să nu atragă atenţia asupra noastră. Chiar şi vocaţia voastră personală poate fi folosită ca un ‘reflector’ eficient pentru difuzarea acestei lumini a vieţii.

^{(1572.6) 140:4.6} Caracterele tari nu se formează prin nefacerea de rău, ci mai degrabă prin facerea efectivă a binelui. Dezinteresarea este însemnul măreţiei omeneşti. Cele mai înalte nivele ale realizării de sine sunt atinse prin adorare şi slujire. Persoana fericită şi eficientă este motivată de dragostea pentru facerea de bine, iar nu de frica de a face rău.

^{(1572.7) 140:4.7} ”După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Personalitatea este în esenţă neschimbătoare. Ceea ce se schimbă – ceea ce creşte – este caracterul moral. Marea greşeală a religiilor moderne este negativismul. Pomul ce nu dă roade este „doborât şi aruncat în foc”. Valoarea morală nu poate să provină dintr-o simplă reprimare, din ascultarea de porunca „Asta să nu o faci”. Frica şi ruşinea sunt mobiluri fără valoare pentru viaţa religioasă. Religia nu este valabilă decât dacă ea revelează paternitatea lui Dumnezeu şi întăreşte fraternitatea oamenilor.

^{(1572.8) 140:4.8} O eficientă filozofie de viaţă se formează prin combinarea clarviziunii cosmice cu suma propriilor reacţii emoţionale ale cuiva faţă de anturajul său social şi economic. Ţineţi minte aceasta: tendinţele ereditare nu pot fi esenţialmente modificate, dar reacţiile emoţionale faţă de aceste tendinţe se pot schimba. Este deci posibilă modificarea naturii morale, îmbunătăţirea caracterului. Într-un caracter puternic, reacţiile emoţionale sunt integrate şi coordonate, ceea ce produce o personalitate unificată. Lipsa de unificare slăbeşte natura morală şi generează nefericire.

^{(1572.9) 140:4.9} În lipsa unui scop valoros, viaţa devine fără nici un rost şi nu aduce nici un folos, şi de aici rezultă multă nefericire. Discursul lui Iisus la hirotonisirea celor doisprezece constituie o filozofie magistrală de viaţă. Iisus şi-a îndemnat discipolii să practice o credinţă experienţială. El i-a avertizat că nu trebuia ca ei să se mărginească a depinde de un asentiment intelectual, de credulitate sau de autoritatea instituită.

^{(1573.1) 140:4.10} Educaţia ar trebui să fie o tehnică de învăţare (descoperire) a unor metode mai bune de satisfacere a imboldurilor noastre naturale şi moştenite. Fericirea este rezultanta finală a acestor tehnici ameliorate de satisfacere emotivă. Fericirea depinde foarte puţin de mediu, cu toate că o ambianţă agreabilă ar putea contribui mult la ea.

^{(1573.2) 140:4.11} Fiecare muritor doreşte cu ardoare să devină o fiinţă completă, perfectă, aşa cum Tatăl din ceruri este perfect, şi o asemenea realizare este posibilă pentru că, în ultimă instanţă, „universul este cu adevărat patern”.

5. Iubirea paternă şi iubirea fraternă

^{(1573.3) 140:5.1} De la Predica de pe Munte la discursul Cinei din Urmă, Iisus i-a învăţat pe discipolii săi să manifeste mai degrabă o dragoste paternă decât una fraternă. Iubirea frăţească constă în a iubi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă, ceea ce va fi o aplicare adecvată a „regulii de aur”; dar afecţiunea părintească cere ca voi să-i iubiţi pe tovarăşii voştri muritori aşa cum şi Iisus vă iubeşte pe voi.

^{(1573.4) 140:5.2} Iisus iubeşte omenirea cu o dublă afecţiune. El a trăit pe pământ sub o dublă personalitate – umană şi divină. Ca Fiu al lui Dumnezeu el îi iubeşte pe oameni cu o dragoste paternă – el este Creatorul lor, Tatăl lor din univers. Ca Fiu al Omului, Iisus îi iubeşte pe muritori ca un frate – el era cu adevărat un om printre oameni.

^{(1573.5) 140:5.3} Iisus nu se aştepta ca discipolii săi să ajungă la o manifestare imposibilă de dragoste fraternă, dar se aştepta ca ei să se străduiască să fie asemănători lui Dumnezeu – să fie perfecţi aşa cum Tatăl din ceruri este perfect. Ei puteau astfel să înceapă a-i privi pe oameni aşa cum Dumnezeu priveşte creaturile sale – deci să înceapă a-i iubi aşa cum îi iubeşte Dumnezeu – să manifeste începuturile unei afecţiuni paterne. În cursul acestor încurajări adresate celor doisprezece apostoli, Iisus a căutat să dezvăluie acest nou concept al iubirii părinteşti după cum se raportează el la anumite atitudini emoţionale implicate în stabilirea a numeroase ajustări sociale la mediul ambiant.

^{(1573.6) 140:5.4} Maestrul a început acest foarte important discurs atrăgând atenţia asupra a patru atitudini ale credinţei, ca preludiu la descrierea subsecventă a celor patru reacţii transcendente şi supreme ale iubirii părinteşti, în contrast cu limitările simplei iubiri frăţeşti.

^{(1573.7) 140:5.5} El a vorbit mai întâi de cei care sunt săraci cu duhul, care aveau sete de dreptate, care stăruiau în blândeţe şi care aveau inima curată. Se putea spera ca aceşti muritori ce desluşesc spiritul să atingă astfel de nivele de generozitate divină, încât să fie capabili de a încerca prestigiosul exerciţiu al afecţiunii părinteşti; este posibil să se spere ca până şi cei îndureraţi să aibă putere să arate îndurare, să promoveze pacea, să îndure persecuţii; de-a lungul acestor situaţii de grele încercări, ne-am putea aştepta ca ei să iubească cu o dragoste părintească chiar şi o omenire puţin demnă de a fi iubită. Afecţiunea unui părinte poate atinge nivele de devotament care întrec cu enorm de mult afecţiunea unui frate.

^{(1573.8) 140:5.6} Credinţa şi dragostea ce izvorăsc din aceste beatitudini întăresc caracterul moral şi creează fericirea. Frica şi mânia slăbesc caracterul şi distrug fericirea. Această importantă predică a început pe o notă de bucurie.

^{(1573.9) 140:5.7} 1. ”Fericiţi cei săraci cu duhul, cei smeriţi”. Pentru un copil, fericirea este satisfacerea unei dorinţe de plăcere imediată. Adultul este dispus să semene seminţele renunţării cu scopul de a culege recoltele ulterioare de fericire sporită. Pe vremea lui Iisus şi de atunci încoace, fericirea a fost mult prea adesea asociată cu ideea de a avea avere. În povestea cu fariseul şi cu publicanul care se rugau în templu, unul se simţea bogat în spirit, plin de duh – egocentric, celălalt se simţea lipsit de spirit, „sărac cu duhul” – umil. Unul îşi era suficient sieşi, celălalt era receptiv la învăţătură şi căuta adevărul. Cei slabi de duh caută scopuri de îmbogăţire spirituală – îl caută pe Dumnezeu. Asemenea căutători de adevăr nu au nevoie să-şi aştepte răsplata într-un viitor îndepărtat; ei sunt răsplătiţi încă de pe acum. Ei găsesc împărăţia cerurilor în propria lor inimă şi trăiesc experienţa acestei fericiri încă de pe acum.

^{(1574.1) 140:5.8} 2. ”Fericiţi sunt cei care sunt înfometaţi şi însetaţi de dreptate, căci ei vor fi săturaţi”. Numai cei care se simt săraci cu duhul vor avea sete de dreptate. Numai cei umili caută tăria divină şi doresc cu ardoare puterea spirituală. Este foarte periculos, totuşi, de a practica cu bună ştiinţă postul spiritual cu scopul de a spori foamea voastră de daruri spirituale. Postirea fizică devine primejdioasă după patru sau cinci zile, căci există riscul de a se pierde orice poftă de mâncare. Postul prelungit, fie fizic, fie spiritual, tinde să distrugă foamea.

^{(1574.2) 140:5.9} Experienţa dreptăţii este o plăcere, nu o datorie. Dreptatea lui Iisus este o iubire dinamică, o afecţiune părintească-frăţească. Ea nu este o dreptate negativă de tipul „tu să nu faci asta”. Cum ar putea cineva să aibă sete de ceva negativ – de ceva ce „nu se face”?

^{(1574.3) 140:5.10} Nu este uşor să înveţi o minte de copil aceste două prime beatitudini, dar o minte adultă ar trebui să le priceapă semnificaţia.

^{(1574.4) 140:5.11} 3. ”Fericiţi sunt cei blajini, căci ei vor moşteni pământul”. Blândeţea autentică nu are nici o legătură cu frica. Ea este mai degrabă o atitudine a unui om care cooperează cu Dumnezeu – „Facă-se voia ta”. Ea înglobează răbdarea şi îndurarea, şi este motivată de o credinţă de nezdruncinat într-un univers prietenos şi guvernat de legi. Ea domină orice tentaţie de a se revolta contra guvernării divine. Iisus era idealul de blândeţe al Urantiei, iar el a moştenit un vast univers.

^{(1574.5) 140:5.12} ”Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Puritatea spirituală nu este o calitate negativă, numai să nu conţină nici o urmă de spirit de suspiciune şi de răzbunare. Discutând despre puritate, Iisus nu avea intenţia de a se ocupa exclusiv de atitudinile umane sexuale. El se referea mai mult la încrederea pe care oamenii trebuie să o aibă în semenii lor, această încredere pe care părinţii o au în copiii lor şi care le permite să-i iubească pe semenii lor întocmai cum i-ar iubi un tată. O dragoste de părinte nu trebuie să răsfeţe şi nu caută să treacă relele cu vederea, dar este întotdeauna opusă cinismului. Dragostea paternă are o intenţie unică şi caută întotdeauna ceea ce este mai bun în om; aceasta este atitudinea unui adevărat părinte.

^{(1574.6) 140:5.13} A-l vedea pe Dumnezeu – prin credinţă – înseamnă a dobândi adevărata clarviziune spirituală. Clarviziunea spirituală intensifică călăuzirea Ajustorului, iar amândouă la un loc vă fac, în cele din urmă, mai conştienţi de Dumnezeu. Atunci când veţi cunoaşte Tatăl veţi fi şi mai încredinţaţi de filiaţia voastră divină; îi puteţi atunci iubi şi mai mult pe fraţii voştri întrupaţi, nu numai ca un frate – cu o dragoste fraternă – ci şi ca un tată – cu o afecţiune paternă.

^{(1574.7) 140:5.14} Este uşor de dat această povaţă până şi unui copil. Copiii sunt firesc încrezători, şi părinţii ar trebui să vegheze ca ei să nu piardă această simplă încredere. În relaţiile cu copiii, evitaţi orice înşelăciune şi feriţi-vă de la a le stârni suspiciunea. Ajutaţi-i cu înţelepciune să-şi aleagă eroii lor şi îndeletnicirea vieţii lor.

^{(1574.8) 140:5.15} Iisus a continuat apoi să-i instruiască pe discipolii lui în legătură cu principalul ţel al tuturor luptelor omeneşti – perfecţiunea – până la împlinirea divină. Le zicea întruna: „Fiţi perfecţi aşa cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.” El nu-i încuraja pe cei doisprezece să-şi iubească aproapele aşa cum se iubeau pe ei înşişi. Aceasta ar fi fost o înfăptuire meritorie care ar fi denotat realizarea dragostei fraterne. Pe apostoli lui Iisus îi îndemna mai degrabă să-i iubească pe oameni aşa cum îi iubea el însuşi – cu o afecţiune părintească precum şi cu una frăţească. El şi-a ilustrat teza citând patru reacţii supreme ale dragostei părinteşti:

^{(1575.1) 140:5.16} 1. ”Fericiţi sunt cei adânc mâhniţi, căci ei vor fi consolaţi”. Ceea ce se numeşte bunul simţ sau cea mai bună logică n-ar sugera niciodată că fericirea poate să provină dintr-o mare durere. Iisus nu se referea la semnele exterioare sau ostentative ale dezolării. El făcea aluzie la o atitudine emoţională de tandreţe. Este o mare greşeală a-i învăţa pe băieţi şi pe bărbaţii tineri că nu este ceva bărbătesc a arăta tandreţe sau a lăsa cumva să se întrevadă că ar încerca cumva emoţii sau suferinţe fizice. Compasiunea este un atribut meritoriu atât feminin, cât şi masculin. Nu este necesar să fii nesimţitor pentru a fi viril; acesta este maniera nepotrivită de a crea bărbaţi curajoşi. Marilor oameni ai acestei lumi nu le este frică să se întristeze. Moise, mâhnit, era un om mai mare şi decât Samson sau decât Goliat. Moise era un conducător magnific, dar era şi plin de blândeţe. Faptul de a fi atent şi sensibil la nevoile omeneşti creează o fericire autentică şi durabilă; în acelaşi timp, această atitudine binevoitoare fereşte sufletul de influenţele distructive ale mâniei, ale urii şi ale suspiciunii.

^{(1575.2) 140:5.17} 2. ”Fericiţi cei îndurători, căci ei vor avea parte de îndurare”. Îndurarea denotă aici înălţimea, adâncimea şi lărgimea prieteniei celei mai sincere – bunăvoinţa afectuoasă. Îndurarea este uneori pasivă, dar aici ea este activă şi dinamică – paternitatea supremă. Părinţii iubitori întâmpină puţine greutăţi în a-i ierta pe copiii lor, şi asta în multe rânduri. La un copil nerăsfăţat nevoia de a se uşura de suferinţă este naturală. Copiii sunt în mod normal buni şi compătimitori când sunt îndeajuns de mari pentru a putea aprecia situaţiile reale.

^{(1575.3) 140:5.18} 3. ”Fericiţi cei ce aduc pacea, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu”. Aceia care îl auzeau pe Iisus doreau cu ardoare un eliberator militar, iar nu pacificatori. Dar pacea lui Iisus nu este deloc vreun soi de pacifism negativ. Confruntat cu încercări şi cu persecuţii, el zicea: „Pacea mea v-o las vouă.” „Inima să nu vi se tulbure, şi să n-aveţi deloc teamă.” Iată pacea care împiedică conflictele năruitoare. Pacea personală întregeşte personalitatea. Pacea socială împiedică frica, lăcomia şi mânia. Pacea politică împiedică antagonismele de rasă, suspiciunile naţionale şi războiul. Împăcarea este leacul neîncrederii şi suspiciunii.

^{(1575.4) 140:5.19} Este uşor a-i învăţa pe copii să acţioneze ca împăciuitori. Ei iubesc activităţile de echipă, le place să se joace împreună. Cu alt prilej Maestrul a zis: „Cine caută să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cine acceptă să şi-o piardă o va găsi.”

^{(1575.5) 140:5.20} 4. ”Fericiţi cei persecutaţi din pricina dreptăţii lor, căci al lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi să fiţi atunci când oamenii vă vor insulta şi vă vor persecuta şi vor zice pe nedrept tot felul de răutăţi contra voastră. Bucuraţi-vă şi fiţi cât se poate de fericiţi, căci mare va fi răsplata voastră în ceruri”.

^{(1575.6) 140:5.21} Foarte adesea, persecuţia urmează pacea. Însă tinerii şi adulţii curajoşi nu fug niciodată de dificultăţi şi de primejdii. „Nu există iubire mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru prietenii tăi”. O dragoste părintească poate să facă în mod liber toate aceste lucruri – care fac prea puţin parte din dragostea frăţească. Progresul a fost întotdeauna rezultatul final al persecuţiei.

^{(1575.7) 140:5.22} Copiii răspund la provocare cu curaj. Tinereţea este întotdeauna gata să „primească o provocare”. Şi fiecare copil ar trebui să înveţe de devreme să facă sacrificii.

^{(1575.8) 140:5.23} Este deci vădit că binecuvântările Predicii de pe Munte sunt întemeiate pe iubire şi pe încredere, iar nu pe lege (etică şi datorie).

^{(1575.9) 140:5.24} Dragostea părintească se bucură să răspundă răului cu binele – să facă binele ca răspuns nedreptăţii.

6. Seara hirotonisirii

^{(1576.1) 140:6.1} Duminică seara, sosind din dealurile înalte de la nord de Capernaum la Zebedeu, Iisus şi cei doisprezece au luat o masă frugală. Apoi, în vreme ce Iisus se ducea să se plimbe de-a lungul ţărmului, cei doisprezece au vorbit între ei. După o scurtă discuţie, şi în vreme ce gemenii aprindeau un mic foc care să-i mai încălzească şi să le dea lumină, Andrei a ieşit în căutarea lui Iisus. După ce a dat de el i-a zis: „Maestre, fraţii mei nu sunt în stare să înţeleagă cele ce ne-ai spus despre regat. Nu ne simţim în măsură să întreprindem lucrarea până ce nu ne dai mai multe instrucţiuni. Am venit să-ţi cer să ni te alături în grădină şi să ne ajuţi să înţelegem sensul cuvintelor tale.” Şi Iisus l-a însoţit pe Andrei spre a se întâlni cu apostolii.

^{(1576.2) 140:6.2} Odată intrat în grădină, el i-a adunat în jurul său şi a continuat instruirea lor spunând: „Voi găsiţi dificil să primiţi mesajul meu pentru că vreţi să clădiţi noua învăţătură de-a dreptul pe cea veche, dar eu vă declar că trebuie să renaşteţi. Trebuie să reîncepeţi în chip nou ca şi copilaşii, să fiţi dispuşi să vă încredeţi în învăţătura mea şi să credeţi în Dumnezeu. Noua evanghelie a împărăţiei nu poate fi făcută conformă cu ceea ce există. Voi aveţi idei false despre Fiul Omului şi despre misiunea lui pe pământ. Nu comiteţi greşeala de a crede că eu am venit să resping legea şi profeţii. N-am venit să distrug, ci să înfăptuiesc, să eliberez şi să iluminez. N-am venit să încalc legea, ci mai degrabă ca să scriu aceste noi porunci pe tabletele inimii voastre.

^{(1576.3) 140:6.3} ”Pretind de la voi o dreptate care depăşeşte dreptatea celor ce caută să obţină favoarea Tatălui prin darea de pomeni, prin rugăciune şi prin postire. De vreţi să intraţi în regat, trebuie să aveţi o dreptate care constă în iubire, în îndurare şi în adevăr – dorinţa sinceră de a face voia Tatălui meu din ceruri.”

^{(1576.4) 140:6.4} Atunci Simon Petru spuse: „Maestre, dacă ai vreo nouă poruncă, am vrea s-o auzim. Dezvăluie-ne noua cale.” Iisus i-a răspuns lui Petru: „Voi aţi auzit povestindu-se despre cei care propovăduiesc legea: ‘Să nu ucizi, iar oricine va ucide va fi supus judecăţii’. Dar eu privesc dincolo de faptă pentru a descoperi motivul. Eu vă declar că oricine se mânie pe fratele său este în pericol de a fi judecat. Cel care nutreşte ură în inima sa şi face planuri de răzbunare în mintea sa este în pericol de a fi judecat. Voi trebuie să-i judecaţi pe tovarăşii voştri după faptele lor; Tatăl din ceruri judecă după intenţii.”

^{(1576.5) 140:6.5} ”Voi i-aţi auzit pe Maeştrii legii spunând: Să nu comiţi adulter. Dar eu vă zic că oricine priveşte o femeie cu gândul de a o pofti a comis deja în inima sa un adulter cu ea. Voi nu-i puteţi judeca pe oameni decât după faptele lor, dar Tatăl meu se uită în inima copiilor lui şi îi judecă cu îndurare după intenţiile şi după dorinţele lor reale.”

^{(1576.6) 140:6.6} Iisus avea de gând să analizeze şi celelalte porunci, când Iacob Zebedeu l-a întrerupt întrebându-l: „Maestre, ce-o să-i învăţăm pe oameni despre divorţ? Să îngăduim noi unui bărbat să divorţeze de soţia sa, după cum a poruncit Moise?” Când Iisus a auzit această întrebare, a zis: „Eu nu am venit pentru a legifera, ci pentru a ilumina. N-am venit pentru a reforma regatele acestei lumi, ci mai degrabă pentru a stabili împărăţia cerurilor. Nu este voia Tatălui meu aceea de a ceda ispitei de a vă învăţa reguli de guvernare, de comerţ sau de conduită socială; ele ar putea fi bune pentru astăzi, dar departe de a conveni societăţii dintr-o altă epocă. Eu sunt pe pământ numai pentru a întrema mintea, a elibera spiritul şi a salva sufletul oamenilor. Eu vă voi zice totuşi, în legătură cu această chestiune a divorţului, că, dacă Moise privea favorabil aceste procedee, nu la fel era şi pe vremea lui Adam şi în grădina Edenului.”

^{(1577.1) 140:6.7} După un scurt răstimp în care apostolii au schimbat câteva cuvinte între ei, Iisus a continuat: „Trebuie ca totdeauna să recunoaşteţi cele două puncte de vedere ale oricărei conduite a muritorilor – omenească şi divină, căile cărnii şi calea spiritului, evaluarea timpului şi punctul de vedere al veşniciei.” Deşi cei doisprezece nu au putut înţelege pe de-a-ntregul ceea ce îi învăţa Maestrul lor, această povaţă le-a fost de mare ajutor.

^{(1577.2) 140:6.8} Şi apoi Iisus le-a zis: „Voi vă veţi poticni de învăţătura mea din pricina obiceiului vostru de a tălmăci mesajul meu după litera sa; voi sunteţi greoi în a desluşi spiritul învăţăturii mele. Totodată trebuie să vă amintiţi că voi sunteţi mesagerii mei. Sunteţi obligaţi să vă trăiţi viaţa tot aşa cum am trăit-o eu pe-a mea în spirit. Voi sunteţi reprezentanţii mei personali, dar nu vă amăgiţi cu speranţa că toţi oamenii vor trăi sub toate aspectele după cum trăiţi voi. Nu uitaţi niciodată că eu am şi oi care nu fac parte din această turmă, şi că sunt deopotrivă de îndatorat a le sluji de model pentru maniera de a face voia lui Dumnezeu, în timp ce ele trăiesc încă viaţa naturii muritoare.”

^{(1577.3) 140:6.9} Atunci, Nataniel întrebă: „Maestre, nu acordăm nici un loc justiţiei? Legea lui Moise zice: ‘ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte’ Tu ce ne spui?” Iisus răspunse: „Voi să răspundeţi prin bine răului. Mesagerii mei nu trebuie să se lupte cu oamenii, ci să fie buni cu ei. Regula voastră nu va fi măsură pentru măsură. Conducătorii oamenilor pot avea astfel de legi, dar în regat nu este la fel; îndurarea va determina întotdeauna judecata voastră, iar iubirea conduita voastră. Dacă aceste precepte sunt severe, încă vă puteţi întoarce din drum. Dacă găsiţi că exigenţele apostolatului sunt prea dure, o puteţi apuca din nou pe cărarea mai puţin riguroasă a discipolilor.”

^{(1577.4) 140:6.10} La auzul acestor cuvinte surprinzătoare, apostolii s-au tras cu toţii de o parte pentru câteva momente, dar au revenit cât de curând, şi Petru zise: „Maestre, vrem să mergem înainte cu tine; nici unul dintre noi n-ar vrea să dea înapoi; suntem cu toţii gata să plătim preţul suplimentar; vom bea cupa până la fund. Vrem să fim apostoli, iar nu doar nişte ucenici.”

^{(1577.5) 140:6.11} Când auzi acestea Iisus le zise: „Apoi dar, fiţi hotărâţi să vă asumaţi responsabilităţile şi să mă urmaţi. Faptele voastre bune faceţi-le în taină; când veţi da de pomană, mâna stângă să nu ştie ce face dreapta. Când vă rugaţi trageţi-vă singuri de o parte şi nu vă pierdeţi în vane repetări sau în vorbe fără de înţeles. Amintiţi-vă că Tatăl le ştie pe toate de care aveţi nevoie înainte chiar şi de a-i cere. Nu vă puneţi pe postit cu o faţă tristă ca să v-o vadă oamenii. În calitate de apostoli aleşi ai mei împrăştiaţi-vă acum ca să slujiţi regatului, nu strângeţi pentru voi comorile de pe pământ, ci, prin serviciul vostru dezinteresat, acumulaţi comorile din cer, căci acolo unde vă sunt comorile, acolo vă va fi şi inima.

^{(1577.6) 140:6.12} Lampa corpului este ochiul; aşadar, dacă ochiul vostru este mărinimos, întreg corpul vă va fi umplut de lumină, dar, dacă ochiul vostru este egoist, tot corpul va fi plin de întuneric. Dacă însăşi lumina care-i în voi se preface în întuneric, cât de adânc va fi acest întuneric!”

^{(1577.7) 140:6.13} Atunci, Toma l-a întrebat pe Iisus dacă apostolii trebuiau să „continue să aibă totul în comun”. Maestrul le răspunse: „Da, fraţii mei, aş vrea ca noi să trăim ca o familie în care există înţelegere. Vă este încredinţată o mare lucrare, şi doresc cu ardoare serviciul vostru exclusiv. Voi ştiţi că s-a spus pe bună dreptate: ‘nimeni nu poate sluji doi stăpâni deodată’. Voi nu-l puteţi adora cu sinceritate pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l slujiţi pe Mamon din toată inima voastră. Acum că v-aţi angajat fără rezervă în slujba regatului, nu vă mai temeţi pentru viaţa voastră, şi îngrijiţi-vă cu atât mai puţin de ceea ce veţi mânca şi veţi bea, sau de veşmintele ce le veţi purta. Aţi învăţat deja că cu mâini bune şi cu o inimă fidelă nu se îndură de foame. Acum că vă pregătiţi să vă dedicaţi toate energiile lucrării regatului, fiţi încredinţaţi că Tatăl nu va uita de nevoile voastre. Căutaţi mai întâi regatul lui Dumnezeu şi, când îi veţi fi găsit intrarea, toate lucrurile necesare vă vor fi date pe lângă aceasta. Aşadar, nu vă îngrijoraţi fără rost din pricina zilei de mâine. Ajunge fiecărei zile truda ce vine cu ea.”

^{(1578.1) 140:6.14} Văzându-i dornici să stea de veghe toată noaptea pentru a pune întrebări, Iisus le-a zis: „Fraţilor, voi sunteţi supuşi legilor pământeşti; mai bine v-aţi duce să vă odihniţi ca să fiţi gata pentru munca de mâine. Dar somnul le sărise de pe pleoape. Petru se încumetă să-i ceară Maestrului său „doar o mică vorbă între patru ochi cu tine, şi nu pentru că aş avea secrete faţă de fraţii mei, ci pentru că sunt tulburat şi, de-ar fi să merit cumva vreo mustrare de la Maestrul meu, mai bine i-aş face faţă singur cu tine.” Iisus zise: „Hai cu mine, Petrule,” şi i-a luat-o înainte intrând în casă. Când Petru a revenit din prezenţa Maestrului său, foarte bine dispus şi mult încurajat, Iacob s-a hotărât, la rândul său, să meargă să vorbească cu Iisus. Şi tot aşa, până la primele ore ale dimineţii, ceilalţi apostoli s-au dus unul câte unul să stea de vorbă cu Maestrul. După ce toţi au discutat personal cu el, afară de gemeni, care adormiseră, Andrei s-a întors către Iisus şi i-a zis: „Maestre, gemenii au adormit lângă foc în grădină. Să-i trezesc ca să-i întreb de vor şi ei să-ţi vorbească?” Iisus i-a răspuns surâzând lui Andrei: „Bine fac – nu-i deranja.” Noaptea era pe sfârşite şi se iveau zorile unei alte zile.

7. Săptămâna de după hirotonisire

^{(1578.2) 140:7.1} După câteva ore de somn, pe când cei doisprezece erau la un loc pentru a lua un târziu mic dejun, Iisus le zise: „Trebuie acum să începeţi să predicaţi vestea bună şi să-i instruiţi pe credincioşi. Fiţi gata să mergeţi la Ierusalim.” După ce vorbi Iisus, Toma şi-a adunat curajul pentru a zice: „Eu ştiu, Maestre, că ar trebui acum să fim gata să ne apucăm de treabă, dar teamă mi-e că nu suntem încă capabili să ducem la bun sfârşit această mare misiune. N-ai vrea să consimţi ca noi să mai rămânem câteva zile prin preajma ta înainte de a ne apucăm de lucrarea regatului?” Văzând că toţi apostolii săi erau stăpâniţi de aceeaşi teamă, Iisus le-a zis: „Facă-se cum aţi cerut; vom rămâne aici până în ziua de după sabat.”

^{(1578.3) 140:7.2} Săptămâni de-a rândul, mici grupuri de înflăcăraţi căutători de adevăr, precum şi de spectatori curioşi, veniseră în Betsaida ca să-l vadă pe Iisus. Reputaţia lui se răspândise deja în toată regiunea; veniseră grupuri iscoditoare de prin oraşe la fel de îndepărtate ca Tirul, Sidonul, Damascul, Cezareea şi Ierusalimul. Până atunci, Iisus îi întâmpinase pe aceşti vizitatori şi îi instruise cu privire la regat, dar de acum înainte Maestrul a încredinţat această muncă celor doisprezece. Andrei alegea pe câte unul dintre apostoli şi lăsa în seama sa un grup de vizitatori; cei doisprezece erau uneori toţi deodată angajaţi în misiunea aceasta.

^{(1578.4) 140:7.3} Vreme de două zile, ei au lucrat, dând îndrumări ziua şi având până noaptea târziu convorbiri private. În ziua a treia, Iisus a stat de vorbă cu Zebedeu şi cu Salomeea, în timp ce pe apostoli îi trimisese de acolo: „Mergeţi la pescuit, căutaţi de vă destindeţi fără nici o grijă, sau poate vă duceţi să vă vedeţi familiile.” Joi s-au înapoiat pentru alte trei zile de învăţătură.

^{(1578.5) 140:7.4} În cursul acestei săptămâni de pregătire, Iisus le-a repetat de nenumărate ori apostolilor săi cele două mari mobiluri ale misiunii sale pe pământ de după botezul său:

^{(1578.6) 140:7.5} 1. Să-l reveleze Tatăl său oamenilor.

^{(1578.7) 140:7.6} 2. Să-i facă pe oameni conştienţi de filiaţia lor – să realizeze prin credinţă că ei sunt copiii celui Preaînalt.

^{(1579.1) 140:7.7} O săptămână de aceste experienţe variate i-a făcut să progreseze mult pe cei doisprezece. Unii au dobândit chiar prea multă încredere în ei înşişi. La ultima întrunire, în timpul serii de după sabat, Petru şi Iacob s-au apropiat de Iisus spunându-i: „Noi suntem gata; să mergem acuma să luăm în stăpânire regatul” La care Iisus răspunse: „Bine ar fi ca înţelepciunea voastră să vă egaleze zelul, iar curajul vostru să vă compenseze ignoranţa.”

^{(1579.2) 140:7.8} Deşi apostolii nu au înţeles mare lucru din învăţătura Maestrului, ei au înţeles perfect semnificaţia vieţii de farmec şi de frumuseţe pe care el o trăia cu ei.

8. Joi după – amiază, pe lac

^{(1579.3) 140:8.1} Iisus ştia bine că apostolii lui nu asimilau pe deplin învăţăturile sale. El s-a decis să le dea lui Petru, Iacob şi Ioan nişte instrucţiuni speciale, în nădejdea că ei vor fi pe urmă în stare să clarifice ideile prietenilor lor. Ei vedeau că cei doisprezece înţelegeau numite caracteristici ale ideii unui regat spiritual, dar stăruiau cu încăpăţânare în a lega direct aceste noi învăţături spirituale de vechile lor concepţii literale şi înrădăcinate despre împărăţia celestă ca restaurare a tronului lui David şi ca restabilire a Israelului ca putere temporară pe pământ. În consecinţă, Iisus s-a îndepărtat de ţărm, în această după-amiază de joi, ducându-i pe Petru, Iacob şi Ioan într-o barcă pentru a le vorbi despre treburile regatului. Aceasta a fost o lecţie educativă de patru ore, cuprinzând zeci de întrebări şi de răspunsuri, care pot, într-un mod destul de folositor, să fie introduse în această expunere prin recompunerea rezumatului acestei importante după-amiezi, după cum a povestit-o Simon Petru în ziua următoare fratelui său Andrei.

^{(1579.4) 140:8.2} 1. Facerea voii Tatălui. Învăţătura lui Iisus de a te încredinţa în grija Tatălui din ceruri nu era un fatalism orb şi pasiv. Iisus a citat, în acea zi, în mod aprobator, un vechi dicton ebraic care zicea: „Cel care nu munceşte nu mănâncă”. El a făcut remarca că propria sa experienţă era un comentariu suficient al acestor învăţături. Preceptele sale cu privire la încrederea în Tată nu trebuie să fie judecate după condiţiile sociale şi economice din timpurile moderne sau din oricare altă epocă. Această învăţătură îmbrăţişează principalele idealuri ale unei vieţi aproape de Dumnezeu, în toate epocile şi pe toate lumile.

^{(1579.5) 140:8.3} Iisus i-a făcut să înţeleagă clar pe cei trei apostoli ai lui diferenţele de exigenţe dintre funcţiile de apostol şi cele de discipol. Chiar şi atunci, el nu a interzis celor doisprezece exerciţiul prudenţei şi al previziunii. El nu predica contra prevederii, ci contra neliniştii şi a grijilor. El propovăduia supunerea ageră şi activă faţă de voia lui Dumnezeu. Ca răspuns la numeroasele întrebări ale celor trei apostoli asupra frugalităţii şi a economiei, el a atras pur şi simplu atenţia lor asupra vieţii sale de tâmplar, de constructor de bărci şi de pescar, şi asupra minuţioasei lui organizări a celor doisprezece. El a căutat să le explice că lumea nu trebuie să fie considerată ca ceva ostil, şi că împrejurările vieţii constituie un plan divin lucrând laolaltă cu copiii lui Dumnezeu.

^{(1579.6) 140:8.4} Iisus a întâmpinat mari dificultăţi în a-i face să înţeleagă practicarea lui personală a non-rezistenţei. El a refuzat într-un mod absolut să se apere, şi apostolilor li se părea că lui Iisus i-ar face plăcere să-i vadă urmând aceeaşi politică. El i-a învăţat să nu reziste răului, să nu combată nedreptăţile şi loviturile, dar să nu tolereze cu pasivitate facerea de rău. El le-a dat de înţeles, în acea după-amiază, că el aproba pedepsirea socială a răufăcătorilor şi a criminalilor, şi că guvernarea civilă trebuia uneori să folosească forţa pentru a menţine ordinea socială şi pentru a executa deciziile justiţiei.

^{(1579.7) 140:8.5} El nu va înceta niciodată a-i pune pe discipolii lui în gardă contra nefastei practici a represaliilor; el nu tolera răzbunarea, ideea de despăgubire. El deplora faptul de a purta ranchiună cuiva, el respingea ideea de ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. El dezaproba întregul concept de răzbunare privată şi personală; el lăsa aceste chestiuni guvernului civil, pe de o parte, şi judecăţii lui Dumnezeu, pe de altă parte. El i-a lămurit pe cei trei apostoli că învăţăturile sale se aplicau indivizilor, iar nu Statului. El şi-a rezumat instrucţiunile pe care le dădu-se până atunci în legătură cu aceste chestiuni în felul următor:

^{(1580.1) 140:8.6} Iubiţi-i pe duşmanii voştri – amintiţi-vă pretenţiile morale ale fraternităţii umane.

^{(1580.2) 140:8.7} Zădărnicia răului: o greşeală nu este îndreptată printr-o răzbunare. Nu faceţi greşeala de a combate răul cu propriile lui arme.

^{(1580.3) 140:8.8} Să aveţi credinţă – să aveţi încredere în triumful final al justiţiei divine şi al bunătăţii eterne.

^{(1580.4) 140:8.9} 2. Atitudinea politică. Iisus a recomandat apostolilor lui să fie prudenţi în remarcile lor privitoare la relaţiile, pe atunci încordate, dintre poporul iudeu şi guvernul roman; el le-a interzis să se lase implicaţi cu vreun chip în aceste dificultăţi. El avea totdeauna grijă să evite capcanele politice ale duşmanilor lui, răspunzând întotdeauna: „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.” El refuza să-şi abată atenţia de la misiunea sa, care era de a stabili o nouă cale de mântuire; el nu-şi îngăduia să se preocupe de nimic altceva. În viaţa sa personală el a respectat întotdeauna cum se cuvine legile şi regulile civile; în învăţăturile sale publice, el a lăsat întotdeauna deoparte chestiunile civile, economice şi sociale. Le-a zis celor trei apostoli că el se îngrija numai de principiile de viaţă interioară spirituală şi personală a oamenilor.

^{(1580.5) 140:8.10} Aşadar, Iisus nu era un reformator politic. El nu venea ca să reorganizeze lumea; chiar dacă ar fi făcut-o, acest lucru nu ar fi fost aplicabil decât acestei epoci şi acestei generaţii. Totuşi, el a arătat oamenilor cel mai bun mod de a trăi, şi nici o generaţie nu este scutită de sarcina de a descoperi cea mai bună manieră de a adapta pilda vieţii lui Iisus la propriile ei probleme. Dar nu comiteţi niciodată greşeala de a identifica învăţăturile lui Iisus cu o teorie politică sau economică, nici cu vreun sistem social sau industrial.

^{(1580.6) 140:8.11} 3. Atitudinea socială. Rabinii iudei dezbătuseră îndelung întrebarea: Cine este aproapele meu? Iisus a venit prezentând ideea unei bunătăţi active şi spontane, o iubire atât de sinceră a aproapelui, încât ea amplifica noţiunea de vecinătate până la a include lumea întreagă, ceea ce făcea din fiecare om vecinul sau aproapele vostru. Acestea fiind spuse, Iisus se interesa numai de indivizi, iar nu de mase. El nu era un sociolog, dar se trudea să sfărâme toate formele de izolare egoistă. El propovăduia înţelegerea pură, compasiunea. Mihail din Nebadon este un Fiu dominat de îndurare. Compasiunea este însăşi esenţa firii sale.

^{(1580.7) 140:8.12} Maestrul nu a zis că oamenii nu trebuiau niciodată să-i ospăteze pe prietenii lor, dar a zis că discipolii săi trebuiau să organizeze ospeţe pentru cei săraci şi nenorociţi. Iisus avea un ferm simţ al justiţiei, dar întotdeauna temperat de îndurare. El nu îi învăţa pe apostolii lui că trebuiau să se lase exploataţi de paraziţii sociali sau de căutătorii de pomeni de profesie. Momentul în care el a fost cel mai aproape de a face nişte proclamaţii sociologice a fost acela în care a zis: „Nu judeca ca să nu fi judecat.”

^{(1580.8) 140:8.13} El a făcut să se înţeleagă bine că o blândeţe fără discernământ putea fi considerată ca răspunzătoare de numeroase rele din societate. În ziua următoare, Iisus l-a instruit într-un mod clar pe Iuda să nu dea nimic de pomană din fondurile apostolice, decât la cererea sa sau la solicitarea comună a doi apostoli. În toate aceste materii Iisus avea obiceiul de a zice: „Fiţi prudenţi ca şi şerpii, dar tot atât de inofensivi ca şi porumbeii.” Se părea că, în toate situaţiile sociale, el avea intenţia de a propovădui răbdarea, toleranţa şi iertarea.

^{(1581.1) 140:8.14} Pentru Iisus, familia ocupa chiar centrul filozofiei de viaţă – pe pământ şi în viaţa de apoi. El a întemeiat pe familie învăţăturile cu privire la Dumnezeu, căutând totodată să corijeze tendinţa iudeilor de a aduce onoruri peste măsură strămoşilor lor. El a lăudat viaţa de familie ca fiind cea mai înaltă îndatorire umană, dar a dat de înţeles că relaţiile de familie nu trebuie să intervină în obligaţiile religioase. El a atras atenţia asupra faptului că familia este o instituţie temporară şi nu supravieţuieşte morţii. Iisus nu a ezitat să-şi abandoneze familia când ea mergea contra voii Tatălui. El a propovăduit noua şi mai ampla fraternitate a oamenilor – fiii lui Dumnezeu. În epoca lui Iisus, practicile privitoare la divorţ erau foarte libere în Palestina şi în tot imperiul roman. Iisus a refuzat, în multe rânduri, să formuleze legi în privinţa căsătoriei şi a divorţului, dar mulţi dintre primii partizani ai lui Iisus aveau opinii foarte definite despre divorţ şi nu ezitau să i le atribuie. Toţi scriitorii Noului Testament, cu excepţia lui Ioan Marcu, împărtăşeau aceste opinii mai stricte şi mai evoluate referitoare la divorţ.

^{(1581.2) 140:8.15} 4. Atitudinea economică. Iisus a lucrat, a trăit şi a făcut negoţ în lumea aşa cum a găsit-o. El nu era un reformator economic, deşi atrăsese frecvent atenţia asupra injustiţiei distribuirii inegale a bogăţiilor, dar nu a oferit nici o sugestie ca remediu. El le-a explicat lui Petru, Iacob şi Ioan că, deşi apostolii săi nu trebuiau să deţină bunuri, el nu predica contra averii şi a proprietăţii, ci nu numai contra distribuirii inegale şi inechitabile. El recunoştea nevoia de justiţie socială şi de echitate industrială, dar nu a propus nici o regulă pentru realizarea lor.

^{(1581.3) 140:8.16} El nu i-a învăţat niciodată pe discipolii săi renunţarea la posesiunile pământeşti, ci numai pe cei doisprezece apostoli ai lui. Luca, medicul, credea cu fermitate în egalitatea socială şi a contribuit mult la interpretarea spuselor lui Iisus conform cu credinţele sale personale. Iisus nu le-a poruncit niciodată partizanilor săi să adopte un mod de viaţă comunitar; el nu a făcut nici un fel de proclamaţie privitoare la aceste chestiuni.

^{(1581.4) 140:8.17} Iisus i-a pus frecvent în gardă pe auditorii săi împotriva setei de câştig, declarând că „fericirea unui om nu constă în abundenţa posesiunilor lui materiale”. El repeta constant formula sa: „La ce-i serveşte unui om să câştige întreaga lume şi să-şi piardă sufletul?” El nu a lansat atacuri directe contra posesiunii de bunuri, dar a insistat asupra faptului că este veşnic esenţial ca valorile spirituale să aibă prioritate. În învăţăturile sale ulterioare, el a căutat să îndrepte multe puncte de vedere urantiene eronate asupra vieţii, prin povestirea a numeroase parabole pe care le-a prezentat în cursul serviciului său public. Iisus nu a avut niciodată intenţia de a formula teorii economice; el ştia bine că fiecare epocă trebuie să-şi elaboreze propriile ei remedii pentru dificultăţile existente. Şi dacă Iisus ar fi pe pământ astăzi, trăindu-şi viaţa întrupată, el ar dezamăgi foarte tare pe majoritatea bărbaţilor şi a femeilor de bine, pentru simplul motiv că el refuza să ia parte la dezbaterile politice, sociale şi economice din ziua respectivă. El rămânea maiestuos în rezervă, învăţându-vă totodată să vă perfecţionaţi viaţa spirituală interioară, astfel încât asta să vă facă mai competenţi pentru a ataca problemele voastre pur omeneşti.

^{(1581.5) 140:8.18} Iisus voia să îi facă pe toţi oamenii asemănători lui Dumnezeu, şi apoi să vegheze cu compasiune în vreme ce aceşti fii de Dumnezeu îşi vor rezolva problemele lor politice, sociale şi economice. Nu bogăţia o denunţa el, ci ceea ce făcea bogăţia majorităţii adepţilor lui. În această joi după-amiază, Iisus a spus pentru prima oară, discipolilor săi „că este o mai mare binecuvântare să dai decât să primeşti”.

^{(1581.6) 140:8.19} 5. Religia personală. Pentru voi ca apostoli, cea mai bună modalitate de a înţelege învăţăturile lui Iisus este de a observa viaţa sa. El a trăit o viaţă perfectă pe Urantia, şi i se pot înţelege învăţăturile excepţionale numai când viaţa i se reprezintă în fundalul ei imediat. Viaţa sa, iar nu lecţiile date celor doisprezece sau predicile ţinute mulţimilor, este ceea ce va ajuta cel mai mult la revelarea caracterului divin al Tatălui, precum şi a personalităţii lui iubitoare.

^{(1582.1) 140:8.20} Iisus nu a atacat învăţăturile profeţiilor evrei sau ale moraliştilor greci. Maestrul recunoştea multele lucruri bune pe care le reprezentau aceşti mari învăţători, dar el coborâse pe pământ pentru a-i învăţa pe oameni ceva în plus, „conformarea voluntară a voinţei omului la voia lui Dumnezeu”. Iisus nu căuta pur şi simplu să creeze oameni religioşi, muritori în întregime ocupaţi de sentimente religioase şi mişcaţi numai de impulsiuni spirituale. Să fi aruncat numai o privire către el şi aţi fi ştiut atunci că el era într-adevăr un om cu multă experienţă în lucrurile acestei lumi. Învăţăturile lui Iisus sub acest raport au fost grosolan denaturate şi foarte adesea fals prezentate de-a lungul tuturor veacurilor erei creştine. De asemenea voi v-aţi ataşat de nişte idei deformate despre blândeţea şi umilinţa Maestrului. Scopul pe care îl urmărea el în viaţa sa părea să fi fost un magnific respect de sine. El le recomanda oamenilor să se smerească numai pentru a le permite să fie cu adevărat mari; scopul pe care îl viza realmente era o adevărată umilinţă faţă de Dumnezeu. El atribuia o mare valoare sincerităţii – inimii curate. Fidelitatea era o virtute cardinală în evaluarea ce o făcea el a unui caracter, în timp ce curajul era esenţa însăşi a învăţăturilor sale. „Să nu aveţi nici o teamă” era lozinca sa, şi îndurarea plină de răbdare era idealul său în ce priveşte tăria de caracter. Învăţăturile lui Iisus constituiau o religie a vitejiei, a curajului şi a eroismului. Tocmai de aceea i-a ales, ca reprezentanţi personali, pe cei doisprezece oameni de rând, care erau în majoritate nişte pescari aspri şi viguroşi.

^{(1582.2) 140:8.21} Iisus a vorbit prea puţin despre viciile sociale din epoca sa; el a făcut rareori aluzie la delicvenţa morală. El a propovăduit adevărata virtute într-o manieră pozitivă. El a evitat cu înţelepciune metoda negativă de a da instrucţiuni; el a refuzat orice publicitate pentru rău; nu era nici măcar un reformator moral. El ştia bine, şi îi învăţa şi pe apostolii lui, că nevoile senzuale ale omenirii nu sunt suprimate nici de mustrări religioase, nici de interdicţii legale. Rarele sale condamnări erau îndreptate împotriva trufiei, cruzimii, asupririi şi ipocriziei.

^{(1582.3) 140:8.22} Iisus nu i-a criticat nici chiar pe farisei cu vehemenţa cu care a făcut-o Ioan Botezătorul. El ştia bine că scribii şi fariseii aveau o inimă cinstită; el înţelegea povara care îi făcea sclavi ai tradiţiilor religioase. Iisus a insistat mult asupra necesităţii de a „începe prin a curăţa arborele”. El ia lămurit bine pe cei trei că el atribuia valoare vieţii întregii, iar nu numai câtorva virtuţi particulare.

^{(1582.4) 140:8.23} Singura lecţie pe care Ioan Zebedeu a tras-o din învăţătura acelei zile a fost că fondul religiei lui Iisus consta în a dobândi un caracter plin de compasiune dublat de o personalitate mişcată de dorinţa de a face voia Tatălui care este în ceruri.

^{(1582.5) 140:8.24} Petru a priceput ideea că evanghelia, pe care erau pe punctul de a o proclama, era realmente o nouă bază de plecare pentru toată rasa umană. El i-a transmis mai târziu această impresie lui Pavel, care s-a servit de ea pentru a-şi formula doctrina lui Cristos ca „al doilea Adam”.

^{(1582.6) 140:8.25} Cât despre Iacob, el a înţeles pasionantul adevăr pe care Iisus îl voia trăit de copiii lui de pe pământ de parcă ei ar fi deja cetăţeni ai ai împărăţiei vereşti desăvârşite.

^{(1582.7) 140:8.26} Iisus ştia că toţi oamenii erau diferiţi, şi îi învăţa asta pe apostolii săi. El îi încuraja constant să se abţină de la orice încercare de a-i forma pe ucenici şi pe credincioşi după un model prestabilit. El căuta să permită fiecărui suflet să se dezvolte în propriul său fel, în calitate de individ, perfecţionându-se în faţa lui Dumnezeu. Ca răspuns la una dintre numeroasele întrebări ale lui Petru, Maestrul a zis: „Eu vreau să-i eliberez pe oameni, în aşa fel încât ei să poată porni din nou ca nişte copilaşi într-o viaţă nouă şi mai bună.” Iisus insista întotdeauna asupra faptului că adevărata bunătate trebuie să fie inconştientă, şi că făcând acte de caritate, nu trebuie să se îngăduie mâinii stângi să ştie ce face dreapta.

^{(1583.1) 140:8.27} În această după-amiază, cei trei apostoli au fost şocaţi să constate că religia Maestrului lor nu se îngrija deloc de introspecţia spirituală. Toate religiile care au precedat şi au urmat epoca lui Iisus, chiar şi creştinismul, prevedeau cu prudenţă o introspecţie religioasă. Nu acesta este cazul şi pentru religia lui Iisus din Nazaret; filozofia sa de viaţă este lipsită de introspecţie religioasă. Fiul tâmplarului nu a propovăduit niciodată formarea de caractere, ci creşterea lor, declarând că împărăţia cerurilor seamănă cu un grăunte de muştar. Dar Iisus nu a zis nimic care să poată proscrie cumva analiza de sine ca mijloc de prevenire contra unui egotism arogant.

^{(1583.2) 140:8.28} Dreptul de a intra în regat este condiţionat de credinţă, de crezul personal. Costul pentru menţinerea în ascensiunea progresivă a împărăţiei este perla marelui preţ; pentru a o poseda, un om vinde tot ceea ce are.

^{(1583.3) 140:8.29} Învăţătura lui Iisus este o religie pentru toţi, iar nu numai pentru cei slabi şi pentru sclavi. Religia sa nu s-a cristalizat niciodată (în timpul întrupării sale) în crezuri şi în legi teologice; el nu a lăsat nici un rând scris în urma lui. Viaţa şi învăţăturile lui au fost transmise universului ca o moştenire de inspiraţie şi de ideal potrivită guvernării spirituale şi instruirii morale a tuturor epocilor de pe toate lumile. Chiar şi astăzi, învăţăturile lui Iisus se ţin separate de toate religiile, cu toate că ele constituie speranţa vie a fiecăreia dintre ele.

^{(1583.4) 140:8.30} Iisus nu i-a învăţat pe apostolii săi că religia este singura ocupaţie pământească demnă de oameni; aceasta era concepţia pe care o aveau iudeii despre slujirea lui Dumnezeu; el însă a afirmat cu stăruinţă ca cei doisprezece trebuiau să se ocupe exclusiv de religie. Iisus n-a propovăduit nimic care să-i abată pe credincioşii săi de la căutarea unei veritabile culturi; el a depreciat numai meritul şcolilor religioase din Ierusalim prizoniere ale tradiţiei. El era liberal, generos, învăţat şi tolerant. Pietatea conştientă de sine nu avea nici un loc în filozofia sa pentru a duce o viaţă de dreptate.

^{(1583.5) 140:8.31} Maestrul nu a oferit soluţii pentru problemele nereligioase ale vremurilor sale sau ale oricărei epoci ulterioare. Iisus dorea să dezvolte clarviziunea spirituală în realităţile eterne şi să stimuleze iniţiativa în originalitatea vieţii.

^{(1583.6) 140:8.32} El s-a ocupat exclusiv de nevoile spirituale subiacente şi permanente ale rasei umane. El a revelat o bunătate egală celei a lui Dumnezeu. El exalta iubirea – adevărul, frumuseţea şi bunătatea – voinţa de a fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, dublată de imboldul etern de a deveni perfect aşa cum Tatăl din ceruri este perfect.

9. Ziua consacrării

^{(1583.7) 140:9.1} Iisus a consacrat ziua de sabat următoare apostolilor, întorcându-se în ţinuturile înalte unde îi hirotonisise. Acolo, după un lung mesaj personal de încurajare magnific de emoţionant, el a îndeplinit consacrarea solemnă a celor doisprezece. În cursul acestei după-amiezi de sabat, Iisus i-a strâns pe apostoli în jurul lui, pe coasta dealului, şi i-a dat pe mâna Tatălui său care este în ceruri având în vedere ziua când va fi nevoit să-i lase singuri în lume. Nu a fost o învăţătură nouă cu această ocazie, ci doar nişte discuţii şi o comuniune.

^{(1584.1) 140:9.2} Iisus a reluat multe dintre învăţămintele predicii de hirotonisire pe care o făcuse în acelaşi loc, apoi i-a chemat pe apostoli în faţa lui, unul câte unul, şi le-a dat însărcinarea de a merge în lume ca reprezentanţi ai lui. Misiunea de consacrare dată de Maestru a fost următoarea: „Duceţi-vă în lumea largă şi predicaţi vestea bună a împărăţiei. Eliberaţi-i pe prizonierii spirituali, consolaţi-i pe cei asupriţi şi daţi îngrijirile voastre celor mâhniţi. Aţi primit gratuit, daţi gratuit.”

^{(1584.2) 140:9.3} Iisus le-a recomandat să nu ia cu ei nici bani nici haine de schimb, spunând: „muncitorul bun îşi merită salariul”. Iar în cele din urmă zise: „Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor; fiţi deci înţelepţi precum şerpii şi inofensivi precum porumbeii. Dar luaţi seama, căci duşmanii voştri vă vor aduce în faţa consiliilor lor şi vă vor critica aspru în sinagogile lor. Veţi fi târâţi în faţa guvernatorilor şi a conducătorilor pentru că credeţi în această evanghelie, şi chiar mărturia voastră va mărturisi pentru mine pe lângă ei. Când vă vor trimite la judecată, voi să nu vă neliniştiţi de ceea ce veţi zice, căci spiritul Tatălui meu sălăşluieşte în voi şi va vorbi pentru voi în acele momente. Unii dintre voi vor fi trimişi la moarte şi, înainte ca voi să întemeiaţi regatul pe pământ, veţi fi urâţi de multe dintre popoare din cauza acestei evanghelii; dar să nu aveţi nici o teamă; eu vă voi fi alături şi spiritul meu vă va merge înainte în lumea întreagă. Prezenţa tatălui meu va rămâne cu voi în timp ce veţi merge mai întâi către iudei şi apoi către gentili.”

^{(1584.3) 140:9.4} După ce au coborât de pe munte, ei s-au întors la căminul lor din casa lui Zebedeu.

10. Seara de după consacrare

^{(1584.4) 140:10.1} În seara aceea, Iisus şi-a prezentat învăţăturile în casă, deoarece începea să cadă ploaia; el a vorbit foarte mult celor doisprezece în încercarea de a le arăta ceea ce ei trebuiau să fie, şi nu ceea ce trebuiau să facă. Apostolii cunoşteau numai o religie care impunea să se facă anumite lucruri ca mijloc de a atinge dreptatea – mântuirea. Dar Iisus repeta: „În regat trebuie să fii drept ca să faci lucrarea.” De multe ori a zis: „ Fiţi deci perfecţi aşa cum şi Tatăl vostru din ceruri este perfect.” Maestrul le explica tot timpul apostolilor săi că mântuirea pe care venise el să o aducă în lume nu se putea obţine decât crezând, printr-o credinţă simplă şi sinceră. Iisus zise: „Ioan a predicat un botez al pocăinţei, o părere de rău pentru modul vechi de viaţă. Voi mergeţi şi proclamaţi botezul comuniunii cu Dumnezeu. Proclamaţi pocăinţa celor care au nevoie de această învăţătură, dar, celor care caută deja sincer intrarea în regat, deschideţi larg porţile şi spuneţi-le să intre în voioasa comunitate a fiilor lui Dumnezeu.” Însă era o sarcină grea a-i convinge pe aceşti pescari din Galileea că, în regat, trebuie mai întâi să fii drept, prin credinţă, înainte de a acţiona cu dreptate în viaţa zilnică a muritorilor pământului.

^{(1584.5) 140:10.2} Un alt mare handicap în această lucrare de învăţătură a celor doisprezece era tendinţa lor de a adopta principii înalt idealiste şi spirituale de adevăr religios, şi de a le transforma în reguli concrete de conduită personală. Iisus le prezenta magnificul spirit al atitudinii sufletului, dar apostolii stăruiau să traducă aceste învăţături în precepte de comportament personal. De multe ori, când erau foarte siguri că îşi aminteau ceea ce le zisese Maestrul, ei erau aproape încredinţaţi că au uitat ceea ce Maestrul nu le zisese. Dar ei asimilau lent învăţătura sa, pentru că Iisus era tot ceea ce îi învăţa. Ceea ce ei nu au putut câştiga prin instrucţiunile sale verbale, au dobândit progresiv trăind cu el.

^{(1585.1) 140:10.3} Apostolii nu vedeau decât că Maestrul lor urmărea să trăiască o viaţă de inspiraţie spirituală pentru toate persoanele din toate epocile de pe toate lumile unui vast univers. În pofida a ceea ce le zicea Iisus din când în când, apostolii nu pricepeau ideea că el înfăptuia o lucrare pe această lume, dar pentru toate celelalte lumi din imensa sa creaţie. Iisus şi-a trăit viaţa pământească pe Urantia, nu pentru a stabili un exemplu de viaţă temporară pentru bărbaţii şi pentru femeile din această lume, ci mai degrabă pentru a crea un ideal înalt spiritual şi un izvor de inspiraţie pentru toate fiinţele muritoare de pe toate lumile.

^{(1585.2) 140:10.4} În aceeaşi seară, Toma l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, ne-ai spus că trebuie să devenim ca şi copilaşii înainte de a putea câştiga intrarea în regatul Tatălui, şi totuşi ne-ai prevenit să nu ne lăsăm amăgiţi de falşi profeţi şi să nu ne facem vinovaţi de a ne arunca perlele înaintea porcilor. Acum, eu sunt de-a dreptul nedumerit. N-am ajuns să-ţi înţeleg învăţătura.” Iisus i-a răspuns lui Toma: „Câtă răbdare voi mai avea!? Voi persistaţi mereu a lua în literă tot ceea ce vă învăţ eu. Când v-am cerut să deveniţi asemeni copilaşilor ca preţ al intrării voastre în regat, eu nu vorbeam nici de uşurătatea de a te lăsa amăgit, nici la simpla bunăvoinţă de a crede, nici de graba de a te încrede în străinii agreabili. Ceea ce voiam ca voi să luaţi din pilda aceasta era relaţia dintre copil şi părinte. Tu eşti copilul, şi în regatul Tatălui tău vei căuta să intri. Există, între orice copil normal şi tatăl său, o afecţiune naturală care asigură relaţii înţelegătoare şi afectuoase, şi care exclude perpetuu orice tendinţă de a negocia pentru a obţine dragostea şi îndurarea Tatălui. Evanghelia pe care mergeţi să o predicaţi se referă la o mântuire ce provine din realizarea, prin credinţă, a însăşi acestei relaţii eterne dintre copil şi părinte.”

^{(1585.3) 140:10.5} Caracteristica majoră a învăţăturii lui Iisus era că moralitatea filozofiei sale decurgea din relaţiile personale dintre individ şi Dumnezeu – şi anume această relaţie copil-părinte. Iisus punea accentul pe individ, iar nu pe rasă sau pe naţiune. În timpul cinei Iisus a avut cu Matei convorbirea în care i-a explicat că moralitatea oricărui act este determinată de mobilul autorului ei. Moralitatea lui Iisus era întotdeauna pozitivă. Regula de aur reformulată de Iisus pretinde contacte sociale active; vechea regulă negativă putea fi urmată în izolare. Iisus a despuiat moralitatea de toate regulile şi de ceremonii, şi a înălţat-o la înălţimi maiestuoase de gândire spirituală şi de viaţă cu adevărat dreaptă.

^{(1585.4) 140:10.6} Noua religie a lui Iisus nu era lipsită de implicaţii practice; dar tot ceea ce se poate găsi în învăţătura lui, având valoare practică dintr-un punct de vedere politic, social sau economic, decurge natural din această experienţă interioară a sufletului manifestând roadele spiritului în slujirea zilnică spontană a unei experienţe religioase personale autentice.

^{(1585.5) 140:10.7} După ce Iisus şi Matei au terminat de vorbit, Simon Zelotul a întrebat: „Maestre, oare toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu?” Iisus a răspuns: „Da, Simone, toţi oamenii sunt fii de Dumnezeu, şi aceasta este vestea bună pe care o veţi proclama.” Dar apostolii nu reuşeau să înţeleagă o asemenea doctrină care era pentru ei un anunţ nou, ciudat şi stupefiant. Şi din pricina dorinţei lui de a insufla acest adevăr discipolilor săi, Iisus îi învăţa să-i trateze pe toţi oamenii ca fiind fraţii lor.

^{(1585.6) 140:10.8} Ca răspuns la o întrebare pusă de Andrei, Maestrul a explicat că moralitatea învăţăturii sale era inseparabilă de maniera religioasă în care trăia. El propovăduia moralitatea pornind nu de la natura omului, ci pornind de la relaţia omului cu Dumnezeu.

^{(1585.7) 140:10.9} Ioan l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, ce este împărăţia cerurilor?” Şi Iisus a răspuns: „Împărăţia cerurilor este compus din trei elemente esenţiale: în primul rând recunoaşterea faptului suveranităţii lui Dumnezeu; în al doilea rând credinţa în adevărul filiaţiei cu Dumnezeu; şi în al treilea rând credinţa în eficienţa supremei dorinţe umane de a face voia lui Dumnezeu – de a fi asemenea lui Dumnezeu. Şi iată vestea bună a evangheliei: „prin credinţă, fiecare muritor poate să posede toate aceste elemente esenţiale ale salvării.”

^{(1586.1) 140:10.10} Acum că săptămâna de aşteptare se scursese, ei s-au pregătit ca în ziua următoare să plece către Ierusalim.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: