Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 140 – Hirotonisirea celor doisprezece. În acest capitol este prezentată Hirotonisirea celor doisprezece apostoli – Predica de hirotonosire.

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-140-hirotonisirea-celor-doisprezece

Capitolul 140

Hirotonisirea celor doisprezece

^{(1568.1) 140:0.1} CU PUŢIN înainte de amiaza zilei de duminică, 12 ianuarie din anul 27, Iisus i-a reunit pe apostoli pentru hirotonisirea lor ca predicatori publici ai evangheliei împărăţiei. Cei doisprezece se aşteptau să fie chemaţi în orice moment; aşadar, în dimineaţa aceea, la pescuit, ei nu s-au îndepărtat prea mult de mal. Cei mai mulţi dintre ei au rămas la malul apei, cârpindu-şi năvoadele, reparându-şi echipamentul de pescuit.

^{(1568.2) 140:0.2} Când Iisus a coborât pe ţărm ca să-i adune pe apostoli, i-a chemat mai întâi pe Andrei şi pe Petru, care pescuiau pe lângă ţărm. Le-a făcut apoi semn lui Iacob şi Ioan, care discutau cu tatăl lor Zebedeu într-o barcă, nu departe de ţărm şi care îşi reparau năvoadele. I-a adunat doi câte doi şi pe ceilalţi apostoli şi, când i-a strâns pe toţi doisprezece, a plecat cu ei spre ţinuturile înalte de la nord de Capernaum şi s-a apucat să-i instruiască în vederea pregătirii lor pentru hirotonisirea oficială.

^{(1568.3) 140:0.3} De data aceasta, toţi cei doisprezece erau tăcuţi; chiar şi Petru era predispus la reflectare. Până la urmă sosise şi ceasul de mult aşteptat! Au pornit singuri cu Maestrul pentru a participa la un fel de ceremonie de consacrare personală şi de dedicare colectivă faţă de lucrarea sacră de reprezentare a acestui Maestru în proclamarea venirii împărăţiei Tatălui său.

1. Întruirea preliminară

^{(1568.4) 140:1.1} Înainte de slujba oficială de hirotonisire Iisus le-a vorbit celor doisprezece aşezaţi în jurul lui: „Fraţilor, ceasul regatului a venit. Unii dintre voi m-au auzit vorbind de această împărăţie în sinagogă, atunci când aţi fost chemaţi pentru prima oară. Fiecare dintre voi a învăţat şi mai mult despre regatul Tatălui de când sunteţi cu mine, lucrând prin oraşele care înconjoară Mama Galileea. În prezent însă am ceva mai mult să vă zic în privinţa acestei împărăţii.

^{(1568.5) 140:1.2} ”Noul regat pe care Tatăl meu este pe cale de a-l întemeia în inima copiilor lui de pe pământ este destinat să fie o dominaţie veşnică. Nu va avea nici un sfârşit această domnie a Tatălui meu în inima celor care vor să facă voia sa divină. Vă declar că Tatăl meu nu este Dumnezeul iudeilor sau al gentililor. Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus ca să şadă cu noi în regatul Tatălui, pe câtă vreme mulţi dintre copiii lui Avraam vor refuza să intre în această nouă fraternitate a domniei spiritului Tatălui în inima copiilor oamenilor.

^{(1568.6) 140:1.3} ”Puterea acestei împărăţii nu va consta nici în forţa oştirilor, nici în puterea bogăţiilor, ci mai degrabă în gloria spiritului divin care va veni să înveţe mintea şi să îndrume inima cetăţenilor, născuţi în chip nou, a acestei împărăţii cereşti – fii lui Dumnezeu. Aceasta este fraternitatea iubirii în care domneşte dreptatea, şi al cărei strigăt de luptă va fi: Pace pe pământ şi bunăvoinţă în toţi oamenii. Acest regat, pe care sunteţi atât de aproape de a-l proclama, este dorinţa oamenilor buni din toate timpurile, nădejdea întregului pământ şi îndeplinirea înţeleptelor făgăduinţe ale tuturor profeţilor.

^{(1569.1) 140:1.4} ”Dar pentru voi, copiii mei, şi pentru toţi ceilalţi care vor vrea să vă urmeze în această împărăţie, se va impune o încercare severă. Credinţa singură vă va îngădui să treceţi porţile lui şi va trebui să produceţi roadele spiritului Tatălui meu dacă doriţi să continuaţi ascensiunea în viaţa progresivă a comunităţii divine. În adevărat, în adevărat vă spun, nici unul dintre cei care zic ‘Doamne, Doamne’ nu vor intra în împărăţia cerurilor, ci mai degrabă aceia care fac voia Tatălui meu care este în ceruri.

^{(1569.2) 140:1.5} ”Mesajul vostru în lume va fi: Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi, după ce le veţi fi găsit, toate celelalte elemente esenţiale supravieţuirii veşnice vă vor fi asigurate odată cu aceasta. Acum, aş vrea să vă fac să înţelegeţi limpede că această împărăţie a Tatălui meu nu va veni cu o etalare exterioară de putere sau cu demonstraţii deplasate. Nu trebuie să plecaţi de aici şi să proclamaţi regatul spunând: ‘el este aici’ sau ‘este acolo’ căci regatul care îl predicaţi este Dumnezeul din voi.

^{(1569.3) 140:1.6} ”Oricine vrea să fie mare în regatul Tatălui meu trebuie să devină un slujitor pentru toţi; şi, de vrea vreunul să fie întâiul printre voi, să devină atunci servitorul fraţilor lui. Dar odată ce sunteţi cu adevărat primiţi ca cetăţeni ai împărăţiei cereşti, voi nu mai sunteţi servitori, ci fii, fii ai Dumnezeului viu. Astfel că această împărăţie va progresa în lume până când va doborî toate barierele şi îi va duce pe toţi oamenii la cunoaşterea Tatălui meu şi la credinţa în adevărul salvator pe care am venit să-l proclam. Chiar de pe acum regatul este la îndemână şi mulţi dintre voi nu vor muri fără să fi văzut domnia lui Dumnezeu venind în mare putere.

^{(1569.4) 140:1.7} ”Ceea ce vă zăresc ochii acum, acest mic început al unor doisprezece oameni de rând, va spori şi va creşte până când, în cele din urmă, întreg pământul va fi umplut de laudele Tatălui meu. Şi nu atât prin cuvintele pe care le veţi rosti, cât mai degrabă prin viaţa pe care o veţi trăi se va face că oamenii vor şti că voi aţi fost cu mine şi că aţi aflat realităţile regatului. Şi cum n-aş vrea să aşez pe mintea voastră vreo povară prea grea, eu sunt gata să vă însărcinez sufletele cu responsabilitatea solemnă de a mă reprezenta în lume curând, de îndată ce vă voi părăsi, tot aşa cum eu îl reprezint pe Tatăl meu în viaţa mea întrupată.” Şi, când Iisus a terminat de vorbit, s-a ridicat.

2. Hirotonisirea

^{(1569.5) 140:2.1} Iisus le-a poruncit atunci celor doisprezece muritori, care tocmai îi ascultaseră declaraţia cu privire la regat, să îngenuncheze în cerc în jurul lui. Maestrul şi-a pus apoi mâinile pe capul fiecărui apostol, începând cu Iuda Iscariot şi sfârşind cu Andrei. După ce i-a binecuvântat, el a întins mâinile şi s-a rugat:

^{(1569.6) 140:2.2} ”Tată, ţi-i aduc acum pe oamenii aceştia, mesagerii mei. Dintre copiii noştri de pe pământ, eu i-am ales pe aceştia doisprezece care vor porni să mă reprezinte tot aşa cum eu am venit să te reprezint. Iubeşte-i şi însoţeşte-i, aşa cum m-ai iubit şi însoţit pe mine. Iar acum, Tată, dă-le lor înţelepciune, căci eu las în seama lor toate treburile regatului ce va fi să vină. Şi aş vrea, dacă asta-i voia ta, să rămân o vreme pe pământ ca să-i ajut în muncile lor pentru regat. Încă o dată, Tată, îţi mulţumesc pentru oamenii aceştia şi îi las în paza ta, în vreme ce eu am să continui să-mi desăvârşesc lucrarea ce mi-ai dat-o spre înfăptuire.”

^{(1570.1) 140:2.3} Când Iisus şi-a terminat ruga, apostolii au rămas aplecaţi fiecare pe locul lui. S-au scurs mai multe minute până să îndrăznească chiar şi Petru să-şi ridice ochii şi să se uite la Maestru. Unul câte unul, l-au îmbrăţişat pe Iisus, dar nici unul nu a scos o vorbă. O mare tăcere s-a lăsat peste tot locul, în timp ce o mulţime de fiinţe cereşti contempla din înalt această scenă solemnă şi sacră – Creatorul unui univers punând treburile divinei fraternităţi a oamenilor sub conducerea unor minţi omeneşti.

3. Predica de hirotonisire

^{(1570.2) 140:3.1} Apoi a vorbit Iisus, spunând: Acum că sunteţi ambasadorii împărăţiei Tatălui meu, voi aţi devenit o categorie de oameni separaţi şi distincţi de toţi ceilalţi locuitori de pe pământ. Voi nu mai existaţi acum ca oameni printre oameni, ci ca cetăţeni iluminaţi ai unei alte ţări celeste printre creaturile ignorante ale acestei lumi întunecate. Nu mai e de ajuns ca voi să trăiţi ca înainte de ceasul acesta; de acum înainte trebuie să trăiţi ca cei care au gustat gloria unei vieţi mai bune şi au fost trimişi înapoi pe pământ ca ambasadori ai Suveranului acestei lumi noi şi mai bune. Mai mult se aşteaptă de la profesor decât de la elev; se pretinde mai mult de la stăpân decât de la servitor. Se cere mai mult cetăţenilor împărăţiei cereşti decât celor ai împărăţiei pământesc. Unele dintre cele ce am să vă zic s-ar putea să vă pară aspre, dar voi aţi ales să mă reprezentaţi în lume aşa cum eu însumi îl reprezint actualmente pe Tatăl meu. Fiind agenţii mei pe pământ, voi veţi fi obligaţi să vă conformaţi învăţăturilor şi practicilor care reflectă idealurile mele de viaţă muritoare pe lumile din spaţiu, şi pe care le dau de exemplu în viaţa mea pământească de revelare a Tatălui care este în ceruri.

^{(1570.3) 140:3.2} ”Eu vă trimit în lume pentru a anunţa libertatea celor captivi din punct de vedere spiritual şi bucuria prizonierilor fricii, precum şi pentru a-i tămădui pe cei bolnavi în acord cu voia Tatălui meu celest. Când îi veţi găsi pe unii dintre copiii mei în deznădejde, încurajaţii prin vorba voastră astfel:

^{(1570.4) 140:3.3} ”Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, cei smeriţi, căci ale lor sunt comorile împărăţiei cerurilor.

^{(1570.5) 140:3.4} ”Fericiţi sunt cei care sunt înfometaţi şi însetaţi de dreptate, căci ei vor fi săturaţi.

^{(1570.6) 140:3.5} ”Fericiţi sunt cei blajini, căci ei vor moşteni pământul.

^{(1570.7) 140:3.6} ”Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

^{(1570.8) 140:3.7} ”Şi mai spuneţi-le copiilor mei şi aceste cuvinte de mângâiere şi făgăduinţă spirituală:

^{(1570.9) 140:3.8} ”Fericiţi sunt cei îndoliaţi, căci ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor primi duhul voioşiei.

^{(1570.10) 140:3.9} ”Fericiţi cei îndurători, căci ei vor avea parte de îndurare.

^{(1570.11) 140:3.10} ”Fericiţi cei ce aduc pacea, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu.

^{(1570.12) 140:3.11} ”Fericiţi cei persecutaţi din pricina dreptăţii lor, căci al lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi să fiţi atunci când oamenii vă vor huli şi vă vor persecuta şi vor zice pe nedrept tot felul de răutăţi contra voastră. Bucuraţi-vă şi fiţi cât se poate de fericiţi, căci mare va fi răsplata voastră în ceruri.

^{(1570.13) 140:3.12} ”Fraţilor, aşa cum vă trimit eu afară, voi sunteţi sarea pământului, o sare ce are gustul salvării. Însă dacă această sare şi-a pierdut savoarea, cu ce dară îi veţi da voi gust? Atunci nu va mai fi bună de nimic altceva decât de aruncat şi de călcat în picioare de oameni.

^{(1570.14) 140:3.13} ”Voi sunteţi lumina lumii. Un oraş situat pe un deal nu poate fi ascuns. Tot astfel nici oamenii nu aprind o lumânare ca s-o pună sub obroc, ci pe un sfeşnic; şi ea dă lumină tuturor celor ce sunt în casă. Fie ca lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, astfel încât ei să poată vedea bunele voastre lucrări şi să fie făcuţi să-l slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

^{(1571.1) 140:3.14} ”Eu vă trimit în lume pentru a mă reprezenta şi pentru a acţiona ca ambasadori ai împărăţiei Tatălui meu. Ducându-vă să proclamaţi vestea bună puneţi-vă încrederea în Tatăl ai cărui mesageri sunteţi. Nu vă opuneţi injustiţiei prin forţă; nu vă puneţi încrederea în vigoarea trupului vostru. Dacă aproapele vostru vă loveşte pe obrazul drept, întoarceţi-i-l şi pe cel stâng. Fiţi gata ca mai degrabă să înduraţi nedreptatea decât să recurgeţi la lege între voi. Îngrijiţi-vă cu blândeţe şi cu îndurare de toţi cei care sunt în nenorocire şi în nevoie.

^{(1571.2) 140:3.15} ”Eu vă zic: Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe aceia care vă blestemă, şi rugaţi-vă pentru cei care se folosesc cu dispreţ de voi. Faceţi oamenilor tot ceea ce credeţi că eu le-aş fi făcut.

^{(1571.3) 140:3.16} ”Tatăl vostru care este în ceruri face să strălucească soarele atât peste cei răi, cât şi peste cei buni; tot astfel, el trimite ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ba şi mai mult, voi sunteţi acum ambasadorii împărăţiei Tatălui meu. Fiţi milostivi aşa cum Dumnezeu este milostiv şi, în viitorul veşnic al regatului, voi veţi fi perfecţi, întocmai cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.

^{(1571.4) 140:3.17} ”Voi sunteţi însărcinaţi cu salvarea oamenilor, nu cu judecarea lor. La capătul viaţii voastre pământeşti voi veţi spera cu toţii să fiţi trataţi cu îndurare. Eu vă cer deci ca de-a lungul vieţii voastre muritoare să arătaţi îndurare tuturor fraţilor voştri întru carne. Nu comiteţi greşeala de a încerca să scoateţi un pai din ochiul fratelui vostru, în timp ce este o bârnă într-al vostru. După ce aţi aruncat bârna din propriul vostru ochi, veţi vedea cu atât mai limpede ca să scoateţi paiul din ochiul fratelui vostru.

^{(1571.5) 140:3.18} ”Distingeţi cu claritate adevărul; trăiţi cu neînfricare viaţa de dreptate; şi în felul acesta veţi fi voi apostolii mei şi ambasadorii Tatălui meu. Voi aţi auzit spunându-se că, dacă orbul conduce pe orb, ei vor cădea amândoi în groapă. Dacă vreţi să-i călăuziţi pe alţi oameni către regat, trebuie ca voi înşivă să păşiţi în lumina limpede a adevărului viu. În toate treburile regatului, eu vă îndemn să arătaţi o dreaptă judecată şi o înţelepciune pătrunzătoare. Nu oferiţi lucruri sfinte câinilor şi nu vă aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva ei să vi le calce în picioare şi să se întoarcă apoi ca să vă sfâşie.

^{(1571.6) 140:3.19} ”Vă spun să luaţi seama la profeţii mincinoşi care vor veni la voi îmbrăcaţi în oi, pe câtă vreme pe dinăuntru ei sunt ca lupii devoranţi. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Culeg ei, oamenii, struguri de pe mărăcini, sau smochine de pe scai? Tot astfel, fiecare pom bun va da roade bune, dar pomul rău va da roade rele. Un pom bun nu poate da roade rele, tot aşa cum un pom rău nu poate da roade bune. Orice arbore care nu dă roade bune este curând tăiat şi pus pe foc. Pentru a merita accesul în împărăţia cerurilor, mobilul contează cel mai mult. Tatăl meu priveşte în inima oamenilor şi judecă după dorinţele lor lăuntrice şi după intenţiile lor sincere.

^{(1571.7) 140:3.20} ”În marea zi a judecăţii regatului, mulţi îmi vor zice: ‘N-am profeţit noi în numele tău şi n-am înfăptuit oare pentru numele tău multe lucrări minunate?’ Dar eu voi fi nevoit să le spun: ‘Eu nu v-am cunoscut niciodată; îndepărtaţi-vă de mine voi care sunteţi falşi învăţători.’ Dar oricine aude aceste îndrumări şi îşi îndeplineşte cu sinceritate misiunea de a mă reprezenta în faţa oamenilor întocmai cum eu l-am reprezentat pe Tatăl meu în faţa voastră, va găsi o largă intrare în slujba mea şi în regatul Tatălui ceresc.”

^{(1571.8) 140:3.21} Apostolii nu-l mai auziseră niciodată pe Iisus vorbind în felul acesta, căci le-a vorbit ca unul care ar dispune de autoritatea supremă. Ei au coborât de pe munte pe la amurg, dar nici unul dintre ei nu i-a pus lui Iisus vreo întrebare.

4. Voi sunteţi sarea pământului

^{(1572.1) 140:4.1} Ceea ce se cheamă „Predica de pe Munte” nu este evanghelia lui Iisus. Această predică conţine multe îndrumări utile, dar acestea erau instrucţiunile de hirotonisire a celor doisprezece de către Iisus. Aceasta era împuternicirea personală a Maestrului dată celor care aveau să continue să predice evanghelia şi care năzuiau să-l reprezinte pe Iisus în lumea oamenilor, întocmai cum el însuşi îl reprezenta pe Tatăl său cu atâta elocvenţă şi perfecţiune:

^{(1572.2) 140:4.2} ”Voi sunteţi sarea pământului, o sare ce are gustul salvării. Însă dacă această sare şi- a pierdut savoarea, cu ce dară îi veţi da voi gust? Atunci nu va mai fi bună de nimic altceva decât să fie aruncată şi călcată în picioarele oamenilor”.

^{(1572.3) 140:4.3} Pe vremea lui Iisus sarea era preţioasă. Era folosită chiar şi ca monedă. Etimologic, cuvântul modern ‘salariu’ derivă din sare. Nu numai că sarea dă gust mâncării, dar o şi conservă. Ea dă mai multă savoare şi altor alimente, şi astfel serveşte spre a fi cheltuită.

^{(1572.4) 140:4.4} ”Voi sunteţi lumina lumii. Un oraş situat pe un deal nu poate fi ascuns. Tot astfel nici oamenii nu aprind o lumânare ca s-o pună sub obroc, ci pe un sfeşnic; şi ea dă lumină tuturor celor ce sunt în casă. Fie ca lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, astfel încât ei să poată vedea bunele voastre lucrări şi să fie făcuţi să-l slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”.

^{(1572.5) 140:4.5} Cu toate că lumina împrăştie întunericul, ea poate tot atât de bine fi şi ‘orbitoare’ până într-atâta, încât să încurce şi să dezamăgească. Noi suntem încurajaţi să ne lăsăm lumina să strălucească în aşa fel, încât semenii noştri să fie călăuziţi pe noile cărări divine de viaţă reînsufleţită. Lumina noastră ar trebui să strălucească în aşa fel, încât să nu atragă atenţia asupra noastră. Chiar şi vocaţia voastră personală poate fi folosită ca un ‘reflector’ eficient pentru difuzarea acestei lumini a vieţii.

^{(1572.6) 140:4.6} Caracterele tari nu se formează prin nefacerea de rău, ci mai degrabă prin facerea efectivă a binelui. Dezinteresarea este însemnul măreţiei omeneşti. Cele mai înalte nivele ale realizării de sine sunt atinse prin adorare şi slujire. Persoana fericită şi eficientă este motivată de dragostea pentru facerea de bine, iar nu de frica de a face rău.

^{(1572.7) 140:4.7} ”După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Personalitatea este în esenţă neschimbătoare. Ceea ce se schimbă – ceea ce creşte – este caracterul moral. Marea greşeală a religiilor moderne este negativismul. Pomul ce nu dă roade este „doborât şi aruncat în foc”. Valoarea morală nu poate să provină dintr-o simplă reprimare, din ascultarea de porunca „Asta să nu o faci”. Frica şi ruşinea sunt mobiluri fără valoare pentru viaţa religioasă. Religia nu este valabilă decât dacă ea revelează paternitatea lui Dumnezeu şi întăreşte fraternitatea oamenilor.

^{(1572.8) 140:4.8} O eficientă filozofie de viaţă se formează prin combinarea clarviziunii cosmice cu suma propriilor reacţii emoţionale ale cuiva faţă de anturajul său social şi economic. Ţineţi minte aceasta: tendinţele ereditare nu pot fi esenţialmente modificate, dar reacţiile emoţionale faţă de aceste tendinţe se pot schimba. Este deci posibilă modificarea naturii morale, îmbunătăţirea caracterului. Într-un caracter puternic, reacţiile emoţionale sunt integrate şi coordonate, ceea ce produce o personalitate unificată. Lipsa de unificare slăbeşte natura morală şi generează nefericire.

^{(1572.9) 140:4.9} În lipsa unui scop valoros, viaţa devine fără nici un rost şi nu aduce nici un folos, şi de aici rezultă multă nefericire. Discursul lui Iisus la hirotonisirea celor doisprezece constituie o filozofie magistrală de viaţă. Iisus şi-a îndemnat discipolii să practice o credinţă experienţială. El i-a avertizat că nu trebuia ca ei să se mărginească a depinde de un asentiment intelectual, de credulitate sau de autoritatea instituită.

^{(1573.1) 140:4.10} Educaţia ar trebui să fie o tehnică de învăţare (descoperire) a unor metode mai bune de satisfacere a imboldurilor noastre naturale şi moştenite. Fericirea este rezultanta finală a acestor tehnici ameliorate de satisfacere emotivă. Fericirea depinde foarte puţin de mediu, cu toate că o ambianţă agreabilă ar putea contribui mult la ea.

^{(1573.2) 140:4.11} Fiecare muritor doreşte cu ardoare să devină o fiinţă completă, perfectă, aşa cum Tatăl din ceruri este perfect, şi o asemenea realizare este posibilă pentru că, în ultimă instanţă, „universul este cu adevărat patern”.

5. Iubirea paternă şi iubirea fraternă

^{(1573.3) 140:5.1} De la Predica de pe Munte la discursul Cinei din Urmă, Iisus i-a învăţat pe discipolii săi să manifeste mai degrabă o dragoste paternă decât una fraternă. Iubirea frăţească constă în a iubi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă, ceea ce va fi o aplicare adecvată a „regulii de aur”; dar afecţiunea părintească cere ca voi să-i iubiţi pe tovarăşii voştri muritori aşa cum şi Iisus vă iubeşte pe voi.

^{(1573.4) 140:5.2} Iisus iubeşte omenirea cu o dublă afecţiune. El a trăit pe pământ sub o dublă personalitate – umană şi divină. Ca Fiu al lui Dumnezeu el îi iubeşte pe oameni cu o dragoste paternă – el este Creatorul lor, Tatăl lor din univers. Ca Fiu al Omului, Iisus îi iubeşte pe muritori ca un frate – el era cu adevărat un om printre oameni.

^{(1573.5) 140:5.3} Iisus nu se aştepta ca discipolii săi să ajungă la o manifestare imposibilă de dragoste fraternă, dar se aştepta ca ei să se străduiască să fie asemănători lui Dumnezeu – să fie perfecţi aşa cum Tatăl din ceruri este perfect. Ei puteau astfel să înceapă a-i privi pe oameni aşa cum Dumnezeu priveşte creaturile sale – deci să înceapă a-i iubi aşa cum îi iubeşte Dumnezeu – să manifeste începuturile unei afecţiuni paterne. În cursul acestor încurajări adresate celor doisprezece apostoli, Iisus a căutat să dezvăluie acest nou concept al iubirii părinteşti după cum se raportează el la anumite atitudini emoţionale implicate în stabilirea a numeroase ajustări sociale la mediul ambiant.

^{(1573.6) 140:5.4} Maestrul a început acest foarte important discurs atrăgând atenţia asupra a patru atitudini ale credinţei, ca preludiu la descrierea subsecventă a celor patru reacţii transcendente şi supreme ale iubirii părinteşti, în contrast cu limitările simplei iubiri frăţeşti.

^{(1573.7) 140:5.5} El a vorbit mai întâi de cei care sunt săraci cu duhul, care aveau sete de dreptate, care stăruiau în blândeţe şi care aveau inima curată. Se putea spera ca aceşti muritori ce desluşesc spiritul să atingă astfel de nivele de generozitate divină, încât să fie capabili de a încerca prestigiosul exerciţiu al afecţiunii părinteşti; este posibil să se spere ca până şi cei îndureraţi să aibă putere să arate îndurare, să promoveze pacea, să îndure persecuţii; de-a lungul acestor situaţii de grele încercări, ne-am putea aştepta ca ei să iubească cu o dragoste părintească chiar şi o omenire puţin demnă de a fi iubită. Afecţiunea unui părinte poate atinge nivele de devotament care întrec cu enorm de mult afecţiunea unui frate.

^{(1573.8) 140:5.6} Credinţa şi dragostea ce izvorăsc din aceste beatitudini întăresc caracterul moral şi creează fericirea. Frica şi mânia slăbesc caracterul şi distrug fericirea. Această importantă predică a început pe o notă de bucurie.

^{(1573.9) 140:5.7} 1. ”Fericiţi cei săraci cu duhul, cei smeriţi”. Pentru un copil, fericirea este satisfacerea unei dorinţe de plăcere imediată. Adultul este dispus să semene seminţele renunţării cu scopul de a culege recoltele ulterioare de fericire sporită. Pe vremea lui Iisus şi de atunci încoace, fericirea a fost mult prea adesea asociată cu ideea de a avea avere. În povestea cu fariseul şi cu publicanul care se rugau în templu, unul se simţea bogat în spirit, plin de duh – egocentric, celălalt se simţea lipsit de spirit, „sărac cu duhul” – umil. Unul îşi era suficient sieşi, celălalt era receptiv la învăţătură şi căuta adevărul. Cei slabi de duh caută scopuri de îmbogăţire spirituală – îl caută pe Dumnezeu. Asemenea căutători de adevăr nu au nevoie să-şi aştepte răsplata într-un viitor îndepărtat; ei sunt răsplătiţi încă de pe acum. Ei găsesc împărăţia cerurilor în propria lor inimă şi trăiesc experienţa acestei fericiri încă de pe acum.

^{(1574.1) 140:5.8} 2. ”Fericiţi sunt cei care sunt înfometaţi şi însetaţi de dreptate, căci ei vor fi săturaţi”. Numai cei care se simt săraci cu duhul vor avea sete de dreptate. Numai cei umili caută tăria divină şi doresc cu ardoare puterea spirituală. Este foarte periculos, totuşi, de a practica cu bună ştiinţă postul spiritual cu scopul de a spori foamea voastră de daruri spirituale. Postirea fizică devine primejdioasă după patru sau cinci zile, căci există riscul de a se pierde orice poftă de mâncare. Postul prelungit, fie fizic, fie spiritual, tinde să distrugă foamea.

^{(1574.2) 140:5.9} Experienţa dreptăţii este o plăcere, nu o datorie. Dreptatea lui Iisus este o iubire dinamică, o afecţiune părintească-frăţească. Ea nu este o dreptate negativă de tipul „tu să nu faci asta”. Cum ar putea cineva să aibă sete de ceva negativ – de ceva ce „nu se face”?

^{(1574.3) 140:5.10} Nu este uşor să înveţi o minte de copil aceste două prime beatitudini, dar o minte adultă ar trebui să le priceapă semnificaţia.

^{(1574.4) 140:5.11} 3. ”Fericiţi sunt cei blajini, căci ei vor moşteni pământul”. Blândeţea autentică nu are nici o legătură cu frica. Ea este mai degrabă o atitudine a unui om care cooperează cu Dumnezeu – „Facă-se voia ta”. Ea înglobează răbdarea şi îndurarea, şi este motivată de o credinţă de nezdruncinat într-un univers prietenos şi guvernat de legi. Ea domină orice tentaţie de a se revolta contra guvernării divine. Iisus era idealul de blândeţe al Urantiei, iar el a moştenit un vast univers.

^{(1574.5) 140:5.12} ”Fericiţi sunt cei curaţi la inimă, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Puritatea spirituală nu este o calitate negativă, numai să nu conţină nici o urmă de spirit de suspiciune şi de răzbunare. Discutând despre puritate, Iisus nu avea intenţia de a se ocupa exclusiv de atitudinile umane sexuale. El se referea mai mult la încrederea pe care oamenii trebuie să o aibă în semenii lor, această încredere pe care părinţii o au în copiii lor şi care le permite să-i iubească pe semenii lor întocmai cum i-ar iubi un tată. O dragoste de părinte nu trebuie să răsfeţe şi nu caută să treacă relele cu vederea, dar este întotdeauna opusă cinismului. Dragostea paternă are o intenţie unică şi caută întotdeauna ceea ce este mai bun în om; aceasta este atitudinea unui adevărat părinte.

^{(1574.6) 140:5.13} A-l vedea pe Dumnezeu – prin credinţă – înseamnă a dobândi adevărata clarviziune spirituală. Clarviziunea spirituală intensifică călăuzirea Ajustorului, iar amândouă la un loc vă fac, în cele din urmă, mai conştienţi de Dumnezeu. Atunci când veţi cunoaşte Tatăl veţi fi şi mai încredinţaţi de filiaţia voastră divină; îi puteţi atunci iubi şi mai mult pe fraţii voştri întrupaţi, nu numai ca un frate – cu o dragoste fraternă – ci şi ca un tată – cu o afecţiune paternă.

^{(1574.7) 140:5.14} Este uşor de dat această povaţă până şi unui copil. Copiii sunt firesc încrezători, şi părinţii ar trebui să vegheze ca ei să nu piardă această simplă încredere. În relaţiile cu copiii, evitaţi orice înşelăciune şi feriţi-vă de la a le stârni suspiciunea. Ajutaţi-i cu înţelepciune să-şi aleagă eroii lor şi îndeletnicirea vieţii lor.

^{(1574.8) 140:5.15} Iisus a continuat apoi să-i instruiască pe discipolii lui în legătură cu principalul ţel al tuturor luptelor omeneşti – perfecţiunea – până la împlinirea divină. Le zicea întruna: „Fiţi perfecţi aşa cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.” El nu-i încuraja pe cei doisprezece să-şi iubească aproapele aşa cum se iubeau pe ei înşişi. Aceasta ar fi fost o înfăptuire meritorie care ar fi denotat realizarea dragostei fraterne. Pe apostoli lui Iisus îi îndemna mai degrabă să-i iubească pe oameni aşa cum îi iubea el însuşi – cu o afecţiune părintească precum şi cu una frăţească. El şi-a ilustrat teza citând patru reacţii supreme ale dragostei părinteşti:

^{(1575.1) 140:5.16} 1. ”Fericiţi sunt cei adânc mâhniţi, căci ei vor fi consolaţi”. Ceea ce se numeşte bunul simţ sau cea mai bună logică n-ar sugera niciodată că fericirea poate să provină dintr-o mare durere. Iisus nu se referea la semnele exterioare sau ostentative ale dezolării. El făcea aluzie la o atitudine emoţională de tandreţe. Este o mare greşeală a-i învăţa pe băieţi şi pe bărbaţii tineri că nu este ceva bărbătesc a arăta tandreţe sau a lăsa cumva să se întrevadă că ar încerca cumva emoţii sau suferinţe fizice. Compasiunea este un atribut meritoriu atât feminin, cât şi masculin. Nu este necesar să fii nesimţitor pentru a fi viril; acesta este maniera nepotrivită de a crea bărbaţi curajoşi. Marilor oameni ai acestei lumi nu le este frică să se întristeze. Moise, mâhnit, era un om mai mare şi decât Samson sau decât Goliat. Moise era un conducător magnific, dar era şi plin de blândeţe. Faptul de a fi atent şi sensibil la nevoile omeneşti creează o fericire autentică şi durabilă; în acelaşi timp, această atitudine binevoitoare fereşte sufletul de influenţele distructive ale mâniei, ale urii şi ale suspiciunii.

^{(1575.2) 140:5.17} 2. ”Fericiţi cei îndurători, căci ei vor avea parte de îndurare”. Îndurarea denotă aici înălţimea, adâncimea şi lărgimea prieteniei celei mai sincere – bunăvoinţa afectuoasă. Îndurarea este uneori pasivă, dar aici ea este activă şi dinamică – paternitatea supremă. Părinţii iubitori întâmpină puţine greutăţi în a-i ierta pe copiii lor, şi asta în multe rânduri. La un copil nerăsfăţat nevoia de a se uşura de suferinţă este naturală. Copiii sunt în mod normal buni şi compătimitori când sunt îndeajuns de mari pentru a putea aprecia situaţiile reale.

^{(1575.3) 140:5.18} 3. ”Fericiţi cei ce aduc pacea, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu”. Aceia care îl auzeau pe Iisus doreau cu ardoare un eliberator militar, iar nu pacificatori. Dar pacea lui Iisus nu este deloc vreun soi de pacifism negativ. Confruntat cu încercări şi cu persecuţii, el zicea: „Pacea mea v-o las vouă.” „Inima să nu vi se tulbure, şi să n-aveţi deloc teamă.” Iată pacea care împiedică conflictele năruitoare. Pacea personală întregeşte personalitatea. Pacea socială împiedică frica, lăcomia şi mânia. Pacea politică împiedică antagonismele de rasă, suspiciunile naţionale şi războiul. Împăcarea este leacul neîncrederii şi suspiciunii.

^{(1575.4) 140:5.19} Este uşor a-i învăţa pe copii să acţioneze ca împăciuitori. Ei iubesc activităţile de echipă, le place să se joace împreună. Cu alt prilej Maestrul a zis: „Cine caută să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cine acceptă să şi-o piardă o va găsi.”

^{(1575.5) 140:5.20} 4. ”Fericiţi cei persecutaţi din pricina dreptăţii lor, căci al lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi să fiţi atunci când oamenii vă vor insulta şi vă vor persecuta şi vor zice pe nedrept tot felul de răutăţi contra voastră. Bucuraţi-vă şi fiţi cât se poate de fericiţi, căci mare va fi răsplata voastră în ceruri”.

^{(1575.6) 140:5.21} Foarte adesea, persecuţia urmează pacea. Însă tinerii şi adulţii curajoşi nu fug niciodată de dificultăţi şi de primejdii. „Nu există iubire mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru prietenii tăi”. O dragoste părintească poate să facă în mod liber toate aceste lucruri – care fac prea puţin parte din dragostea frăţească. Progresul a fost întotdeauna rezultatul final al persecuţiei.

^{(1575.7) 140:5.22} Copiii răspund la provocare cu curaj. Tinereţea este întotdeauna gata să „primească o provocare”. Şi fiecare copil ar trebui să înveţe de devreme să facă sacrificii.

^{(1575.8) 140:5.23} Este deci vădit că binecuvântările Predicii de pe Munte sunt întemeiate pe iubire şi pe încredere, iar nu pe lege (etică şi datorie).

^{(1575.9) 140:5.24} Dragostea părintească se bucură să răspundă răului cu binele – să facă binele ca răspuns nedreptăţii.

6. Seara hirotonisirii

^{(1576.1) 140:6.1} Duminică seara, sosind din dealurile înalte de la nord de Capernaum la Zebedeu, Iisus şi cei doisprezece au luat o masă frugală. Apoi, în vreme ce Iisus se ducea să se plimbe de-a lungul ţărmului, cei doisprezece au vorbit între ei. După o scurtă discuţie, şi în vreme ce gemenii aprindeau un mic foc care să-i mai încălzească şi să le dea lumină, Andrei a ieşit în căutarea lui Iisus. După ce a dat de el i-a zis: „Maestre, fraţii mei nu sunt în stare să înţeleagă cele ce ne-ai spus despre regat. Nu ne simţim în măsură să întreprindem lucrarea până ce nu ne dai mai multe instrucţiuni. Am venit să-ţi cer să ni te alături în grădină şi să ne ajuţi să înţelegem sensul cuvintelor tale.” Şi Iisus l-a însoţit pe Andrei spre a se întâlni cu apostolii.

^{(1576.2) 140:6.2} Odată intrat în grădină, el i-a adunat în jurul său şi a continuat instruirea lor spunând: „Voi găsiţi dificil să primiţi mesajul meu pentru că vreţi să clădiţi noua învăţătură de-a dreptul pe cea veche, dar eu vă declar că trebuie să renaşteţi. Trebuie să reîncepeţi în chip nou ca şi copilaşii, să fiţi dispuşi să vă încredeţi în învăţătura mea şi să credeţi în Dumnezeu. Noua evanghelie a împărăţiei nu poate fi făcută conformă cu ceea ce există. Voi aveţi idei false despre Fiul Omului şi despre misiunea lui pe pământ. Nu comiteţi greşeala de a crede că eu am venit să resping legea şi profeţii. N-am venit să distrug, ci să înfăptuiesc, să eliberez şi să iluminez. N-am venit să încalc legea, ci mai degrabă ca să scriu aceste noi porunci pe tabletele inimii voastre.

^{(1576.3) 140:6.3} ”Pretind de la voi o dreptate care depăşeşte dreptatea celor ce caută să obţină favoarea Tatălui prin darea de pomeni, prin rugăciune şi prin postire. De vreţi să intraţi în regat, trebuie să aveţi o dreptate care constă în iubire, în îndurare şi în adevăr – dorinţa sinceră de a face voia Tatălui meu din ceruri.”

^{(1576.4) 140:6.4} Atunci Simon Petru spuse: „Maestre, dacă ai vreo nouă poruncă, am vrea s-o auzim. Dezvăluie-ne noua cale.” Iisus i-a răspuns lui Petru: „Voi aţi auzit povestindu-se despre cei care propovăduiesc legea: ‘Să nu ucizi, iar oricine va ucide va fi supus judecăţii’. Dar eu privesc dincolo de faptă pentru a descoperi motivul. Eu vă declar că oricine se mânie pe fratele său este în pericol de a fi judecat. Cel care nutreşte ură în inima sa şi face planuri de răzbunare în mintea sa este în pericol de a fi judecat. Voi trebuie să-i judecaţi pe tovarăşii voştri după faptele lor; Tatăl din ceruri judecă după intenţii.”

^{(1576.5) 140:6.5} ”Voi i-aţi auzit pe Maeştrii legii spunând: Să nu comiţi adulter. Dar eu vă zic că oricine priveşte o femeie cu gândul de a o pofti a comis deja în inima sa un adulter cu ea. Voi nu-i puteţi judeca pe oameni decât după faptele lor, dar Tatăl meu se uită în inima copiilor lui şi îi judecă cu îndurare după intenţiile şi după dorinţele lor reale.”

^{(1576.6) 140:6.6} Iisus avea de gând să analizeze şi celelalte porunci, când Iacob Zebedeu l-a întrerupt întrebându-l: „Maestre, ce-o să-i învăţăm pe oameni despre divorţ? Să îngăduim noi unui bărbat să divorţeze de soţia sa, după cum a poruncit Moise?” Când Iisus a auzit această întrebare, a zis: „Eu nu am venit pentru a legifera, ci pentru a ilumina. N-am venit pentru a reforma regatele acestei lumi, ci mai degrabă pentru a stabili împărăţia cerurilor. Nu este voia Tatălui meu aceea de a ceda ispitei de a vă învăţa reguli de guvernare, de comerţ sau de conduită socială; ele ar putea fi bune pentru astăzi, dar departe de a conveni societăţii dintr-o altă epocă. Eu sunt pe pământ numai pentru a întrema mintea, a elibera spiritul şi a salva sufletul oamenilor. Eu vă voi zice totuşi, în legătură cu această chestiune a divorţului, că, dacă Moise privea favorabil aceste procedee, nu la fel era şi pe vremea lui Adam şi în grădina Edenului.”

^{(1577.1) 140:6.7} După un scurt răstimp în care apostolii au schimbat câteva cuvinte între ei, Iisus a continuat: „Trebuie ca totdeauna să recunoaşteţi cele două puncte de vedere ale oricărei conduite a muritorilor – omenească şi divină, căile cărnii şi calea spiritului, evaluarea timpului şi punctul de vedere al veşniciei.” Deşi cei doisprezece nu au putut înţelege pe de-a-ntregul ceea ce îi învăţa Maestrul lor, această povaţă le-a fost de mare ajutor.

^{(1577.2) 140:6.8} Şi apoi Iisus le-a zis: „Voi vă veţi poticni de învăţătura mea din pricina obiceiului vostru de a tălmăci mesajul meu după litera sa; voi sunteţi greoi în a desluşi spiritul învăţăturii mele. Totodată trebuie să vă amintiţi că voi sunteţi mesagerii mei. Sunteţi obligaţi să vă trăiţi viaţa tot aşa cum am trăit-o eu pe-a mea în spirit. Voi sunteţi reprezentanţii mei personali, dar nu vă amăgiţi cu speranţa că toţi oamenii vor trăi sub toate aspectele după cum trăiţi voi. Nu uitaţi niciodată că eu am şi oi care nu fac parte din această turmă, şi că sunt deopotrivă de îndatorat a le sluji de model pentru maniera de a face voia lui Dumnezeu, în timp ce ele trăiesc încă viaţa naturii muritoare.”

^{(1577.3) 140:6.9} Atunci, Nataniel întrebă: „Maestre, nu acordăm nici un loc justiţiei? Legea lui Moise zice: ‘ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte’ Tu ce ne spui?” Iisus răspunse: „Voi să răspundeţi prin bine răului. Mesagerii mei nu trebuie să se lupte cu oamenii, ci să fie buni cu ei. Regula voastră nu va fi măsură pentru măsură. Conducătorii oamenilor pot avea astfel de legi, dar în regat nu este la fel; îndurarea va determina întotdeauna judecata voastră, iar iubirea conduita voastră. Dacă aceste precepte sunt severe, încă vă puteţi întoarce din drum. Dacă găsiţi că exigenţele apostolatului sunt prea dure, o puteţi apuca din nou pe cărarea mai puţin riguroasă a discipolilor.”

^{(1577.4) 140:6.10} La auzul acestor cuvinte surprinzătoare, apostolii s-au tras cu toţii de o parte pentru câteva momente, dar au revenit cât de curând, şi Petru zise: „Maestre, vrem să mergem înainte cu tine; nici unul dintre noi n-ar vrea să dea înapoi; suntem cu toţii gata să plătim preţul suplimentar; vom bea cupa până la fund. Vrem să fim apostoli, iar nu doar nişte ucenici.”

^{(1577.5) 140:6.11} Când auzi acestea Iisus le zise: „Apoi dar, fiţi hotărâţi să vă asumaţi responsabilităţile şi să mă urmaţi. Faptele voastre bune faceţi-le în taină; când veţi da de pomană, mâna stângă să nu ştie ce face dreapta. Când vă rugaţi trageţi-vă singuri de o parte şi nu vă pierdeţi în vane repetări sau în vorbe fără de înţeles. Amintiţi-vă că Tatăl le ştie pe toate de care aveţi nevoie înainte chiar şi de a-i cere. Nu vă puneţi pe postit cu o faţă tristă ca să v-o vadă oamenii. În calitate de apostoli aleşi ai mei împrăştiaţi-vă acum ca să slujiţi regatului, nu strângeţi pentru voi comorile de pe pământ, ci, prin serviciul vostru dezinteresat, acumulaţi comorile din cer, căci acolo unde vă sunt comorile, acolo vă va fi şi inima.

^{(1577.6) 140:6.12} Lampa corpului este ochiul; aşadar, dacă ochiul vostru este mărinimos, întreg corpul vă va fi umplut de lumină, dar, dacă ochiul vostru este egoist, tot corpul va fi plin de întuneric. Dacă însăşi lumina care-i în voi se preface în întuneric, cât de adânc va fi acest întuneric!”

^{(1577.7) 140:6.13} Atunci, Toma l-a întrebat pe Iisus dacă apostolii trebuiau să „continue să aibă totul în comun”. Maestrul le răspunse: „Da, fraţii mei, aş vrea ca noi să trăim ca o familie în care există înţelegere. Vă este încredinţată o mare lucrare, şi doresc cu ardoare serviciul vostru exclusiv. Voi ştiţi că s-a spus pe bună dreptate: ‘nimeni nu poate sluji doi stăpâni deodată’. Voi nu-l puteţi adora cu sinceritate pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l slujiţi pe Mamon din toată inima voastră. Acum că v-aţi angajat fără rezervă în slujba regatului, nu vă mai temeţi pentru viaţa voastră, şi îngrijiţi-vă cu atât mai puţin de ceea ce veţi mânca şi veţi bea, sau de veşmintele ce le veţi purta. Aţi învăţat deja că cu mâini bune şi cu o inimă fidelă nu se îndură de foame. Acum că vă pregătiţi să vă dedicaţi toate energiile lucrării regatului, fiţi încredinţaţi că Tatăl nu va uita de nevoile voastre. Căutaţi mai întâi regatul lui Dumnezeu şi, când îi veţi fi găsit intrarea, toate lucrurile necesare vă vor fi date pe lângă aceasta. Aşadar, nu vă îngrijoraţi fără rost din pricina zilei de mâine. Ajunge fiecărei zile truda ce vine cu ea.”

^{(1578.1) 140:6.14} Văzându-i dornici să stea de veghe toată noaptea pentru a pune întrebări, Iisus le-a zis: „Fraţilor, voi sunteţi supuşi legilor pământeşti; mai bine v-aţi duce să vă odihniţi ca să fiţi gata pentru munca de mâine. Dar somnul le sărise de pe pleoape. Petru se încumetă să-i ceară Maestrului său „doar o mică vorbă între patru ochi cu tine, şi nu pentru că aş avea secrete faţă de fraţii mei, ci pentru că sunt tulburat şi, de-ar fi să merit cumva vreo mustrare de la Maestrul meu, mai bine i-aş face faţă singur cu tine.” Iisus zise: „Hai cu mine, Petrule,” şi i-a luat-o înainte intrând în casă. Când Petru a revenit din prezenţa Maestrului său, foarte bine dispus şi mult încurajat, Iacob s-a hotărât, la rândul său, să meargă să vorbească cu Iisus. Şi tot aşa, până la primele ore ale dimineţii, ceilalţi apostoli s-au dus unul câte unul să stea de vorbă cu Maestrul. După ce toţi au discutat personal cu el, afară de gemeni, care adormiseră, Andrei s-a întors către Iisus şi i-a zis: „Maestre, gemenii au adormit lângă foc în grădină. Să-i trezesc ca să-i întreb de vor şi ei să-ţi vorbească?” Iisus i-a răspuns surâzând lui Andrei: „Bine fac – nu-i deranja.” Noaptea era pe sfârşite şi se iveau zorile unei alte zile.

7. Săptămâna de după hirotonisire

^{(1578.2) 140:7.1} După câteva ore de somn, pe când cei doisprezece erau la un loc pentru a lua un târziu mic dejun, Iisus le zise: „Trebuie acum să începeţi să predicaţi vestea bună şi să-i instruiţi pe credincioşi. Fiţi gata să mergeţi la Ierusalim.” După ce vorbi Iisus, Toma şi-a adunat curajul pentru a zice: „Eu ştiu, Maestre, că ar trebui acum să fim gata să ne apucăm de treabă, dar teamă mi-e că nu suntem încă capabili să ducem la bun sfârşit această mare misiune. N-ai vrea să consimţi ca noi să mai rămânem câteva zile prin preajma ta înainte de a ne apucăm de lucrarea regatului?” Văzând că toţi apostolii săi erau stăpâniţi de aceeaşi teamă, Iisus le-a zis: „Facă-se cum aţi cerut; vom rămâne aici până în ziua de după sabat.”

^{(1578.3) 140:7.2} Săptămâni de-a rândul, mici grupuri de înflăcăraţi căutători de adevăr, precum şi de spectatori curioşi, veniseră în Betsaida ca să-l vadă pe Iisus. Reputaţia lui se răspândise deja în toată regiunea; veniseră grupuri iscoditoare de prin oraşe la fel de îndepărtate ca Tirul, Sidonul, Damascul, Cezareea şi Ierusalimul. Până atunci, Iisus îi întâmpinase pe aceşti vizitatori şi îi instruise cu privire la regat, dar de acum înainte Maestrul a încredinţat această muncă celor doisprezece. Andrei alegea pe câte unul dintre apostoli şi lăsa în seama sa un grup de vizitatori; cei doisprezece erau uneori toţi deodată angajaţi în misiunea aceasta.

^{(1578.4) 140:7.3} Vreme de două zile, ei au lucrat, dând îndrumări ziua şi având până noaptea târziu convorbiri private. În ziua a treia, Iisus a stat de vorbă cu Zebedeu şi cu Salomeea, în timp ce pe apostoli îi trimisese de acolo: „Mergeţi la pescuit, căutaţi de vă destindeţi fără nici o grijă, sau poate vă duceţi să vă vedeţi familiile.” Joi s-au înapoiat pentru alte trei zile de învăţătură.

^{(1578.5) 140:7.4} În cursul acestei săptămâni de pregătire, Iisus le-a repetat de nenumărate ori apostolilor săi cele două mari mobiluri ale misiunii sale pe pământ de după botezul său:

^{(1578.6) 140:7.5} 1. Să-l reveleze Tatăl său oamenilor.

^{(1578.7) 140:7.6} 2. Să-i facă pe oameni conştienţi de filiaţia lor – să realizeze prin credinţă că ei sunt copiii celui Preaînalt.

^{(1579.1) 140:7.7} O săptămână de aceste experienţe variate i-a făcut să progreseze mult pe cei doisprezece. Unii au dobândit chiar prea multă încredere în ei înşişi. La ultima întrunire, în timpul serii de după sabat, Petru şi Iacob s-au apropiat de Iisus spunându-i: „Noi suntem gata; să mergem acuma să luăm în stăpânire regatul” La care Iisus răspunse: „Bine ar fi ca înţelepciunea voastră să vă egaleze zelul, iar curajul vostru să vă compenseze ignoranţa.”

^{(1579.2) 140:7.8} Deşi apostolii nu au înţeles mare lucru din învăţătura Maestrului, ei au înţeles perfect semnificaţia vieţii de farmec şi de frumuseţe pe care el o trăia cu ei.

8. Joi după – amiază, pe lac

^{(1579.3) 140:8.1} Iisus ştia bine că apostolii lui nu asimilau pe deplin învăţăturile sale. El s-a decis să le dea lui Petru, Iacob şi Ioan nişte instrucţiuni speciale, în nădejdea că ei vor fi pe urmă în stare să clarifice ideile prietenilor lor. Ei vedeau că cei doisprezece înţelegeau numite caracteristici ale ideii unui regat spiritual, dar stăruiau cu încăpăţânare în a lega direct aceste noi învăţături spirituale de vechile lor concepţii literale şi înrădăcinate despre împărăţia celestă ca restaurare a tronului lui David şi ca restabilire a Israelului ca putere temporară pe pământ. În consecinţă, Iisus s-a îndepărtat de ţărm, în această după-amiază de joi, ducându-i pe Petru, Iacob şi Ioan într-o barcă pentru a le vorbi despre treburile regatului. Aceasta a fost o lecţie educativă de patru ore, cuprinzând zeci de întrebări şi de răspunsuri, care pot, într-un mod destul de folositor, să fie introduse în această expunere prin recompunerea rezumatului acestei importante după-amiezi, după cum a povestit-o Simon Petru în ziua următoare fratelui său Andrei.

^{(1579.4) 140:8.2} 1. Facerea voii Tatălui. Învăţătura lui Iisus de a te încredinţa în grija Tatălui din ceruri nu era un fatalism orb şi pasiv. Iisus a citat, în acea zi, în mod aprobator, un vechi dicton ebraic care zicea: „Cel care nu munceşte nu mănâncă”. El a făcut remarca că propria sa experienţă era un comentariu suficient al acestor învăţături. Preceptele sale cu privire la încrederea în Tată nu trebuie să fie judecate după condiţiile sociale şi economice din timpurile moderne sau din oricare altă epocă. Această învăţătură îmbrăţişează principalele idealuri ale unei vieţi aproape de Dumnezeu, în toate epocile şi pe toate lumile.

^{(1579.5) 140:8.3} Iisus i-a făcut să înţeleagă clar pe cei trei apostoli ai lui diferenţele de exigenţe dintre funcţiile de apostol şi cele de discipol. Chiar şi atunci, el nu a interzis celor doisprezece exerciţiul prudenţei şi al previziunii. El nu predica contra prevederii, ci contra neliniştii şi a grijilor. El propovăduia supunerea ageră şi activă faţă de voia lui Dumnezeu. Ca răspuns la numeroasele întrebări ale celor trei apostoli asupra frugalităţii şi a economiei, el a atras pur şi simplu atenţia lor asupra vieţii sale de tâmplar, de constructor de bărci şi de pescar, şi asupra minuţioasei lui organizări a celor doisprezece. El a căutat să le explice că lumea nu trebuie să fie considerată ca ceva ostil, şi că împrejurările vieţii constituie un plan divin lucrând laolaltă cu copiii lui Dumnezeu.

^{(1579.6) 140:8.4} Iisus a întâmpinat mari dificultăţi în a-i face să înţeleagă practicarea lui personală a non-rezistenţei. El a refuzat într-un mod absolut să se apere, şi apostolilor li se părea că lui Iisus i-ar face plăcere să-i vadă urmând aceeaşi politică. El i-a învăţat să nu reziste răului, să nu combată nedreptăţile şi loviturile, dar să nu tolereze cu pasivitate facerea de rău. El le-a dat de înţeles, în acea după-amiază, că el aproba pedepsirea socială a răufăcătorilor şi a criminalilor, şi că guvernarea civilă trebuia uneori să folosească forţa pentru a menţine ordinea socială şi pentru a executa deciziile justiţiei.

^{(1579.7) 140:8.5} El nu va înceta niciodată a-i pune pe discipolii lui în gardă contra nefastei practici a represaliilor; el nu tolera răzbunarea, ideea de despăgubire. El deplora faptul de a purta ranchiună cuiva, el respingea ideea de ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. El dezaproba întregul concept de răzbunare privată şi personală; el lăsa aceste chestiuni guvernului civil, pe de o parte, şi judecăţii lui Dumnezeu, pe de altă parte. El i-a lămurit pe cei trei apostoli că învăţăturile sale se aplicau indivizilor, iar nu Statului. El şi-a rezumat instrucţiunile pe care le dădu-se până atunci în legătură cu aceste chestiuni în felul următor:

^{(1580.1) 140:8.6} Iubiţi-i pe duşmanii voştri – amintiţi-vă pretenţiile morale ale fraternităţii umane.

^{(1580.2) 140:8.7} Zădărnicia răului: o greşeală nu este îndreptată printr-o răzbunare. Nu faceţi greşeala de a combate răul cu propriile lui arme.

^{(1580.3) 140:8.8} Să aveţi credinţă – să aveţi încredere în triumful final al justiţiei divine şi al bunătăţii eterne.

^{(1580.4) 140:8.9} 2. Atitudinea politică. Iisus a recomandat apostolilor lui să fie prudenţi în remarcile lor privitoare la relaţiile, pe atunci încordate, dintre poporul iudeu şi guvernul roman; el le-a interzis să se lase implicaţi cu vreun chip în aceste dificultăţi. El avea totdeauna grijă să evite capcanele politice ale duşmanilor lui, răspunzând întotdeauna: „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.” El refuza să-şi abată atenţia de la misiunea sa, care era de a stabili o nouă cale de mântuire; el nu-şi îngăduia să se preocupe de nimic altceva. În viaţa sa personală el a respectat întotdeauna cum se cuvine legile şi regulile civile; în învăţăturile sale publice, el a lăsat întotdeauna deoparte chestiunile civile, economice şi sociale. Le-a zis celor trei apostoli că el se îngrija numai de principiile de viaţă interioară spirituală şi personală a oamenilor.

^{(1580.5) 140:8.10} Aşadar, Iisus nu era un reformator politic. El nu venea ca să reorganizeze lumea; chiar dacă ar fi făcut-o, acest lucru nu ar fi fost aplicabil decât acestei epoci şi acestei generaţii. Totuşi, el a arătat oamenilor cel mai bun mod de a trăi, şi nici o generaţie nu este scutită de sarcina de a descoperi cea mai bună manieră de a adapta pilda vieţii lui Iisus la propriile ei probleme. Dar nu comiteţi niciodată greşeala de a identifica învăţăturile lui Iisus cu o teorie politică sau economică, nici cu vreun sistem social sau industrial.

^{(1580.6) 140:8.11} 3. Atitudinea socială. Rabinii iudei dezbătuseră îndelung întrebarea: Cine este aproapele meu? Iisus a venit prezentând ideea unei bunătăţi active şi spontane, o iubire atât de sinceră a aproapelui, încât ea amplifica noţiunea de vecinătate până la a include lumea întreagă, ceea ce făcea din fiecare om vecinul sau aproapele vostru. Acestea fiind spuse, Iisus se interesa numai de indivizi, iar nu de mase. El nu era un sociolog, dar se trudea să sfărâme toate formele de izolare egoistă. El propovăduia înţelegerea pură, compasiunea. Mihail din Nebadon este un Fiu dominat de îndurare. Compasiunea este însăşi esenţa firii sale.

^{(1580.7) 140:8.12} Maestrul nu a zis că oamenii nu trebuiau niciodată să-i ospăteze pe prietenii lor, dar a zis că discipolii săi trebuiau să organizeze ospeţe pentru cei săraci şi nenorociţi. Iisus avea un ferm simţ al justiţiei, dar întotdeauna temperat de îndurare. El nu îi învăţa pe apostolii lui că trebuiau să se lase exploataţi de paraziţii sociali sau de căutătorii de pomeni de profesie. Momentul în care el a fost cel mai aproape de a face nişte proclamaţii sociologice a fost acela în care a zis: „Nu judeca ca să nu fi judecat.”

^{(1580.8) 140:8.13} El a făcut să se înţeleagă bine că o blândeţe fără discernământ putea fi considerată ca răspunzătoare de numeroase rele din societate. În ziua următoare, Iisus l-a instruit într-un mod clar pe Iuda să nu dea nimic de pomană din fondurile apostolice, decât la cererea sa sau la solicitarea comună a doi apostoli. În toate aceste materii Iisus avea obiceiul de a zice: „Fiţi prudenţi ca şi şerpii, dar tot atât de inofensivi ca şi porumbeii.” Se părea că, în toate situaţiile sociale, el avea intenţia de a propovădui răbdarea, toleranţa şi iertarea.

^{(1581.1) 140:8.14} Pentru Iisus, familia ocupa chiar centrul filozofiei de viaţă – pe pământ şi în viaţa de apoi. El a întemeiat pe familie învăţăturile cu privire la Dumnezeu, căutând totodată să corijeze tendinţa iudeilor de a aduce onoruri peste măsură strămoşilor lor. El a lăudat viaţa de familie ca fiind cea mai înaltă îndatorire umană, dar a dat de înţeles că relaţiile de familie nu trebuie să intervină în obligaţiile religioase. El a atras atenţia asupra faptului că familia este o instituţie temporară şi nu supravieţuieşte morţii. Iisus nu a ezitat să-şi abandoneze familia când ea mergea contra voii Tatălui. El a propovăduit noua şi mai ampla fraternitate a oamenilor – fiii lui Dumnezeu. În epoca lui Iisus, practicile privitoare la divorţ erau foarte libere în Palestina şi în tot imperiul roman. Iisus a refuzat, în multe rânduri, să formuleze legi în privinţa căsătoriei şi a divorţului, dar mulţi dintre primii partizani ai lui Iisus aveau opinii foarte definite despre divorţ şi nu ezitau să i le atribuie. Toţi scriitorii Noului Testament, cu excepţia lui Ioan Marcu, împărtăşeau aceste opinii mai stricte şi mai evoluate referitoare la divorţ.

^{(1581.2) 140:8.15} 4. Atitudinea economică. Iisus a lucrat, a trăit şi a făcut negoţ în lumea aşa cum a găsit-o. El nu era un reformator economic, deşi atrăsese frecvent atenţia asupra injustiţiei distribuirii inegale a bogăţiilor, dar nu a oferit nici o sugestie ca remediu. El le-a explicat lui Petru, Iacob şi Ioan că, deşi apostolii săi nu trebuiau să deţină bunuri, el nu predica contra averii şi a proprietăţii, ci nu numai contra distribuirii inegale şi inechitabile. El recunoştea nevoia de justiţie socială şi de echitate industrială, dar nu a propus nici o regulă pentru realizarea lor.

^{(1581.3) 140:8.16} El nu i-a învăţat niciodată pe discipolii săi renunţarea la posesiunile pământeşti, ci numai pe cei doisprezece apostoli ai lui. Luca, medicul, credea cu fermitate în egalitatea socială şi a contribuit mult la interpretarea spuselor lui Iisus conform cu credinţele sale personale. Iisus nu le-a poruncit niciodată partizanilor săi să adopte un mod de viaţă comunitar; el nu a făcut nici un fel de proclamaţie privitoare la aceste chestiuni.

^{(1581.4) 140:8.17} Iisus i-a pus frecvent în gardă pe auditorii săi împotriva setei de câştig, declarând că „fericirea unui om nu constă în abundenţa posesiunilor lui materiale”. El repeta constant formula sa: „La ce-i serveşte unui om să câştige întreaga lume şi să-şi piardă sufletul?” El nu a lansat atacuri directe contra posesiunii de bunuri, dar a insistat asupra faptului că este veşnic esenţial ca valorile spirituale să aibă prioritate. În învăţăturile sale ulterioare, el a căutat să îndrepte multe puncte de vedere urantiene eronate asupra vieţii, prin povestirea a numeroase parabole pe care le-a prezentat în cursul serviciului său public. Iisus nu a avut niciodată intenţia de a formula teorii economice; el ştia bine că fiecare epocă trebuie să-şi elaboreze propriile ei remedii pentru dificultăţile existente. Şi dacă Iisus ar fi pe pământ astăzi, trăindu-şi viaţa întrupată, el ar dezamăgi foarte tare pe majoritatea bărbaţilor şi a femeilor de bine, pentru simplul motiv că el refuza să ia parte la dezbaterile politice, sociale şi economice din ziua respectivă. El rămânea maiestuos în rezervă, învăţându-vă totodată să vă perfecţionaţi viaţa spirituală interioară, astfel încât asta să vă facă mai competenţi pentru a ataca problemele voastre pur omeneşti.

^{(1581.5) 140:8.18} Iisus voia să îi facă pe toţi oamenii asemănători lui Dumnezeu, şi apoi să vegheze cu compasiune în vreme ce aceşti fii de Dumnezeu îşi vor rezolva problemele lor politice, sociale şi economice. Nu bogăţia o denunţa el, ci ceea ce făcea bogăţia majorităţii adepţilor lui. În această joi după-amiază, Iisus a spus pentru prima oară, discipolilor săi „că este o mai mare binecuvântare să dai decât să primeşti”.

^{(1581.6) 140:8.19} 5. Religia personală. Pentru voi ca apostoli, cea mai bună modalitate de a înţelege învăţăturile lui Iisus este de a observa viaţa sa. El a trăit o viaţă perfectă pe Urantia, şi i se pot înţelege învăţăturile excepţionale numai când viaţa i se reprezintă în fundalul ei imediat. Viaţa sa, iar nu lecţiile date celor doisprezece sau predicile ţinute mulţimilor, este ceea ce va ajuta cel mai mult la revelarea caracterului divin al Tatălui, precum şi a personalităţii lui iubitoare.

^{(1582.1) 140:8.20} Iisus nu a atacat învăţăturile profeţiilor evrei sau ale moraliştilor greci. Maestrul recunoştea multele lucruri bune pe care le reprezentau aceşti mari învăţători, dar el coborâse pe pământ pentru a-i învăţa pe oameni ceva în plus, „conformarea voluntară a voinţei omului la voia lui Dumnezeu”. Iisus nu căuta pur şi simplu să creeze oameni religioşi, muritori în întregime ocupaţi de sentimente religioase şi mişcaţi numai de impulsiuni spirituale. Să fi aruncat numai o privire către el şi aţi fi ştiut atunci că el era într-adevăr un om cu multă experienţă în lucrurile acestei lumi. Învăţăturile lui Iisus sub acest raport au fost grosolan denaturate şi foarte adesea fals prezentate de-a lungul tuturor veacurilor erei creştine. De asemenea voi v-aţi ataşat de nişte idei deformate despre blândeţea şi umilinţa Maestrului. Scopul pe care îl urmărea el în viaţa sa părea să fi fost un magnific respect de sine. El le recomanda oamenilor să se smerească numai pentru a le permite să fie cu adevărat mari; scopul pe care îl viza realmente era o adevărată umilinţă faţă de Dumnezeu. El atribuia o mare valoare sincerităţii – inimii curate. Fidelitatea era o virtute cardinală în evaluarea ce o făcea el a unui caracter, în timp ce curajul era esenţa însăşi a învăţăturilor sale. „Să nu aveţi nici o teamă” era lozinca sa, şi îndurarea plină de răbdare era idealul său în ce priveşte tăria de caracter. Învăţăturile lui Iisus constituiau o religie a vitejiei, a curajului şi a eroismului. Tocmai de aceea i-a ales, ca reprezentanţi personali, pe cei doisprezece oameni de rând, care erau în majoritate nişte pescari aspri şi viguroşi.

^{(1582.2) 140:8.21} Iisus a vorbit prea puţin despre viciile sociale din epoca sa; el a făcut rareori aluzie la delicvenţa morală. El a propovăduit adevărata virtute într-o manieră pozitivă. El a evitat cu înţelepciune metoda negativă de a da instrucţiuni; el a refuzat orice publicitate pentru rău; nu era nici măcar un reformator moral. El ştia bine, şi îi învăţa şi pe apostolii lui, că nevoile senzuale ale omenirii nu sunt suprimate nici de mustrări religioase, nici de interdicţii legale. Rarele sale condamnări erau îndreptate împotriva trufiei, cruzimii, asupririi şi ipocriziei.

^{(1582.3) 140:8.22} Iisus nu i-a criticat nici chiar pe farisei cu vehemenţa cu care a făcut-o Ioan Botezătorul. El ştia bine că scribii şi fariseii aveau o inimă cinstită; el înţelegea povara care îi făcea sclavi ai tradiţiilor religioase. Iisus a insistat mult asupra necesităţii de a „începe prin a curăţa arborele”. El ia lămurit bine pe cei trei că el atribuia valoare vieţii întregii, iar nu numai câtorva virtuţi particulare.

^{(1582.4) 140:8.23} Singura lecţie pe care Ioan Zebedeu a tras-o din învăţătura acelei zile a fost că fondul religiei lui Iisus consta în a dobândi un caracter plin de compasiune dublat de o personalitate mişcată de dorinţa de a face voia Tatălui care este în ceruri.

^{(1582.5) 140:8.24} Petru a priceput ideea că evanghelia, pe care erau pe punctul de a o proclama, era realmente o nouă bază de plecare pentru toată rasa umană. El i-a transmis mai târziu această impresie lui Pavel, care s-a servit de ea pentru a-şi formula doctrina lui Cristos ca „al doilea Adam”.

^{(1582.6) 140:8.25} Cât despre Iacob, el a înţeles pasionantul adevăr pe care Iisus îl voia trăit de copiii lui de pe pământ de parcă ei ar fi deja cetăţeni ai ai împărăţiei vereşti desăvârşite.

^{(1582.7) 140:8.26} Iisus ştia că toţi oamenii erau diferiţi, şi îi învăţa asta pe apostolii săi. El îi încuraja constant să se abţină de la orice încercare de a-i forma pe ucenici şi pe credincioşi după un model prestabilit. El căuta să permită fiecărui suflet să se dezvolte în propriul său fel, în calitate de individ, perfecţionându-se în faţa lui Dumnezeu. Ca răspuns la una dintre numeroasele întrebări ale lui Petru, Maestrul a zis: „Eu vreau să-i eliberez pe oameni, în aşa fel încât ei să poată porni din nou ca nişte copilaşi într-o viaţă nouă şi mai bună.” Iisus insista întotdeauna asupra faptului că adevărata bunătate trebuie să fie inconştientă, şi că făcând acte de caritate, nu trebuie să se îngăduie mâinii stângi să ştie ce face dreapta.

^{(1583.1) 140:8.27} În această după-amiază, cei trei apostoli au fost şocaţi să constate că religia Maestrului lor nu se îngrija deloc de introspecţia spirituală. Toate religiile care au precedat şi au urmat epoca lui Iisus, chiar şi creştinismul, prevedeau cu prudenţă o introspecţie religioasă. Nu acesta este cazul şi pentru religia lui Iisus din Nazaret; filozofia sa de viaţă este lipsită de introspecţie religioasă. Fiul tâmplarului nu a propovăduit niciodată formarea de caractere, ci creşterea lor, declarând că împărăţia cerurilor seamănă cu un grăunte de muştar. Dar Iisus nu a zis nimic care să poată proscrie cumva analiza de sine ca mijloc de prevenire contra unui egotism arogant.

^{(1583.2) 140:8.28} Dreptul de a intra în regat este condiţionat de credinţă, de crezul personal. Costul pentru menţinerea în ascensiunea progresivă a împărăţiei este perla marelui preţ; pentru a o poseda, un om vinde tot ceea ce are.

^{(1583.3) 140:8.29} Învăţătura lui Iisus este o religie pentru toţi, iar nu numai pentru cei slabi şi pentru sclavi. Religia sa nu s-a cristalizat niciodată (în timpul întrupării sale) în crezuri şi în legi teologice; el nu a lăsat nici un rând scris în urma lui. Viaţa şi învăţăturile lui au fost transmise universului ca o moştenire de inspiraţie şi de ideal potrivită guvernării spirituale şi instruirii morale a tuturor epocilor de pe toate lumile. Chiar şi astăzi, învăţăturile lui Iisus se ţin separate de toate religiile, cu toate că ele constituie speranţa vie a fiecăreia dintre ele.

^{(1583.4) 140:8.30} Iisus nu i-a învăţat pe apostolii săi că religia este singura ocupaţie pământească demnă de oameni; aceasta era concepţia pe care o aveau iudeii despre slujirea lui Dumnezeu; el însă a afirmat cu stăruinţă ca cei doisprezece trebuiau să se ocupe exclusiv de religie. Iisus n-a propovăduit nimic care să-i abată pe credincioşii săi de la căutarea unei veritabile culturi; el a depreciat numai meritul şcolilor religioase din Ierusalim prizoniere ale tradiţiei. El era liberal, generos, învăţat şi tolerant. Pietatea conştientă de sine nu avea nici un loc în filozofia sa pentru a duce o viaţă de dreptate.

^{(1583.5) 140:8.31} Maestrul nu a oferit soluţii pentru problemele nereligioase ale vremurilor sale sau ale oricărei epoci ulterioare. Iisus dorea să dezvolte clarviziunea spirituală în realităţile eterne şi să stimuleze iniţiativa în originalitatea vieţii.

^{(1583.6) 140:8.32} El s-a ocupat exclusiv de nevoile spirituale subiacente şi permanente ale rasei umane. El a revelat o bunătate egală celei a lui Dumnezeu. El exalta iubirea – adevărul, frumuseţea şi bunătatea – voinţa de a fi în armonie cu voia lui Dumnezeu, dublată de imboldul etern de a deveni perfect aşa cum Tatăl din ceruri este perfect.

9. Ziua consacrării

^{(1583.7) 140:9.1} Iisus a consacrat ziua de sabat următoare apostolilor, întorcându-se în ţinuturile înalte unde îi hirotonisise. Acolo, după un lung mesaj personal de încurajare magnific de emoţionant, el a îndeplinit consacrarea solemnă a celor doisprezece. În cursul acestei după-amiezi de sabat, Iisus i-a strâns pe apostoli în jurul lui, pe coasta dealului, şi i-a dat pe mâna Tatălui său care este în ceruri având în vedere ziua când va fi nevoit să-i lase singuri în lume. Nu a fost o învăţătură nouă cu această ocazie, ci doar nişte discuţii şi o comuniune.

^{(1584.1) 140:9.2} Iisus a reluat multe dintre învăţămintele predicii de hirotonisire pe care o făcuse în acelaşi loc, apoi i-a chemat pe apostoli în faţa lui, unul câte unul, şi le-a dat însărcinarea de a merge în lume ca reprezentanţi ai lui. Misiunea de consacrare dată de Maestru a fost următoarea: „Duceţi-vă în lumea largă şi predicaţi vestea bună a împărăţiei. Eliberaţi-i pe prizonierii spirituali, consolaţi-i pe cei asupriţi şi daţi îngrijirile voastre celor mâhniţi. Aţi primit gratuit, daţi gratuit.”

^{(1584.2) 140:9.3} Iisus le-a recomandat să nu ia cu ei nici bani nici haine de schimb, spunând: „muncitorul bun îşi merită salariul”. Iar în cele din urmă zise: „Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor; fiţi deci înţelepţi precum şerpii şi inofensivi precum porumbeii. Dar luaţi seama, căci duşmanii voştri vă vor aduce în faţa consiliilor lor şi vă vor critica aspru în sinagogile lor. Veţi fi târâţi în faţa guvernatorilor şi a conducătorilor pentru că credeţi în această evanghelie, şi chiar mărturia voastră va mărturisi pentru mine pe lângă ei. Când vă vor trimite la judecată, voi să nu vă neliniştiţi de ceea ce veţi zice, căci spiritul Tatălui meu sălăşluieşte în voi şi va vorbi pentru voi în acele momente. Unii dintre voi vor fi trimişi la moarte şi, înainte ca voi să întemeiaţi regatul pe pământ, veţi fi urâţi de multe dintre popoare din cauza acestei evanghelii; dar să nu aveţi nici o teamă; eu vă voi fi alături şi spiritul meu vă va merge înainte în lumea întreagă. Prezenţa tatălui meu va rămâne cu voi în timp ce veţi merge mai întâi către iudei şi apoi către gentili.”

^{(1584.3) 140:9.4} După ce au coborât de pe munte, ei s-au întors la căminul lor din casa lui Zebedeu.

10. Seara de după consacrare

^{(1584.4) 140:10.1} În seara aceea, Iisus şi-a prezentat învăţăturile în casă, deoarece începea să cadă ploaia; el a vorbit foarte mult celor doisprezece în încercarea de a le arăta ceea ce ei trebuiau să fie, şi nu ceea ce trebuiau să facă. Apostolii cunoşteau numai o religie care impunea să se facă anumite lucruri ca mijloc de a atinge dreptatea – mântuirea. Dar Iisus repeta: „În regat trebuie să fii drept ca să faci lucrarea.” De multe ori a zis: „ Fiţi deci perfecţi aşa cum şi Tatăl vostru din ceruri este perfect.” Maestrul le explica tot timpul apostolilor săi că mântuirea pe care venise el să o aducă în lume nu se putea obţine decât crezând, printr-o credinţă simplă şi sinceră. Iisus zise: „Ioan a predicat un botez al pocăinţei, o părere de rău pentru modul vechi de viaţă. Voi mergeţi şi proclamaţi botezul comuniunii cu Dumnezeu. Proclamaţi pocăinţa celor care au nevoie de această învăţătură, dar, celor care caută deja sincer intrarea în regat, deschideţi larg porţile şi spuneţi-le să intre în voioasa comunitate a fiilor lui Dumnezeu.” Însă era o sarcină grea a-i convinge pe aceşti pescari din Galileea că, în regat, trebuie mai întâi să fii drept, prin credinţă, înainte de a acţiona cu dreptate în viaţa zilnică a muritorilor pământului.

^{(1584.5) 140:10.2} Un alt mare handicap în această lucrare de învăţătură a celor doisprezece era tendinţa lor de a adopta principii înalt idealiste şi spirituale de adevăr religios, şi de a le transforma în reguli concrete de conduită personală. Iisus le prezenta magnificul spirit al atitudinii sufletului, dar apostolii stăruiau să traducă aceste învăţături în precepte de comportament personal. De multe ori, când erau foarte siguri că îşi aminteau ceea ce le zisese Maestrul, ei erau aproape încredinţaţi că au uitat ceea ce Maestrul nu le zisese. Dar ei asimilau lent învăţătura sa, pentru că Iisus era tot ceea ce îi învăţa. Ceea ce ei nu au putut câştiga prin instrucţiunile sale verbale, au dobândit progresiv trăind cu el.

^{(1585.1) 140:10.3} Apostolii nu vedeau decât că Maestrul lor urmărea să trăiască o viaţă de inspiraţie spirituală pentru toate persoanele din toate epocile de pe toate lumile unui vast univers. În pofida a ceea ce le zicea Iisus din când în când, apostolii nu pricepeau ideea că el înfăptuia o lucrare pe această lume, dar pentru toate celelalte lumi din imensa sa creaţie. Iisus şi-a trăit viaţa pământească pe Urantia, nu pentru a stabili un exemplu de viaţă temporară pentru bărbaţii şi pentru femeile din această lume, ci mai degrabă pentru a crea un ideal înalt spiritual şi un izvor de inspiraţie pentru toate fiinţele muritoare de pe toate lumile.

^{(1585.2) 140:10.4} În aceeaşi seară, Toma l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, ne-ai spus că trebuie să devenim ca şi copilaşii înainte de a putea câştiga intrarea în regatul Tatălui, şi totuşi ne-ai prevenit să nu ne lăsăm amăgiţi de falşi profeţi şi să nu ne facem vinovaţi de a ne arunca perlele înaintea porcilor. Acum, eu sunt de-a dreptul nedumerit. N-am ajuns să-ţi înţeleg învăţătura.” Iisus i-a răspuns lui Toma: „Câtă răbdare voi mai avea!? Voi persistaţi mereu a lua în literă tot ceea ce vă învăţ eu. Când v-am cerut să deveniţi asemeni copilaşilor ca preţ al intrării voastre în regat, eu nu vorbeam nici de uşurătatea de a te lăsa amăgit, nici la simpla bunăvoinţă de a crede, nici de graba de a te încrede în străinii agreabili. Ceea ce voiam ca voi să luaţi din pilda aceasta era relaţia dintre copil şi părinte. Tu eşti copilul, şi în regatul Tatălui tău vei căuta să intri. Există, între orice copil normal şi tatăl său, o afecţiune naturală care asigură relaţii înţelegătoare şi afectuoase, şi care exclude perpetuu orice tendinţă de a negocia pentru a obţine dragostea şi îndurarea Tatălui. Evanghelia pe care mergeţi să o predicaţi se referă la o mântuire ce provine din realizarea, prin credinţă, a însăşi acestei relaţii eterne dintre copil şi părinte.”

^{(1585.3) 140:10.5} Caracteristica majoră a învăţăturii lui Iisus era că moralitatea filozofiei sale decurgea din relaţiile personale dintre individ şi Dumnezeu – şi anume această relaţie copil-părinte. Iisus punea accentul pe individ, iar nu pe rasă sau pe naţiune. În timpul cinei Iisus a avut cu Matei convorbirea în care i-a explicat că moralitatea oricărui act este determinată de mobilul autorului ei. Moralitatea lui Iisus era întotdeauna pozitivă. Regula de aur reformulată de Iisus pretinde contacte sociale active; vechea regulă negativă putea fi urmată în izolare. Iisus a despuiat moralitatea de toate regulile şi de ceremonii, şi a înălţat-o la înălţimi maiestuoase de gândire spirituală şi de viaţă cu adevărat dreaptă.

^{(1585.4) 140:10.6} Noua religie a lui Iisus nu era lipsită de implicaţii practice; dar tot ceea ce se poate găsi în învăţătura lui, având valoare practică dintr-un punct de vedere politic, social sau economic, decurge natural din această experienţă interioară a sufletului manifestând roadele spiritului în slujirea zilnică spontană a unei experienţe religioase personale autentice.

^{(1585.5) 140:10.7} După ce Iisus şi Matei au terminat de vorbit, Simon Zelotul a întrebat: „Maestre, oare toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu?” Iisus a răspuns: „Da, Simone, toţi oamenii sunt fii de Dumnezeu, şi aceasta este vestea bună pe care o veţi proclama.” Dar apostolii nu reuşeau să înţeleagă o asemenea doctrină care era pentru ei un anunţ nou, ciudat şi stupefiant. Şi din pricina dorinţei lui de a insufla acest adevăr discipolilor săi, Iisus îi învăţa să-i trateze pe toţi oamenii ca fiind fraţii lor.

^{(1585.6) 140:10.8} Ca răspuns la o întrebare pusă de Andrei, Maestrul a explicat că moralitatea învăţăturii sale era inseparabilă de maniera religioasă în care trăia. El propovăduia moralitatea pornind nu de la natura omului, ci pornind de la relaţia omului cu Dumnezeu.

^{(1585.7) 140:10.9} Ioan l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, ce este împărăţia cerurilor?” Şi Iisus a răspuns: „Împărăţia cerurilor este compus din trei elemente esenţiale: în primul rând recunoaşterea faptului suveranităţii lui Dumnezeu; în al doilea rând credinţa în adevărul filiaţiei cu Dumnezeu; şi în al treilea rând credinţa în eficienţa supremei dorinţe umane de a face voia lui Dumnezeu – de a fi asemenea lui Dumnezeu. Şi iată vestea bună a evangheliei: „prin credinţă, fiecare muritor poate să posede toate aceste elemente esenţiale ale salvării.”

^{(1586.1) 140:10.10} Acum că săptămâna de aşteptare se scursese, ei s-au pregătit ca în ziua următoare să plece către Ierusalim.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 139 – Cei 12 apostoli. În acest capitol sunt prezentați cei 12 apostoli.

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-139-cei-doisprezece-apostol                                                                

Capitolul 139

Cei doisprezece apostoli

^{(1548.1) 139:0.1} FARMECUL şi corectitudinea vieţii pământeşti a lui Iisus comporta o elocventă mărturie: cu toate că nu a contenit în a spulbera speranţele apostolilor săi şi a le sfâşia ambiţiile lor de înălţare spirituală, el nu a fost abandonat decât de unul singur dintre ei.

^{(1548.2) 139:0.2} Apostolii au învăţat multe de la Iisus despre regatul din cer, iar Iisus a învăţat mult de la ei despre regatul oamenilor, despre natura omenească, aşa cum există ea pe Urantia şi pe celelalte lumi evolutive din timp şi spaţiu. Aceşti doisprezece bărbaţi reprezentau multe tipuri diferite de temperamente umane, iar învăţătura nu i-a făcut asemănători. Mulţi dintre aceşti pescari galileeni aveau o puternică ascendenţă de sânge gentil, ca urmare a convertirii forţate a populaţiei gentile din Galileea cu un secol mai înainte.

^{(1548.3) 139:0.3} Nu comiteţi greşeala de a-i considera pe apostoli ca fiind complet ignoranţi şi lipsiţi de învăţătură. Toţi, în afară de gemenii Alfeu, absolviseră şcolile sinagogilor, primind o instruire completă în Scripturile ebraice şi în domeniile de cunoaştere curente ale epocii. Şapte dintre ei erau absolvenţi ai şcolilor sinagogii din Capernaum, şi nu exista în toată Galileea o şcoală iudaică mai bună.

^{(1548.4) 139:0.4} Când arhivele voastre se referă la mesagerii împărăţiei ca fiind „ignoranţi şi analfabeţi”, intenţia autorilor lor era de a transmite ideea că era vorba de laici, neinstruiţi în ştiinţa rabinilor şi nepricepuţi în metodele de interpretare rabinică a Scripturilor. Lor le lipsea aşa-zisa înaltă educaţie. În timpurile moderne, ei ar fi fost consideraţi cu siguranţă needucaţi, iar în anumite cercuri sociale chiar inculţi. Un lucru este sigur: nu toţi trecuseră prin acelaşi program de studii rigid şi stereotip. Începând cu perioada adolescenţei, fiecare dintre ei trecuse prin experienţe diferite de ucenicie întru ale vieţii.

1. Andrei, primul ales

^{(1548.5) 139:1.1} Andrei, preşedintele corpului apostolic al regatului, s-a născut în Capernaum. El era cel mai vârstnic dintr-o familie de cinci – el însuşi, fratele său Simon şi trei surori. Tatăl său răposat fusese un asociat de-al lui Zebedeu într-o afacere de uscare a peştelui în Betsaida, portul de pescuit din Capernaum. Când Andrei a devenit apostol, el nu era căsătorit, ci locuia la fratele său căsătorit Simon Petru. Amândoi erau pescari şi asociaţi ai lui Iacob şi lui Ioan, fiii lui Zebedeu.

^{(1548.6) 139:1.2} În anul 26, când a fost ales ca apostol, Andrei avea 33 de ani, un an mai mult decât Iisus, şi era cel mai vârstnic dintre apostoli. El provenea dintr-o excelentă descendenţă, şi era cel mai capabil dintre cei doisprezece. Afară de darul vorbirii, el era egalul tovarăşilor lui în aproape toate aptitudinile imaginabile. Iisus nu i-a dat niciodată lui Andrei vreo poreclă, vreo denumire familiară. Tot aşa cum apostolii nu au întârziat să-l numească pe Iisus Maestru, ei l-au desemnat şi pe Andrei cu un nume care echivala cu acela de Conducător.

^{(1549.1) 139:1.3} Andrei era un bun organizator, dar un şi mai bun administrator. El făcea parte din cercul interior al celor patru apostoli, dar numirea sa, de către Iisus, ca şef al grupului apostolic făcuse prezenţa sa necesară alături de fraţii săi, pe când ceilalţi trei beneficiau de o comuniune foarte strânsă cu Maestrul. Andrei a rămas până la capăt al doilea din corpul apostolic.

^{(1549.2) 139:1.4} Cu toate că el nu a fost un bun predicator, Andrei realiza o muncă personală eficientă. El era misionarul pionier al regatului, în sensul că fiind primul apostol ales, el l-a adus numaidecât la Iisus pe fratele său Simon, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari predicatori ai împărăţiei. Andrei a fost principalul susţinător al politicii lui Iisus, utilizând programul de lucrare personală ca mijloc de educare a celor doisprezece ca mesageri ai împărăţiei.

^{(1549.3) 139:1.5} Fie că Iisus îi învăţa pe apostoli în particular, fie că predica mulţimilor, Andrei era în general la curent cu ceea ce se petrecea. El era un executant inteligent şi un administrator eficient. Lua decizii prompte cu privire la toate treburile aduse în atenţia sa, însă nu şi atunci când socotea că problema depăşea domeniul autorităţii sale, caz în care el o prezenta direct lui Iisus.

^{(1549.4) 139:1.6} Andrei şi Petru erau foarte diferiţi în caracter şi în temperament, dar trebuie să se înscrie în mod etern în creditul lor faptul că se înţelegeau extraordinar. Andrei nu a fost niciodată invidios pe talentul oratoric al lui Petru. Rareori se poate vedea un om mai vârstnic de tipul lui Andrei exercitând o influenţă atât de profundă asupra unui frate mai tânăr şi mai bine înzestrat. Andrei şi Petru nu păreau niciodată, câtuşi de puţin, invidioşi unul pe celălalt în ce priveşte talentele şi înfăptuirile lor. Târziu în seara zilei de Rusalii, când au fost adăugate la regat două mii de suflete în principal datorită predicii energice şi inspiratoare a lui Petru, Andrei i-a zis fratelui său: „Eu nu aş fi fost în stare de aşa ceva, dar sunt fericit de a avea un frate capabil să o fi făcut.” La care Petru a răspuns: „Dacă tu nu m-ai fi adus la Maestru, şi fără stăruinţa ta de a mă ţine pe lângă el, eu nu aş fi fost aici pentru a face acest lucru.” Andrei şi Petru erau excepţiile de la regulă. Ei demonstrau că până şi fraţii pot să trăiască paşnic şi să lucreze bine împreună.

^{(1549.5) 139:1.7} După Rusalii, Petru a fost cel sărbătorit, însă Andrei, fratele său mai mare, nu a fost niciodată afectat de faptul de a-şi petrece restul vieţii fiind prezentat ca „fratele lui Simon Petru”.

^{(1549.6) 139:1.8} Dintre toţi apostolii, Andrei era cel care judeca cel mai bine oamenii. El ştia despre conflictele care mocneau în inima lui Iuda Iscarioteanul, chiar înainte ca vreunul dintre ceilalţi să bănuiască că ceva nu era în regulă cu vistierul lor; dar el nu a împărtăşit nimănui temerile sale. Marele serviciu făcut de Andrei regatului a fost acela de a-l povăţui pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan cu privire la alegerea primilor misionari trimişi ca să proclame evanghelia, şi totodată de a da, acestor primi călăuzitori, sfaturi legate de organizarea treburilor administrative ale regatului. Andrei avea un mare dar pentru descoperirea resurselor ascunse şi a calităţilor latente ale tinerilor.

^{(1549.7) 139:1.9} Foarte curând după ascensiunea celestă a lui Iisus, Andrei a început să scrie o expunere personală a spuselor şi a faptelor Maestrului său dispărut. După moartea lui Andrei, s-au făcut şi alte copii ale acestei cronici private, care a circulat liber printre primii învăţători ai Bisericii creştine. Aceste note neformale ale lui Andrei au fost ulterior corectate, amendate, alterate, şi completate până când s-a alcătuit o povestire a vieţii pământeşti a Maestrului. Ultima dintre acest câteva copii alterate şi corectate a fost distrusă de incendiul din Alexandria, la o sută de ani după redactarea originalului de către primul ales dintre cei doisprezece apostoli.

^{(1550.1) 139:1.10} Andrei era un om cu viziune limpede, cu gândire şi decizie fermă. Marea forţă a caracterului său se afla în superba sa stabilitate. Handicapul temperamentului său era o lipsă de entuziasm; el a omis de mai multe ori să îi încurajeze pe tovarăşii săi folosind elogii judicioase. Această reticenţă de la a lăuda înfăptuirile meritorii ale prietenilor săi provenea din oroarea sa faţă de măguliri şi de ipocrizie. Andrei era un om integru, cu sânge rece, care izbutise sa ajungă la poziţia sa prin propriul său efort şi, într-o formă modestă, avusese succes.

^{(1550.2) 139:1.11} Fiecare dintre cei doisprezece apostoli îl iubea pe Iisus, dar rămâne adevărat că fiecare dintre ei era atras spre el de o trăsătură caracteristică a personalităţii Maestrului, trăsătură care exercita în mod individual asupra acestui apostol o atracţie specială. Andrei îl admira pe Iisus pentru constanta sa sinceritate, pentru demnitatea sa fără afectare. Oamenii care îl întâlniseră o dată pe Iisus simţeau nevoia de a-l face cunoscut şi prietenilor lor; ei doreau realmente ca toată lumea să-l cunoască.

^{(1550.3) 139:1.12} Când persecuţiile ulterioare i-au dispersat pe apostoli în afara Ierusalimului, Andrei a călătorit prin Armenia, prin Asia Minoră şi prin Macedonia. Şi, după ce a condus la regat mii de oameni, el a fost în cele din urmă arestat şi crucificat la Patras, în Acaya. Acest om voinic a îndurat două zile întregi pe cruce până să moară şi, în timpul acestor ceasuri tragice, el a continuat cu eficienţă să proclame vestea bună a salvării în împărăţia cerurilor.

2. Simon Petru

^{(1550.4) 139:2.1} Când Simon s-a alăturat apostolilor, el avea treizeci de ani. El era căsătorit, avea trei copii şi trăia în Betsaida, lângă Capernaum. Fratele său Andrei, precum şi mama soţiei sale, locuiau cu el. Petru şi Andrei erau amândoi parteneri de pescuit cu fiii lui Zebedeu.

^{(1550.5) 139:2.2} Maestrul îl cunoştea deja pe Simon de câtva timp până când Andrei să-l fi prezentat ca al doilea apostol. Când Iisus i-a dat lui Simon numele de Petru, el a făcut aceasta cu un surâs; acela trebuia să fie un fel de supranume. Simon era bine cunoscut de toţi prietenii săi ca un tovarăş bizar şi impulsiv. Este adevărat că, mai târziu, Iisus a acordat o importanţă nouă şi semnificativă acestui supranume dat prea uşor.

^{(1550.6) 139:2.3} Simon Petru era un impulsiv, un optimist. El crescuse permiţându-şi să manifeste liber puternice sentimente. El se punea constant în încurcături pentru că stăruia în a vorbi fără a reflecta. Acest soi de necugetare a adus de asemenea griji neîncetate tuturor prietenilor şi asociaţilor lui, şi a fost pricina a numeroase mustrări prieteneşti pe care le-a primit de la Maestrul lui. Singurul motiv pentru care cuvintele sale nechibzuite nu l-au vârât în dificultăţi mai mari a fost că el a învăţat de timpuriu să discute multe dintre planurile şi proiectele lui cu fratele său Andrei înainte de a se aventura să facă propuneri publice.

^{(1550.7) 139:2.4} Petru era un orator care vorbea liber, elocvent şi teatral. Prin natură, el era şi un instructor de oameni înzestrat cu inspiraţie, cu o gândire rapidă, dar fără raţionamente profunde. El punea multe întrebări, mai multe decât toţi apostolii la un loc şi, cu toate că aceste întrebări au fost în mare parte bune şi pertinente, multe erau nechibzuite şi prosteşti. Petru nu era un gânditor profund, dar îşi cunoştea destul de bine mintea. El era deci un om ce se hotăra repede şi acţiona brusc. Pe când ceilalţi discutau cuprinşi de uimire văzându-l pe Iisus pe mal, Petru a sărit în apă şi a înotat ca să-l întâmpine pe Maestru.

^{(1551.1) 139:2.5} Trăsătura pe care Petru o admira cel mai mult la caracterul lui Iisus era divina sa tandreţe. Petru nu a obosit niciodată să observe marea răbdare lui Iisus. El nu a uitat niciodată lecţia despre iertarea răufăcătorilor nu numai de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori. El a meditat îndelung la aceste impresii referitoare la caracterul indulgent al Maestrului în timpul zilelor sumbre şi mohorâte care au urmat renegarea necugetată şi involuntară din curtea marelui preot.

^{(1551.2) 139:2.6} Simon Petru se clătina într-un mod dureros; el trecea subit de la o extremă la cealaltă. La început el a refuzat să îl lase pe Iisus să-i spele picioarele după care, la auzul replicii Maestrului, el l-a rugat să îi spele tot corpul. La urma urmei, Iisus ştia că defectele lui Petru veneau dinspre cap, şi nu din inimă. Petru reprezenta una dintre combinaţiile cele mai inexplicabile de curaj şi de laşitate care s-au putut vedea vreodată pe pământ. Cea mai mare forţă a caracterului său era loialitatea, prietenia. Petru îl iubea realmente şi sincer pe Iisus şi cu toate acestea, în ciuda acestei sublime forţe de devotament, el era atât de instabil şi de inconstant, încât a lăsat-o pe o servitoare să îl aţâţe până la a-l face să îl renege pe Domnul şi Maestrul său. Petru putea să suporte persecuţia şi orice altă formă de atac direct, dar era descumpănit şi se prăbuşea înaintea ridicolului. El era un brav soldat când era atacat din faţă, dar un laş, care se muia de frică atunci când era surprins pe la spate.

^{(1551.3) 139:2.7} Petru a fost primul apostol al lui Iisus care s-a pornit ca să apere opera lui Filip la samariteni şi pe cea a lui Pavel la gentili. Cu toate acestea, mai târziu în Antiohia, el a dat înapoi atunci când a fost confruntat cu cei care căutau să îi convertească pe oameni la iudaism şi care îl ridiculizau; el s-a retras temporar dintre gentili, fără alt rezultat decât de a atrage asupra sa denunţarea îndrăzneaţă a lui Pavel.

^{(1551.4) 139:2.8} El a fost primul apostol care a recunoscut în întregime combinaţia de umanitate şi divinitate a lui Iisus, şi primul – după Iuda – care l-a renegat. Petru nu era chiar un visător, însă nu îi plăcea să coboare din norii extazului şi ai entuziasmului reveriilor lui teatrale pentru a se pomeni în simpla lume a realităţilor pământeşti.

^{(1551.5) 139:2.9} Urmându-l pe Iisus (şi la propriu şi la figurat), fie că era în capul procesiunii, fie că se târa la coadă – „urmând de departe.” Dar el era cel mai remarcabil predicator dintre cei doisprezece. El a contribuit mai mult ca oricare, cu excepţia lui Pavel, la stabilirea regatului şi la trimiterea mesajelor sale în cele patru colţuri ale pământului într-o singură generaţie.

^{(1551.6) 139:2.10} După ce s-a lepădat prosteşte de Maestru, el s-a regăsit şi, sub îndrumarea compătimitoare şi înţelegătoare a lui Andrei, el a fost primul care s-a reîntors la plasele sale de prins peşte, în vreme ce apostolii întârziau ca să vadă ceea ce avea să se întâmple după răstignire. Când el a fost pe deplin încredinţat că Iisus îl iertase şi că a fost reprimit în obştea Maestrului, flăcările regatului au ars atât de viu în sufletul său, încât el a devenit o mare lumină a salvării pentru mulţimile care rătăceau în întuneric.

^{(1551.7) 139:2.11} După ce a părăsit Ierusalimul, şi înainte ca Pavel să devină spiritul călăuzitor din Bisericile creştine ale gentililor, Petru a călătorit foarte mult, vizitând toate Bisericile de la Babilon până la Corint. El chiar a vizitat multe Biserici întemeiate de Pavel, cărora le-a şi venit în sprijin. Deşi Petru şi Pavel au fost foarte diferiţi ca temperament şi educaţie, şi chiar din punct de vedere teologic, ei au lucrat armonios împreună, în timpul ultimilor lor ani, la constituirea Bisericilor.

^{(1552.1) 139:2.12} Ceva din stilul şi învăţătura lui Petru se vădeşte în predicile parţial transcrise de Luca, precum şi în evanghelia lui Marcu. Stilul său viguros apărea mai bine în scrisoarea sa cunoscută sub titlul de Prima Epistolă a lui Petru; cel puţin aceasta era adevărată înainte de a fi modificată mai târziu de un discipol al lui Pavel.

^{(1552.2) 139:2.13} Dar Petru a persistat în greşeala lui de a vrea să îi convingă pe iudei că, la urma urmei, Iisus era realmente şi în mod veritabil Mesia cel iudeu. Chiar până în ziua morţii sale, Simon Petru a continuat să confunde în mintea sa cele trei concepte ale lui Iisus în calitate de Mesia iudeu, de Crist izbăvitorul lumii, şi de Fiu al Omului revelându-l pe Dumnezeu, Tatăl care iubeşte toată omenirea.

^{(1552.3) 139:2.14} Soţia lui Petru era o femeie foarte capabilă. Ani de-a rândul, ea a muncit cu folos ca membru al corpului evanghelic feminin, iar atunci când Petru a fost izgonit din Ierusalim, ea l-a însoţit în toate vizitele pe care le-a făcut pe la Biserici şi în toate călătoriile lui misionare. În ziua în care ilustrul ei soţ şi-a pierdut viaţa, ea a fost aruncată în ghearele animalelor sălbatice din arena Romei.

^{(1552.4) 139:2.15} Aşa că omul acesta, Petru, un intim de-al lui Iisus, un membru al cercului interior, a plecat din Ierusalim proclamând cu putere şi cu glorie buna veste a regatului, până ce plenitudinea slujirii sale a fost înfăptuită. El a considerat că i se făcea o mare onoare atunci când cei care au pus mâna pe el l-au informat că trebuia să moară întocmai cum murise Maestrul său – pe cruce. Aşa a fost răstignit Simon Petru la Roma.

3. Iacob Zebedeu

^{(1552.5) 139:3.1} Iacob, cel mai vârstnic dintre cei doi apostoli fii ai lui Zebedeu, pe care Iisus îl supranumea „fiul tunetului”, avea treizeci de ani când a devenit apostol. El era căsătorit, avea patru copii şi locuia aproape de părinţii săi într-o suburbie a Capernaumului, Betsaida. Era pescar şi îşi exercita meseria în tovărăşia fratelui său mai tânăr Ioan, precum şi în asociere cu Andrei şi cu Simon. Iacob şi fratele său Ioan aveau, asupra tuturor celorlalţi apostoli, avantajul de a-l cunoaşte pe Iisus de o vreme mai îndelungată decât ei.

^{(1552.6) 139:3.2} Acest apostol avea un temperament contradictoriu; el părea realmente că posedă două firi, ambele animate de puternice simţăminte. El era deosebit de vehement îndată ce se indigna la culme. Manifesta un temperament năvalnic atunci când era serios provocat. După ce furtuna trecea, el avea întotdeauna obiceiul de a justifica şi de a scuza comportamentul său, invocând faptul că aceasta era în întregime o manifestare a justei indignări. Cu excepţia acestor accese periodice de mânie, personalitatea lui Iacob semăna mult cu aceea a lui Andrei. El nu avea nici discreţia, nici perspicacitatea lui Andrei pentru a scruta natura umană, dar vorbea mult mai bine decât el în public. După Petru, şi poate că şi după Matei, Iacob era cel mai bun orator popular dintre cei doisprezece.

^{(1552.7) 139:3.3} Deşi Iacob nu a fost câtuşi de puţin ursuz, el putea fi liniştit şi taciturn într-o zi, apoi un foarte bun vorbitor şi povestitor în următoarea. El vorbea de obicei fără reţinere cu Iisus, dar, dintre cei doisprezece, el era omul tăcut, uneori vreme de mai multe zile în şir. Perioadele lui de tăcere inexplicabilă constituiau marea sa slăbiciune.

^{(1552.8) 139:3.4} Trăsătura cea mai distinsă a personalităţii lui Iacob era aptitudinea sa de a vedea toate aspectele unei probleme. El era acela dintre cei doisprezece care a fost cel mai aproape de a pricepe importanţa şi semnificaţia reale ale învăţăturii lui Iisus. La început şi lui i-a fost greu să înţeleagă ceea ce vroia să zică Maestrul, dar, înainte de sfârşitul formării lor, el dobândise un concept superior al mesajului lui Iisus. Iacob era capabil să înţeleagă un domeniu întins al firii omeneşti; el se înţelegea bine cu mlădiosul Andrei, cu impetuosul Petru şi cu puţin comunicativul său frate Ioan.

^{(1553.1) 139:3.5} Deşi Iacob şi Ioan au avut dificultăţile lor în încercarea de a lucra împreună, era încurajator să se observe cât de bine se potriveau. Ei nu au reuşit la fel de bine ca Andrei şi Petru, însă au făcut o treabă mult mai bună decât se poate spera de obicei de la doi fraţi, şi mai ales de la doi fraţi încăpăţânaţi şi hotărâţi. Oricât ar părea de ciudat, cei doi fii ai lui Zebedeu se suportau mult mai bine decât îi suportau ei pe străini; ei aveau o mare afecţiune unul pentru celălalt; fuseseră întotdeauna nişte fericiţi tovarăşi de joacă. Acest „fiu al tunetului” a fost cel ce a vrut să cheme focul din cer ca să-i nimicească pe samaritenii care şi-au îngăduit să arate lipsă de respect faţă de Maestrul lor. Moartea prematură a lui Iacob a modificat considerabil caracterul vehement al tânărului său frate Ioan.

^{(1553.2) 139:3.6} Trăsătura de caracter a lui Iisus pe care Iacob o admira cel mai mult era afecţiunea compătimitoare a Maestrului. Interesul înţelegător al lui Iisus pentru cei mici şi cei mari, pentru bogaţi şi săraci, exercita asupra lui o mare atracţie.

^{(1553.3) 139:3.7} Iacob Zebedeu era un gânditor şi un organizator bine echilibrat. Împreună cu Andrei, el era unul dintre membrii cei mai cumpătaţi ai grupului apostolic. Era energic, dar niciodată repezit. El forma o excelentă contragreutate pentru Petru.

^{(1553.4) 139:3.8} El era modest şi puţin emfatic, un servitor zilnic, un muncitor fără pretenţii, necăutând nici o recompensă specială atunci când a înţeles întrucâtva semnificaţia reală a regatului. Chiar şi în povestea despre mama lui Iacob şi Ioan, care a cerut ca fiilor ei să le fie acordate locurile de la stânga şi de la dreapta lui Iisus, nu trebuie uitat că mama lor a prezentat această cerere. Declarând că ei erau pregătiţi să accepte aceste responsabilităţi, trebuie să se recunoască că erau la curent cu primejdiile inerente pretinsei revolte a Maestrului contra puterii romane şi că erau totodată gata să plătească preţul acesta. Când Iisus i-a întrebat dacă erau pregătiţi să bea paharul, ei au răspuns afirmativ. În ceea ce îl priveşte pe Iacob, aceasta a fost literalmente adevărat – el a băut paharul împreună cu Maestrul, de vreme ce el a fost primul apostol care să sufere martiriul, căci Irod Agripa l-a făcut curând să piară de sabie. Iacob a fost deci primul dintre cei doisprezece care şi-a sacrificat viaţa pe noul front de bătălie al regatului. Irod Agripa s-a temut de Iacob mai mult decât de toţi ceilalţi apostoli. Într-adevăr, Iacob era adesea liniştit şi tăcut, dar era curajos şi hotărât atunci când convingerile sale erau aţâţate şi provocate.

^{(1553.5) 139:3.9} Iacob şi-a trăit din plin viaţa şi, când i-a venit sfârşitul, el s-a comportat cu atâta graţie şi forţă morală, încât chiar şi acuzatorul şi denunţătorul lui, martor la judecarea sa şi la executarea sa, a fost atât de emoţionat încât a fugit repede din faţa spectacolului morţii lui Iacob şi s-a dus ca să se alăture discipolilor lui Iisus.

4. Ioan Zebedeu

^{(1553.6) 139:4.1} Când Ioan a devenit apostol, el avea douăzeci şi patru de ani şi era cel mai tânăr dintre cei doisprezece. El era celibatar şi locuia cu părinţii săi în Besaida. Era pescar şi lucra cu fratele său Iacob în asociere cu Andrei şi Petru. Înainte şi după hirotonisirea sa ca apostol, Ioan a activat ca agent personal al lui Iisus în aceea că se ocupa de familia Maestrului, şi şi-a asumat această responsabilitate atâta timp cât a trăit Maria, mama lui Iisus.

^{(1553.7) 139:4.2} Dat fiind că Ioan era cel mai tânăr dintre cei doisprezece şi în contact atât de strâns cu Iisus în treburile de familie ale acestuia din urmă, el îi era foarte drag Maestrului, dar nu s-ar putea spune că el era într-adevăr „discipolul pe care îl iubea Iisus.” Cu greu se poate bănui o personalitate atât de mărinimoasă ca Iisus că ar fi în stare să dea dovadă de favoritism şi să iubească pe unul dintre apostoli mai mult decât pe ceilalţi. Faptul că Ioan era unul dintre cele trei ajutoare personale ale lui Iisus a dat mai multă verosimilitate acestei idei greşite, fără a mai socoti că Ioan, ca şi fratele său Iacob, îl cunoscuse pe Iisus de mai multă vreme decât ceilalţi apostoli.

^{(1554.1) 139:4.3} Petru, Iacob şi Ioan au fost trimişi ca ajutoare personale ale lui Iisus la scurtă vreme după ce au devenit apostolii săi. La puţin timp după ce cei doisprezece au fost aleşi, şi în momentul în care Iisus l-a numit pe Andrei conducătorul grupului, el a zis: „Acum, eu doresc ca tu să desemnezi doi sau trei dintre tovarăşii mei pentru a fi cu mine şi pentru a rămâne alături de mine, a mă consola şi a avea grijă de nevoile mele zilnice.” Andrei socotea că, pentru această misiune specială, cel mai bine era să aleagă trei apostoli în ordinea în care fuseseră admişi în grup. Lui însuşi i-ar fi plăcut să se ofere voluntar pentru acest serviciu binecuvântat, însă Maestrul îi dăduse deja misiunea de îndeplinit. Andrei a poruncit deci imediat ca Petru, Iacob şi Ioan să se dedice acestei funcţii.

^{(1554.2) 139:4.4} Ioan Zebedeu avea numeroase trăsături de caracter fermecătoare, dar o trăsătură mult mai puţin delicată era vanitatea sa excesivă, în general bine disimulată. Îndelungata sa asociere cu Iisus a provocat multe şi mari schimbări în caracterul său. Vanitatea sa a scăzut considerabil, dar atunci când a îmbătrânit şi a dat mai mult sau mai puţin în mintea copiilor, acest amor propriu a reapărut într-o anumită măsură. Astfel, în timp ce îl îndruma pe Natan în redactarea evangheliei care îi poartă acum numele, bătrânul apostol nu a ezitat să se desemneze pe sine, de mai multe ori, ca „discipolul pe care îl iubea Iisus”. Ioan a fost mai aproape decât orice alt muritor de a fi camaradul lui Iisus; dat fiind că el era reprezentantul său în atât de multe chestiuni, nu este de mirare că a ajuns să se considere drept „discipolul pe care îl iubea Iisus”, căci el ştia perfect că el era discipolul în care în care Iisus se încrezuse atât de adesea.

^{(1554.3) 139:4.5} Trăsătura de caracter cea mai însemnată era faptul că te puteai încrede în el. El era prompt şi curajos, fidel şi devotat. Cel mai mare defect al lui era vanitatea sa caracteristică. Din familia tatălui său şi din grupul apostolic, el era cel mai tânăr. Poate că fusese puţin răsfăţat, sau un pic prea menajat. Dar Ioan de la maturitate era un personaj foarte diferit de tânărul autoritar şi satisfăcut de sine care a intrat în şirul apostolilor lui Iisus la vârsta de douăzeci şi patru de ani.

^{(1554.4) 139:4.6} Trăsăturile de caracter ale lui Iisus pe care Ioan le aprecia cel mai mult erau dragostea şi dezinteresul lui. Aceste trăsături au făcut o asemenea impresie asupra lui, încât toată viaţa sa ulterioară a fost dominată de un sentiment de dragoste şi de devotament fratern. El a vorbit despre iubire şi a scris despre iubire. Acest „fiu al tunetului” a devenit „apostol al iubirii”. La Efes, când bătrânul episcop care devenise nu mai putea să stea în picioare la amvon şi să predice, el trebuia să fie purtat pe un scaun şi, când, la sfârşitul slujbei, i se cerea să spună câteva cuvinte pentru credincioşi, ani de zile el s-a mărginit la a repeta: „Copilaşii mei, iubiţi-vă unii pe alţii”

^{(1554.5) 139:4.7} Ioan era prea puţin vorbăreţ, afară de cazul în care îşi pierdea sângele rece. El gândea mult, însă vorbea puţin. Cu vârsta, firea lui a devenit mai controlată şi el s-a dominat mai bine, dar nu şi-a depăşit niciodată sila faţă de faptul de a vorbi; el nu a învins niciodată complet această reticenţă. În schimb, el era înzestrat cu o remarcabilă imaginaţie creatoare.

^{(1555.1) 139:4.8} Ioan mai avea o trăsătură de caracter pe care nu te-ai fi aşteptat să o găseşti la un asemenea tip de om liniştit şi introspectiv. El era întrucâtva sectar şi extrem de intolerant. Sub acest raport, el semăna mult cu Iacob – amândoi voiau să cadă foc din cer peste capetele samaritenilor lipsiţi de respect. Când Ioan dădea de străini care propovăduiau în numele lui Iisus, el le interzicea numaidecât acest lucru. Dar el nu era singurul dintre cei doisprezece care să fie pătruns de acest soi de suficienţă şi de această conştiinţă a superiorităţii.

^{(1555.2) 139:4.9} Viaţa lui Ioan a fost imens influenţată când l-a văzut pe Iisus umblând pe drumul său fără a avea un cămin, căci ştia cu câtă fidelitate luase Iisus măsuri pentru asigurarea bunăstării mamei şi a familiei sale. Ioan simpatiza profund cu Iisus şi pentru că Maestrul era neînţeles de către familia sa. Ioan îşi dădea seama că familia lui Iisus se îndepărta treptat de el. Toată această situaţie, precum şi faptul de a-l vedea pe Iisus subordonându-şi mereu şi cele mai mici dorinţe ale sale voii Tatălui său celest şi observându-i viaţa sa zilnică de încredere implicită, au produs asupra lui Ioan o impresie atât de profundă, încât aceasta a provocat schimbări însemnate şi permanente în caracterul său; aceste schimbări s-au manifestat în toată viaţa sa ulterioară.

^{(1555.3) 139:4.10} Ioan avea un curaj rece şi îndrăzneţ pe care puţini dintre ceilalţi apostoli îl aveau. El a fost singurul apostol care l-a urmat constant pe Iisus în noaptea arestării sale, şi care a îndrăznit să îl însoţească pe Iisus chiar până în ghearele morţii. El a fost prezent şi la îndemână până în ultimul ceas, executându-şi cu fidelitate misiunea privitoare la mama lui Iisus, şi a fost pregătit să primească ultimele instrucţiuni care i-ar putea fi date în timpul ultimelor momente ale existenţei muritoare a Maestrului. Un lucru rămâne sigur: Ioan era în întregime vrednic de încredere. El era în general aşezat la dreapta lui Iisus când cei doisprezece erau la masă. El a fost primul dintre cei doisprezece care a crezut realmente şi pe deplin în înviere, şi primul care l-a recunoscut pe Maestru când acesta venea către ei pe ţărmul mării după învierea sa.

^{(1555.4) 139:4.11} Acest fiu al lui Zebedeu a fost foarte strâns asociat cu Petru în primele activităţi ale mişcării creştine şi a devenit unul dintre principalii susţinători ai Bisericii din Ierusalim. El a fost principalul ajutor al lui Petru în ziua de Rusalii.

^{(1555.5) 139:4.12} La mai mulţi ani după martiriul lui Iacob, Ioan a luat în căsătorie pe văduva fratelui său. În ultimii douăzeci de ani din viaţa sa, el a fost îngrijit de una dintre nepoatele lui afectuoase.

^{(1555.6) 139:4.13} Ioan a fost întemniţat de mai multe ori şi izgonit pentru o perioadă de patru ani în Insula Patmos, până când în Roma puterea a fost preluată de un nou împărat. Dacă Ioan n-ar fi avut tact şi agerime, el ar fi fost fără îndoială omorât aşa cum a fost şi fratele său Iacob, care se exprima mai fără înconjur. Cu trecerea anilor, Ioan precum şi Iacob (fratele Domnului) au învăţat să practice o înţeleaptă împăcare atunci când se înfăţişau înaintea magistraţilor civili. Ei au descoperit „că un răspuns blând abate mânia.” Ei au învăţat, de asemenea, să prezinte Biserica ca pe o „fraternitate spirituală consacrată servirii sociale a omenirii,” mai degrabă decât ca „împărăţia cerurilor”. Ei au propovăduit servirea prin iubire mai degrabă decât prin puterea suverană – cu regat şi regi.

^{(1555.7) 139:4.14} În timpul exilului său temporar în Patmos, Ioan a scris Apocalipsa, pe care o aveţi actualmente sub o formă prescurtată şi deformată. Această carte de revelaţie conţine vestigiile unei mari revelaţii din care multe părţi au fost pierdute, iar altele suprimate după redactarea lor de către Ioan. Ea nu este păstrată decât sub formă fragmentară şi alterată.

^{(1555.8) 139:4.15} Ioan a călătorit mult, a lucrat neîncetat şi s-a instalat la Efes după ce a devenit episcop al Bisericii Asiei. În timp ce era în Efes, la vârsta de 99 de ani, el l-a îndrumat pe colaboratorul său Natan în redactarea a ceea ce se numeşte „Evanghelia după Ioan”. El a devenit în cele din urmă cel mai remarcabil teolog dintre toţi apostolii. Ioan Zebedeu a murit de moarte bună în Efes în anul 103, la vârsta de o sută unu ani.

5. Filip Curiosul

^{(1556.1) 139:5.1} Filip a fost al cincilea apostol ales, şi a fost chemat în timp ce Iisus şi primii patru apostoli îşi urmau drumul dintre locul de întâlnire unde Ioan boteza pe Iordan şi Canna din Galileea. Trăind în Betsaida, Filip auzise vorbindu-se de Iisus de mai multă vreme, dar nu îi venise în minte ideea că Iisus era realmente un mare om înainte de ziua în care, în valea Iordanului, el i-a zis: „Urmează-mă”. Filip era, de asemenea, întrucâtva influenţat de faptul că Andrei, Petru, Iacob şi Ioan îl acceptaseră pe Iisus în calitate de Eliberator.

^{(1556.2) 139:5.2} Filip avea douăzeci şi şapte de ani când li s-a alăturat apostolilor; el se căsătorise recent, dar încă nu avea copii. Porecla pe care i-au dat-o apostolii însemna „curiozitate”. Filip voia întotdeauna să i se arate. El nu părea niciodată că ar vedea foarte departe în nici o propunere. El nu era în mod necesar obtuz, dar era lipsit de imaginaţie. Această lipsă de imaginaţie era o mare slăbiciune a caracterului său. El era o persoană comună şi concretă.

^{(1556.3) 139:5.3} Când apostolii au fost organizaţi pentru misiunea lor, Filip a fost numit administrator; el avea îndatorirea de a vedea să fie, tot timpul, provizie de alimente. El a fost un bun administrator. Cea mai puternică caracteristică a sa era spiritul lui sârguincios şi metodic; el era atât matematic, cât şi sistematic.

^{(1556.4) 139:5.4} Filip era al doilea dintr-o familie de şapte copii, trei băieţi şi şapte fete. După înviere, el a i-a adus pe toţi membrii familiei în împărăţia cerurilor botezându-i. Membrii familiei lui Filip erau pescari. Tatăl său era un om foarte capabil, un gânditor profund, dar mama sa venea dintr-o familie mediocră. Filip nu era un om capabil să înfăptuiască lucruri mari, dar putea să facă lucruri mici cu măreţie, să le facă bine şi într-un mod agreabil. În afară de câteva rare momente de pe parcursul celor patru ani trăiţi cu Iisus, el a avut la îndemână destulă hrană pentru a face faţă nevoilor tuturor. El a fost rareori luat pe nepregătite chiar şi de numeroasele cerinţe de urgenţă ce rezultau din viaţa pe care o duceau. Serviciul de administrare al familiei apostolice a fost gerat cu inteligenţă şi eficienţă.

^{(1556.5) 139:5.5} Punctul forte al lui Filip era caracterul său metodic demn de încredere. Punctul slab al formaţiei sale era lipsa sa totală de imaginaţie, absenţa aptitudinii de a aduna doi cu doi pentru a obţine patru. El era matematic în plan abstract, dar neconstructiv în imaginaţia sa. Lui îi lipseau aproape totalmente anumite tipuri de imaginaţie. El era omul de rând tipic şi obişnuit. Mulţimile care veneau să îl asculte pe Iisus predicând şi propovăduind cuprindeau un mare număr de bărbaţi şi de femei de acest ordin, care încercau o mare mângâiere să-l vadă pe unul dintre semenii lor înălţat la un post de onoare în consiliile Maestrului; ei erau încurajaţi de faptul că unul de-al lor ocupa deja o situaţie importantă în treburile regatului. Cât despre Iisus, ascultând cu răbdare întrebările prosteşti ale lui Filip şi dându-şi atât de adesea consimţământul la rugăminţile intendentului său care îi cerea să „i se arate”, el a învăţat mult despre funcţionarea unui anumit tip de minte umană.

^{(1556.6) 139:5.6} Principala calitate a lui Iisus, pe care Filip o admira constant, era neostenita generozitate a Maestrului. Niciodată Filip nu a putut găsi în Iisus nimic mărunt, zgârcit sau meschin; el adora această dăruire neostenită şi mereu activă.

^{(1557.1) 139:5.7} Personalitatea lui Filip nu producea mare impresie. El era adesea numit „Filip din Betsaida, oraşul în care locuiesc Andrei şi Petru.” Era practic lipsit de discernământ în viziunea sa asupra lucrurilor; el era incapabil să priceapă posibilităţile spectaculare ale unei situaţii date. El nu era pesimist, ci de-a dreptul prozaic. Ducea deopotrivă o mare lipsă de clarviziune spirituală. El nu ezita să îl întrerupă pe Iisus în toiul vreunuia dintre cele mai profunde discursuri, pentru a pune o întrebare aparent stupidă. Însă Iisus nu l-a dojenit niciodată pentru asemenea nechibzuinţă; el avea răbdare şi lua în considerare inaptitudinea lui de a pricepe înţelesurile adânci ale învăţăturii. Iisus ştia bine că, dacă i-ar reproşa o singură dată lui Filip faptul de a pune aceste întrebări agasante, nu numai că ar fi rănit acest suflet cinstit, dar dojana lui l-ar fi jignit atât de tare pe Filip, încât acesta nu s-ar mai fi simţit niciodată liber să pună întrebări. Iisus ştia că, pe lumile spaţiale ale universului său, existau nenumărate miliarde de astfel de muritori având o asemenea încetineală în gândire; el voia să îi încurajeze pe toţi să se întoarcă către el şi să se simtă întotdeauna liberi să îi prezinte întrebările şi problemele lor. La urma urmei, întrebările prosteşti ale lui Filip îl interesau pe Iisus mai mult decât predica pe care o putea ţine. Iisus se interesa în cel mai înalt grad de oameni, de tot soiul de oameni.

^{(1557.2) 139:5.8} Intendentul apostolic nu era un bun orator, dar în lucrul personal era mai persuasiv şi obţinea rezultate foarte bune. El nu se descuraja cu uşurinţă. El muncea cu sârg şi cu mare tenacitate în tot ceea ce întreprindea. El avea darul mare şi rar de a şti să zică: „Veniţi”. Când Nataniel, primul lui convertit, a vrut să discute despre meritele şi greşelile lui Iisus din Nazaret, răspunsul eficient al lui Filip a fost: „Veniţi şi vedeţi.” El nu era un predicator dogmatic care să-şi îndemne ascultătorii cu „mergeţi” – faceţi aceasta şi cealaltă. El făcea faţă tuturor situaţiilor pe măsură ce se prezentau în lucrarea sa zicând: „Veniţi – veniţi cu mine, eu vă voi arăta calea.” Aceasta este întotdeauna tehnica cea mai eficientă în toate formele şi fazele învăţăturii. Chiar şi părinţii pot învăţa de la Filip cea mai bună modalitate de a nu spune copiilor lor: „duceţi-vă de faceţi aceasta şi apoi duceţi-vă de faceţi cealaltă.” Ci mai degrabă: „Veniţi cu noi, noi o să vă arătăm cel mai bun drum de urmat şi vom merge cu voi”.

^{(1557.3) 139:5.9} Inaptitudinea lui Filip de a se adapta unei noi situaţii reiese bine din anecdota despre grecii care au venit la el, în Ierusalim, zicându-i: „Domnule, dorim să îl vedem pe Iisus.” Oricărui iudeu care ar fi pus această întrebare, Filip i-ar fi răspuns: „Vino”. Dar aceşti oameni erau străini, iar Filip nu îşi amintea nici o instrucţiune de la superiorii lui în această privinţă; singurul lucru care i-a venit în minte a fost să se consulte cu şeful său Andrei, după care amândoi i-au însoţit pe grecii interesaţi la Iisus. Tot aşa, când el s-a dus în Samaria ca să predice şi să-i boteze pe credincioşi, după cum îl însărcinase Maestrul său, el s-a abţinut de la a-şi pune mâinile pe convertiţii săi ca semn ca ei primiseră Spiritul Adevărului. Acest gest a fost efectuat de Petru şi de Ioan, care au venit curând din Ierusalim pentru a observa activitatea sa în numele Bisericii mamă.

^{(1557.4) 139:5.10} Filip şi-a continuat lucrarea pe parcursul ceasurilor grele ale morţii Maestrului, a participat la reorganizarea celor doisprezece şi a fost primul care a plecat ca să câştige de partea regatului sufletele din afara comunităţii imediate a iudeilor. El a reuşit foarte bine în munca sa pe lângă samariteni şi în toate lucrările lui ulterioare în favoarea evangheliei.

^{(1557.5) 139:5.11} Soţia lui Filip, care era un membru eficient al corpului evanghelic feminin, s-a asociat activ cu soţul ei în munca sa după ce ei au fugit de persecuţiile din Ierusalim. Ea era neînfricată. A stat la piciorul crucii lui Filip şi l-a încurajat să proclame vestea cea bună chiar şi ucigaşilor săi. Când forţele lui Filip au slăbit, ea a început să relateze povestea salvării prin credinţa în Iisus, şi nu a fost redusă la tăcere decât în momentul în care iudeii furioşi s-au năpustit asupra ei şi au lovit-o cu pietre până au omorât-o. Fiica lor mai mare le-a a continuat opera lor şi a devenit, mai târziu, faimoasa profetă din Hierapolis.

^{(1558.1) 139:5.12} Filip, cândva intendent al celor doisprezece, era un om puternic în regat, câştigând suflete pe oriunde trecea. El a fost în cele din urmă răstignit pentru credinţa sa şi a fost îngropat la Hierapolis.

6. Cinstitul Nataniel

^{(1558.2) 139:6.1} Nataniel, al şaselea şi cel din urmă apostol ales personal de Maestru, a fost adus la Iisus de prietenul său Filip. El fusese asociatul lui Filip în mai multe întreprinderi negustoreşti, şi mergea cu el ca să-l vadă pe Ioan Botezătorul în momentul când l-au întâlnit pe Iisus.

^{(1558.3) 139:6.2} Când Nataniel s-a alăturat apostolilor, el avea douăzeci şi cinci de ani şi era cel mai tânăr din grup după Ioan. Nataniel era ultimul dintr-o familie de şapte copii; el era celibatar şi singurul sprijin al părinţilor bătrâni şi infirmi, cu care locuiau în Cana. Fraţii şi surorile lui erau cu toţii căsătoriţi sau decedaţi, şi nici unul dintre ei nu locuia acolo. Nataniel şi Iuda Iscarioteanul erau cei doi bărbaţi cei mai instruiţi dintre cei doisprezece. Nataniel se gândise să se facă negustor.

^{(1558.4) 139:6.3} Iisus nu a dat el însuşi un supranume lui Nataniel, dar cei doisprezece nu au întârziat a vorbi de el în termeni care semnificau cinste, sinceritate. El era „fără artificiu” şi aceasta era principala lui virtute; el era deopotrivă de cinstit şi de sincer; punctul slab al caracterului lui era orgoliul lui; el era foarte mândru de familia lui, de oraşul lui, de reputaţia lui şi de naţiunea lui, ceea ce este lăudabil, atâta timp cât prin aceasta lucrurile nu ajung prea departe. Însă, cu propriile lui prejudecăţi, Nataniel avea o predilecţie de a cădea în extreme. Avea tendinţa de a-şi forma prejudecăţi asupra oamenilor potrivit opiniilor lui personale. Chiar şi înainte de a-l întâlni pe Iisus, lui nu i-a trebuit mult ca să pună întrebarea: „Oare poate să iasă ceva bun din Nazaret?” Însă Nataniel, deşi avea amor propriu, nu era încăpăţânat. De îndată ce a privit chipul lui Iisus, el şi-a schimbat părerea.

^{(1558.5) 139:6.4} În multe privinţe, Nataniel era geniul original al celor doisprezece. El era filozoful şi visătorul apostolic, dar un visător de un soi foarte practic. El alterna între momente de profundă filozofie şi perioade de umor rar şi nostim. Când se afla într-o dispoziţie potrivită, el era probabil cel mai bun povestitor dintre cei doisprezece. Lui Iisus îi plăcea mult să audă discursul lui Nataniel atât despre lucruri grave, cât şi despre lucruri frivole. Nataniel l-a considerat puţin câte puţin pe Iisus şi regatul cu mai multă seriozitate, dar pe el însuşi el nu s-a luat niciodată în serios.

^{(1558.6) 139:6.5} Toţi apostolii îl iubeau şi îl respectau pe Nataniel, iar el se înţelegea magnific cu toţi, mai puţin cu Iuda Iscarioteanul. Iuda socotea că Nataniel nu-şi lua îndeajuns apostolatul în serios, iar odată a avut îndrăzneala de a pleca să-l caute pe Iisus în taină şi de a se plânge împotriva lui. Iisus i-a zis: „Iuda, vezi bine ceea ce faci, nu-ţi supraestima sarcina. Cine dintre noi este în măsură să-l judece pe fratele său? Voia Tatălui nu este ca copiii săi să împărtăşească doar lucrurile serioase ale vieţii. Îngăduie-mi să repet că eu am venit pentru ca fraţii mei întru carne să aibă şi mai din abundenţă, bucurie, fericire şi o viaţă mai înfloritoare. Du-te, dară, Iuda şi fă bine ceea ce ţi-a fost încredinţat, dar lasă-l pe fratele tău Nataniel să dea seama el însuşi lui Dumnezeu.” Amintirea acestei experienţe, precum şi a multor altele de genul acesta, a vieţuit mult timp în inima lui Iuda Iscarioteanul, făuritoarea propriilor ei amăgiri.

^{(1559.1) 139:6.6} De multe ori, pe când Iisus era plecat pe munte cu Petru, cu Iacob şi cu Ioan, şi când situaţia devenea încordată şi încâlcită între apostoli, şi pe când Andrei însuşi se îndoia de ceea ce trebuia să le zică fraţilor lui dezolaţi, Nataniel destindea atmosfera prin puţină filozofie sau printr-o vorbă de umor; şi prin buna sa dispoziţie, de asemenea.

^{(1559.2) 139:6.7} Nataniel avea sarcina de a avea grijă de familiile celor doisprezece. El era adesea absent de la consiliile apostolice, căci, atunci când afla că boala sau vreun eveniment ieşit din comun i se întâmplase vreuneia dintre persoanele aflate în grija sa, el nu mai pierdea timpul şi se ducea la căminul respectiv. Cei doisprezece trăiau în siguranţă, ştiind că bunăstarea familiilor lor era pe mâini bune, mulţumită lui Nataniel.

^{(1559.3) 139:6.8} Nataniel îl stima adesea pe Iisus pentru toleranţa sa. El nu se sătura niciodată să observe lărgimea orizontului minţii Fiului Omului precum şi generoasa lui compasiune.

^{(1559.4) 139:6.9} Tatăl lui Nataniel (Bartolomeu) a murit la scurtă vreme după Rusalii. După aceea, apostolul s-a dus în Mesopotamia şi în India pentru a proclama vestea bună a regatului şi pentru a-i boteza pe credincioşi. Fraţii săi nu au ştiut niciodată ceea ce s-a ales de filozoful, poetul şi umoristul lor de odinioară. Dar el a fost un mare om în regat şi a contribuit mult la răspândirea învăţăturii Maestrului său, chiar dacă el nu a participat la organizarea ulterioară a Bisericii creştine. Nataniel a murit în India.

7. Matei Levi

^{(1559.5) 139:7.1} Matei, al şaptelea apostol, a fost ales de Andrei. Matei aparţinea unei familii de perceptori, sau publicani; el însuşi era vameş în Capernaum, unde şi locuia. Avea treizeci şi unu de ani, era căsătorit şi avea patru copii. Poseda o mică avere şi era singurul membru din corpul apostolic care dispunea de unele resurse. El era un om de afaceri capabil, adaptându-se bine tuturor mediilor sociale, şi fiind înzestrat cu abilitatea de a-şi face prieteni şi de a se înţelege bine cu tot felul de persoane.

^{(1559.6) 139:7.2} Andrei l-a numit pe Matei agentul financiar al apostolilor. El era într-un fel gerantul şi reprezentantul public al organizaţiei apostolice. Era un bun judecător al naturii umane şi un propagandist eficient. Este dificil să îţi faci o idee despre personalitatea lui, însă el era un discipol foarte sincer. El a crezut din ce în ce mai mult în misiunea lui Iisus şi în certitudinea regatului. Iisus nu i-a dat niciodată vreun supranume lui Levi, dar apostolii îl numeau de comun acord „strângătorul de bani”.

^{(1559.7) 139:7.3} Punctul forte al lui Levi era devotamentul său din toată inima pentru cauza lor. Faptul că el, un publican, fusese ales de Iisus şi de apostolii săi a stârnit o recunoştinţă debordantă în fostul vameş. Le-a trebuit totuşi o vreme restului de apostoli, mai ales lui Simon Zelotul şi lui Iuda Iscarioteanul, pentru a admite prezenţa unui publican printre ei. Slăbiciunea lui Matei era concepţia sa materialistă şi lipsită de perspectivă asupra vieţii, dar pe măsură ce lunile se scurgeau, el făcea mari progrese în acest domeniu. Bineînţeles, el era nevoit să lipsească de la multe dintre şedinţele de instruire cele mai preţioase de vreme ce avea sarcina de a menţine visteria aprovizionată.

^{(1559.8) 139:7.4} Predispoziţia la iertare a Maestrului era ceea ce aprecia Matei cel mai mult. Matei nu contenea să repete că doar credinţa este necesară în efortul de a-l găsi pe Dumnezeu. Lui îi plăcea întotdeauna să vorbească despre regat ca de „această afacere de a-l găsi pe Dumnezeu”.

^{(1560.1) 139:7.5} Cu toate că Matei a fost un om care avea un trecut de publican, el s-a achitat admirabil de sarcina sa şi, cu trecerea timpului, tovarăşii lui s-au fălit cu isprăvile sale de publican. El a fost unul dintre apostolii care au luat note ample pe marginea învăţăturii lui Iisus. Aceste note au servit mai târziu ca bază a povestirii lui Isador a cuvintelor şi faptelor lui Iisus, ulterior cunoscută sub numele de Evanghelia după Matei.

^{(1560.2) 139:7.6} Marea şi folositoarea viaţă a lui Matei, omul de afaceri şi vameşul din Capernaum, a fost un mijloc de a-i face pe mii şi mii de alţi oameni de afaceri, de funcţionari şi de politicieni, în cursul perioadelor subsecvente, să audă vocea îmbietoare a Maestrului care zicea: „Urmaţi-mă”. Matei era realmente un politician abil, dar era extrem de fidel faţă de Iisus şi suprem devotat sarcinii de a vedea ca mesagerii împărăţiei ce vine să dispună de resurse financiare adecvate.

^{(1560.3) 139:7.7} Prezenţa lui Matei printre cei doisprezece a fost mijlocul de a păstra porţile regatului larg deschise pentru o mulţime de suflete descurajate şi dezmoştenite care se consideraseră de multă vreme ca fiind excluse de la consolarea religioasă. Bărbaţi şi femei respinşi şi disperaţi se îngrămădeau pentru a-l auzi pe Iisus, care nu alunga niciodată pe nimeni.

^{(1560.4) 139:7.8} Matei primea daruri liber oferite de către discipolii credincioşi şi de auditorii direcţi ai învăţăturii Maestrului, dar el nu a solicitat niciodată pe faţă contribuţia mulţimilor. El şi-a îndeplinit toată munca financiară într-o manieră liniştită şi personală, şi a procurat cea mai mare parte a banilor de la clasa relativ înstărită a credincioşilor angajaţi. El a consacrat practic întregul modestei sale averi lucrării Maestrului şi a apostolilor săi, dar ei n-au cunoscut niciodată generozitatea lui, în afară de Iisus care ştia despre toate astea. Matei ezita să contribuie pe faţă la fondurile apostolice, de teamă că Iisus şi colaboratorii săi ar putea să considere banii săi ca fiind murdari; în consecinţă, el a făcut multe daruri în numele altor credincioşi. În cursul primelor luni, în timp ce Matei îşi dădea seama că prezenţa sa printre apostoli era mai mult sau mai puţin o încercare, el a fost foarte tentat să le facă cunoscut faptul că pâinea lor zilnică era foarte adesea cumpărată din propriile lui venituri. Dar el nu a cedat acestei ispite. Când dovada dispreţului faţă de publican a devenit evidentă, Levi ardea de nerăbdare să le dezvăluie generozitatea sa, însă el a reuşit întotdeauna să păstreze tăcerea.

^{(1560.5) 139:7.9} Când fondurile pe vreo săptămână erau insuficiente pentru bugetul prevăzut, Levi recursese adesea la resursele sale personale pentru sume importante. Uneori, de asemenea, când el avea un mare interes pentru învăţăturile lui Iisus, el prefera să rămână acolo şi să-şi asculte lecţiile, chiar ştiind că trebuia să i se compenseze personal fondurile necesare pe care nu se apucase să le solicite. Dar Levi dorea tot atât de mult ca Iisus să ştie că o bună parte din bani proveneau din propriul său buzunar! Îi venea greu să priceapă că Maestrul era la curent cu totul. Apostolii au murit cu toţii fără a şti că Matei fusese binefăcătorul lor într-o asemenea măsură că, atunci când a plecat să proclame evanghelia împărăţiei după începerea persecuţiilor, el era practic lipsit de orice resurse.

^{(1560.6) 139:7.10} Când persecuţiile i-au făcut pe credincioşi să părăsească Ierusalimul, Matei s-a îndreptat spre nord, predicând evanghelia împărăţiei şi botezându-i pe credincioşi. Aceşti vechi asociaţi apostolici au pierdut contactul cu el, dar el a continuat să predice şi să boteze în Siria, în Capadocia, în Galatia, în Bitynia şi în Tracia. În Tracia şi în Lisimahia anumiţi iudei necredincioşi au conspirat împreună cu soldaţii romani pentru a-l trimite la moarte. Acest publican regenerat a murit triumfând în credinţa unei salvări pe care o dobândise cu atâta certitudine din învăţăturile Maestrului în cursul recentei sale şederi pe pământ.

8. Toma Didimus

^{(1561.1) 139:8.1} Toma era al optulea apostol şi a fost ales de Filip. Mai târziu, el a fost numit „Toma necredinciosul”, dar tovarăşii săi apostoli l-ar fi considerat cu greu un necredincios înrăit. Este adevărat că avea o minte de tip logic şi sceptic, dar avea o formă de loialitate curajoasă care interzicea celor ce îl cunoşteau intim să-l privească ca pe un sceptic lipsit de interes.

^{(1561.2) 139:8.2} Când Toma s-a alăturat apostolilor, el avea 29 de ani, era căsătorit şi avea patru copii. El fusese cândva tâmplar şi zidar, dar mai recent el devenise pescar. El îşi avea domiciliul în Tariheea, localitate situată pe malul vestic al Iordanului la vărsarea sa în Marea Galileii, şi era considerat ca fiind primul cetăţean al acestui sătuc. El nu era foarte instruit, dar avea o minte pătrunzătoare şi care raţiona bine. Era fiul unor părinţi excelenţi care trăiau în Tiberiada. Printre cei doisprezece, Toma era singurul care avea o minte cu adevărat analitică; el era adevăratul om de ştiinţă al grupului apostolic.

^{(1561.3) 139:8.3} Începutul vieţii de familie a lui Toma nu fusese tocmai fericit; părinţii lui nu erau pe de-a-ntregul fericiţi în viaţa lor conjugală, şi lucrul acesta a avut repercusiuni în viaţa de adult a lui Toma. El a crescut cu un temperament dezagreabil şi certăreţ. Chiar şi soţia sa a fost fericită să-l vadă alăturându-se apostolilor; ea a fost uşurată la gândul că pesimistul ei soţ va fi, mai tot timpul său, departe de cămin. Toma avea totodată o înclinaţie către suspiciune, lucru care făcea dificilă înţelegerea paşnică cu el. Petru a fost mai întâi foarte supărat pe Toma şi i s-a plâns fratelui său Andrei de faptul că Toma era „meschin, urât şi întotdeauna bănuitor.” Dar cu cât tovarăşii lui l-au cunoscut mai mult pe Toma, cu atât l-au iubi mai mult. Ei au descoperit că el era magnific în cinstea sa şi neclintit în loialitatea sa. El era perfect sincer şi indubitabil veridic, dar el avea o tendinţă înnăscută de a descoperi defecte. El crescuse devenind realmente pesimist. Mintea sa analitică era chinuită de suspiciune. El îşi pierdea rapid credinţa în semenii săi când s-a asociat celor doisprezece şi a intrat astfel în contact cu nobilul caracter al lui Iisus. Această asociere cu Maestrul a început imediat să transforme caracterul lui Toma şi să efectueze mari schimbări în reacţiile sale mentale faţă de semenii săi.

^{(1561.4) 139:8.4} Marea forţă a lui Toma era superba lui minte analitică asociată unui curaj nedezminţit – odată ce a luat o hotărâre. Marea sa slăbiciune era îndoiala sa bănuitoare, pe care nu a învins-o niciodată pe durata încarnării sale.

^{(1561.5) 139:8.5} În organizarea celor doisprezece, Toma avea sarcina de a stabili şi de a trasa şi aranja itinerarul, iar el dirija foarte bine munca şi deplasările corpului apostolic. El era un bun executant, un excelent om de afaceri, dar era handicapat de mulţimea toanelor sale; el nu era acelaşi om de la o zi la alta. Avea o predispoziţie către meditaţii sumbre şi melancolice înainte de a se alătura apostolilor, dar contactul său cu ei şi cu Iisus l-au vindecat, într-o mare măsură de această introspecţie morbidă.

^{(1561.6) 139:8.6} Iisus se bucura mult de tovărăşia lui Toma, şi a avut numeroase şi lungi conversaţii personale cu el. Prezenţa lui Toma, printre apostoli, era o mare îmbărbătare pentru toţi scepticii oneşti; ea a încurajat multe persoane cu mintea zbuciumată să intre în regat, chiar dacă ele nu puteau înţelege în întregime toate aspectele spirituale şi filozofice ale învăţăturilor lui Iisus. Admiterea lui Toma printre cei doisprezece era o proclamare permanentă a faptului că Iisus îi iubea chiar şi pe cei care se îndoiau sincer.

^{(1562.1) 139:8.7} Ceilalţi apostoli îl respectau pe Iisus datorită vreunei trăsături speciale şi remarcabile a personalităţii sale atât de bogate, dar Toma îl stima pe Maestrul său pentru caracterul său superb echilibrat. Toma admira şi onora pe cel care era îndurător cu atâta dragoste, şi totuşi just şi echitabil cu atâta inflexibilitate; care era atât de ferm, dar niciodată îndârjit; atât de calm, dar niciodată indiferent; atât de săritor şi de compătimitor, fără a se băga în toate sau a face pe dictatorul; atât de tare, dar în acelaşi timp atât de blând; atât de pozitiv, dar niciodată brutal sau nepoliticos; atât de tandru, dar fără a şovăi; atât de pur şi de inocent, dar în acelaşi timp atât de viril, de dinamic şi de energic; atât de veritabil curajos, dar niciodată temerar sau imprudent; atât de iubitor de natură, dar atât de dezbărat de orice tendinţă de a o venera; atât de plin de umor şi de jucăuş, dar lipsit de uşurătate şi de frivolitate. Această incomparabilă armonie a personalităţii este ceea ce îl fermeca în mod deosebit pe Toma. Printre cei doisprezece, probabil că el era acela care, din punct de vedere intelectual, îl înţelegea cel mai bine pe Iisus şi îi aprecia cel mai bine personalitatea.

^{(1562.2) 139:8.8} În consiliile celor doisprezece, Toma era întotdeauna prudent şi recomanda politica de „securitate mai întâi”. Însă, dacă se votase contra conservatorismului său sau nu se ţinuse seama de acesta, el era întotdeauna primul care să se lanseze cu neînfricare în executarea programului hotărât. De nenumărate ori, el s-a opus anumitor proiecte pe care le considera ca temerare sau orgolioase, şi le discuta cu patimă până la capăt. Însă, când Andrei supunea propunerea la vot şi când cei doisprezece alegeau să adopte proiectul căruia el i se opusese cu atâta vigoare, Toma era primul care să zică: „Haideţi!” El era un bun jucător, în sensul că ştia să piardă. El nu purta ranchiună şi nu nutrea resentimente. În repetate rânduri, el s-a opus faptului de a-l lăsa pe Iisus să se expună vreunei primejdii, dar, când Maestrul decidea să-şi asume riscul, întotdeauna Toma era cel care îi însufleţea pe apostoli cu cuvintele sale curajoase: „Haideţi, prieteni, să mergem şi să murim cu el.”

^{(1562.3) 139:8.9} Sub anumite raporturi, Toma semăna cu Filip; şi el voia „să i se arate”, dar expresiile sale exterioare de îndoială erau întemeiate pe un mecanism intelectual în întregime diferit. Toma era şi analitic, nu numai sceptic. În ce priveşte curajul fizic personal, el era unul dintre cei mai bravi dintre cei doisprezece.

^{(1562.4) 139:8.10} Toma trecea printr-unul dintre cele mai proaste momente; uneori era posomorât şi abătut. Pierderea surorii lui gemene, pe când avea nouă ani, îi pricinuise o mare amărăciune de tinereţe şi complicase problemele de caracter ale vieţii sale ulterioare. Când Toma era deznădăjduit, uneori Nataniel era cel care îl ajuta să îşi recapete încrederea în sine, alteori era Petru, şi nu de puţine ori şi unul dintre gemenii Alfeu. Din nefericire, el încerca întotdeauna să evite contactul cu Iisus în timpul perioadelor în care era cel mai deprimat; dar Maestrul era la curent cu toate astea şi, în momentele de depresiune ale apostolului său chinuit de îndoieli, el avea pentru el o simpatie plină de înţelegere.

^{(1562.5) 139:8.11} Uneori Toma obţinea de la Andrei permisiunea de a lipsi singur, pentru o zi sau două, dar el a învăţat curând că acest mod de a acţiona nu era prea înţelept; a aflat că era de preferat ca atunci când era abătut să se ataşeze strâns de munca sa şi să rămână lângă tovarăşii săi. Însă, indiferent de ceea ce se petrecea în viaţa sa emotivă, el rămânea mereu un apostol. Când a venit clipa să iasă înainte, întotdeauna Toma era cel care zicea: „Să mergem!”

^{(1562.6) 139:8.12} Toma este marea pildă a unei fiinţe omeneşti care are îndoieli, care le face faţă şi care le învinge. Era un mare gânditor, şi nu un critic răuvoitor. El avea o gândire logică şi era piatra de încercare a lui Iisus şi a tovarăşilor săi. Dacă Iisus şi opera sa nu ar fi fost autentice, grupul nu ar fi reuşit să reţină, de la început la sfârşit, un om ca Toma. El avea un simţ ascuţit şi sigur al faptelor. La primul semn de fraudă sau de înşelătorie, Toma i-ar fi abandonat pe toţi. Savanţii nu pot înţelege pe deplin tot ceea ce îl priveşte pe Iisus şi opera sa pământească, însă acolo trăia şi lucra, cu Maestrul şi asociaţii lui umani, un om a cărui minte era cea a unui veritabil om de ştiinţă – Toma Didymus – iar el credea în Iisus din Nazaret.

^{(1563.1) 139:8.13} Toma a avut de străbătut momente grele în timpul zilelor procesului şi răstignirii. O vreme, el s-a prăbuşit în adâncurile deznădejdii, dar şi-a recăpătat curajul, a rămas solidar cu apostolii, şi a fost printre ei pentru a-l întâmpina pe Iisus la ţărmul Mării Galileii. Pentru o clipă, el a sucombat mâhnirii pricinuite de neîncrederea sa, dar şi-a găsit în cele din urmă credinţa şi curajul. El a dat poveţe înţelepte apostolilor după Rusalii, iar atunci când persecuţiile i-au împrăştiat pe credincioşi, el s-a dus în Cipru, în Creta, pe coasta Africii de Nord şi în Sicilia, predicând vestea bună a regatului şi botezându-i pe credincioşi. Toma a continuat să predice şi să boteze până în momentul când a fost prins de agenţii guvernului roman şi executat în Malta. Numai cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul său, el începuse să scrie viaţa şi învăţăturile lui Iisus.

9. şi 10. Iacob şi Iuda

^{(1563.2) 139:9.1} Iacob şi Iuda, fiii lui Alfeu, pescarii gemeni care locuiau aproape de Keresa, au fost al nouălea şi al zecelea dintre apostoli, şi au fost aleşi de Iacob şi de Ioan Zebedeu. Ei aveau 26 de ani şi erau căsătoriţi; Iacob avea trei copii şi Iuda avea doi.

^{(1563.3) 139:9.2} Nu este mare lucru de zis despre aceşti doi pescari obişnuiţi. Ei îşi iubeau Maestrul şi Iisus îi iubea la rândul lui, dar nu întrerupeau niciodată discursurile lui cu întrebări. Ei înţelegeau foarte puţin discuţiile filozofice sau dezbaterile teologice ale tovarăşilor lor apostoli, dar se bucurau că se numărau într-un asemenea grup de oameni puternici. În ce priveşte înfăţişarea lor personală, caracteristicile lor mentale şi întinderea percepţiei lor spirituale, aceşti doi oameni erau aproape identici. Ceea ce se poate zice de unul, se poate zice şi de celălalt.

^{(1563.4) 139:9.3} Andrei i-a însărcinat cu menţinerea ordinii printre mulţimi. Ei erau principalii uşieri/aprozi în cursul orelor de predică şi, de fapt, servitorii generali ai grupului, ai căror curieri erau. Ei îl ajutau pe Filip la aprovizionare şi pe Nataniel la dusul de bani familiilor, şi erau întotdeauna dispuşi să acord o mână de ajutor oricui dintre apostoli.

^{(1563.5) 139:9.4} Mulţimile de oameni din popor erau foarte încurajate la vederea a doi dintre semenii lor onoraţi cu câte un loc printre apostoli. Prin însăşi admiterea lor ca apostoli, aceşti gemeni mediocri au fost intermediarii care făceau posibilă aducerea în regat a numeroşi credincioşi temători. Pe de altă parte, oamenii din popor acceptau şi mai de bună voie ideea de a fi conduşi şi îndrumaţi de nişte supraveghetori oficiali foarte asemănători lor înşişi.

^{(1563.6) 139:9.5} Iacob şi Iuda, care mai erau numiţi şi Tadeu şi Lebeu, nu aveau nici puncte forte, nici puncte slabe. Poreclele date lor de către ucenici erau binevoitoare denumiri ale mediocrităţii. Ei erau „cei mai mici dintre toţi apostolii”; ei ştiau asta, şi erau încântaţi de lucrul acesta.

^{(1563.7) 139:9.6} Iacob Alfeu îl iubea în mod deosebit pe Iisus datorită simplităţii Maestrului. Aceşti gemeni nu puteau înţelege mintea lui Iisus, dar pricepeau legătura de simpatie dintre ei şi inima Maestrul lor. Mintea lor nu era de un ordin elevat şi, cu respect vorbind, ei puteau chiar şi să fie calificaţi drept proşti, dar ei au făcut, în natura lor spirituală, o reală experienţă. Ei credeau în Iisus; ei erau fii ai lui Dumnezeu şi cetăţeni ai împărăţiei.

^{(1564.1) 139:9.7} Iuda Alfeu era atras de Iisus datorită smereniei fără ostentaţie a Maestrul. O asemenea smerenie alăturată unei asemenea demnităţi personale exercita o mare atracţie asupra lui Iuda. Faptul că Iisus recomanda întotdeauna tăcerea în ceea ce priveşte faptele lui extraordinare producea o puternică impresie asupra acestui simplu copil al naturii.

^{(1564.2) 139:9.8} Gemenii erau ajutoare blânde din fire şi sărace cu duhul, şi toată lumea îi iubea. Iisus a încredinţat acestor bărbaţi tineri, care nu aveau decât un singur talent, posturi de onoare în statul său major personal al regatului, deoarece există nenumărate milioane de alte suflete asemănătoare, simple şi temătoare, pe lumile din spaţiu; Maestrul doreşte totodată să primească aceste suflete într-o comuniune activă şi de credinţă cu el însuşi şi cu Spiritul Adevărului pe care l-a răspândit. Iisus nu dispreţuieşte micimea, ci numai răul şi păcatul. Iacob şi Iuda erau umili, dar erau în egală măsură fideli. Ei erau simpli şi ignoranţi, dar erau, de asemenea, inimoşi, buni şi generoşi.

^{(1564.3) 139:9.9} Şi ce mândrie plină de recunoştinţă aveau oamenii aceştia umili, în ziua în care Maestrul a refuzat să accepte pe un anumit bogătan ca evanghelist, afară numai dacă ar fi consimţit să-şi vândă bunurile şi să vină în ajutorul săracilor. Când publicul a auzit lucrul acela şi i-a văzut pe gemeni printre consilieri, s-a ştiut cu certitudine că Iisus nu făcea deosebire de persoane. Însă numai o instituţie divină – împărăţia cerurilor – ar putea vreodată să se ridice pe fundamentele unor fiinţe omeneşti atât de mediocre!

^{(1564.4) 139:9.10} Pe durata întregii lor asocieri cu Iisus, gemenii nu s-au încumetat decât o dată sau de două ori să pună întrebări în public. Iuda a fost, odată, atât de pus pe gânduri, încât i-a pus o întrebare lui Iisus, după care Maestrul a vorbit despre faptul de a se dezvălui pe sine în mod deschis lumii. El se simţea puţin dezamăgit la ideea că cei doisprezece ar deţine mai multe secrete şi şi-a permis să întrebe: „Dar atunci, Maestre, când tu te vei proclama astfel lumii, cum ne vei favoriza tu prin manifestările speciale ale bunătăţii tale?”

^{(1564.5) 139:9.11} Gemenii au slujit cu fidelitate până la capăt, până în zilele sumbre ale judecăţii, ale răstignirii şi ale disperării. Ei nu au pierdut niciodată din inima lor credinţa în Iisus şi (excepţie făcând Ioan Zebedeu) ei au fost primii care au crezut în învierea sa; dar ei nu au putut înţelege întemeierea regatului. La puţin timp după răstignirea Maestrului lor, ei s-au întors la familiile lor şi la fiicele lor; sarcina lor era îndeplinită. Ei nu erau în stare să se angajeze în bătăliile mai complexe ale regatului, însă au trăit şi au murit conştienţi de a fi fost onoraţi şi binecuvântaţi de cei patru ani de asociere strânsă şi personală cu Fiul lui Dumnezeu, creatorul suveran al unui univers.

11. Simon Zelotul

^{(1564.6) 139:11.1} Simon Zelotul, al unsprezecelea apostol, a fost ales de Simon Petru. Acesta era un om capabil, de viţă nobilă, care trăia cu familia sa la Capernaum. El avea 28 de ani când s-a alăturat apostolilor. El era un înfocat agitator şi totodată un om care vorbea mult fără a chibzui. El fusese negustor în Capernaum înainte de a-şi îndrepta întreaga atenţie asupra organizaţiei patriotice a zloţilor.

^{(1564.7) 139:11.2} Simon Zelotul a fost însărcinat cu divertismentul şi cu destinderea grupului apostolic. El organiza foarte eficient distracţiile şi activităţile recreative ale celor doisprezece.

^{(1564.8) 139:11.3} Forţa lui Simon era loialitatea sa antrenantă. Când apostolii întâlneau vreun bărbat sau vreo femeie care se zbăteau în nehotărâre cu privire la intrarea lor în regat, ei trimiteau să fie căutat Simon. În general, acestui avocat entuziast al salvării prin credinţa în Dumnezeu nu îi trebuia mai mult de un sfert de ceas pentru a calma toate îndoielile şi a îndepărta orice nehotărâre, ca să se vadă un nou suflet născându-se în „libertatea de credinţă şi în bucuria salvării”.

^{(1565.1) 139:11.4} Marea slăbiciune a lui Simon era mentalitatea sa materialistă. Acest iudeu naţionalist nu s-a putut transforma repede într-un internaţionalist cu mentalitate spirituală. O perioadă de patru ani era prea scurtă pentru a efectua o asemenea transformare intelectuală şi emoţională, dar Iisus a fost întotdeauna răbdător cu el.

^{(1565.2) 139:11.5} Calitatea lui Iisus pe care Simon o admira cât se poate de mult era calmul Maestrului, încredinţarea sa, echilibrul său şi inexplicabila seninătate.

^{(1565.3) 139:11.6} Cu toate că Simon a fost un revolutiv pătimaş, o neînfricată torţă de aprins spiritele, el şi-a învins treptat firea năvalnică până când a devenit un puternic şi eficient predicator „al păcii de pe pământ şi al bunăvoinţei printre oameni”. Simon strălucea în dezbateri; lui îi plăcea să discute. Când trebuia să se facă faţă manierei procedurale a iudeilor învăţaţi sau subtilităţilor intelectuale ale grecilor, sarcina era întotdeauna atribuită lui Simon.

^{(1565.4) 139:11.7} El era un rebel din fire şi un iconoclast prin pregătire, dar Iisus l-a câştigat de partea conceptelor superioare ale împărăţiei cerurilor. Simon se identificase întotdeauna cu partidul protestatar, acum însă adera la partidul progresist, cel al progresului nelimitat şi etern al spiritului şi adevărului. Simon era un om cu o fidelitate înflăcărată, cu un cald devotament personal, şi îl iubea mult pe Iisus.

^{(1565.5) 139:11.8} Iisus nu se temea să se identifice cu oamenii de afaceri, cu muncitorii, cu optimiştii, cu pesimiştii, cu filozofii, cu scepticii, cu publicanii, cu politicienii şi cu patrioţii.

^{(1565.6) 139:11.9} Maestrul a avut numeroase convorbiri cu Simon, dar nu a reuşit niciodată pe deplin să-l transforme pe acest înfocat naţionalist iudeu într-un internaţionalist. Iisus i-a repetat adesea lui Simon că era ceva legitim să doreşti îmbunătăţirea sistemului social, economic şi politic, dar el adăuga întotdeauna: „Aceasta nu este treaba împărăţiei cerurilor. Trebuie ca noi să ne consacrăm facerii voii Tatălui. Treaba noastră constă în a fi ambasadorii unui guvern spiritual de sus, şi nu trebuie să ne ocupăm imediat de altceva decât de reprezentarea voii şi caracterului Tatălui divin care se găseşte în capul guvernului ale cărui scrisori de recomandare le purtăm noi.” Toate acestea erau dificil de înţeles pentru Simon, însă el ajungea treptat să priceapă întrucâtva semnificaţia învăţăturii Maestrul.

^{(1565.7) 139:11.10} După dispersarea cauzată de persecuţiile din Ierusalim, Simon a intrat într-o retragere temporară, fiind literalmente zdrobit. Ca patriot naţionalist, el abandonase poziţia sa prin deferenţa faţă de învăţăturile lui Iisus; acum, totul era pierdut. El era cuprins de disperare, dar, în câţiva ani, el şi-a recăpătat speranţa şi s-a apucat să proclame evanghelia împărăţiei.

^{(1565.8) 139:11.11} El s-a dus la Alexandria şi, după ce a urcat în susul Nilului, el a pătruns în inima Africii, predicând peste tot evanghelia lui Iisus şi botezându-i pe credincioşi. El a lucrat astfel până ce a îmbătrânit şi a slăbit. El a murit şi a fost îngropat în inima Africii.

12. Iuda Iscariotul

^{(1565.9) 139:12.1} Iuda Iscarioteanul, al doisprezecelea apostol, a fost ales de Nataniel. El s-a născut la Keriot, orăşel din Iudeea meridională. Pe când era un băieţel, părinţii lui s-au instalat în Ierihon, unde a trăit şi a fost angajat în diversele afaceri negustoreşti ale tatălui său până în momentul în care el s-a interesat de predicile şi de opera lui Ioan Botezătorul. Părinţii săi erau saduchei şi, când Iuda s-a alăturat discipolilor lui Ioan, ei l-au renegat.

^{(1566.1) 139:12.2} Când Nataniel l-a întâlnit în Taricheea, Iuda căuta un angajat într-o uscătorie de peşte de la extremitatea mai joasă a Mării Galilee. El avea 30 de ani când s-a alăturat apostolilor, şi era celibatar. Era singurul iudeean din familia apostolică a Maestrul, şi probabil cel mai învăţat dintre cei doisprezece. Iuda nu avea nici o trăsătură proeminentă de forţă personală, cu toate că aparent a avut numeroase trăsături exterioare de cultură şi de bună creştere. Era un bun gânditor, însă nu totdeauna un gânditor cu adevărat cinstit. Iuda nu se înţelegea realmente pe sine însuşi; el nu era de-a dreptul sincer faţă de sine.

^{(1566.2) 139:12.3} Andrei l-a numit pe Iuda vistiernicul celor doisprezece, post pe care era eminamente calificat a-l ocupa. Până în momentul când l-a trădat pe Maestrul său, el şi-a asumat în mod cinstit, fidel şi foarte eficient responsabilităţile sarcinii sale.

^{(1566.3) 139:12.4} Iuda nu admira nici o trăsătură specială la Iisus, făcând abstracţie de personalitatea în general atrăgătoare şi deosebit de fermecătoare a Maestrul. Iuda nu a fost niciodată capabil să se ridice deasupra prejudecăţilor sale de iudeu contra tovarăşilor săi galileeni. El a ajuns chiar şi să critice, în mintea sa, multe dintre modurile de acţiune ale lui Iisus. Acest iudeu pretenţios îndrăznea adesea să critice, în inima sa, pe Maestrul pe care toţi ceilalţi unsprezece îl considerau ca fiind omul perfect, „singurul demn de a fi iubit şi cel mai eminent dintre zece mii”. Iuda nutrea realmente noţiunea că Iisus era timid şi oarecum înfricoşat în a-şi afirma puterea şi autoritatea.

^{(1566.4) 139:12.5} Iuda era un bun om de afaceri. Era nevoie de tact, de pricepere şi de răbdare, precum şi de un devotament asiduu, pentru a dirija afacerile financiare ale unui idealist precum Iisus, fără a mai vorbi de lupta contra metodelor dezordonate ale unora dintre apostoli în câmpul negocierilor. Iuda era realmente un mare agent executiv, un agent financiar prevăzător şi capabil, şi un adept al rigorii pentru organizare. Nici un apostol nu l-a criticat vreodată pe Iuda. După câte puteau ei să vadă, Iuda Iscarioteanul era un vistiernic incomparabil, un om instruit, un apostol loial (deşi uneori critic) şi, în toate sensurile cuvântului, un mare succes. Apostolii îl iubeau pe Iuda: el era realmente unul dintre ei. El trebuie să fi crezut în Iisus, dar punem la îndoială faptul că el l-a iubit realmente pe Maestru din toată inima sa. Cazul lui Iuda ilustrează adevărul proverbului: „Există o cale care îi pare justă unui om, dar al cărei sfârşit este moartea.” Este întru totul posibil a cădea în capcana înşelătoare a agreabilei adaptări la căile păcatului şi ale morţii. Fiţi încredinţaţi că Iuda a fost întotdeauna loial din punct de vedere financiar faţă de Maestrul său şi de colegii săi apostoli. Banul nu a putut fi niciodată un motiv care să-l incite să-l trădeze pe Maestru.

^{(1566.5) 139:12.6} Iuda era unicul fiul al unor părinţi prea puţin înţelepţi, care l-au alintat şi l-au râzgâiat în timpul copilăriei sale. El era un copil răsfăţat. Crescând, el şi-a făcut o idee exagerată despre importanţa sa personală. Nu ştia să piardă. El avea idei vagi şi deformate despre echitate, şi era înclinat către ură şi suspiciune. Era abil în a interpreta sucit cuvintele şi faptele prietenilor săi. În toată viaţa sa, Iuda cultivase obiceiul de a răspunde cu aceleaşi sentimente celor despre care îşi închipuise că l-ar fi maltratat. Simţul valorilor şi al loialismului era defectuos.

^{(1566.6) 139:12.7} Pentru Iisus, Iuda era o aventură a credinţei. Încă de la început, Maestrul înţelesese perfect slăbiciunea acestui apostol şi cunoştea bine pericolele admiterii sale în cercul apostolilor. Stă însă în natura Fiilor lui Dumnezeu de a da oricărei fiinţe create o şansă întreagă şi egală pentru salvare şi supravieţuire. Iisus voia ca nu numai muritorii acestei lumi, ci şi observatorii de pe nenumărate alte lumi, să ştie că, dacă există îndoieli cu privire la sinceritatea şi la căldura sufletească a devoţiunii unei creaturi faţă de regat, practica invariabilă a Judecătorilor de oameni constă în a-l primi pe de-a-ntregul pe candidatul plin de îndoieli. Poarta vieţii veşnice este larg deschisă pentru toţi; „oricine vrea poate să intre”; nu există nici o restricţie, nici o calificare, afară de credinţa celui care vine.

^{(1567.1) 139:12.8} Exact acesta este motivul pentru care Iisus i-a îngăduit lui Iuda să continue până la capăt, făcând întotdeauna tot posibilul ca să-l transforme şi să-l salveze pe acest apostol slab şi confuz. Dar, dacă lumina nu este primită cu bună credinţă şi dacă nu i te conformezi în viaţă, ea tinde să devină întuneric în interiorul sufletului. În ceea ce priveşte învăţăturile lui Iisus despre regat, Iuda a crescut din punct de vedere intelectual, dar nu a progresat ca şi ceilalţi apostoli în dobândirea unui caracter spiritual. El nu a reuşit să facă progrese personale satisfăcătoare în experienţa spirituală.

^{(1567.2) 139:12.9} Iuda s-a lăsat tot mai mult pradă meditaţiilor sumbre asupra decepţiilor personale şi a devenit în cele din urmă victima propriei sale ranchiune. Sentimentele sale fuseseră de multe ori rănite; el a devenit anormal de suspicios faţă de cei mai buni prieteni ai lui, şi chiar şi faţă de Maestru. El a fost curând obsedat de ideea de a răspunde cu aceleaşi sentimente, de a face orice ca să se răzbune, da, chiar şi de a-i trăda pe tovarăşii şi pe Maestrul lui.

^{(1567.3) 139:12.10} Însă aceste idei perverse şi primejdioase nu au prins cu uşurinţă contur înainte de ziua când o femeie plină de recunoştinţă a spart un scump vas de tămâie la picioarele lui Iisus. Lui Iuda faptul acela i s-a părut o risipă şi, când protestul său public a fost de îndată dezaprobat de Iisus în văzul şi la auzul tuturor, aceasta a fost prea mult pentru el. Acest eveniment a declanşat mobilizarea a tot ceea ce acumulase ca ură, ca ofense, ca răutate, ca prejudecăţi, ca invidie şi ca dorinţe de revanşă în toată viaţa sa, şi s-a hotărât să răspundă cu aceleaşi sentimente, fără a şti prea bine nici măcar cui. Dar el şi-a cristalizat tot răul asupra unicei persoane inocente din toată drama sordidă a vieţii sale nefericite, tocmai pentru că Iisus se pomenise Autorul principal din episodul care a marcat trecerea sa de la regatul progresiv de lumină la domeniul întunericului, pe care el însuşi îl alesese.

^{(1567.4) 139:12.11} În public şi între patru ochi, Maestrul îl prevenise, de multe ori, pe Iuda că devia, dar avertismentele divine sunt în general inutile când ele se adresează unei naturi omeneşti înăcrite. Iisus a făcut tot ceea ce era posibil şi compatibil cu liberul arbitru moral al oamenilor pentru a-l împiedica pe Iuda să aleagă calea greşită. Marea încercare a sfârşit prin a se produce. Fiul ranchiunei a eşuat. El a cedat dictatelor arţăgoase şi sordide ale unei minţi orgolioase şi răzbunătoare care rezultau dintr-o importanţă exagerată pe care o atribuia persoanei sale, şi a plonjat rapid în dezordine, în disperare şi în depravare.

^{(1567.5) 139:12.12} Iuda a intrat atunci în josnica şi ruşinoasa intrigă menită să-l trădeze pe Stăpânul şi Maestrul său, şi şi-a dus rapid la îndeplinire proiectul său nefast. În timpul executării planurilor sale de trădare alcătuite la mânie, el a încercat momente de regret şi de ruşine. În cursul acestor intervale de luciditate, el a conceput cu timiditate, ca justificare în propria sa minte, ideea că Iisus ar putea cumva să-şi exercite puterea şi să se elibereze în ultimul moment.

^{(1567.6) 139:12.13} Când această treabă mârşavă şi nelegiuită a fost terminată, acest muritor renegat, care acordase prea puţină importanţă vânzării prietenului său pentru treizeci de monezi de argint pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare pe care o nutrea de îndelungată vreme, s-a dus în grabă şi a comis actul final al dramei constând în fuga de realităţile existenţei pământeşti – s-a sinucis.

^{(1567.7) 139:12.14} Cei unsprezece apostoli au fost îngroziţi şi uluiţi. Iisus s-a mărginit la a privi trădătorul cu milă. Lumile au găsit dificil să-l ierte pe Iuda, iar numele său cu greu a mai putut fi pronunţat într-un întreg vast univers.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia – Cap. 138 – Formarea mesagerilor împărăţiei. În acest capitol puteți afla printre altele despre alegerea, organizarea  și primele munci ale celor 12 apostoli 

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

Select click dreapta Go to

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-138-formarea-mesagerilor-imparatiei                       

Capitolul 138

Formarea mesagerilor împărăţiei

^{(1538.1) 138:0.1} DUPĂ ce a rostit predica despre „Regat”, Iisus i-a reunit pe cei şase apostoli ai săi în aceeaşi după-amiază şi a început să le expună planurile lui de vizitare a oraşelor din jurul lor şi în vecinătatea mării Galileii. Fraţii săi Iacob şi Iuda au fost foarte tare răniţi că nu au fost convocaţi la această întrevedere. Până atunci, ei se consideraseră ca făcând parte din cercul interior de asociaţi al lui Iisus. Dar Iisus nu intenţiona să introducă nici una dintre rudele sale apropiate în acest corp de îndrumători apostolici ai împărăţiei. Faptul de a nu-i include pe Iacob şi pe Iuda printre cei câţiva aleşi, precum şi aparenta sa indiferenţă faţă de mama sa de la episodul din Cana, a fost punctul de plecare al unei prăpastii mereu mai adânci dintre Iisus şi familia sa. Această situaţie a continuat pe toată durata slujirii sale publice – ei au fost foarte aproape de a-l renega – iar aceste diferende n-au fost complet aplanate decât după moartea şi învierea sa. Mama sa oscila întruna între atitudini fluctuante de credinţă şi de speranţă, şi de reacţii emotive tot mai puternice de decepţie, de umilinţă şi de disperare. Numai Rut, cea mai tânără, rămânea neclintit fidelă fratelui ei tată.

^{(1538.2) 138:0.2} Până după înviere, întreaga familie a lui Iisus a participat foarte puţin la lucrarea sa. Un profet primeşte onoruri, dar altundeva decât în ţara sa; el este înţeles şi apreciat, dar în altă parte decât în propria sa familie.

1. Instrucţiunile finale

^{(1538.3) 138:1.1} În ziua următoare, duminică 23 iunie a anului 26, Iisus a comunicat celor şase instrucţiunile sale finale. El le-a poruncit să pornească câte doi pentru a răspândi vestea bună a regatului. El le-a interzis să boteze. I-a sfătuit să nu predice în public. De asemenea le-a explicat că, mai târziu, le va permite să predice în public. Dar pe moment, şi pentru multe motive, el voia să-i vadă dobândind o experienţă practică în raporturile lor personale cu semenii lor. Iisus îşi propunea să consacre primul lor turneu în întregime unei lucrări personale. Deşi această decizie a produs o oarecare dezamăgire în apostoli, ei îşi dădeau seama, măcar în parte, de motivele care îl determinau pe Iisus să înceapă astfel proclamarea regatului; ei au plecat cu curaj şi cu un entuziasm încrezător. Iisus i-a trimis câte doi, Iacob şi Ioan mergând în Keresa, Andrei şi Petru în Capernaum, în vreme ce Filip şi Nataniel plecau către Taricheea.

^{(1538.4) 138:1.2} Înainte de începerea acestor două prime săptămâni de slujire, Iisus i-a anunţat că dorea să hirotonisească doisprezece apostoli pentru a continua lucrarea regatului după plecarea sa, şi a îngăduit fiecăruia dintre ei să aleagă, dintre primii lor convertiţi, câte un om menit să facă parte din corpul apostolic pe care el avea de gând să-l constituie. Ioan a luat cuvântul pentru a întreba: „Dar, Maestre, vor veni ei aceşti şase oameni în mijlocul nostru, şi vor împărţi ei toate lucrurile pe un picior de egalitate cu noi, care te-am însoţit de la Iordan şi am auzit toată învăţătura ta pregătitoare în prima noastră muncă pentru regat?” Iar Iisus a replicat: „Da, Ioane, oamenii pe care îi veţi alege vor fi una cu voi, şi îi veţi învăţa tot ceea ce are legătură cu regatul, aşa cum şi eu v-am învăţat pe voi.” După ce a vorbit aşa, Iisus i-a părăsit.

^{(1539.1) 138:1.3} Cei şase nu s-au despărţit pentru a-şi începe treaba fără a discuta îndelung porunca, dată fiecăruia de Iisus, de a alege câte un nou apostol. Sfatul lui Andrei a sfârşit prin a prevala, şi s-au dus toţi în treaba lor. Iată pe scurt ceea ce zisese Andrei: „Maestrul are dreptate; noi suntem prea puţini ca să facem toată această lucrare. Este nevoie de mai mulţi învăţători, iar Mestrul ne-a dovedit o mare încredere însărcinându-ne cu alegerea celor şase noi apostoli.” În dimineaţa aceea, pe când se despărţeau pentru a se duce în treaba lor, în inima fiecăruia se cuibărise puţină deprimare. Ei ştiau că Iisus are să le lipsească şi, fără a ţine seama de teama şi de timiditatea lor, nu acesta este felul în care îşi închipuiseră inaugurarea împărăţiei cerurilor.

^{(1539.2) 138:1.4} Se convenise că cei şase trebuiau să trudească vreme de două săptămâni, după care trebuiau să revină pentru o întrunire la casa lui Zebedeu. Între timp, Iisus s-a dus la Nazaret pentru a sta de vorbă cu Iosif, cu Simon şi cu alţi membrii ai familiei sale care trăiau în aceste ţinuturi. Pentru a păstra încrederea şi afecţiunea familiei sale, Iisus a făcut tot ceea ce era omeneşte posibil, şi compatibil cu consacrarea sa faţă de facerea voii Tatălui său. În speţă, el şi-a făcut pe deplin datoria, şi chiar mai mult.

^{(1539.3) 138:1.5} În timp ce apostolii erau în misiune, el s-a gândit mult la Ioan, care era pe atunci la închisoare. El a fost foarte ispitit să-şi utilizeze puterile potenţiale pentru a-l elibera, dar s-a resemnat încă o dată în „a nădăjdui la voia Tatălui.”

2. Alegerea celor şase

^{(1539.4) 138:2.1} Acest prim turneu misionar al celor şase a fost eminamente reuşit. Ei au descoperit cu toţii marea valuare a contactului direct şi personal cu oamenii. Ei au revenit la Iisus mult mai conştienţi de faptul că la urma urmei, religia este pur şi simplu şi cu totul o chestiune de experienţă personală. Ei au început să simtă cât de foame le era oamenilor din popor de a auzi cuvintele de consolare religioasă şi de încurajare spirituală. Când s-au adunat în jurul lui Iisus, ei au vrut să vorbească toţi deodată, dar Andrei a preluat conducerea şi i-a numit unul după altul pentru a-şi prezenta raportul lor oficial Maestrului şi pentru a propune pe cei şase noi apostoli aleşi de ei.

^{(1539.5) 138:2.2} După ce fiecare şi-a prezentat candidatul său, Iisus le-a cerut tuturor celorlalţi de a aproba numirile printr-un vot; astfel, toţi cei şase noi apostoli au fost oficial acceptaţi în unanimitate de cei şapte mai vechi. După aceea, Iisus a anunţat că se vor duce cu toţii în vizită la aceşti solicitanţi pentru a le confirma chemarea la datorie.

^{(1539.6) 138:2.3} Cei şase apostoli nou aleşi erau:

^{(1539.7) 138:2.4} 1. Matei Levi, perceptorul de taxe vamale din Capernaum, care îşi avea biroul chiar în estul oraşului, aproape de hotarele Betaniei. El fusese ales de Andrei.

^{(1539.8) 138:2.5} 2. Toma Didymus, un pescar din Taricheea, cândva tâmplar şi zidar în Gadara. El fusese ales de Filip.

^{(1539.9) 138:2.6} 3. Iacob Alfeu, pescar şi fermier din Keresa, fusese ales de Iacob Zebedeu.

^{(1539.10) 138:2.7} 4. Iuda Alfeu, fratele geamăn al lui Iacob Alfeu, şi pescar deopotrivă, fusese ales de Ioan Zebedeu.

^{(1540.1) 138:2.8} 5. Simon Zelot ocupa un post înalt în organizaţia patriotică a zeloţilor, post pe care l-a abandonat pentru a se alătura apostolilor lui Iisus. Înainte de a face parte din grupul de zeloţi, Simon era comerciant. El a fost ales de Petru.

^{(1540.2) 138:2.9} 6. Iuda Iscarioteanul era unicul fiu al unor părinţi iudei avuţi care trăiau în Ierihon. El se ataşase de Ioan Botezătorul, iar părinţii săi saduceeni îl renegaseră. El căuta un loc de muncă pe aceste meleaguri când l-au întâlnit apostolii lui Iisus. Nataniel l-a invitat să se alăture lor în principal datorită experienţei lui financiare. Iuda Iscarioteanul era singurul iudeu dintre cei doisprezece apostoli.

^{(1540.3) 138:2.10} Iisus a petrecut o zi întreagă cu cei şase, răspunzând la întrebările lor şi ascultând detaliile relatărilor lor, căci ei aveau multe experienţe interesante şi utile de povestit. Ei îşi dădeau acuma seama de înţelepciunea planului Maestrului trimiţându-i să evanghelizeze într-o manieră discretă şi personală înainte de a se lansa în eforturi publice mai ambiţioase.

3. Chemarea lui Matei şi a lui Simon

^{(1540.4) 138:3.1} În ziua următoare, Iisus şi cei şapte l-au vizitat pe Matei, perceptorul de taxe vamale. Matei îi aştepta; îşi încheiase socotelile şi se pregătise să-i treacă treburile biroului său fratelui. Aproape de biroul vamal, Andrei a luat-o înainte cu Iisus, care l-a privit pe Matei în faţă şi i-a zis: „Urmează-mă.” Matei s-a ridicat şi i-a condus pe Iisus şi pe apostolii lui la el acasă.

^{(1540.5) 138:3.2} Matei i-a vorbit lui Iisus despre banchetul pe care îl organizase pentru seara aceea, spunând că dorea măcar să ofere această cină familiei şi prietenilor lui, în caz că Iisus era de acord şi accepta să fie invitatul de onoare. Iisus a aprobat cu un semn al capului. Petru l-a luat atunci pe Matei deoparte; i-a explicat că el îi propuseseră unuia Simon să se alăture apostolilor şi s-a asigurat că Matei consimţea ca Simon să fie şi el invitat la petrecere.

^{(1540.6) 138:3.3} După o masă de prânz la Matei acasă, ei au mers toţi cu Petru ca să-l întâlnească pe Simon zelotul. Ei l-au găsit la vechiul sediu de afaceri, conduse acum de nepotul său. Când Petru la condus pe Iisus la Simon, Maestrul l-a salutat pe aprigul patriot şi a spus doar atât: „Urmează-mă.”

^{(1540.7) 138:3.4} Ei s-au reîntors cu toţii la Matei, unde au vorbit mult despre politică şi despre religie până la ora mesei de seară. Familia lui Levi era de mult timp în afaceri şi se ocupa cu perceperea de taxe. Mulţi dintre comesenii invitaţi de Matei la acest banchet ar fi fost deci calificaţi drept „publicani şi păcătoşi” de către farisei.

^{(1540.8) 138:3.5} În această epocă, când era oferită o masă de recepţie de felul acesta unei personalităţi de vază, toate persoanele ce se interesau de această petrecere aveau obiceiul de a hoinări prin sala banchetului pentru a-i privi cum mănâncă pe comeseni şi pentru a asculta conversaţia şi cuvântările invitaţilor de onoare. Prin urmare, majoritatea fariseilor din Capernaum erau prezenţi la această ocazie pentru a observa conduita lui Iisus la această reuniune socială neobişnuită.

^{(1540.9) 138:3.6} În cursul cinei, veselia comesenilor a urcat pe culmi înalte de voie bună, toată lumea petrecea atât de bine în toată voia că observatorii farisei au început să-l critice pe Iisus în inima lor pentru participarea sa la o distracţie atât de frivolă. Seara mai târziu, în momentul discursurilor, un fariseu dintre cei mai răutăcioşi şi-a permis a critica conduita lui Iisus faţă de Petru zicând: „Cum de îndrăzneşti tu să propovăduieşti că acest om este just, din moment ce el mănâncă cu publicanii şi cu păcătoşii, şi se pretează cu prezenţa la asemenea scene de nepăsare în plăceri.” Petru a repetat această critică cu voce înceată lui Iisus înainte ca el să pronunţe binecuvântarea de plecare către toţi cei adunaţi. Când Iisus a început să vorbească, a zis: „Venind aici în seara aceasta pentru a-l primi pe Matei şi pe Simon în comunitatea noastră, sunt fericit să constat voioşia voastră şi bună voastră dispoziţie socială, dar voi ar trebui să vă bucuraţi şi mai mult că mulţi dintre voi vor intra în regatul spiritului ce vine şi în care vă veţi bucura mult mai abundent de lucrurile bune ale împărăţiei cerurilor. Cât despre cei care stau în jurul nostru criticându-mă în inima lor pentru că sunt aici pentru a mă înveseli cu aceşti prieteni, îngăduiţi-mi să spun că eu am venit să proclam bucuria celor asupriţi din societate şi libertatea celor captivi din punct de vedere moral. Este oare necesar să vă reamintesc că cei sănătoşi n-au nevoie de un medic, ci mai degrabă cei bolnavi? Eu am venit nu pentru a-i chema pe cei drepţi, ci pe păcătoşi.”

^{(1541.1) 138:3.7} Şi într-adevăr acesta era un spectacol ciudat pentru toată societatea iudaică: a vedea un om cu un caracter drept şi cu sentimente nobile abestecându-se în mod deschis şi bucuros cu oamenii de rând, şi chiar şi cu o mulţime necredincioasă de presupuşi păcătoşi şi de publicani în căutare de plăceri. Simon Zelot dorea să ţină un discurs la această reuniune din casa lui Matei, însă Andrei, ştiind că Iisus nu voia ca împărăţia ce vine să fie confundată cu mişcarea zeloţilor, l-a înduplecat pe Simon să se abţină de la a face comentarii în public.

^{(1541.2) 138:3.8} Iisus şi apostolii şi-au petrecut noaptea în casa lui Matei. Întorcându-se la ei acasă oamenii nu aveau decât un singur subiect de conversaţie: bunătatea şi bunăvoinţa lui Iisus.

4. Chemarea gemenilor

^{(1541.3) 138:4.1} În dimineaţa zilei următoare, ei au mers toţi nouă, cu barca, la Keresa pentru a efectua chemarea oficială a următorilor doi apostoli, Iacob şi Iuda, fiii gemeni ai lui Alfeu, candidaţii aleşi de Iacob şi de Ioan Zebedeu. Gemenii pescari contau pe venirea lui Iisus şi a apostolilor lui, îl aşteptau deci pe mal. Iacob Zebedeu l-a prezentat pe Mestru pescarilor din Kheresa, şi Iisus, uitându-se ţintă la ei, a dat din cap şi le-a zis: „Urmaţi-mă.”

^{(1541.4) 138:4.2} Ei au petrecut după-amiaza împreună, iar Iisus i-a instruit pe deplin în legătură cu participarea lor la festivităţi. El şi-a încheiat remarcile spunând: „Toţi oamenii sunt fraţii mei. Tatăl meu nu dispreţuieşte nici o fiinţă creată de noi. Împărăţia cerurilor este deschis tuturor bărbaţilor şi tuturor femeilor. Nimeni nu poate să închidă poarta îndurării în faţa unui suflet însetat ce caută să intre acolo. Noi ne vom aşeza la masă cu toţi cei care vor să audă veşti despre regat. Când din înalt Tatăl meu priveşte oamenii, ei sunt cu toţii asemănători. Nu refuzaţi deci să împărţiţi pâinea cu un fariseu sau cu un păcătos, cu un saduceean sau cu un publican, cu un roman sau cu un iudeu, cu un bogat sau cu un sărac, cu un om liber sau cu un sclav. Poarta regatului este larg deschisă tuturor celor ce doresc să cunoască adevărul şi să-l găsească pe Dumnezeu.”

^{(1541.5) 138:4.3} În seara aceea, la o simplă cină la Alfeu, fraţii gemeni au fost primiţi în familia apostolică. Seara mai târziu, Iisus le-a ţinut apostolilor săi prima sa lecţie despre originea, natura şi destinul spiritelor impure, dar ei n-au putt înţelege sensul a ceea ce le zicea. Lor le venea foarte uşor să-l iubească s-au să-l admire pe Iisus, dar le era foarte greu să înţeleagă multe dintre învăţăturile lui.

^{(1542.1) 138:4.4} După o noapte de odihnă, tot grupul, compus acum din unssprezece membrii, s-a dus, cu barca, la Taricheea.

5. Chemarea lui Toma şi a lui Iuda

^{(1542.2) 138:5.1} Toma pescarul şi Iuda rătăcitorul l-au întâlnit pe Iisus şi pe apostolii lui la debarcaderul bărcilor de pescuit din Taricheea, iar Toma a condus grupul la domiciliul lui din vecinătate. Filip l-a prezentat atunci pe Toma ca fiind candidatul său la apostolat, iar Nataniel l-a prezentat pe Iuda Iscarioteanul, iudeeanul, pentru o onoare similară. Iisus l-a privit pe Toma şi i-a zis: „Toma, ţie-ţi lipseşte credinţa; totuşi te primesc. Urmează-mă.” Şi, lui Iuda Iscarioteanul, Maestrul i-a spus: „Iuda, noi suntem cu toţii din aceeaşi carne şi, primindu-te în sânul nostru, eu mă rog ca tu să fii întotdeauna loial faţă de fraţii tăi galileeni. Urmează-mă.”

^{(1542.3) 138:5.2} După ce s-au refăcut, Iisus i-a condus, pentru câtva timp, pe cei doisprezece într-un loc îndepărtat pentru a se ruga cu ei şi pentru a-i instrui cu privire la natura şi lucrarea Spiritului Sfânt, dar, din nou, ei n-au reuşit să înţeleagă decât o mică parte din semnificaţia minunatelor adevăruri pe care Maestrul se străduia să le arate lor. Unul pricepea una, altul înţelegea alta, dar nici unul nu putea pricepe întregul învăţăturii sale. Ei comiteau mereu greşala de a vrea să facă să se potrivească noua evanghelie a lui Iisus cu vechile lor forme de credinţă religioasă. Ei nu puteau pricepe ideea că Iisus venise să proclame o nouă evanghelie a salvării şi să stabilească o nouă cale de a-l găsi pe Dumnezeu; ei nu-şi dădeau seama că el era o nouă revelaţie a Tatălui din ceruri.

^{(1542.4) 138:5.3} În ziua următoare, Iisus i-a lăsat pe cei doisprezece apostoli ai lui singuri. El voia ca ei să se cunoască mult mai bine unii pe alţii şi dorea ca ei să discute, fără el, ceea ce îi învăţase. Maestrul a revenit pentru masa de seară şi, după cină, el le-a vorbit de slujirea serafimilor; unii dintre apostoli i-au înţeles învăţătura. Ei s-au odihnit o noapte şi au plecat în ziua următoare, cu barca, către Capernaum.

^{(1542.5) 138:5.4} Zebedeu şi Salomeea se duseseră să locuiască cu fiul lor David, astfel încât marea lor casă putea fi pusă la dispoziţia lui Iisus şi a celor doisprezece apostoli ai lui. Iisus a petrecut acolo un sabat liniştit cu mesagerii săi aleşi. El le-a expus cu înţelepciune planurile lui pentru proclamarea regatului şi le-a explicat pe-ndelete importanţa evitării oricărui conflict cu autorităţile civile, spunându-le: „Dacă conducătorii civili trebuie să fie blamaţi, atunci lasaţi în grija mea treba asta. Aveţi grijă de n-aduceţi acuzaţii împotriva cezarului sau slujitorilor lui.” Tot în aceeaşi seară Iuda Iscarioteanul l-a tras pe Iisus deoparte pentru a-l întreba de ce nu se făcea nimic pentru al scoate pe Ioan din temniţă. Iar Iuda n-a fost întru totul satisfăcut de atitudinea lui Iisus.

6. Săptămâna de formare intensivă

^{(1542.6) 138:6.1} Săptămâna ce a urmat a fost consacrată unui program de formare intensivă. În fiecare zi, cei şase noi apostoli au fost încredinţaţi în seama respectivilor care îi recrutaseră, pentru a recapitula tot ceea ce învăţaseră şi experimentaseră, cu scopul de a-i pregăti să muncească pentru regat. Primii şase apostolii analizau cu înţelepciune, spre folosul celor şase noi, învăţăturile date de Iisus anterior. Seara ei s-au adunat cu toţii în grădina lui Zebedeu pentru a fi instruiţi de Iisus.

^{(1542.7) 138:6.2} Atunci a stabilit Iisus o zi de repaos la mijlocul săptămânii pentru odihnă şi recreaţie. Ei au urmat acest plan de destindere, câte o zi pe săptămână pe tot restul vieţii materiale a lui Iisus. Ca regulă generală, ei nu şi-au continuat niciodată activitălile lor regulate miercurea. În timpul acestei zile de sărbătoare săptâmânale, Iisus avea obiceiul de a se retrage lăsându-i singuri şi spunându-le: „Copiii mei, duceţi-vă şi distraţi-vă o zi. Odihniţivă de la muncile anevoioase ale regatului şi bucuraţi-vă de destinderea pe care o procură întoarcerea la vechile voastre vocaţii sau descoperirea unor soiuri noi de activităţi recreative.” În timpul acestei perioade din viaţa sa pământească, Iisus n-avea realmente nevoie de această zi de repaos, dar el se conforma acestui plan deoarece ştia că era mai bine pentru asociaţii săi umani. Iisus era învăţătorul – Maestrul. Tovarăşii lui erau elevii lui – discipolii.

^{(1543.1) 138:6.3} Iisus s-a străduit să stabilească clar, pentru apostolii săi, deosebirea dintre învăţăturile sale şi viaţa sa printre ei pe de o parte, şi învăţăturile care puteau ulterior să apară pe seama lui pe de altă parte. Iisus le-a zis: „Regatul meu şi evanghelia care se raportează la el vor fi esenţa mesajului vostru. Nu vă lăsaţi antrenaţi în a predica despre mine sau despre învăţăturile mele. Proclamaţi evanghelia împărăţiei şi descrieţi revelaţia mea despre Tatăl din ceruri, dar nu alunecaţi pe căi abătute creând legende sau clădind un cult consacrat credinţelor şi învăţăturilor despre credinţele şi învăţăturile mele.” Dar, din nou, discipolii n-au înţeles motivele pentru care a vorbit el astfel, şi nici unul n-a îndrăznit să-l întrebe de ce îi instruia în felul acesta.

^{(1543.2) 138:6.4} În primele sale învăţături, Iisus căuta să evite pe cât posibil controversele cu apostolii săi, afară de cele care implicau false concepţii asupra Tatălui său din ceruri. În toate aceste chestiuni, el nu ezita niciodată să corijeze credinţele eronate. Nu exista decât o singură motivaţie în viaţa lui Iisus pe Urantia după botezarea sa, aceea de a aduce o revelaţie mai bună şi mai veridică a Tatălui său din Paradis; el era pionierul noului şi mai bunului drum către Dumnezeu, calea credinţei şi a iubirii. Îndemnul adresat de el apostolilor era întotdeauna: „Căutaţi pe cei păcătoşi, găsiţii pe cei descurajaţi şi îmbărbăteze pe cei neliniştiţi.”

^{(1543.3) 138:6.5} Iisus înţelegea perfect situaţia. El poseda o putere nelimitată care ar fi putut fi utilizată pentru a-şi îndeplini misiunea, dar se mulţumea în întregime cu mijloacele şi cu personalităţile pe care majoritatea oamenilor le-ar fi considerat ca neadecvate şi le-ar fi socotit insignifiante. El era angajat într-o misiune care comporta imense posibilităţi spectaculare, dar el a stăruit în a se ocupa de treburile Tatălui său în maniera cea mai simplă şi cea mai puţin teatrală, evitând cu înţelepciune orice etalare de putere. El şi-a propus acum să lucreze cu calm împreună cu cei doisprezece apostoli ai lui, cel puţin vreme de mai multe luni, în vecinătatea Mării Galileii.

7. O nouă dezamăgire

^{(1543.4) 138:7.1} Iisus plănuise o campanie misionară paşnică de cinci luni de lucrare personală. El nu le-a zis apostolilor lui cât timp avea să dureze aceasta; ei lucrau din săptămână în săptămână. Devreme în prima zi din săptămână, în timp ce el era pe cale de a le destăinui aceasta celor doisprezece apostoli, Simon Petru, Iacob Zebedeu şi Iuda Iscarioteanul au venit să vorbească cu el în particular. Luându-l pe Iisus deoparte, Petru a mers până la a-i zice: „Maestre, noi venim la rugămintea tovarăşilor noştri ca să aflăm dacă n-a venit acum momentul de a intra în regat. Vrei oare să proclami regatul la Capernaum, sau mai bine să mergem la Ierusalim? Şi când va afla fiecare dintre noi posturile pe care trebuie să le ocupăm pe lângă tine la stabilirea regatului?…” Şi Petru ar fi continuat să pună şi alte întrebări, dar Iisus a ridicat o mână reprobatoare şi l-a oprit; şi, făcându-le semn să se apropie celorlalţi apostoli care aşteptau în apropiere, le-a zis: „Copilaşii mei, cât timp vă voi mai suporta? Oare nu v-am explicat că regatul meu nu este al acestei lumi? Eu v-am zis de multe ori că nu am venit să mă pun pe tronul lui David; cum se face atunci că voi mă întrebaţi de locul pe care fiecare dintre voi îl va ocupa în regatul Tatălui? Nu puteţi voi vedea că sunteţi chemaţi ca ambasadori ai unui regat spiritual? Nu înţelegeţi oare că în curând, foarte curând, voi veţi urma să mă reprezentaţi în lume şi să proclamaţi regatul, tot aşa cum eu îl reprezint acum pe Tatăl meu din ceruri? Este oare posibil ca eu să vă fi ales şi instruit ca mesageri ai împărăţiei, şi cu toate astea voi să nu înţelegeţi nici natura nici semnificaţia acestei împărăţii ce vine, în care Dumnezeu va predomina în inima oamenilor? Prieteni, ascultaţi-mă încă o dată. Lepădaţi din mintea voastră ideea că regatul meu este o suveranitate de putere sau o domnie de glorie. Într-adevăr, toate puterile din cer şi de pe pământ îmi vor fi curând înmânate mie, dar nu este voia Tatălui ca noi să întrebuinţăm acest dar divin pentru a ne glorifica în timpul acestei epoci. Într-o altă eră, voi veţi şedea într-adevăr alături de mine în putere şi în glorie, dar, în prezent, se cuvine să ne supunem voii tatălui şi să-i dăm ascultare cu smerenie mergând să îndeplinim poruncile lui pe pământ.”

^{(1544.1) 138:7.2} Încă o dată, tovarăşii lui au fost şocaţi şi uluiţi. Iisus i-a trimis câte doi ca să se roage, cerându-le să revină la el pe la amiază. În această dimineaţă decisivă, fiecare dintre ei a căutat să-l găsească pe Dumnezeu, şi fiecare s-a străduit să-şi încurajeze şi să-şi întărească tovarăşul, apoi s-au întors la Iisus după cum le recomandase acesta.

^{(1544.2) 138:7.3} Iisus le-a povestit atunci venirea lui Ioan, botezul în Iordan, nunta de la Cana, recenta alegere a celor şase şi îndepărtarea de la ei a propriilor lui fraţi întru carne. El i-a prevenit că duşmanul regatului căuta să-i îndepărteze şi pe ei. După această scurtă, dar serioasă convorbire, toţi apostolii s-au ridicat, la semnul lui Petru, pentru a proclama devotamentul lor nepieritor faţă de Maestrul lor şi pentru a promite fidelitatea lor de nezdruncinat faţă de regat – potrivit expresiei lui Toma, „faţă de această împărăţie ce vine, oricare ar fi, chiar şi dacă eu nu-l înţeleg pe deplin”. Ei credeau cu toţii în Iisus în mod sincer, cu toate că n-au înţeles în întregime învăţătura sa.

^{(1544.3) 138:7.4} Iisus i-a întrebat atunci câţi bani aveau la ei; el s-a interesat şi de măsurile pe care le luaseră ei cu privire la familiile lor. Când a fost clar că ei abia de aveau suficiente fonduri cu care să se întreţină timp de două săptămâni, Iisus a zis: „Nu este voia Tatălui meu ca noi să începem să lucrăm în condiţiile astea. O să stăm aici două săptămâni lângă mare şi o să pescuim sau o să facem tot ce vor găsi mâinile noastre de făcut. Între timp, sub conducerea lui Andrei, primul apostol ales, voi vă veţi organiza astfel încât să vă procuraţi tot ce vă va trebui în viitoarea voastră slujire, atât în prezenta voastră lucrare personală cât şi în perioada ulterioară, în care eu vă voi conferi împuternicirea de a predica evanghelia şi să-i instruiţi pe credincioşi.” Toţi au fost înveseliţi de aceste cuvinte; era prima dată că Iisus le indica, într-un mod clar şi pozitiv, intenţia sa de a întreprinde mai târziu eforturi publice mai dinamice şi mai spectaculoase.

^{(1544.4) 138:7.5} Apostolii au petrecut restul zilei punând la punct organizarea lor şi procurându-şi bărci şi năvoade pentru a se duce la pescuit în dimineaţa zilei următoare, căci toţi se hotărâseră să se dedice pescuitului; cea mai mare parte dintre ei fuseseră pescari, şi Iisus însuşi era un marinar şi un pescar experimentat. Multe dintre bărcile pe care le-au utilizat în cursul anilor următori fuseseră construite de propriile mâini ale lui Iisus, şi acestea erau bărci bune şi demne de încredere.

^{(1544.5) 138:7.6} Iisus le-a ordonat apostolilor să se consacre pescuitului vreme de două săptămâni şi a adăugat: „După aceea, voi veţi pleca pentru a deveni pescari de oameni.” Ei s-au despărţit în trei grupuri, Iisus însoţind, în fiecare noapte, un alt grup. Aceştia s-au bucurat foarte mult de compania lui. El era un bun pescar, un tovarăş voios şi un prieten inspirator. Cu cât apostolii lucrau mai mult cu el, cu atât îl iubeau mai mult. Matei a zis într-o bună zi: „Cu cât mai mult înţelegeţi anumite persoane, cu atât mai puţin le admiraţi, dar cu omul acesta, cu cât mai puţin îl înţeleg, cu atât mai mult îl iubesc.”

^{(1545.1) 138:7.7} Acest plan, constând din a pescui timp de două săptămâni şi din a ieşi apoi două săptămâni pentru a face muncă personală în numele regatului, a fost urmat vreme de peste cinci luni până la sfârşitul acestui an 26, şi chiar şi după încetarea persecuţiilor special dirijate contra discipolilor lui Ioan în urma arestării lui.

8. Primele munci ale celor doisprezece

^{(1545.2) 138:8.1} Când au vândut peştele prins în două săptămâni, Iuda Iscarioteanul, ales drept vistiernic al celor doisprezece, a împărţit fondurile apostolice în şase părţi egale după ce a a scos, în prealabil, sumele necesare familiilor care erau în grija apostolilor. Apoi, către mijlocul lui august din anul 26, ei au plecat doi câte doi în regiunile de lucru indicate de Andrei. În timpul primelor două săptămâni, Iisus i-a însoţit pe Andrei si pe Petru, în următoarele două săptămâni pe Iacob şi pe Ioan, şi aşa mai departe pentru celelalte perechi, în ordinea în care fuseseră aleşi. În felul acesta, el a putut să iasă măcar o dată cu fiecare pereche înainte de a-i reuni pentru a inaugura serviciul lor public.

^{(1545.3) 138:8.2} Iisus i-a învăţat să predice iertarea păcatelor prin credinţa în Dumnezeu fără penitenţă sau sacrificiu, şi să declare că Tatăl din ceruri îi iubeşte pe toţi copiii săi cu aceeaşi iubire veşnică. El le-a poruncit apostolilor săi să se abţină de la orice discuţie despre:

^{(1545.4) 138:8.3} 1. Lucrarea şi întemniţarea lui Ioan Botezătorul.

^{(1545.5) 138:8.4} 2. Vocea care venea din cer la botezarea sa. Iisus a zis: „Numai cei care au auzit vocea au dreptul de a se referi la ea. Proclamaţi numai ceea ce aţi auzit de la mine; nu vorbiţi din auzite.”

^{(1545.6) 138:8.5} 3. Preschimbarea apei în vin din Cana. Iisus le-a cerut cu seriozitate să „nu istorisească nimănui povestea apei şi vinului.”

^{(1545.7) 138:8.6} Apostolii au avut momente minunate pe perioada acestor cinci sau şase luni, în cursul cărora ei au muncit, câte două săptămâni din patru, ca pescari, câştigând astfel destui bani pentru a se îngriji de nevoile lor şi pentru a putea consacra următoarele doua săptămâni lucrării misionare a regatului.

^{(1545.8) 138:8.7} Oamenii de rând se minunau de învăţăturile şi de călăuzirea lui Iisus şi a apostolilor săi. Rabinii îi învăţaseră de demult pe iudei că ignoranţii nu puteau fi nici pioşi nici juşti. Or, apostolii lui Iisus erau şi pioşi şi juşti, şi totuşi ei ignorau cu voioşie o bună parte din ştiinţa rabinilor şi din înţelepciunea lumii.

^{(1545.9) 138:8.8} Iisus a explicat cu claritate apostolilor lui diferenţa dintre pocăinţa prin aşa-zisele fapte bune, după cum propovăduiau iudeii, şi schimbarea mentală prin credinţă – naşterea nouă – pe care el o cerea ca preţ de admitere în regat. El i-a învăţat pe apostolii lui că credinţa este singura condiţie necesară pentru a intra în regatul Tatălui. Ioan îi învăţase „pocăinţa – să fugă de mânia ce va fi să vină.” Iisus propovăduia că „credinţa este poarta deschisă pentru a intra în dragostea lui Dumnezeu prezent, perfect şi veşnic.” Iisus nu vorbea ca un profet venit să proclame cuvântul lui Dumnezeu. El părea a vorbi de el însuşi ca unul care avea autoritate. Iisus căuta să abată mintea lor de la căutarea de miracole către descoperirea unei experienţe reale şi personale în satisfacerea şi în asigurarea prezenţei interioare a spiritului dragostei lui Dumnezeu şi a graţiei lui salvatoare.

^{(1545.10) 138:8.9} Discipolii au învăţat de timpuriu că Maestrul avea un profund respect şi o stimă plină de compasiune pentru fiecare fiinţă umană pe care o întâlnea. Ei erau extraordinar de impresionaţi de consideraţia uniformă şi invariabilă pe care el o acorda atât de constant la tot felul de bărbaţi, de femei şi de copii. El se oprea în toiul unei profunde expuneri pentru a ieşi pe drum şi a zice câteva cuvinte de încurajare vreunei persoane apăsate de povara trupului şi a sufletului ei. El se întrerupea în toiul unei importante convorbiri cu apostolii săi pentru a fraterniza cu vreun copil băgăcios. Nimic nu-i părea vreodată atât de important lui Iisus ca fiinţa umană individuală ce se găsea în prezenţa sa imediată. El era maestru şi învăţător, dar încă şi mai mult de atât – el era deopotrivă un prieten şi un vecin, un camarad înţelegător.

^{(1546.1) 138:8.10} Cu toate că învăţătura publică a lui Iisus consta în principal din parabole şi din scurte discursuri, el îi instruia în mod invariabil pe apostolii săi prin întrebări şi răspunsuri. În timpul cuvântărilor sale publice ulterioare, el se întrerupea întotdeauna pentru arăspunde la întrebările sincere.

^{(1546.2) 138:8.11} Apostolii au fost mai întâi şocaţi de maniera în care le trata el pe femei, dar s-au obişnuit cu asta foarte curând. El le-a explicat limpede că, în regat trebuiau să se acorde femeilor drepturi egale cu cele ale bărbaţilor.

9. Cinci luni de încercare

^{(1546.3) 138:9.1} Această perioadă oarecum monotonă de pescuit alternând cu lucrul personal s-a dovedit o experienţă epuizantă pentru cei doisprezece apostoli, dar ei au suportat încercarea. În ciuda tuturor mormăielilor lor, a îndoielilor şi a nemulţumirilor lor trecătoare, ei au rămas fideli jurământului lor de devotament şi de ataşament faţă de Maestru. Asocierea lor personală cu Iisus pe durata acestor cinci luni de încercare li l-au făcut atât de drag că toţi (mai puţin Iuda Iscarioteanul) i-au rămas loiali şi fideli, chiar şi în timpul ceasurilor sumbre ale judecării şi ale crucificării. Oamenii adevăraţi nu puteau pur şi simplu să abandoneze un învăţător respectat, care trăise atât de aproape de ei şi le fusese atât de devotat precum Iisus. În timpul orelor sumbre ale morţii Maestrului, orice raţionament, orice judecată şi orice logică s-au dat la o parte din inima apostolilor dinaintea unei singure emoţii omeneşti extraordinare – sentimentul suprem de prietenie şi de fidelitate. Aceste cinci luni de lucru cu Iisus i-au făcut pe aceşti apostoli, atâţia câţi erau, să-l considere ca fiind cel mai bun prieten pe care l-au avut pe lume. Acest sentiment omenesc, iar nu învăţăturile lui magnifice sau faptele sale minunate, a fost ceea ce i-a ţinut uniţi până după înviere şi după reînoirea proclamării evangheliei împărăţiei.

^{(1546.4) 138:9.2} Nu numai pentru apostoli a fost această perioadă de cinci luni de lucru liniştit o mare încercare căreia i-au şi supravieţuit, dar această perioadă de inactivitate a fost de asemenea o mare încercare pentru familia lui Iisus. În momentul în care Iisus a fost pregătit să-şi înceapă opera publică, toţi membrii familiei sale (în afară de Rut) practic îl părăsiseră. Ei n-au încercat să stabilească un contact cu el decât cu rare ocazii ulterioare, şi, atunci, aceasta a fost pentru a-l convinge să se întoarcă acasă cu ei, căci ei nu erau departe de a-l considera ca nefiind în toate minţile sale. Ei erau pur şi simplu incapabili de a sonda filozofia lui sau de a-i pricepe învăţătura; totul era mult prea mult pentru cei ce erau carne din carnea lui.

^{(1546.5) 138:9.3} Apostolii şi-au continuat lucrarea personală în Capernaum, Betsaida -Iulia, Corazin, Gerasa, Hipos, Magdala, Cana, Betleem din Galileea, Iotapata, Rama, Safed, Giscala, Gadara şi Abila. Pe lângă aceste oraşe, ei şi-au exercitat apostolatul prin numeroase sate şi de asemenea la ţară. Către sfârşitul acestei perioade, cei doisprezece elaboraseră planuri destul de satisfăcătoare pentru întreţinerea familiilor lor respective. Cea mai mare parte a apostolilor erau căsătoriţi, unii aveau mai mulţi copii, dar, pentru sprijinirea căminului lor, ei luaseră măsuri ca, cu o uşoară asistenţă din fondurile apostolice, ei să-şi poată consacra toată energia lor lucrării Maestrului fără a trebui să se îngrijoreze de bunăstarea financiară a familiei lor.

10. Organizarea celor doisprezece

^{(1547.1) 138:10.1} Apostolii s-au organizat de timpuriu în felul următor:

^{(1547.2) 138:10.2} 1. Andrei, primul ales, a fost numit preşedinte şi director general al celor doisprezece.

^{(1547.3) 138:10.3} 2. Petru, Iacob şi Ioan au fost desemnaţi ca însoţitori personali ai lui Iisus. Ei trebuiau să se ocupe de el zi şi noapte, a se îngriji de nevoile lui materiale şi diverse, şi să-l însoţească în nopţile în care veghea şi se ruga într-o misterioasă comuniune cu Tatăl celest.

^{(1547.4) 138:10.4} 3. Filip a devenit intendentul grupului. El avea sarcina de a asigura hrana şi a vedea ca vizitatorii, şi uneori chiar şi mulţimile de auditori, să aibă ceva de mâncare.

^{(1547.5) 138:10.5} 4. Nataniel veghea la nevoile familiale ale celor doisprezece. El primea rapoarte regulate despre nevoile familiei fiecărui apostol, şi trimitea, în fiecare săptămână, fonduri băneşti celor care aveau nevoie de ele, după ce le-ar fi cerut de la Iuda trezorierul.

^{(1547.6) 138:10.6} 5. Matei era agentul contabil al corpului apostolic. El trebuia să vegheze la echilibrul bugetului şi la alimentarea vistieriei. Dacă fondurile de sprijinire reciprocă nu se încasau, dacă nu se primeau donaţii suficiente pentru întreţinerea grupului, Matei avea puterea de a ordona celor doisprezece de a se reîntoarce la plasele lor pentru o bucată de vreme. Totuşi, asta n-a fost niciodată necesar după campania lor publică; au existat atunci destule fonduri în mâinile vistiernicului pentru finanţarea activităţilor lor.

^{(1547.7) 138:10.7} 6. Toma era organizatorul itinerarului. Lui îi revenea datoria de a face aranjamentele pentru găzduirea lor, şi, într-o manieră generală, de a alege locurile de predicat şi de învăţătură în aşa fel încât să asigure un program de deplasări bine organizat şi fără pierderi de timp.

^{(1547.8) 138:10.8} 7. Lui Iacob şi lui Iuda, fiii gemeni ai lui Alfeu, li s-a distribuit controlul mulţimilor. Ei aveau sarcina de a delega cu puteri un număr suficient de supraveghetori auxiliari pentru a permite menţinerea ordinii printre mulţimile care asistau la predici.

^{(1547.9) 138:10.9} 8. Lui Simon Zelot i s-a dat în seamă organizarea recreaţiilor şi a distracţiilor. El pregătea programele de fiecare miercuri şi căuta totodată să procure, în fiecare zi, câteva ore de destindere şi de divertisment.

^{(1547.10) 138:10.10} 9. Iuda Iscarioteanul a fost numit vistiernic. El purta sacul cu bani, achita toate cheltuielile şi ţinea socotelile. El stabilea un proiect de buget în fiecare săptămână pentru Matei, şi îi făcea totodată raporturi săptămânale lui Andrei. Iuda vărsa fondurile la autorizarea lui Andrei.

^{(1547.11) 138:10.11} Organizarea primitivă a celor doisprezece a funcţionat în modul aceasta până în clipa în care a fost necesară o reorganizare prin părăsirea lui Iuda, trădătorul. Maestrul şi apostolii lui ucenici au continuat această simplă manieră până duminică, 12 ianuarie din anul 27, zi în care el i-a reunit şi i-a hirotonisit formal ca ambasadori ai împărăţiei şi ca predicatori ai veştii lui bune. Curând după aceea, ei s-au pregătit să plece către Ierusalim şi Iudeea pentru primul lor turneu de predicare publică.

**********************************************************************************************

Biserica Podeanu

În cadrul Bisericii Podeanu de pe str. Dornei sector 1, biserică de care aparțin și eu,  există o parte a moaștelor Sf. Apostol Simon Zelotul.

Biserica   – exterior                              Moaștele

Biserica   – Interior

Mai multte amănunte în linkul de mai jos:

Select click dreapta Go to

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-podeanu-67840.html

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: