Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                              La Gilboa și în Decapolis

1. În tabăra din Gilboa

2. Discursul despre rugăciune

3. Rugăciunea credinciosului

4. Mai multe despre rugăciune

5. Alte forme de rugăciune

6. Întrevedrea cu apostolii lui Ioan

7. În oraşele Decapolisului

8. În tabăra de lângă Pella

9. Moartea lui Ioan Botezătorul

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-144-la-gilboa-si-in-decapolis

Capitolul 144

La Gilboa şi în Decapolis

^{(1617.1) 144:0.1} ÎN TIMPUL lunilor septembrie şi octombrie, ei s-au retras într-o tabără izolată pe coastele muntelui Gilboa. Iisus a petrecut acolo luna septembrie singur cu apostolii lui, învăţându-i şi instruindu-i în adevărurile regatului.

^{(1617.2) 144:0.2} Erau multe motive pentru care Iisus şi apostolii lui s-au retras, în momentul acela, pe graniţa Samariei cu Decapolisul. Conducătorii religioşi ai Ierusalimului erau foarte ostili. Irod Antipa încă îl ţinea pe Ioan în închisoare, temându-se deopotrivă să îl elibereze sau să îl execute, şi continua să îi bănuiască pe Ioan şi pe Iisus de a fi într-un fel sau altul de complicitate. Aceste condiţii au făcut contraindicat proiectul unei campanii active fie în Iudeea, fie în Galileea. Mai era şi un al treilea motiv: încordarea uşor crescândă dintre conducătorii discipolilor lui Ioan şi apostolii lui Iisus, tensiune care se agrava odată cu sporirea numărului de credincioşi.

^{(1617.3) 144:0.3} Iisus ştia că zilele de lucru preliminar de învăţătură şi de predicare erau aproape trecute, şi că apropiatele lui acte au implicat începerea deplinului efort final al vieţii sale pământeşti; el nu voia ca declanşarea acestei întreprinderi să fie în nici un fel grea sau stânjenitoare pentru Ioan Botezătorul. De aceea Iisus decisese să petreacă câtăva vreme într-un loc retras, ca să recapituleze învăţătura sa cu apostolii săi, şi apoi să lucreze paşnic în oraşele Decapolisului până ce Ioan va fi ori executat, ori eliberat pentru a li se alătura într-un efort unificat.

1. În tabăra din Gilboa

^{(1617.4) 144:1.1} Pe măsură ce trecea vremea, cei doisprezece erau din ce în ce mai devotaţi lui Iisus şi se angajau tot mai adânc în lucrarea regatului. Devoţiunea lor ţinea mai ales de o loialitate personală. Ei nu pricepeau învăţătura lui complexă; nu înţelegeau pe deplin nici natura lui Iisus nici semnificaţia coborârii sale pe Pământ.

^{(1617.5) 144:1.2} Iisus a explicat clar apostolilor lui că el se retrăgea din trei motive:

^{(1617.6) 144:1.3} 1. Pentru a consolida înţelegerea de către ei a evangheliei împărăţiei şi pentru a întări credinţa lor în această evanghelie.

^{(1617.7) 144:1.4} 2. Pentru a permite să se calmeze opoziţia faţă de lucrarea lor, atât în Iudeea, cât şi în Galileea.

^{(1617.8) 144:1.5} 3. Pentru a aştepta decizia în legătură cu soarta lui Ioan Botezătorul.

^{(1617.9) 144:1.6} În timpul şederii lor pe muntele Gilboa, Iisus a dat celor doisprezece multe detalii despre tinereţea sa şi despre experienţele de pe muntele Hermon. El le-a dezvăluit totodată o parte din ceea ce se petrecuse pe dealuri, în timpul celor patruzeci de zile care au urmat imediat botezului său, şi i-a implorat în mod insistent să nu vorbească cu nimeni despre aceste experienţe înainte ca el să se fi întors la Tatăl său.

^{(1618.1) 144:1.7} În cursul acestor săptămâni de septembrie, apostolii s-au odihnit, au stat de vorbă, şi-au povestit experienţele trăite din momentul când Iisus îi chemase la slujbă şi s-au angajat într-un serios efort de a coordona ceea ce îi învăţase Maestrul până atunci. Într-o anumită măsură, toţi aveau sentimentul că aceasta ar fi ultima lor ocazie de a apuca o odihnă prelungită. Ei au înţeles limpede că apropiatul lor efort public, fie în Iudeea, fie în Galileea, va marca începutul proclamării definitive a regatului care va veni, dar ei nu aveau idei bine stabilite despre ceea ce va fi această împărăţie atunci când va veni. Ioan şi Andrei gândeau că regatul venise deja; Petru şi Iacob credeau că era pe venite; Nataniel şi Toma mărturiseau cu francheţe că erau nelămuriţi; Matei, Filip şi Simon Zelotul erau nesiguri şi tulburaţi; cei doi gemeni, în calmul lor, habar nu aveau de controversă; iar Iuda era tăcut şi foarte rezervat.

^{(1618.2) 144:1.8} Iisus a petrecut o mare parte din acest timp singur pe munte în apropierea taberei. Din când în când, îi lua cu el pe Petru, pe Iacob sau pe Ioan, însă, mult mai adesea, el pleca de acolo ca să se roage sau să comunice în singurătate. După botezul lui Iisus şi cele patruzeci de zile ale lui de pe dealurile din Pereea, nu ar fi prea potrivit să se califice aceste perioade de comuniune cu Tatăl său drept rugăciune, şi nu ar fi logic nici să se spună că Iisus era în adorare. În schimb, este în întregime corect să se numească aceste perioade momente de comuniune personală cu Tatăl său.

^{(1618.3) 144:1.9} Tema centrală a discuţiilor, în tot cursul lunii decembrie, a fost rugăciunea şi adorarea. După ce au discutat despre adorare vreme de câteva zile, Iisus a încheiat prin a rosti memorabilul său discurs despre rugăciune, ca răspuns la rugămintea lui Toma: „Maestre, învaţă-ne să ne rugăm.”

^{(1618.4) 144:1.10} Ioan îşi învăţase discipolii o rugăciune, una pentru salvarea în împărăţia ce vine. Cu toate că Iisus nu le-a interzis niciodată discipolilor săi de a se folosi de forma de rugăciune a lui Ioan, apostolii au băgat repede de seamă că Maestrul lor nu aproba în întregime practica de a rosti rugăciuni stabilite şi formale. Cu toate acestea, credincioşii cereau constant să fie învăţaţi să se roage. Cei doisprezece doreau cu ardoare să cunoască forma de rugă pe care ar aproba-o Iisus. În principal din această nevoie de o rugă simplă pentru oamenii de rând a consimţit atunci Iisus, ca răspuns la cererea lui Toma, să îi înveţe o formă sugestivă de rugăciune. Iisus a dat această lecţie într-o după-amiază din a treia săptămână a şederii lor pe muntele Gilboa.

2. Discursul despre rugăciune

^{(1618.5) 144:2.1} ”Ioan v-a învăţat, într-adevăr, o formă simplă de rugăciune: ‘O, Tată, curăţă-ne de păcate, arată-ne slava ta, revelează iubirea ta, şi lasă spiritul tău să ne sfinţească inima pe vecie. Amin!’ El v-a învăţat această formă de rugăciune pentru ca voi să aveţi ce să învăţaţi mulţimile. El nu avea intenţia de a vă vedea folosind această formă de rugă fixă şi formală ca expresie a propriului vostru suflet în rugăciune.

^{(1618.6) 144:2.2} ”Rugăciunea este în întregime o expresie personală şi spontană a atitudinii sufletului faţă de spirit; rugăciunea ar trebui să fie comuniunea filiaţiei şi expresia frăţiei. Când este dictată de spirit, rugăciunea duce la progresul spiritual de cooperare. Rugăciunea ideală este o formă de comuniune spirituală care conduce la adorarea inteligentă. Adevărata rugăciune este atitudinea sinceră a unui elan către cer pentru a vă atinge idealurile.

^{(1619.1) 144:2.3} ”Rugăciunea este suflul sufletului şi ar trebui să vă îndemne să perseveraţi în încercările voastre de a cunoaşte mai bine voia Tatălui. Dacă unul dintre voi are un vecin şi merge să-l găsească la miezul nopţii: ‘Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci unul dintre prietenii mei în călătorie a venit să mă vadă şi nu am nimic să îi ofer’, şi dacă vecinul vostru răspunde: ‘Nu mă deranja, căci poarta este acum închisă, iar eu şi copiii suntem în pat; aşa că nu pot să mă scol şi să îţi dau pâine’; voi stăruiţi explicându-i că prietenului vostru îi este foame şi că nu aveţi ce să îi oferiţi de mâncare. Vecinul vostru nu se va scula ca să vă dea pâine din prietenie pentru voi, dar eu vă zic că din cauza stăruinţei voastre plictisitoare voastre el se va scula şi vă va da câte pâini vă trebuie. Deci dacă stăruinţa câştigă favorurile chiar şi de la oamenii muritori, cu atât mai mult stăruinţa voastră în spirit va obţine pentru voi pâinea vieţii din mâinile binevoitoare ale Tatălui care este în ceruri. Eu vă zic iarăşi: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere primeşte; cel care caută găseşte; şi poarta salvării i se va deschide celui care bate.

^{(1619.2) 144:2.4} ”Care tată dintre voi, dacă fiul său face o cerere nechibzuită, va ezita să-i dea după înţelepciunea sa părintească mai degrabă decât după termenii cerinţei nesocotite a fiului său. Dacă copilul are nevoie de o pâine, îi daţi voi oare o piatră pur şi simplu pentru că el a cerut-o fără judecată? Dacă fiul vostru are nevoie de un peşte, îi veţi da oare un şarpe de apă numai pentru că aţi prins unul în plasele voastre cu peşti, şi pentru că acest copil vă cere prosteşte şarpele? Deci dacă, fiind muritori şi mărginiţi, voi ştiţi să răspundeţi rugăciunilor şi să le faceţi copiilor voştri daruri benefice, cu cât mai mult Tatăl vostru ceresc le va da spiritul şi încă multe binecuvântări suplimentare celor i se vor cere? Oamenii ar trebui să se roage mereu şi să nu se lase descurajaţi.

^{(1619.3) 144:2.5} ”Îngăduiţi-mi să vă istorisesc o poveste despre un anumit judecător care trăia într-un oraş depravat. Acest judecător nu se temea de Dumnezeu şi nu avea respect pentru oameni. Or, se găsea în acest oraş o văduvă aflată în nevoie care mergea constant la acest judecător nedrept spunându-i: ‘Apără-mă de adversarul meu.’ O vreme el nici n-a vrut să îi acorde atenţie, dar curând şi-a spus în sinea lui: ‘Eu nu mă tem de Dumnezeu şi nu am nici o consideraţie pentru oameni, însă, pentru că această văduvă nu conteneşte să mă deranjeze, voi fi de acord cu revendicarea ei ca nu cumva să mă istovească cu vizitele ei continue.’ Eu vă istorisesc aceste poveşti pentru a vă încuraja să perseveraţi în rugăciune, iar nu pentru a lăsa să se creadă că rugile voastre vor modifica justeţea şi dreptatea Tatălui celest. Totuşi, stăruinţa voastră nu este destinată câştigării favorurilor lui Dumnezeu, ci schimbării atitudinii voastre pământeşti să creşterii capacităţii sufletului vostru pentru a primi spiritul.

^{(1619.4) 144:2.6} ”Dar, când voi vă rugaţi, credinţa voastră este foarte slabă. O credinţă autentică va muta munţi de dificultăţi materiale care se pot găsi pe cărarea expansiunii sufletului şi a progresului spiritual.”

3. Rugăciunea credinciosului

^{(1619.5) 144:3.1} Apostolii nu erau încă mulţumiţi; ei doreau ca Iisus să le dea o rugăciune model pe care să le-o poată da de învăţat noilor ucenici. După ce a ascultat acest discurs despre rugăciune, Iacob Zebedeu zise: „Foarte bine, Maestre, dar nu dorim o formă de rugăciune pentru noi atât cât pentru noii credincioşi care ne cer atât de adesea: ‘Învaţă-ne să adresăm rugăciuni acceptabile Tatălui din ceruri.’”

^{(1619.6) 144:3.2} Când Iacob termină de vorbit, Iisus zise: „Aşadar dacă încă doriţi o rugăciune, eu vă voi oferi-o pe aceea care le-am dat-o de învăţat fraţilor şi surorilor mele din Nazaret:”

^{(1620.1) 144:3.3} Tatăl nostru, care eşti în ceruri,

^{(1620.2) 144:3.4} Sfinţească-se numele tău.

^{(1620.3) 144:3.5} Să vină împărăţia ta; facă-se voia ta

^{(1620.4) 144:3.6} Pe Pământ precum în ceruri.

^{(1620.5) 144:3.7} Dă-ne nouă astăzi pâinea pentru mâine;

^{(1620.6) 144:3.8} Împrospătează-ne sufletele cu apa vieţii.

^{(1620.7) 144:3.9} Şi iartă-ne fiecăruia dintre noi greşelile sale

^{(1620.8) 144:3.10} Aşa cum şi noi iertăm celor ce ne greşesc nouă.

^{(1620.9) 144:3.11} Salvează-ne de ispită, izbăveşte-ne de ce-i rău,

^{(1620.10) 144:3.12} Şi fă-ne tot mai desăvârşiţi, aşa cum eşti tu însuţi.

^{(1620.11) 144:3.13} Nu este deloc de mirare că apostolii au dorit ca Iisus să îi înveţe o rugăciune model pentru credincioşi. Ioan Botezătorul îi învăţase mai multe rugăciuni pe discipolii lui; toţi marii învăţători formulaseră rugăciuni pentru ucenicii lor. Învăţătorii religioşi ai iudeilor aveau douăzeci şi cinci sau treizeci de rugăciuni permanente pe care le recitau în sinagogi şi chiar şi pe la colţurile drumurilor. Iisus se opusese în mod deosebit rugăciunii în public. Până atunci cei doisprezece îl auziseră rugându-se doar de câteva ori. Îl vedeau petrecând nopţi întregi în rugăciune şi în adoraţie, şi erau foarte curioşi de a cunoaşte natura sau forma rugilor lui. Erau într-adevăr tare apăsaţi de nevoia de a şti ce să le răspundă mulţimilor când acestea cereau să fie învăţate să se roage aşa cum Ioan îi învăţase pe ucenicii lui.

^{(1620.12) 144:3.14} Iisus i-a învăţat pe cei doisprezece să se roage întotdeauna în taină, să plece singuri în liniştitele peisaje ale naturii sau să se închidă în odaia lor când se apucau de rugăciune.

^{(1620.13) 144:3.15} După moartea lui Iisus şi urcarea sa alături de Tatăl său, s-a stabilit la mulţi credincioşi practica de a încheia această rugăciune numită rugăciunea Domnului adăugând: „În numele Domnului Iisus Cristos”. Mai târziu, s-au pierdut două rânduri la copierea rugăciunii, adăugându-se în acelaşi timp declaraţia suplimentară: „Căci a ta este împărăţia, puterea şi slava, de-a pururi.”

^{(1620.14) 144:3.16} Iisus a dat apostolilor sub formă colectivă rugăciunea aşa cum o formula familia lui în căminul din Nazaret. El nu i-a învăţat niciodată rugăciunea personală formală, ci numai rugile colective, familiale sau sociale. Şi nu s-a grăbit niciodată să facă aceasta.

^{(1620.15) 144:3.17} Iisus i-a învăţat că rugăciunea eficace trebuie să fie:

^{(1620.16) 144:3.18} 1. Dezinteresată – nu numai pentru sine însuşi.

^{(1620.17) 144:3.19} 2. Credincioasă – în acord cu credinţa.

^{(1620.18) 144:3.20} 3. Sinceră – cu inima cinstită.

^{(1620.19) 144:3.21} 4. Inteligentă – în acord cu lumina.

^{(1620.20) 144:3.22} 5. Încrezătoare – în supunerea faţă de voia infinit de înţeleaptă a Tatălui.

^{(1620.21) 144:3.23} Când Iisus petrecea nopţi întregi în rugăciune pe munte, făcea aceasta mai ales pentru discipolii lui, şi în mod deosebit pentru cei doisprezece. Maestrul se ruga foarte puţin pentru el însuşi, dar practica mult adorarea, o adorare a cărei naturi era o comuniune înţelegătoare cu Tatăl său din Paradis.

4. Mai multe despre rugăciune

^{(1620.22) 144:4.1} În timpul zilelor ce au urmat după discursul despre rugăciune, apostolii au continuat să îi pună Maestrului întrebări despre această practică de cult de o importanţă capitală. Indicaţiile privitoare la rugăciune şi la adorare pe care Iisus le-a dat apostolilor săi în cursul acestor zile pot fi repuse în conceptele curente după cum urmează:

^{(1621.1) 144:4.2} Repetarea serioasă şi înflăcărată a oricărei rugi, când această rugăciune este expresia sinceră a unui copil de Dumnezeu şi când este formulată cu credinţă, oricât ar fi ea de puţin susceptibilă de a primi un răspuns direct şi oricât de lipsită de judecată ar putea fi, izbuteşte întotdeauna să mărească capacitatea sufletului pentru receptivitatea spirituală.

^{(1621.2) 144:4.3} În toate rugăciunile voastre, aduceţi-vă aminte că filiaţia este un dar. Nici un copil nu trebuie să se preocupe cu câştigarea statutului de fiu sau de fiică. Copilul pământean vine în existenţă prin voia părinţilor săi. Tot aşa, copilul lui Dumnezeu ajunge la har şi dobândeşte noua viaţă a spiritului prin voia Tatălui din ceruri. Trebuie, aşadar, ca împărăţia cerurilor – filiaţia divină – să fie primită ca un copilaş. Dreptatea – dezvoltarea progresivă a caracterului – se câştigă, dar filiaţia se primeşte prin har şi prin credinţă.

^{(1621.3) 144:4.4} Rugăciunea l-a înălţat pe Iisus la supracomuniunea sufletului său cu Conducătorii Supremi ai universului universurilor. Rugăciunea îi va înălţa pe muritorii pământului la comuniunea veritabilei adorări. Capacitatea sufletului de recepţie spirituală determină cantitatea de binecuvântări celeste pe care ţi le poţi apropia personal şi le poţi înţelege conştient ca un răspuns la rugăciune.

^{(1621.4) 144:4.5} Rugăciunea, precum şi adorarea care îi este asociată, este o tehnică de a te detaşa de rutina vieţii curente, de muncile monotone ale existenţei materiale. Ea este o metodă de a înflori din punct de vedere spiritual şi de a dobândi individualitate intelectuală şi religioasă.

^{(1621.5) 144:4.6} Rugăciunea este un antidot contra introspecţiei dăunătoare; cel puţin, rugăciunea, aşa cum ne-a învăţat-o Maestrul, aduce această binefacere sufletului. Iisus a folosit cu consecvenţă influenţa benefică a rugăciunii pentru altul. Maestrul se ruga în general la plural, iar nu la singular. Numai în marile crize din viaţa sa pământească s-a rugat şi pentru sine însuşi.

^{(1621.6) 144:4.7} Rugăciune este suflul vieţii spiritului în mijlocul civilizaţiei materiale a raselor omenirii. Adorarea constituie salvarea pentru generaţiile de muritori care caută plăcerea.

^{(1621.7) 144:4.8} Întocmai cum se poate asemăna rugăciunea cu reîncărcarea bateriilor spirituale ale sufletului, tot aşa se poate compara adorarea cu faptul de a acorda urechea sufletului ca să capteze transmisiunile universale ale spiritului infinit al Tatălui Universal.

^{(1621.8) 144:4.9} Rugăciunea este privirea sinceră şi plină de dor aruncată de copil către Tatăl său spiritual; acesta este un proces psihologic care constă în a da voinţa omenească pe voia divină. Rugăciunea face parte din planul divin de remodelare a ceea ce există în ceea ce ar trebui să existe.

^{(1621.9) 144:4.10} Unul dintre motivele pentru care Petru, Iacob şi Ioan, care îl însoţeau atât de adesea pe Maestru în lungile sale vegheri nocturne, nu l-au auzit niciodată pe Iisus rugându-se, venea din aceea că Maestrul lor îşi exprima foarte rar rugăciunile în limbaj vorbit. Practic toate rugăciunile lui Iisus erau făcute în spiritul şi în inima lui – în tăcere.

^{(1621.10) 144:4.11} Dintre toţi apostolii, Petru şi Iacob au fost cel mai aproape de a înţelege învăţătura Maestrului despre rugăciune şi adorare.

5. Alte forme de rugăciune

^{(1621.11) 144:5.1} Din când în când, în restul şederii sale pe pământ, Iisus a atras atenţia apostolilor asupra mai multor alte forme de rugăciune, dar el n-a făcut asta decât pentru a ilustra alte chestiuni şi a recomandat ca cei doisprezece să nu le dea de învăţătură mulţimilor aceste „rugăciuni în parabole”. Multe dintre ele proveneau de pe alte planete locuite, dar Iisus n-a destăinuit niciodată faptul acesta celor doisprezece. Printre ele se găseau următoarele:

^{(1622.1) 144:5.2} Tatăl nostru în care se alcătuiesc tărâmurile universului,

^{(1622.2) 144:5.3} Fie numele tău înălţat şi slăvit caracterul tău.

^{(1622.3) 144:5.4} Prezenţa ta ne învăluie şi gloria ta se manifestă

^{(1622.4) 144:5.5} Imperfect prin noi, aşa cum e ea se arată în perfecţiunea ei în cer.

^{(1622.5) 144:5.6} Dă-ne nouă astăzi forţele însufleţitoare de lumină,

^{(1622.6) 144:5.7} Şi nu ne lăsa să rătăcim pe greşitele căi abătute ale închipuirii noastre.

^{(1622.7) 144:5.8} Căci a ta este glorioasa prezenţă lăuntrică, puterea veşnică.

^{(1622.8) 144:5.9} Iar nouă dă-ne darul veşnic al iubirii infinite a Fiului tău.

^{(1622.9) 144:5.10} Aşa să fie, în întregime adevărat.

*************************

^{(1622.10) 144:5.11} Tatăl nostru creator, care este în centrul universului,

^{(1622.11) 144:5.12} Revarsă peste noi natura ta şi dă-ne nouă caracterul tău.

^{(1622.12) 144:5.13} Fă din noi, prin graţia ta, fiii tăi şi fiicele tale

^{(1622.13) 144:5.14} Şi slăveşte numele tău prin înfăptuirea noastră veşnică.

^{(1622.14) 144:5.15} Dă-ne spiritul tău care ne ajustează şi ne controlează gândurile; care trăieşte şi sălăşluieşte în noi

^{(1622.15) 144:5.16} Pentru a ne permite să facem voia ta pe această sferă, aşa cum îngerii execută ordinele tale în lumină.

^{(1622.16) 144:5.17} Susţine-ne astăzi în progresul nostru de-a lungul cărării adevărului.

^{(1622.17) 144:5.18} Scapă-ne de inerţie, de rău şi de orice nelegiuire.

^{(1622.18) 144:5.19} Fii răbdător cu noi, tot aşa cum noi arătăm o bunăvoinţă afectuoasă aproapelui nostru.

^{(1622.19) 144:5.20} Răspândeşte spiritul milosteniei tale în inima noastră de creaturi.

^{(1622.20) 144:5.21} Condu-ne cu mâna ta, pas cu pas, în labirintul nesigur al vieţii,

^{(1622.21) 144:5.22} Şi, când va veni sfârşitul nostru, primeşte în sânul tău spiritele noastre fidele.

^{(1622.22) 144:5.23} Aşa să fie, facă-se voia ta, iar nu dorinţele noastre.

*****************************

^{(1622.23) 144:5.24} Tatăl nostru ceresc desăvârşit şi drept,

^{(1622.24) 144:5.25} Călăuzeşte-ne şi îndrumă-ne astăzi călătoria,

^{(1622.25) 144:5.26} Sfinţeşte-ne pasul şi coordonează-ne gândurile.

^{(1622.26) 144:5.27} Condu-ne mereu pe căile progresului etern.

^{(1622.27) 144:5.28} Umple-ne de înţelepciune până în deplinătatea puterii

^{(1622.28) 144:5.29} Şi înviorează-ne cu energia ta infinită.

^{(1622.29) 144:5.30} Inspiră-ne prin conştiinţa divină

^{(1622.30) 144:5.31} A prezenţei şi a guvernării oştirilor serafice.

^{(1622.31) 144:5.32} Călăuzeşte-ne întotdeauna mai sus pe cărarea de lumină;

^{(1622.32) 144:5.33} Îndreptăţeşte-ne pe deplin în ziua marii judecăţi.

^{(1622.33) 144:5.34} Fă-ne asemănători cu tine în gloria veşnică

^{(1622.34) 144:5.35} Şi primeşte-ne pe vecie în serviciul tău din înalt.

********************************

^{(1622.35) 144:5.36} Tatăl nostru, care eşti în mister,

^{(1622.36) 144:5.37} Dezvăluie-ne caracterul tău sfânt.

^{(1622.37) 144:5.38} Dă-le astăzi copiilor tăi de pe pământ

^{(1622.38) 144:5.39} Să vadă calea, lumina şi adevărul.

^{(1622.39) 144:5.40} Arată-ne drumul progresului veşnic

^{(1622.40) 144:5.41} Şi dă-ne voinţa de a merge pe el.

^{(1622.41) 144:5.42} Întemeiază în noi divina ta suveranitate

^{(1622.42) 144:5.43} Şi revarsă astfel peste noi deplina stăpânire de sine.

^{(1622.43) 144:5.44} Nu ne lăsa să rătăcim pe cărările întunericului şi ale morţii;

^{(1622.44) 144:5.45} Condu-ne mereu pe lângă apele vii.

^{(1622.45) 144:5.46} Ascultă rugăciunile pe care le facem în numele tău;

^{(1622.46) 144:5.47} Fii fericit să ne faci tot mai asemănători ţie.

^{(1623.1) 144:5.48} La urmă, de dragul divinului Fiu,

^{(1623.2) 144:5.49} Primeşte-ne în braţele eterne.

^{(1623.3) 144:5.50} Aşa să fie, facă-se voia ta, iar nu a noastră.

*************************

^{(1623.4) 144:5.51} Slăvite Tată şi Mamă, legaţi într-un singur părinte,

^{(1623.5) 144:5.52} Am vrea să fim fideli naturii tale divine.

^{(1623.6) 144:5.53} Fie ca propria ta persoană să trăiască în noi şi prin noi

^{(1623.7) 144:5.54} Prin darul şi prin revărsarea spiritului tău divin;

^{(1623.8) 144:5.55} Noi te vom reproduce astfel în mod imperfect pe această sferă

^{(1623.9) 144:5.56} Aşa cum te arăţi tu în perfecţiune şi în măreţie în cer.

^{(1623.10) 144:5.57} Dă-ne, zi de zi, dulcele tău ajutor de frăţie

^{(1623.11) 144:5.58} Şi condu-ne, clipă de clipă, pe calea servirii cu dragoste .

^{(1623.12) 144:5.59} Fii întotdeauna şi necontenit răbdător cu noi

^{(1623.13) 144:5.60} Întocmai cum arătăm noi răbdarea ta copiilor noştri.

^{(1623.14) 144:5.61} Dă-ne infinita înţelepciune care face bine toate lucrurile

^{(1623.15) 144:5.62} Şi iubirea neţărmurită care este binevoitoare faţă de orice creatură.

^{(1623.16) 144:5.63} Revarsă peste noi răbdarea ta şi bunăvoinţa ta iubitoare

^{(1623.17) 144:5.64} Pentru ca mărinimia noastră să-i învăluie pe cei slabi ai împărăţiei.

^{(1623.18) 144:5.65} Şi, când cariera noastră va fi desăvârşită, fă din ea o onoare pentru numele tău,

^{(1623.19) 144:5.66} O plăcere pentru spiritul tău de bunătate şi o mulţumire pentru cei care ne susţin sufletul.

^{(1623.20) 144:5.67} Fie ca binele veşnic al copiilor tăi muritori să nu fie cel pe care îl dorim noi, O, Tatăl nostru iubitor, ci acela pe care tu îl doreşti

^{(1623.21) 144:5.68} Aşa să fie.

************************************

^{(1623.22) 144:5.69} Sursa noastră cea mai fidelă şi Centrul nostru atotputernic,

^{(1623.23) 144:5.70} Numele Fiului tău plin de graţie să fie sanctificat şi respectat.

^{(1623.24) 144:5.71} Harul şi binecuvântările tale au coborât peste noi,

^{(1623.25) 144:5.72} Dă-ne puterea de a îndeplini voia ta şi de a executa poruncile tale.

^{(1623.26) 144:5.73} Dă-ne nouă, din clipă în clipă, sprijinul arborelui vieţii;

^{(1623.27) 144:5.74} Împrospătează-ne, zi de zi, cu apele vii ale acestui fluviu.

^{(1623.28) 144:5.75} Condu-ne, pas cu pas, afară din întuneric şi în lumina divină.

^{(1623.29) 144:5.76} Reînnoieşte mintea noastră prin transformările spiritului lăuntric,

^{(1623.30) 144:5.77} Şi, când scopul muritor va sfârşi prin a ne atinge,

^{(1623.31) 144:5.78} Primeşte-ne alături de tine şi trimite-ne în veşnicie.

^{(1623.32) 144:5.79} Încununează-ne cu cununile celeste ale slujirii roditoare,

^{(1623.33) 144:5.80} Iar noi vom proslăvi Tatăl, Fiul şi Sfânta Influenţă.

^{(1623.34) 144:5.81} Aşa să fie, peste tot într-un univers nemărginit.

*****************************

^{(1623.35) 144:5.82} Tatăl nostru, care locuieşti în locurile tainice ale universului,

^{(1623.36) 144:5.83} Fie ca numele tău să fie onorat, milostenia ta stimată şi judecata ta respectată.

^{(1623.37) 144:5.84} Fie ca soarele dreptăţii să strălucească deasupra noastră în miezul zilei,

^{(1623.38) 144:5.85} În timp ce noi te rugăm să călăuzeşti paşii noştri nestăpâniţi din amurg.

^{(1623.39) 144:5.86} Du-ne de mână pe căile pe care le vei alege,

^{(1623.40) 144:5.87} Şi nu ne abandona când drumul e greu şi orele-s sumbre.

^{(1623.41) 144:5.88} Nu ne uita aşa cum noi atât de ades te uităm şi te neglijăm,

^{(1623.42) 144:5.89} Ci fii îndurător şi iubeşte-ne aşa cum noi dorim să te iubim.

^{(1623.43) 144:5.90} Priveşte-ne de sus cu bunătate şi iartă-ne cu îndurare

^{(1623.44) 144:5.91} După cum şi noi le iertăm cu blândeţe celor care ne mâhnesc şi ne rănesc.

^{(1624.1) 144:5.92} Bine ar fi ca iubirea, devotamentul şi dăruirea Fiului maiestuos

^{(1624.2) 144:5.93} Să ne procure viaţa veşnică cu îndurarea ta şi cu iubirea ta nemărginită.

^{(1624.3) 144:5.94} Bine-ar fi ca Dumnezeul universurilor să reverse peste noi deplina măsură a spiritului său;

^{(1624.4) 144:5.95} Dă-ne nouă harul de a da ascultare îndrumărilor acestui spirit.

^{(1624.5) 144:5.96} Bine-ar fi ca Fiul să ne călăuzească şi să ne ducă până la sfârşitul epocii

^{(1624.6) 144:5.97} Prin serviciul iubitor al oştirilor serafice devotate.

^{(1624.7) 144:5.98} Fă-ne mereu tot mai mult asemeni ţie însuţi,

^{(1624.8) 144:5.99} Şi la sfârşitul nostru primeşte-ne în îmbrăţişarea eternă a Paradisului.

^{(1624.9) 144:5.100} Aşa să fie, în numele Fiului dăruit

^{(1624.10) 144:5.101} Şi pentru onoarea şi gloria Tatălui Suprem.

^{(1624.11) 144:5.102} Cu toate că apostolii nu au fost liberi să prezinte aceste lecţii despre rugăciune în învăţăturile lor publice, ei au profitat mult de toate aceste revelaţii în experienţa lor religioasă personală. Iisus a întrebuinţat aceste modele de rugăciune şi încă altele ca ilustrări în legătură cu instruirea intimă a celor doisprezece. Permisiunea de a reproduce aceste şapte modele de rugăciune în prezenta expunere a fost în mod specific acordată.

6. Întrevedrea cu apostolii lui Ioan

^{(1624.12) 144:6.1} Pe la întâi octombrie, Filip şi alţi câţiva apostoli se aflau într-un sat vecin, cumpărând alimente, când i-au întâlnit pe unii dintre apostolii lui Ioan Botezătorul. Această întâlnire întâmplătoare din piaţă a avut drept rezultat o întrevedere de trei săptămâni, în tabăra din Gilboa, între apostolii lui Iisus şi apostolii lui Ioan, căci Ioan, imitând precedentul lui Iisus, numise apostoli pe doisprezece dintre principalii săi ucenici. Făcuse asta ca răspuns la cererea presantă a lui Abner, căpetenia partizanilor săi loiali. Iisus a rămas prezent în tabăra din Gilboa în toată prima săptămână a acestei întrevederi comune, dar a lipsit pe toată durata ultimelor două săptămâni.

^{(1624.13) 144:6.2} Către sfârşitul celei de-a doua săptămâni din luna aceasta, Abner îi adunase pe toţi asociaţii lui în tabăra in Gilboa şi aştepta să discute cu apostolii lui Iisus. Vreme de trei săptămâni, aceşti douăzeci şi patru de oameni au ţinut şedinţe de câte trei ori pe zi câte şase zile pe săptămână. În prima săptămână, Iisus s-a amestecat cu ei între şedinţele lor de dimineaţă, de după-amiază şi de seară. Ei voiau ca Maestrul să se alăture lor şi să prezideze deliberările lor comune, dar el a refuzat cu fermitate să participe la discuţiile lor. El a consimţit totuşi să le vorbească în trei ocazii, iar aceste cuvântări ale lui Iisus către cei douăzeci şi patru tratau despre compasiune, despre cooperare şi despre toleranţă.

^{(1624.14) 144:6.3} Andrei şi Abner au luat alternativ conducerea acestor reuniuni comune ale celor două grupuri apostolice. Aceşti oameni aveau multe dificultăţi de dezbătut şi numeroase probleme de rezolvat. În repetate rânduri, ei au vrut să-şi prezinte necazurile lui Iisus, fără alt rezultat decât acela de a-l auzi spunând: „Eu mă preocup numai de problemele voastre personale şi pur religioase. Eu sunt reprezentantul Tatălui pe lângă indivizi, iar nu pe lângă grupuri. Dacă voi sunteţi personal în dificultate în relaţiile voastre cu Dumnezeu, veniţi la mine; vă voi asculta şi vă voi povăţui în soluţionarea problemei voastre. Însă, dacă voi vă apucaţi de coordonarea unor interpretări divergente relative la chestiunile religioase şi la socializarea religiei, trebuie atunci să vă rezolvaţi toate aceste probleme prin luarea propriilor voastre decizii. Cu toate acestea, eu vă voi însoţi întotdeauna cu simpatia şi cu interesul meu. Când veţi ajunge la nişte concluzii asupra acestor treburi lipsite de importanţă spirituală, şi cu condiţia să fiţi toţi de acord, eu vă garantez anticipat deplina mea aprobare şi sincera mea cooperare. Acum, pentru a nu vă stânjeni în deliberările voastre, vă voi părăsi pentru două săptămâni. Nu vă neliniştiţi în privinţa mea, mă voi înapoia. Mă voi ocupa de treburile Tatălui meu, căci mai avem şi alte regate în afară de acesta.”

^{(1625.1) 144:6.4} După ce a vorbit astfel, Iisus a coborât panta muntelui, şi nu a mai venit timp de două săptămâni încheiate. Ei nu au ştiut niciodată unde se dusese, nici ce făcuse în zilele acelea. Le-a trebuit câtăva vreme celor douăzeci şi patru ca să se înhame serios la studierea problemelor lor, atât de dezorientaţi erau de absenţa Maestrului. Totuşi, la capătul unei săptămâni, ei s-au aflat din nou în toiul discuţiilor, fără a putea face apel la ajutorul lui Iisus.

^{(1625.2) 144:6.5} Prima chestiune asupra căreia grupul s-a pus de acord a fost adoptarea rugăciunii pe care o învăţaseră atât de recent de la Iisus. Ei au votat în unanimitate pentru acceptarea acestei rugăciuni ca fiind aceea pe care trebuiau să o înveţe credincioşii de la cele două grupuri de apostoli.

^{(1625.3) 144:6.6} Ei au hotărât apoi ca atâta timp cât va mai trăi Ioan, fie în închisoare, fie în libertate, cele două grupuri de doisprezece apostoli îşi vor continua propria lor lucrare şi vor ţine, la fiecare trei luni, reuniuni de câte o săptămână în locuri convenite în comun din timp în timp.

^{(1625.4) 144:6.7} Din toate problemele lor, cea mai serioasă era totuşi chestiunea botezului. Dificultăţile lor erau cu atât mai agravate cu cât Iisus refuzase să facă vreo declaraţie asupra subiectului. Ei au ajuns până la urmă la următorul acord: Cât timp va mai trăi Ioan, sau până nu-şi vor fi modificat din întâmplare această decizie de comun acord, numai apostolii lui Ioan vor boteza pe credincioşi şi numai apostolii lui Iisus vor completa instruirea discipolilor noi. În consecinţă, din acel moment şi până la moartea lui Ioan, doi dintre apostolii lui Ioan l-au însoţit pe Iisus şi pe apostolii săi pentru a-i boteza pe credincioşi, căci consiliul unit votase în unanimitate că botezul avea să devină etapa iniţială ca semn exterior al alianţei cu treburile regatului.

^{(1625.5) 144:6.8} S-a convenit apoi că, dacă Ioan va muri, apostolii lui Ioan se vor înfăţişa la Iisus şi se vor supune îndrumărilor lui; ei vor înceta atunci să mai boteze, sau o vor face, eventual, doar cu îngăduinţa lui Iisus sau a apostolilor lui.

^{(1625.6) 144:6.9} Ei au votat după aceea că în cazul în care Ioan va muri, apostolii lui Iisus vor începe să boteze cu apă ca simbol al botezării Spiritului divin. Pocăinţa trebuia sau nu să fie ataşată predicării botezului? Chestiunea a fost lăsată la alegerea fiecăruia, şi nu s-a luat nici o decizie obligatorie pentru grup. Apostolii lui Ioan predicau: „Pocăiţi-vă şi fiţi botezaţi” iar apostolii lui Iisus proclamau: „Credeţi şi fiţi botezaţi.”

^{(1625.7) 144:6.10} Aceasta este povestirea primei încercări a discipolilor lui Iisus de a coordona eforturile divergente, de a aplana diferenţele de opinie, de a organiza acţiuni colective, de a legifera cu privire la regulile exterioare şi de a socializa practicile religioase personale.

^{(1625.8) 144:6.11} Ei au studiat multe alte chestiuni minore şi s-au pus unanim de acord în privinţa soluţiilor. Aceşti douăzeci şi patru de oameni au avut o experienţă cu adevărat remarcabilă în cele două săptămâni în care au fost nevoiţi să înfrunte probleme şi să rezolve dificultăţi fără Iisus. Ei au învăţat să se distingă în păreri, să discute, să se lupte, să se roage şi să cadă la învoială, respectând totodată punctul de vedere al interlocutorului şi menţinând cel puţin un oarecare grad de toleranţă pentru opiniile sale sincere.

^{(1625.9) 144:6.12} În după-amiaza discuţiei lor finale asupra chestiunilor financiare, Iisus a revenit, a auzit expunerea deliberărilor lor, a ascultat deciziile lor şi a zis: Aceste sunt deci socotelile voastre; îl voi ajuta pe fiecare dintre voi să pună în practică spiritul deciziilor voastre comune.

^{(1626.1) 144:6.13} Cu două luni şi jumătate mai târziu, Ioan a fost executat. În tot acest timp, apostolii săi au rămas cu Iisus şi cu cei doisprezece. Ei au lucrat toţi la un loc şi au botezat pe credincioşi în cursul acestei perioade de apostolat din oraşele Decapolisului. Tabăra de la Gilboaa fost ridicată la 2 noiembrie în anul 27.

7. În oraşele Decapolisului

^{(1626.2) 144:7.1} În timpul lunilor noiembrie şi decembrie Iisus şi cei douăzeci şi patru au lucrat în linişte în oraşele greceşti ale Decapolisului, în principal în Scitopolis, în Gerasa, în Abila şi în Gadara. Acesta a fost realmente sfârşitul perioadei preliminare de preluare a lucrării şi a organizării lui Ioan. Organizarea socială a religiei unei noi revelaţii trebuie întotdeauna să plătească preţul compromisului cu formele şi cu uzanţele stabilite ale religiei precedente pe care încearcă s-o salveze. Discipolii lui Iisus au trebuit să accepte principiul botezului pentru a antrena cu ei, ca grupare religioasă socială, pe discipolii lui Ioan Botezătorul. Cât despre discipolii lui Ioan, alăturându-se celor ai lui Iisus, au renunţat aproape la tot, în afara botezului cu apă.

^{(1626.3) 144:7.2} Iisus a propovăduit doar puţin în public în cursul acestei misiuni din oraşele Decapolisului. El a petrecut vreme îndelungată în instruirea celor douăzeci şi patru şi a ţinut numeroase şedinţe speciale cu cei doisprezece apostoli ai lui Ioan. Cu timpul, ei au înţeles mai bine de ce nu se ducea să îl viziteze pe Ioan la închisoare şi de ce nu făcea nici un efort de a asigura eliberarea sa. Nu au înţeles însă niciodată de ce Iisus nu înfăptuia lucrări miraculoase, de ce refuza să manifeste semnele exterioare ale autorităţii sale divine. Înainte de a veni în tabăra de la Gilboa, ei adesea crezuseră în Iisus datorită mărturiei lui Ioan, dar curând au început să creadă ca urmare a propriului lor contact cu Maestrul şi cu învăţăturile sale.

^{(1626.4) 144:7.3} Pe durata acestor două luni, membrii grupului au lucrat, mai tot timpul, câte doi, un apostol de-al lui Iisus şi un apostol de-al lui Ioan. Apostolul lui Ioan boteza şi apostolul lui Iisus instruia şi amândoi predicau evanghelia împărăţiei după cum o înţelegeau fiecare. Şi ei au câştigat multe suflete printre aceşti iudei apostaţi şi gentili.

^{(1626.5) 144:7.4} Abner, şeful apostolilor lui Ioan, a devenit un devotat credincios în Iisus şi a fost numit mai târziu şeful unui grup de şaptezeci de învăţători însărcinaţi de Maestru cu predicarea evangheliei.

8. În tabăra de lângă Pella

^{(1626.6) 144:8.1} La sfârşitul lui decembrie, ei au mers până lângă Iordan, în apropiere de Pella, unde au reînceput să propovăduiască şi să predice. Atât iudeii, cât şi gentilii veneau în această tabără pentru a auzi evanghelia. Într-o după-amiază, în timp ce Iisus propovăduia mulţimii, câţiva dintre prietenii intimi ai lui Ioan au adus Maestrului cel din urmă mesaj pe care l-a mai primit de la Botezător.

^{(1626.7) 144:8.2} Ioan era acum de un an şi jumătate în închisoare şi, în aproape tot acest răstimp, Iisus lucrase într-un mod foarte discret; nu era deci de mirare că Ioan a fost făcut să se preocupe de regat. Prietenii lui Ioan au întrerupt lecţia lui Iisus zicându-i: „Ioan Botezătorul ne-a trimis ca să te întrebăm: eşti tu cu adevărat Eliberatorul sau dacă trebuie să căutăm un altul.?”

^{(1626.8) 144:8.3} Iisus s-a oprit pentru a le zice prietenilor lui Ioan: „Duceţi-vă înapoi şi ziceţi-i lui Ioan că el nu este uitat. Spuneţi-i ceea ce aţi văzut şi auzit, că vestea cea bună este predicată săracilor.” După ce a mai zis câteva cuvinte mesagerilor lui Ioan, Iisus s-a întors iară către mulţime şi a zis: „Să nu credeţi că Ioan pune la îndoială evanghelia împărăţiei. El se interesează numai pentru a-i încredinţa pe discipolii săi care sunt deopotrivă discipolii mei. Ioan nu este slab. Voi care l-aţi auzit pe Ioan predicând înainte ca Irod să îl bage în temniţă, îngăduiţi-mi să vă întreb ce anume aţi văzut în el – o trestie fremătândă în bătaia vântului? Un om cu o fire schimbătoare şi îmbrăcat în veşminte moi? De regulă, cei care sunt înveşmântaţi cu somptuozitate şi care trăiesc în desfrâu se întâlnesc la curţile regilor şi în palatele celor bogaţi. Ce aţi văzut uitâdu-vă la Ioan? Un profet? Da, vă zic eu, şi mult mai mult decât un profet. De Ioan a fost scris: ‘Iată, eu îl trimit pe mesagerul meu în faţa ta; el va pregăti drumul dinaintea ta.’

^{(1627.1) 144:8.4} ”În adevăr, în adevăr, vă spun, dintre cei care sunt născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, chiar şi cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el, pentru că este născut din spirit şi ştie că a devenit un fiu de Dumnezeu.”

^{(1627.2) 144:8.5} Mulţi dintre cei ce l-au auzit pe Iisus în ziua aceea s-au supus botezului lui Ioan, proclamând astfel public intrarea lor în regat. Şi, de atunci, apostolii lui Ioan au rămas strâns legaţi de Iisus. Această împrejurare a marcat unirea reală a discipolilor lui Ioan şi a celor ai lui Iisus.

^{(1627.3) 144:8.6} După ce mesagerii au stat de vorbă cu Abner, ei au plecat înspre Macareea pentru a povesti toate acestea lui Ioan, care a fost foarte mângâiat şi întărit în credinţa sa de cuvintele lui Iisus şi de mesajul lui Abner.

^{(1627.4) 144:8.7} În aceeaşi după-amiază Iisus a continuat să propovăduiască, zicând: „Cu ce voi compara eu această generaţie? Mulţi dintre voi nu vor primi nici mesajul lui Ioan nici învăţătura mea. Voi semănaţi cu copiii care se joacă în piaţă, care îi cheamă pe camarazii lor şi le spun: ‘Noi v-am cântat din flaut şi voi n-aţi dansat; noi am gemut şi voi nu vă întristaţi.’ La fel este şi cu unii dintre voi. Ioan a venit fără să mănânce şi fără să bea, iar ei au zis că era posedat de un demon. Vine Fiul Omului, mâncând şi bând, şi aceleaşi persoane zic: ‘Vedeţi, el este un gurmand şi un băutor de vin, un prieten al publicanilor şi al păcătoşilor!’ În adevăr, înţelepciunea este justificată de copiii ei.

^{(1627.5) 144:8.8} ”Se pare că Tatăl celest a ascuns unele dintre adevărurile sale de cei prea deştepţi şi de cei îngâmfaţi, în vreme ce le-a dezvăluit copilaşilor. Dar Tatăl face bine toate lucrurile; el se revelează universului prin metodele propriei lui alegeri. Veniţi deci, voi toţi cei care trudiţi şi duceţi poveri apăsătoare, şi veţi găsi odihnă sufletului vostru. Luaţi asupra voastră jugul divin, şi veţi gusta pacea lui Dumnezeu, care-i mai presus de orice înţelegere.”

9. Moartea lui Ioan Botezătorul

^{(1627.6) 144:9.1} Ioan Botezătorul a fost executat, la ordinul lui Irod Antipa, în seara de 10 ianuarie din anul 28.În ziua următoare, câţiva ucenici de-ai lui Ioan, care merseseră în Macareea, au auzit vorbindu-se de executarea lui. S-au dus să-l găsească pe Irod şi i-au cerut trupul, pe care l-au pus într-un mormânt. Mai târziu, l-au îngropat în Sebasta, satul în care locuia Abner. În ziua de după 12 ianuarie, ei au plecat spre nord, în direcţia taberei apostolilor lui Ioan şi ai lui Iisus de lângă Pella, şi i-au povestit lui Iisus despre moartea lui Ioan. Iisus a ascultat relatarea lor, el a lăsat mulţimea, i-a chemat pe cei douăzeci şi patru în jurul său şi le-a zis: Ioan este mort. Irod a pus să i se taie capul. Ţineţi laolaltă, în seara aceasta, o şedinţă de consfătuire şi aranjaţi-vă treburile în consecinţă. Nu va mai fi nici o amânare. A venit ceasul să proclamăm împărăţia în mod deschis şi cu putere. Mâine mergem în Galileea.

^{(1627.7) 144:9.2} În consecinţă, devreme în dimineaţa zilei de 13 ianuarie din anul 28, Iisus şi apostolii săi, însoţiţi de vreo douăzeci şi cinci de ucenici, s-au dus la Capernaum şi au fost găzduiţi peste noapte în casa lui Zebedeu.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                               TRAVERSAREA  SAMARIEI

1. Predicarea în Archelais

2. Lecția despre stăpânirea de sine

3. Divertismentul și destinderea

4. Iudeii și Samaritenii

5. Femeia din Sycar

6. Reînnoirea religioasă în Samaria

7. Învătătura despre rugăciune şi adorarea

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-143-traversarea-samariei

Capitolul 143

Traversarea Samariei

^{(1607.1) 143:0.1} La sfârşitul lunii iunie a anului 27, din cauza opozitiei tot mai mari a liderilor religioşi iudei, Iisus şi cei doisprezece au părăsit Ierusalimul după ce şi-au trimis corturile şi puținele lor bunuri personale spre păstrare în casa lui Lazăr din Bethania. Mergând spre nord în Samaria, ei s-au oprit în Betel pentru sabat. Au predicat acolo vreme de mai multe zile oamenilor care veneau din Gofna şi din Efraim. Un grup de cetăteni din Arimatea şi din Tamna au venit ca să îl invite pe Iisus să le viziteze satele. Maestrul şi apostolii săi au petrecut mai mult de două săptămâni propovăduind iudeilor şi samaritenilor din această regiune; multi dintre cei de acolo veneau de la distante apreciabile, precum Antipatris, pentru a auzi vestea cea bună a regatului.

^{(1607.2) 143:0.2} Populatiile din sudul Samarei l-au ascultat pe Iisus cu bucurie şi, în afară de Iuda Iscarioteanul, apostolii au reuşit să îşi învingă o mare parte din prejudecătile împotriva samaritenilor. În ultima săptămână din iulie, Iisus şi asociatii lui s-au pregătit să plece către noile oraşe greceşti, al Faselisului şi acela al Archelaisului, de lângă Iordan.

1. Predicarea în Archelais

^{(1607.3) 143:1.1} În timpul primelor săptămâni din august, grupul apostolic şi-a stabilit cartierul în oraşele greceşti Archelais şi Faselis; acolo au avut ei prima dată experienta predicării în fata unor adunări compuse aproape exclusiv din gentili – greci, romani şi sirieni – căci erau putini locuitori iudei în aceste două oraşe greceşti. La contactul cu aceşti cetăteni romani, apostolii au întâmpinat noi dificultăti în proclamarea mesajului regatului care vine, întâlnind în acelaşi timp noi obiectii la învătăturile lui Iisus. La una dintre numeroasele convorbiri de seară cu apostolii, Iisus a ascultat cu atentie aceste obiectii la evanghelia împărătiei, întâmpinate de cei doisprezece de când îşi reluaseră experientele cu oamenii interesati de munca lor personală.

^{(1607.4) 143:1.2} O întrebare pusă de Filip descria în mod tipic greutătile lor. Filip a spus: „Maestre, aceşti greci şi aceşti romani tratează mesajul nostru cu uşurintă şi zic că aceste învătături nu sunt potrivite decât plăpânzilor şi sclavilor. Ei afirmă că religia păgânilor este superioară învătăturii noastre pentru că ea îndeamnă la dobândirea unui caracter tare, solid şi dinamic. Ei zic că noi căutăm să îi convertim pe toti oamenii în specimene debile de non-rezistenti pasivi, care vor pieri rapid şi vor dispărea de pe fata pământului. Ei te iubesc, Maestre, şi admit deopotrivă pe larg că învătătura ta este cerească şi ideală, dar refuză să ne ia în serios. Ei afirmă că religia ta nu este pentru această lume, că oamenii nu pot să trăiască după învătătura ta. Acum, Maestre, ce o să le zicem acestor gentili?”

^{(1607.5) 143:1.3} După ce a ascultat obiectii similare contra evangheliei împărătiei prezentate de Toma, de Nataniel, de Simon Zelotul şi de Matei, Iisus le-a zis celor doisprezece:

^{(1608.1) 143:1.4} ”Eu am venit în lumea aceasta pentru a face voia Tatălui meu şi pentru a revela, întregii omeniri, caracterul său iubitor. Aceasta, fratilor, este misiunea mea, şi acesta este unicul lucrul pe care îl voi face fără a mă sinchisi că învătăturile mele riscă să fie rău întelese de iudeii şi de gentilii din epoca noastră sau din oricare altă generatie. Nu ar trebui să treceti cu vederea că însăşi iubirea divină are disciplina ei severă. Iubirea unui părinte pentru fiul său obligă adesea părintele să înfrâneze activitătile necugetate ale odraslei sale nechibzuite. Copilul nu întelege întotdeauna motivele întelepte şi afectuoase ale disciplinei restrictive a părintelui. Dar eu vă declar că Tatăl meu din Paradis guvernează efectiv un univers de universuri prin puterea constrângătoare a iubirii sale. Iubirea este cea mai mare dintre toate realitătile spirituale. Adevărul este o revelatie eliberatoare, dar iubirea este relatia supremă. Oricare ar fi greşelile contemporanilor voştri din administratia actuală a lumii lor, evanghelia pe care v-o proclam eu va guverna această aceeaşi lume într-o epocă ce va fi să vină. Telul ultim al progresului uman constă în a recunoaşte cu respect paternitatea lui Dumnezeu şi în a materializa cu dragoste fraternitatea oamenilor.

^{(1608.2) 143:1.5} ”Cine v-a zis că evanghelia mea era destinată numai sclavilor şi celor slabi? Voi, apostolii mei aleşi, semănati oare cu nişte oameni slabi? Ioan avea o înfătişare plăpândă? Găsiti cumva că eu aş fi sclavul fricii? Este adevărat că evanghelia este predicată celor săraci şi asupriti din această generatie. Religiile acestei lumi i-au neglijat, dar Tatăl meu nu face nici o deosebire de persoană. Mai mult, săracii de astăzi sunt primii care să acorde atentie chemării la pocăintă şi acceptării filiatiei. Evanghelia împărătiei trebuie să fie predicată tuturor oamenilor – iudei şi gentili, greci şi romani, bogati şi săraci, liberi şi sclavi – şi deopotrivă tinerilor şi bătrânilor, bărbatilor şi femeilor.

^{(1608.3) 143:1.6} ”Pentru că Tatăl meu este un Dumnezeu al iubirii şi se bucură să practice îndurarea, nu vă lăsati pătrunşi de ideea că serviciul regatului trebuie să fie de o uşurătate monotonă. Ascensiunea în Paradis este suprema aventură a tuturor timpurilor, greaua dobândire a veşniciei. Slujirea regatului pe pământ va face apel la toată bărbătia plină de curaj pe care o puteti manifesta voi şi colaboratorii voştri. Multi dintre voi veti fi trimişi la moarte din cauza loialitătii voastre fată de evanghelia acestei împărătii. Este uşor să mori pe câmpul de bătălie, într-un război material, când curajul vostru este întărit de prezenta camarazilor voştri de luptă, dar este nevoie o formă superioară şi mai profundă de curaj uman şi de devotament pentru a-ti jertfi viata, calm şi de unul singur, din dragostea fată de un adevăr păstrat cu sfintenie în inima voastră de muritor.

^{(1608.4) 143:1.7} ”Astăzi, necredincioşii pot să vă reproşeze cu dispret că predicati o evanghelie a non-rezistentei şi că trăiti o viată a non-violentei, dar voi sunteti primii voluntari ai unui lung şir de credincioşi sinceri în evanghelia acestei împărătii, care vor uimi toată omenirea prin consacrarea lor eroică fată de aceste învătături. Nici o oştire n-a manifestat vreodată mai mult curaj şi vitejie decât voi şi loialii voştri succesori le veti arăta mergând să proclamati în toată lumea vestea cea bună – paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor. Curajul cărnii este forma inferioară a vitejiei. Vitejia mentală este un tip mai elevat de curaj omenesc, dar vitejia superioară şi supremă este o fidelitate intransigentă fată de convingerile iluminate legate de realitătile spirituale profunde. Un asemenea curaj constituie eroismul oamenilor care îl cunosc pe Dumnezeu. Or, voi sunteti cu totii oameni care îl cunoaşteti pe Dumnezeu; este cât se poate de adevărat că sunteti asociatii personali ai Fiului Omului.”

^{(1608.5) 143:1.8} Aceasta nu este tot ce a zis Iisus cu acest prilej, dar este introducerea discursului său. El a continuat apoi îndelung asupra acestei declaratii pentru a o amplifica şi a o ilustra. Aceasta a fost una dintre cuvântările cele mai pasionante pe care le-a adresat Iisus celor doisprezece. Rareori vorbea Maestrul apostolilor săi cu atâta patimă, dar aceasta a fost una dintre rarele ocazii în care el a vorbit cu o intensitate manifestă şi însotită de o emotie pronuntată.

^{(1609.1) 143:1.9} Rezultatul asupra predicării publice şi a slujirii personale a apostolilor a fost imediat; începând din ziua aceea, mesajul lor a luat un nou ton de stăpânire curajoasă. Cei doisprezece au continuat să dobândească spiritul de o dinamică pozitivă al noii evanghelii a regatului. De acum înainte, ei nu s-a mai ocupat tot atât de mult de predicarea virtutilor negative şi a îndemnurilor pasive ale învătăturii cu multiple fatete dată de Maestrul lor.

2. Lectia despre stăpânirea de sine

^{(1609.2) 143:2.1} Maestrul era un exemplu, devenit perfect, al unui om stăpân pe sine. Daca era ponegrit, el nu ponegrea; când a suferit, el nu a rostit nici o amenintare contra călăilor săi; când a fost acuzat de duşmanii lui, el s-a încredintat pur şi simplu justei judecăti a Tatălui din ceruri.

^{(1609.3) 143:2.2} La una dintre convorbirile de seară, Andrei l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, oare trebuie să practicăm renuntarea de sine după cum ne-a învătat Ioan, sau trebuie să căutăm stăpânirea de sine după cum ne înveti tu?” Iisus a răspuns: „În adevăr, Ioan v-a învătat calea dreptătii conformă cu lumina şi cu legile strămoşilor săi; aceasta era religia auto-examinării şi a negării de sine. Dar eu vin cu un nou mesaj, acela al uitării de sine şi al stăpânirii de sine. Eu vă arăt calea vietii aşa cum mi-a revelat-o Tatăl din ceruri.

^{(1609.4) 143:2.3} ”În adevăr, în adevăr, eu v-o spun, cel care îşi domină propria personalitate este mai puternic decât cel care pune stăpânire pe un oraş. Stăpânirea de sine este măsura naturii morale a unui om şi indicele dezvoltării sale spirituale. În vechea ordine voi ati practicat postul şi rugăciunea. Ca nouă creatură a renaşterii din spirit, voi învătati să credeti şi să vă înveseliti. În regatul Tatălui voi veti deveni creaturi noi; vechile lucruri trebuie să dispară; iată, eu vă arăt cum au să devină noi toate lucrurile. Prin dragostea voastră reciprocă, voi o să convingeti lumea că ati trecut de la robie la libertate, de la moarte la viata veşnică.

^{(1609.5) 143:2.4} ”Pe vechea cale, voi căutati să suprimati, să dati ascultare şi să vă conformati regulilor de viată; pe noua cale voi sunteti mai întâi transformati prin Spiritul Adevărului şi, tocmai prin aceea, întăriti în străfundul sufletului vostru de constanta reînnoire spirituală a mintii voastre; voi sunteti, aşadar, înzestrati cu puterea de a înfăptui cu certitudine şi cu bucurie gratioasa, acceptabila şi perfecta voie a lui Dumnezeu. Nu uitati – credinta voastră personală în făgăduintele extrem de mari şi de pretioase ale lui Dumnezeu este cea care vă garantează împărtăşirea voastră din natura divină. Astfel, prin credinta voastră şi prin transformarea spiritului, voi deveniti în realitate temple ale lui Dumnezeu, iar spiritul său locuieşte realmente în voi. Deci dacă spiritul sălăşluieşte în voi, atunci nu mai sunteti sclavi legati de carne, ci fii ai spiritului, liberi şi descătuşati. Noua lege a spiritului vă înzestrează cu libertatea datorată stăpânirii de sine, care înlocuieşte vechea lege a fricii de a fi robul sinelui şi a sclaviei negării de sine.

^{(1609.6) 143:2.5} ”De multe ori, când ati făcut rău, voi v-ati gândit să atribuiti responsabilitatea faptelor voastre influentei răului, în timp ce în realitate v-ati lăsat pur şi simplu rătăciti de propriile voastre tendinte naturale. Profetul Ieremia nu ne-a zis el odinioară că inima omenească este mai mare înşelătoare decât orice, şi uneori chiar şi groaznic de perfidă? Cât este de uşor să vă amăgiti şi să vă lăsati pradă temerilor voastre prosteşti, poftelor de tot felul, plăcerilor înrobitoare, răutătii, invidiei şi chiar şi urii răzbunătoare!

^{(1610.1) 143:2.6} ”Mântuirea vine prin regenerarea spiritului, iar nu prin actele fariseice ale cărnii. Voi sunteti justificati prin credintă şi admişi în comuniune prin gratie, iar nu prin frică sau prin negarea de sine a cărnii, deşi copiii Tatălui care sunt născuti din spirit sunt constant şi întotdeauna stăpânii sinelui lor şi a tot ceea ce tine de dorintele cărnii. Când ştiti că sunteti salvati prin credintă, voi posedati realmente pacea cu Dumnezeu. Toti cei care urmează calea acestei păci cereşti sunt meniti a fi sanctificati în serviciul veşnic al fiilor în continuu progres ai Dumnezeului veşnic. De acum înainte, nu este o datorie, ci mai degrabă privilegiul vostru exaltat, faptul de a vă curăti de toate relele mintii şi ale trupului în vreme ce căutati desăvârşirea în iubirea de Dumnezeu.

^{(1610.2) 143:2.7} ”Filiatia voastră îşi are temelia în credintă, iar voi trebuie să rămâneti neclintiti în fata fricii. Bucuria voastră e născută din încrederea în cuvântul divin; voi nu veti fi deci făcuti să vă îndoiti de realitatea iubirii şi a milosteniei Tatălui. Chiar bunătatea lui Dumnezeu îi conduce pe oameni la o căintă sinceră şi autentică. Pentru voi, secretul stăpânirii de sine este legat de credinta voastră în spiritul care locuieşte în voi şi care actionează prin iubire. Şi chiar şi această credintă care salvează, voi nu o aveti prin voi înşivă; şi ea este un dar de la Dumnezeu. Dacă sunteti copiii acestei credinte vii, voi nu mai sunteti sclavii sinelui, ci mai degrabă stăpâni triumfători peste voi înşivă, fiii eliberati ai lui Dumnezeu.

^{(1610.3) 143:2.8} ”Deci copiii mei, dacă sunteti născuti din spirit, voi sunteti dezrobiti pe veci din sclavia conştientă a unei vieti de renuntare şi de supraveghere atentă a dorintelor cărnii; voi sunteti transferati în voiosul regat al spiritului, de unde produceti spontan roadele spiritului în viata voastră cotidiană; or, roadele spiritului sunt esenta tipului celui mai înalt de autocontrol, care încântă şi înnobilează, mergând până pe culmile realizării muritorilor pământeni – veritabila stăpânire de sine.”

3. Divertismentul şi destinderea

^{(1610.4) 143:3.1} Către această epocă, o stare de mare tensiune emotivă şi nervoasă se dezvoltă printre apostoli şi printre discipolii lor imediat asociati. Ei nu prea erau obişnuiti să trăiască şi să muncească împreună. Ei întâmpinau dificultăti tot mai multe în mentinerea unei armonii în relatiile cu discipolii lui Ioan. Contactul cu gentilii şi samaritenii era o mare încercare pentru aceşti iudei. În plus, recentele cuvinte ale lui Iisus sporiseră starea de confuzie a mintii lor. Andrei aproape că îşi pierdea mintile; nemaiştiind ce să facă, el s-a dus la Maestru cu problemele şi cu nedumeririle sale. Când Iisus a auzit-o pe căpetenia apostolică relatându-i necazurile, a zis: „Andrei, nu poti să îi scoti pe oameni din nedumeririle lor prin explicatii când ei se găsesc angajati într-un asemenea stadiu şi cât timp sunt implicate atâtea persoane cu simtăminte violente. Eu nu pot să fac ceea ce îmi ceri – nu mă voi amesteca în aceste dificultăti sociale personale – dar vom merge împreună ca să ne bucurăm de o perioadă de trei zile de odihnă şi de destindere. Mergi la fratii tăi, şi anuntă-le că o să urcati toti cu mine pe muntele Sartaba, unde doresc să mă odihnesc o zi sau două.

^{(1610.5) 143:3.2} Acum, tu ar trebui să îi găseşti pe rând pe cei unsprezece frati ai tăi şi să le zici fiecăruia în parte: ‘Maestrul doreşte ca noi să luăm, singuri cu el, o perioadă de repaus sau de destindere. Întrucât noi toti am trecut recent prin multă nemultumire a spiritului şi încordare a mintii, eu sugerez, ca în timpul acestei vacante, să nu se pomenească nimic de încercările şi de dificultătile noastre. Se poate oare să contez pe tine pentru a coopera cu mine în această chestiune ?’ Ia astfel contact cu fiecare dintre fratii tăi personal şi între patru ochi.” Şi Andrei a făcut ceea ce îl povătuise Maestrul.

^{(1611.1) 143:3.3} Acesta a fost un eveniment minunat în experienta fiecăruia dintre ei; ei nu au uitat niciodată această zi de urcare a muntelui. Pe tot parcursul călătoriei ei nu au precizat aproape nimic despre dificultătile lor. Ajungând pe creasta muntelui, Iisus i-a pus să se aşeze în jurul lui şi le-a zis: „Fratilor, trebuie să învătati cu totii valoarea odihnei şi eficienta destinderii. Întelegeti bine că cea mai bună metodă pentru a rezolva unele probleme încurcate constă în a le lăsa deoparte o vreme. După aceea, când reveniti împrospătati de odihnă sau de adorare, voi sunteti în măsură să atacati dificultătile voastre cu un cap mai limpede şi cu o mână mai fermă, fără a mai pomeni de o inimă mai hotărâtă. Pe de altă parte, voi veti constata foarte adesea că importanta şi proportiile problemei voastre se micşorează în timp ce vă odihniti mintea şi corpul.”

^{(1611.2) 143:3.4} În ziua următoare, Iisus i-a dat fiecăruia dintre cei doisprezece câte o temă de discutie. Toată ziua a fost consacrată amintirilor şi conversatiilor asupra unor subiecte străine activitătilor religioase. Au fost momentan şocati atunci când Iisus a neglijat chiar şi a-şi aduce multumirile – verbal – pe când rupea pâinea pentru a prânzi. Aceasta era prima dată când îl vedeau omitând această formalitate.

^{(1611.3) 143:3.5} În cursul urcării lor pe munte, capul lui Andrei era plin de probleme. Ioan era peste măsură de nedumerit în inima sa. Iacob era chinuitor de tulburat în sufletul său. Matei era în mare lipsă de bani, având în vedere că grupul stătuse printre gentili. Petru era istovit şi fusese recent mai instabil decât de obicei. Iuda suferea de un atac periodic de susceptibilitate şi de egoism. Simon era peste măsură de bulversat de eforturile lucide de a împăca patriotismul lui cu dragostea fraternitătii umane. Filip era din ce în ce mai încurcat de felul în care se derulau evenimentele. Nataniel avea mai putin umor de când contactul său cu populatia gentililor, iar Toma trecea printr-o perioadă de profundă depresie. Numai gemenii erau într-o stare normală şi lipsiti de orice griji. Toti erau extrem de nedumeriti, neştiind cum s-ar putea întelege paşnic cu discipolii lui Ioan.

^{(1611.4) 143:3.6} În cea de-a treia zi, când s-au pornit să coboare muntele şi au revenit în tabăra lor, se produsese în ei o mare schimbare. Făcuseră importanta descoperire că multe dintre dilemele omeneşti nu au o existentă reală, că multe dificultăti presante sunt creatiile unei frici exagerate şi rezultatul unei nelinişti sporite. Ei învătaseră că cea mai bună manieră de a face fată tuturor necazurilor de soiul acesta consta în a le neglija. Plecând, ei lăsaseră aceste probleme să se rezolve de la sine.

^{(1611.5) 143:3.7} Întoarcerea lor din această vacantă a marcat începutul unei perioade de relatii considerabil îmbunătătite cu partizanii lui Ioan. O mare parte a celor doisprezece s-a lăsat purtată de voioşie atunci când au băgat de seamă schimbarea mentală a fiecăruia şi au observat absenta iritării nervoase de care beneficiau ca urmare a celor trei zile ale lor de vacantă, departe de rutina îndatoririlor cotidiene ale vietii. Monotonia contactelor umane riscă întotdeauna să înmultească serios neîntelegerile şi să sporească dificultătile.

^{(1611.6) 143:3.8} În cele două oraşe greceşti, al Archelaisului şi al Faselisului, nu erau foarte multi gentilii care să creadă în evanghelie, dar cei doisprezece apostoli au câştigat o pretioasă experientă în aceasta primă lucrare importantă a lor pe lângă populatiile compuse exclusiv din gentili. Într-o luni de dimineată către mijlocul lunii, Iisus i-a zis lui Andrei: „Să pătrundem în Samaria.” Şi cei doisprezece au plecat, numaidecât, către oraşul Sicarului, aproape de fântâna lui Iacob.

4. Iudeii şi Samaritenii

^{(1612.1) 143:4.1} De peste şase sute de ani, iudeii din Iudeea, şi mai târziu cei din Galileea, fuseseră învrăjbiti cu samaritenii. Iată cum se născuse discordia dintre iudei şi samariteni: cu vreo 700 de ani înainte de Iisus Cristos, Sargon, regele Asiriei, a înăbuşit o revoltă din Palestina centrală şi a pus în captivitate peste douăzeci şi cinci de mii de iudei din nordul regatului Israelului. El a instalat în locul lor un număr aproape egal de descendenti ai cutitilor, ai sefarvitilor şi ai hamatitilor. Mai târziu, Asurbanipal a mai trimis şi alte colonii să locuiască în Samaria.

^{(1612.2) 143:4.2} Vrajba religioasă dintre iudei şi samariteni data de la reîntoarcerea iudeilor din captivitatea lor din Babilon, când samaritenii au încercat să împiedice reconstruirea Ierusalimului. Mai târziu, ei i-au ofensat pe iudei acordând ajutor oştirilor lui Alexandru. Drept multumire pentru prietenia lor, Alexandru le-a dat samaritenilor permisiunea de a construi un templu pe muntele Garizim; acolo ei l-au adorat pe Iehova şi pe zeii lor tribali, şi au oferit jertfe foarte asemănătoare cu acele de la slujbele templului din Ierusalim. Cel putin au continuat acest cult până în epoca macabeilor, când Ioan Hyrkan le-a distrus templul de pe muntele Garizim. În muncile lui pentru samariteni după moartea lui Iisus, apostolul Filip a tinut numeroase reuniuni pe locul acestui vechi templu samaritean.

^{(1612.3) 143:4.3} Antagonismele dintre iudei şi samariteni deveniseră istorice şi consacrate prin uzante. De la epoca lui Alexandru, cele două grupuri aveau din ce în ce mai putine raporturi. Celor doisprezece apostoli nu le displăcea să predice în oraşele greceşti şi în alte oraşe ale gentililor din Decapolis şi din Siria, dar aceasta a fost pentru ei o aspră încercare a fidelitătii fată de Maestrul lor când acesta le-a zis: „Să mergem în Samaria.” Cu toate acestea, în decursul timpului, mai bine de un an, pe care îl petrecuseră cu Iisus, ei dobândiseră o formă de loialitate personală care transcende chiar şi credinta lor în învătăturile sale şi prejudecătile lor contra samaritenilor.

5. Femeia din Sycar

^{(1612.4) 143:5.1} Când Maestrul şi cei doisprezece au sosit la fântâna lui Iacob, Iisus, obosit de călătorie, s-a oprit lângă fântână, în vreme ce Filip îi ducea pe apostoli la Sycar pentru a ajuta la aducerea de merinde şi de corturi, căci îşi propuseseră să rămână o vreme în vecinătate. Petru şi fiii lui Zebedeu ar fi vrut să stea cu Iisus, dar el i-a rugat să îi însotească pe colegii lor, spunând: „Să nu aveti teamă pentru mine. Samaritenii vor fi prietenoşi. Numai fratii noştri, iudeii, ei caută să ne facă rău.” Era aproape ora şase, în această seară de vară, când Iisus s-a aşezat lângă fântână pentru a aştepta reîntoarcerea apostolilor.

^{(1612.5) 143:5.2} Apa din putul lui Iacob era mai putin sărată decât cea din putul lui Sycar; ea era deci foarte apreciată ca băutură. Lui Iisus îi era sete, dar nu avea nimic de scos apă din fântână. Aşadar, când o femeie din Sycar a venit cu urciorul ei şi a dat să scoată apă, Iisus îi zise: „Dă-mi să beau.” Această femeie din Samaria ştia că Iisus era un iudeu după port şi înfătişare, şi bănuia că era un iudeu din Galileea din pricina accentului său. Numele-i era Nalda, şi era o făptură amabilă. Mare i-a fost surprinderea să vadă un bărbat iudeu vorbindu-i în felul acesta lângă fântână şi cerându-i apă de băut, căci, în vremea aceea se socotea că nu se cuvine ca un bărbat respectabil să vorbească în public cu o femeie, şi cu atât mai putin pentru un iudeu de a adresa cuvinte unei samaritene. Nalda l-a întrebat deci pe Iisus: „Cum se face că tu, un iudeu, îmi ceri de băut mie, o samariteană?” Iisus răspunse: „E adevărat, eu ti-am cerut de băut, dar tu numai dacă ai putea întelege, mi-ai cere atunci o înghititură de apă vie.” Atunci, Nalda zise: „Dar, Domnule, n-ai nimic de scos apă, iar putul este adânc. De unde vei scoate această apă vie? Oare eşti mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, care a băut de acolo el însuşi şi care le-a dat de băut şi fiilor lui şi vitelor lui?”

^{(1613.1) 143:5.3} Iisus a replicat: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar oricui bea din apa spiritului viu nu îi va fi sete niciodată. Această apă vie va deveni în el un izvor de reîmprospătare care va tâşni chiar până în viata veşnică. Nalda zise atunci: „Dă-mi această apă ca să nu îmi fie sete şi ca să nu mai fie nevoie să fac tot acest drum pentru a lua apă. În plus, tot ceea ce ar putea un samariteană să primească de la un iudeu atât de vrednic de laudă ca tine ar fi o plăcere.”

^{(1613.2) 143:5.4} Nalda nu ştia cum să interpreteze dispozitia lui Iisus de a-i vorbi. Ea vedea pe chipul Maestrului expresia unui om just şi sfânt, dar ea a luat cordialitatea sa drept o familiaritate obişnuită şi a interpretat fals simbolismul său ca pe o manieră de a face avansuri. Fiind o femeie de o moralitate putin severă, ea era dispusă să devină în mod fătiş cochetă când Iisus, privind-o drept în ochi, i-a zis cu o voce poruncitoare: „Femeie, mergi de-l caută pe sotul tău şi adu-l aici.” Această poruncă a readus-o pe Nalda la realitate. A văzut că judecase greşit bunătatea Maestrului şi şi-a dat seama că interpretase greşit întelesul cuvintelor sale. A început să se teamă; a început să înteleagă că se găsea în fata unei persoane neobişnuite şi a căutat pe dibuite în mintea sa după un răspuns potrivit. În mare confuzie, ea zise: „Dar, Domnule, nu pot să îl chem pe sotul meu, căci nu am sot.” Atunci Iisus a reluat: „Ai spus adevărul, căci, deşi ai avut cândva un sot, bărbatul cu care trăieşti acum nu este sotul tău. Mai bine ai înceta să mai iei cuvintele mele cu uşurătate, şi ai căuta apa vie pe care ti-am oferit-o astăzi.”

^{(1613.3) 143:5.5} Nalda era acum dezmeticită, şi sinele ei superior se deşteptase. Nu era numai din voia ei că devenise o femeie imorală. Ea fusese brutal şi fără temei respinsă de sotul ei şi, în această situatie disperată, ea consimtise atunci să trăiască cu un grec, ca sotie a lui, dar fără căsătoria de rigoare. Nalda se simtea acum foarte ruşinată de a fi vorbit cu atâta nechibzuintă lui Iisus. Foarte pocăită, ea îi zise atunci Maestrului: „Domnul meu, eu mă căiesc de felul în care ti-am vorbit, căci îmi dau seama că eşti un om sfânt sau poate un profet.” Ea era pe punctul de a-i cere un ajutor direct şi personal Maestrului când ea făcu ceea ce atâtea persoane au făcut până la ea şi după ea – ea a ocolit chestiunea salvării personale orientându-se către o discutie despre teologie şi filozofie. Ea a abătut rapid conversatia de la propriile ei nevoi către o controversă teologică. Arătând cu degetul spre muntele Garizim, ea continuă zicând: „Părintii noştri se închinau pe acest munte şi, totuşi, tu zici că locul în care ar trebui să se închine oamenii se află la Ierusalim. Unde este deci locul bun pentru a-l adora pe Dumnezeu?”

^{(1613.4) 143:5.6} Iisus a sesizat încercarea sufletului femeii de a evita contactul direct şi scrutător cu Creatorul ei, dar el a văzut, de asemenea, prezenta, în sufletul ei, a unei dorinte de a cunoaşte calea mai bună a vietii. La urma urmei, era, în inima Naldei, o adevărată sete de apă vie. El s-a purtat deci cu răbdare spunându-i: „Femeie, îngăduie-mi să-ti zic că va veni curând ziua în care nu te vei mai închina Tatălui nici pe acest munte, nici în Ierusalim. Actualmente tu te închini la ceva ce nu cunoşti, un amestec de religie a numeroşi zei păgâni şi filozofiile gentililor. Iudeii, cel putin, ştiu pe cine adoră; ei au risipit orice confuzie concentrându-şi adorarea asupra unui singur Dumnezeu, Iehova. Ar trebui să mă crezi atunci când îti zic că va veni în curând ceasul – chiar a venit deja – când toti adoratorii sinceri vor adora Tatăl în spirit şi în adevăr, căci tocmai astfel de adoratori caută Tatăl. Dumnezeu este spirit, şi cei care îl adoră trebuie să îl adore în spirit şi în adevăr. Nu vei obtine mântuirea numai cunoscând un loc de cult sau modul în care ar trebui să se închine ceilalti. Mântuirea ta va veni când vei primi, în propria ta inimă, această apă vie pe care eu ti-o ofer chiar în clipa aceasta.”

^{(1614.1) 143:5.7} Dar Nalda avea să încerce încă un efort de a ocoli discutarea problemei stânjenitoare a propriei ei vieti de pe pământ şi a statutului sufletului ei înaintea lui Dumnezeu. O dată mai mult, ea a recurs la întrebări generale despre religie spunând: „Da, ştiu, Domnule, că Ioan a predicat despre venirea ‘Convertitorului’, a celui care a fost numit Eliberatorul, şi că, la venirea sa, el ne va anunta toate lucrurile” – iar Iisus, întrerupând-o pe Nalda, i-a zis cu o încredintare impresionantă: „Eu, care îti vorbesc, eu sunt acela.”

^{(1614.2) 143:5.8} Aceasta era prima proclamare directă, pozitivă şi fătişă a naturii şi a filiatiei lui divine pe care Iisus a făcut-o pe pământ. Şi aceasta a fost făcută unei femei, unei samaritene, şi încă unei femei a cărei reputatie era până atunci îndoielnică în ochii oamenilor. Însă ochiul divin vedea mai mult, în această femeie, mai mult o victimă a păcatului altora decât o păcătoasă voluntară; ea era acum un suflet omenesc care dorea mântuirea; o dorea sincer şi din toată inima, şi asta era de ajuns.

^{(1614.3) 143:5.9} Nalda era pe cale de a-şi exprima fierbintea ei dorintă reală şi personală pentru lucrurile mai bune şi pentru un mod de viată mai nobil, dar, tocmai în clipa când avea de gând să-şi expună adevărata dorintă din inima ei, cei doisprezece apostoli au revenit din Sycar. Sosind pe scena unde vorbea Iisus atât de intim cu această femeie – o samariteană, şi totodată una singură – ei au fost mai mult decât uluiti. Ei şi-au depozitat repede proviziile şi s-au îndepărtat, neîndrăznind nici unul să facă vreo observatie, în timp ce Iisus îi spunea Naldei: „Femeie, mergi pe drumul tău, Dumnezeu te-a iertat. Vei trăi de acum înainte o nouă viată. Ai primit apa vie; o bucurie nouă va izvorî în sufletul tău şi vei deveni o fiică a Preaînaltului.” Sesizând dezaprobarea apostolilor, femeia şi-a abandonat urciorul şi a fugit către oraş.

^{(1614.4) 143:5.10} Intrând în oraş, a declarat tuturor celor pe care îi întâlnea: „ieşiti din oraş şi mergeti iute la fântâna lui Iacob, căci veti întâlni acolo un om care mi-a spus tot ce am făcut în viata mea. El să fie oare Convertitorul?” Înainte de asfintitul soarelui, se adunase la fântâna lui Iacob o multime de oameni pentru a-l auzi pe Iisus. Şi Maestrul le-a vorbit mai pe larg despre apa vie, darul spiritului lăuntric.

^{(1614.5) 143:5.11} Apostolii nu au încetat niciodată de a fi şocati de bunăvointa lui Iisus de a vorbi cu femeile, cu femei de reputatie îndoielnică, sau chiar imorale. I-a fost foarte greu lui Iisus să îi învete pe apostoli că femeile, chiar şi cele calificate ca imorale, au un suflet care poate să-l aleagă pe Dumnezeu drept Tată, şi că ele pot deveni astfel fiice ale lui Dumnezeu şi candidate la viata veşnică. Chiar şi cu nouăsprezece veacuri mai târziu, multi oameni arată aceeaşi rea-vointă în a pricepe învătăturile Maestrului. Până şi religia creştină a fost clădită în jurul faptului mortii lui Cristos în loc de a fi în jurul adevărului vietii sale. Lumea ar trebui să se ocupe mai mult de viata sa fericită, revelatoare de Dumnezeu, decât de moartea sa tragică şi dezolantă.

^{(1614.6) 143:5.12} În ziua următoare, Nalda a istorisit toată povestea apostolului Ioan, dar el nu le-a dezvăluit-o niciodată în întregime celorlalti apostoli, iar Iisus nu le-a vorbit despre asta în detaliu celor doisprezece.

^{(1615.1) 143:5.13} Nalda l-a informat pe Ioan că Iisus îi spusese „tot ceea ce făcuse ea în viată”. Ioan a vrut de multe ori să-l întrebe pe Iisus despre întâlnirea lui cu Nalda, dar n-a făcut-o niciodată. Iisus nu zisese samaritenei decât un singur lucru despre ea însăşi, dar privirea lui pironită în ochii ei şi modul în care se purtase cu ea o făcuseră să-şi readucă într-o clipă în minte o viziune panoramică a vietii ei frământate, astfel încât ea a asociat toată această auto-revelatie a vietii sale trecute cu privirea şi cuvintele Maestrului. Iisus nu îi spusese niciodată că ea avusese cinci soti. Ea trăise cu patru bărbati diferiti de când o repudiase sotul ei. În momentul în care a înteles clar că Iisus era un om al lui Dumnezeu, acest fapt şi tot trecutul ei i-a revenit în memorie cu atâta intensitate încât i-a repetat ulterior lui Ioan că Iisus îi povestise realmente totul despre ea însăşi.

6. Reînnoirea religioasă în Samaria

^{(1615.2) 143:6.1} La sfârşitul zilei în care Nalda a atras multimea în afara Sycarului pentru a-l vedea pe Iisus, cei doisprezece tocmai soseau din Sycar cu alimente. Ei l-au rugat pe Iisus să ia masa cu ei în loc de a vorbi populatiei, căci nu mâncaseră nimic toată ziua şi le era foame. Dar Iisus ştia că avea să se lase în curând întunericul, aşa că a stăruit în hotărârea sa de a vorbi oamenilor adunati înainte de a-i trimite de acolo. Când Andrei a încercat să îl convingă să mănânce un pic înainte de a vorbi multimii, Iisus zise: „Eu am ceva de mâncat ce voi nu cunoaşteti.” Când apostolii au auzit asta, şi-au zis între ei: „Oare i-o fi adus cineva de mâncare? I-o fi dat femeia şi hrană tot atunci când i-a dat apă?” Când Iisus i-a auzit vorbind între ei, s-a dus la cei doisprezece, înainte de a adresa o cuvântare multimii, şi le-a zis: „Hrana mea este aceea de a face voia celui care m-a trimis să îndeplinesc lucrarea lui. Voi ar trebui să încetati să mai spuneti că mai este atâta şi atâta timp până la cules. Vedeti-i pe aceşti oameni ce ies dintr-un oraş al Samariei ca să ne audă; eu vă zic că câmpiile sunt deja albite pentru recoltare. Cel care recoltează primeşte salariu, şi culege acest fruct pentru viata veşnică; în consecintă, semănătorii şi culegătorii se bucură împreună, căci în aceasta rezidă vechiul dicton: ‘unul seamănă şi altul culege.’ Eu vă trimit acum să culegeti o recoltă pentru care nu ati muncit; altii s-au trudit şi voi o să intrati în truda lor.” Aceasta a spus-o referindu-se la cele predicate de Ioan Botezătorul.

^{(1615.3) 143:6.2} Iisus şi apostolii s-au dus în Sycar şi au predicat două zile înainte de a-şi aşeza tabăra pe muntele Garizim. Multi locuitori din Sycar au crezut în evanghelie şi au cerut să fie botezati, dar apostolii lui Iisus nu botezau încă.

^{(1615.4) 143:6.3} Cu prilejul primei nopti de tabără de pe muntele Garizim, apostolii se aşteptau la reproşurile lui Iisus la atitudinea lor fată de femeia de la fântâna lui Iacob, însă el nu a făcut nici o aluzie la această chestiune. În loc de aceasta, el le-a tinut memorabila cuvântare despre „realitătile care sunt centrale în regatul lui Dumnezeu”. În fiecare religie, este foarte uşor a se lăsa valorile să devină disproportionate şi de a se permite faptelor să ocupe, în teologia ei, locul adevărului. Faptul crucii a devenit chiar centrul creştinismului ulterior, dar acesta nu este adevărul central al religiei care se poate deduce din viata şi din învătăturile lui Iisus din Nazaret.

^{(1615.5) 143:6.4} Tema învătăturii lui Iisus de pe muntele Gazirim a fost următoarea: el dorea ca toti oamenii să îl vadă pe Dumnezeu ca pe un Tată-prieten, tot aşa cum el (Iisus) este un frate-prieten. În repetate rânduri, el le-a insuflat faptul că dragostea este relatia majoră din lume – din univers – tot aşa cum adevărul este cea mai mare proclamare a respectării acestor relatii divine.

^{(1616.1) 143:6.5} Iisus s-a dezvăluit într-un mod atât de deplin samaritenilor pentru că putea face aceasta în sigurantă şi pentru că ştia că nu va mai reveni niciodată în inima Samariei ca să predice evanghelia împărătiei.

^{(1616.2) 143:6.6} Iisus şi cei doisprezece şi-au aşezat tabăra pe muntele Gazirim până la sfârşitul lui august. În cursul zilei, ei predicau vestea bună a regatului – paternitatea lui Dumnezeu – samaritenilor, în oraşe, şi îşi petreceau noaptea în tabără. Lucrarea pe care au făcut-o Iisus şi cei doisprezece în aceste oraşe din Samaria a adus multe suflete în regat şi a contribuit foarte mult la pregătirea căii pentru minunata lucrare a lui Filip în aceste regiuni, după moartea şi învierea lui Iisus, şi după răspândirea apostolilor până către marginile pământului ca urmare a cruzimii cu care au fost persecutati credincioşii în Ierusalim.

7. Învătătura despre rugăciune şi adorare

^{(1616.3) 143:7.1} La cuvântările de seară de pe muntele Gazirim, Iisus a propovăduit multe mari adevăruri; a insistat în mod deosebit pe următoarele:

^{(1616.4) 143:7.2} Adevărata religie este actul unui suflet individual în relatiile sale auto-conştiente cu Creatorul. Religia organizată este încercarea oamenilor de a socializa adorarea persoanelor religioase individuale.

^{(1616.5) 143:7.3} Adorarea – contemplarea spiritualului – trebuie să alterneze cu serviciul, contactul cu realitatea materială. Munca ar trebui să alterneze cu joaca; religia ar trebui să aibă umorul drept contragreutate. Filozofia profundă ar trebui să fie uşurată de poezia ritmată. Încordarea trăirii – tensiunea personalitătii în timp – ar trebui să fie uşurată de odihna pe care o procură adorarea. Sentimentul de nesigurantă născut din frica de izolare a personalitătii în univers ar trebui să aibă ca antidot contemplarea Tatălui prin credintă şi prin încercarea de realizare a Supremului.

^{(1616.6) 143:7.4} Rugăciunea are menirea de a-i face pe oameni să gândească mai putin şi a-i face să realizeze mai mult. Ea nu-i destinată să provoace sporirea cunoştintelor, ci mai degrabă adâncirea clarviziunii.

^{(1616.7) 143:7.5} Adorarea are drept tel anticiparea vietii mai bune pe care o aşteptăm, şi reflectarea după aceea a noilor semnificatii spirituale în viata actuală. Rugăciunea este un sprijin spiritual, dar adorarea este dumnezeieşte creativă.

^{(1616.8) 143:7.6} Adorarea este tehnica ce constă în a se întoarce către Unul pentru a primi inspiratia care să permită servirea celor multi. Adorarea este etalonul care măsoară gradul în care sufletul se detaşează de universul material şi se ataşează totodată în sigurantă de realitătile spirituale ale întregii creatii.

^{(1616.9) 143:7.7} Rugăciunea este o amintire de sine – un gând sublim. Adorarea este uitarea de sine – un supragând. Adorarea este atentia fără efort, adevărata odihnă ideală a sufletului, o formă de exercitiu spiritual odihnitor.

^{(1616.10) 143:7.8} Adorarea este actul unei fractiuni care se identifică cu Totul, finitul cu infinitul, fiul cu Tatăl; timpul, în actiunea ce constă în a merge foarte aproape de eternitate. Adorarea este actul de comuniune personală a fiului cu Tatăl divin, adoptarea, prin sufletul-spirit al omului, a comportamentelor odihnitoare, creative, fraterne şi romantice.

^{(1616.11) 143:7.9} Deşi apostolii nu au înteles decât o mică parte din învătăturile Maestrului în tabăra aceea, alte lumi le-au înteles, iar alte generatii de pe pământ le vor întelege şi ele.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                               PAȘTELE  LA  IERUSALIM

1. Propovăduind în templu

2. Mânia lui Dumnezeu

3. Conceptul de Dumnezeu

4. Flavius şi cultura Greacă

5. Discursul despre certitudine

6. Întrevederea cu Nicodim

7. Lecţia despre familie

8. În Iudeea meridională

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-142-pastele-la-ierusalim

Capitolul 142

Paştele la Ierusalim

^{(1596.1) 142:0.1} În cursul lunii aprilie, Iisus şi apostolii au lucrat în Ierusalim, ieşind din oraş în toate serile pentru a-şi petrece nopţile în Bethania. Iisus petrecea una sau două nopţi pe săptămână în Ierusalim, la Flavius, un iudeu grec, la care veneau în taină mulţi iudei eminenţi ca să se sfătuiască cu el.

^{(1596.2) 142:0.2} În cursul primei zile în Ierusalim, Iisus i-a făcut o vizită vechiului mare-preot Anas, prietenul său de odinioară, o rudă a Salomeii, soţia lui Zebedeu. Anas auzise vorbindu-se de Iisus şi de învăţăturile lui, şi, când Iisus s-a înfăţişat acasă la marele-preot, el a fost primit cu multă rezervă. Când Iisus a simţit răceala lui Anas, şi-a luat numaidecât rămas bun de la el şi plecând i-a zis: „Mai cu seamă frica este ceea ce îl înrobeşte pe om, iar trufia este marea lui slăbiciune. Te vei lăsa tu însuţi pradă acestor două distrugătoare ale bucuriei şi libertăţii pentru a fi robul lor?” Dar Anas nu a dat nici un răspuns, iar Maestrul nu l-a mai văzut până în momentul când Anas a stat împreună cu ginerele lui ca să-l judece pe Fiul Omului.

1. Propovăduind în templu

^{(1596.3) 142:1.1} În tot timpul acestei luni, Iisus sau unul dintre apostolii lui a propovăduit zilnic în templu. Când de Paşte mulţimile erau prea numeroase pentru a avea acces la propovăduirea din templu, apostolii organizau numeroase grupuri educative în afara incintei sacre. Iată esenţialul mesajului lor:

^{(1596.4) 142:1.2} 1. Împărăţia cerurilor este la îndemână.

^{(1596.5) 142:1.3} 2. Având credinţă în paternitatea lui Dumnezeu, voi puteţi intra în împărăţia cerurilor şi deveni astfel fii ai lui Dumnezeu.

^{(1596.6) 142:1.4} 3. Iubirea este regula de viaţă din împărăţie – a fi suprem devotat lui Dumnezeu, iubindu-l totodată pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

^{(1596.7) 142:1.5} 4. Ascultarea de voia Tatălui care produce roadele spiritului în viaţa voastră personală; iată legea împărăţiei.

^{(1596.8) 142:1.6} Mulţimile care veneau să sărbătorească Paştele au auzit această învăţătură a lui Iisus, şi unii dintre auditori s-au bucurat de vestea cea bună. Conducătorii civili şi religioşi ai iudeilor au început să se preocupe serios de activitatea lui Iisus şi a apostolilor săi; ei au dezbătut între ei conduita pe care să o urmeze în privinţa lor.

^{(1596.9) 142:1.7} În plus faţă de învăţătura lor din templu şi din afară, apostolii şi alţi credincioşi aveau o intensă activitate personală printre mulţimile de la Paşti. Aceşti bărbaţi şi aceste femei, mişcaţi de mesajul lui Iisus au răspândit vestea mesajului său cu ocazia acestei celebrări pascale, până la hotarele cele mai îndepărtate ale Imperiului Roman şi, de asemenea, în Orient. Acesta a fost începutul difuzării evangheliei în lumea exterioară. Opera lui Iisus nu avea să mai fie limitată la Palestina.

2. Mânia lui Dumnezeu

^{(1597.1) 142:2.1} Se afla în Ierusalim, asistând la festivităţile Paştelor, un bogat negustor iudeu din Creta, numit Iacob, care l-a abordat pe Andrei cerând să-l vadă pe Iisus între patru ochi. Andrei a aranjat această întâlnire secretă acasă la Flavius pentru seara zilei următoare. Acest Iacob nu putea înţelege învăţăturile Maestrului şi venea pentru că dorea să se informeze mai pe larg despre regatul lui Dumnezeu. El i-a zis lui Iisus: „Rabine, Moise şi străvechii profeţi ne spun că Iehova este un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu cu mare furie şi cu porniri violente. Profeţii spun că el urăşte pe cei care fac rău şi se răzbună pe cei ce nu ascultă de legea sa. Tu şi discipolii tăi ne învăţaţi că Dumnezeu este un Tată plin de compasiune şi bun, care îi iubeşte atât de mult pe oameni, încât ar vrea să îi primească pe toţi în această nouă împărăţie a cerurilor, pe care tu îl proclami ca fiind atât de aproape.”

^{(1597.2) 142:2.2} Când Iacob a terminat de vorbit, Iisus a răspuns: „Iacove, tu ai expus bine învăţăturile profeţilor de odinioară, care i-au instruit pe copiii lor conform cu luminile timpului lor. Tatăl nostru din Paradis este neschimbător, dar conceptul despre natura sa s-a lărgit şi s-a dezvoltat de la epoca lui Moise până la epoca lui Amos, şi chiar şi până la generaţia profetului Isaia. Acum, eu m-am întrupat ca să revelez Tatăl într-o nouă glorie şi să manifest iubirea sa şi îndurarea sa faţă de toţi oamenii de pe toate lumile. Pe măsură ce evanghelia acestei împărăţii se va răspândi pe Pământ odată cu mesajul ei de curaj şi de bunăvoinţă către toţi oamenii, se vor stabili relaţii mai bune între familiile tuturor naţiunilor. Cu trecerea vremii, părinţii şi copiii se vor iubi mai mult unii pe ceilalţi, ceea ce va aduce o mai bună înţelegere a iubirii Tatălui care este în ceruri pentru copiii lui pământeşti. Ţine minte, Iacove, că un tată sincer şi bun nu numai că-şi iubeşte familia ca pe un tot – în calitate de familie – ci şi că îl iubeşte pe fiecare membru individual şi are pentru el o grijă plină de afecţiune.”

^{(1597.3) 142:2.3} După o discuţie prelungită asupra caracterului Tatălui celest, Iisus s-a întrerupt pentru a zice: „Tu, Iacob, care eşti tatăl unei familii numeroase, tu cunoşti bine adevărul cuvintelor mele.” Iar Iacob a zis: „Dar, Maestre, cine ţi-a spus că aş fi tatăl a şase copii? Cum de ai ştiut asta despre mine?” Iar Maestrul a replicat: „Este de ajuns să zic că Tatăl şi Fiul cunosc toate lucrurile, că în adevăr ei văd totul. Iubindu-i pe copii ca un tată pământesc, trebuie mai întâi ca tu să accepţi ca pe o realitatea dragostea Tatălui celest pentru tine- nu numai pentru toţi copiii lui Avraam, ci şi pentru tine, pentru sufletul tău individual. „

^{(1597.4) 142:2.4} Iisus a continuat: „Când copiii tăi sunt foarte tineri şi le lipseşte maturitatea şi când trebuie să îi pedepseşti, se poate ca ei să creadă că tatăl lor este supărat, plin de mânie pizmuitoare. Imaturitatea lor nu le permite să pătrundă dincolo de pedeapsă pentru a discerne afecţiunea prevăzătoare şi corectivă a tatălui. Însă, când aceşti aceiaşi copii devin bărbaţi şi femei adulţi, nu ar fi oare nechibzuit din partea lor să se ataşeze de aceste străvechi şi false concepţii asupra Tatălui lor? Ca bărbaţi şi ca femei ei ar trebui acum să distingă iubirea Tatălui lor în toate aceste măsuri disciplinare ale copilăriei lor. Pe măsură ce trec secolele, nu ar trebui ea, omenirea, să ajungă să înţeleagă mai bine adevărata natură şi caracterul iubitor al Tatălui din ceruri? Ce foloase vei trage tu din iluminarea spirituală a generaţiilor succesive dacă tu persişti în a-l considera pe Dumnezeu după cum l-au văzut Moise şi profeţii? Eu îţi zic, Iacove, că, în lumina strălucitoare a acestui ceas, tu ar trebui să vezi Tatăl aşa cum nici unul dintre predecesorii tăi nu l-a zărit vreodată. Şi văzându-l astfel, tu ar trebui să te bucuri de intrarea în regatul în care domneşte Tatăl atât de milostiv, iar tu va trebui să veghezi ca voinţa sa de iubire să domine de acum încolo viaţa ta.”

^{(1598.1) 142:2.5} Şi Iacob a răspuns: „Rabine, eu cred; doresc ca tu să mă conduci în regatul Tatălui.”

3. Conceptul de Dumnezeu

^{(1598.2) 142:3.1} În seara aceea, cei doisprezece apostoli, a căror majoritate ascultase această analiză a caracterului lui Dumnezeu, i-au pus lui Iisus numeroase întrebări despre Tatăl din ceruri. Cea mai bună manieră de a prezenta răspunsurile Maestrului la aceste întrebări constă în a le rezuma în terminologie modernă.

^{(1598.3) 142:3.2} Iisus i-a dojenit cu blândeţe pe cei doisprezece zicându-le, în esenţă: „Oare nu cunoaşteţi tradiţiile Israelului, care se raportează la dezvoltarea ideii despre Iehova, şi ignoraţi voi învăţătura Scripturilor privitoare la doctrina lui Dumnezeu?” Apoi Maestrul s-a apucat să-i instruiască pe apostoli despre evoluţia conceptului de Deitate de-a lungul dezvoltării poporului iudeu. El a atras atenţia lor asupra fazelor următoare de creştere a ideii de Dumnezeu.

^{(1598.4) 142:3.3} 1. Iehova – dumnezeul clanurilor din Sinai. Acesta era conceptul primitiv de Deitate pe care Moise l-a înălţat la nivelul superior de Domnul Dumnezeu al Israelului. Tatăl care este în ceruri nu ezită niciodată să accepte adoraţia sinceră a copiilor lui pământeni, oricât de rudimentar ar fi conceptul lor de Deitate sau numele prin care ei simbolizează natura sa divină.

^{(1598.5) 142:3.4} 2. Cel Preaînalt. Acest concept despre Tatăl din ceruri a fost proclamat în Salem de Melchisedec lui Avraam, şi transmis mai departe de cei care au crezut ulterior în această idee amplificată şi lărgită despre Deitate. Avraam şi fratele său părăsiseră Urul pentru că acolo fusese instaurată adorarea soarelui. Ei au crezut în El Elyon – Dumnezeul Preaînalt – propovăduit de Melchisedec. Ei aveau o concepţie mixtă asupra lui Dumnezeu, constând dintr-un amestec al străvechilor lor idei mesopotamiene şi doctrina celui Preaînalt.

^{(1598.6) 142:3.5} 3. El Shaddai. În aceste vremuri primitive, mulţi evrei îl adorau pe El Shaddai, conceptul egiptean al Dumnezeului din cer, concept pe care învăţaseră să-l cunoască în timpul captivităţii lor din teritoriul Nilului. La mult timp după epoca lui Melchisedec, aceste trei concepţii despre Dumnezeu s-au contopit într-una singură şi au format doctrina Deităţii creatoare, Domnul Dumnezeu al Israelului.

^{(1598.7) 142:3.6} 4. Elohim. Învăţătura Trinităţii Paradisului a persistat încă din vremea lui Adam. Amintiţi-vă că Scripturile au început prin a afirma că „La început, Zeii au creat cerurile şi pământul.” Aceasta denotă că în momentul în care a fost formulat acest pasaj, conceptul trinitar al celor trei Zei într-unul îşi găsise loc în religia străbunilor noştri.

^{(1598.8) 142:3.7} 5. Supremul Iehova. În timpurile lui Isaia, aceste credinţe privitoare la Dumnezeu se lărgiseră într-un concept al Creatorului Universal care era în acelaşi timp atotputernic şi infinit de milostiv. Acest concept în evoluţie şi în creştere asupra lui Dumnezeu înlătură şi înlocuieşte practic toate ideile anterioare despre Deitate din religia părinţilor noştri.

^{(1598.9) 142:3.8} 6. Tatăl care este în ceruri. Acum, noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru din ceruri. Învăţătura noastră oferă o religie în care credinciosul este un fiu de Dumnezeu. Aceasta este buna vestire a evangheliei împărăţiei cerurilor. Fiul şi Spiritul coexistă cu Tatăl, iar revelarea naturii şi a serviciului acestor Deităţi ale Paradisului va continua să se lărgească şi să strălucească de-a lungul epocilor fără de sfârşit ale înaintării spirituale veşnice a fiilor ascendenţi ai lui Dumnezeu. În toate timpurile şi în cursul tuturor epocilor, adorarea sinceră a fiecărei fiinţe umane – în ceea ce priveşte progresul spiritual individual – este recunoscută de spiritul interior ca un omagiu adus Tatălui care este în ceruri.

^{(1599.1) 142:3.9} Apostolii nu mai fuseseră niciodată atât de şocaţi ca atunci când l-au auzit relatând această creştere a conceptului de Dumnezeu în gândirea iudaică a generaţiilor anterioare; ei erau prea nedumeriţi pentru a mai pune întrebări. În timp ce şedeau în tăcere înaintea lui Iisus, Maestrul a continuat: „Voi aţi fi cunoscut aceste adevăruri dacă aţi fi citit Scripturile. Oare n-aţi citit pasajul lui Samuel, care zicea: ‘Şi mânia Domnului s-a aprins contra israeliţilor, până într-atâta încât l-a stârnit pe Dumnezeu contra lor zicând: Mergeţi şi număraţi Israelul şi Iuda’? Aceasta nu era de mirare, căci, pe vremea lui Samuel, copiii lui Avraam credeau realmente că Iehova crea şi binele şi răul. Însă, când un scriitor ulterior a povestit aceste evenimente după extinderea conceptului iudaic despre natura lui Dumnezeu, el nu a îndrăznit să atribuie răul lui Iehova, şi de aceea a şi zis: ‘Şi Satan s-a ridicat contra Israelului şi l-a împins pe David să-i numere pe israeliţi.’ Oare nu puteţi distinge că aceste pasaje ale Scripturilor arată limpede cum conceptul naturii lui Dumnezeu a continuat să se dezvolte de la o generaţie la alta?

^{(1599.2) 142:3.10} ”Voi ar trebui totodată să distingeţi creşterea înţelegerii legii divine în perfectă armonie cu aceste concepţii mereu mai largi despre divinitate. Când copiii Israelului vor ieşi din Egipt, la o dată anterioară revelaţiei lărgite a lui Iehova, ei primiseră zece porunci care le-au servit drept lege până în epoca în care şi-au aşezat tabăra în faţa Sinaiului, şi iată aceste zece porunci:

^{(1599.3) 142:3.11} ”1. Să nu adoraţi pe nici un alt zeu, căci Domnul este un Dumnezeu gelos.

^{(1599.4) 142:3.12} ”2. Să nu modelaţi statui de zei.

^{(1599.5) 142:3.13} ”3. Nu neglijaţi să respectaţi sărbătoarea pâinilor fără plămadă.

^{(1599.6) 142:3.14} ”4. Dintre toţi oamenii şi toate animalele de sex masculin, primii născuţi sunt ai mei, a zis Domnul.

^{(1599.7) 142:3.15} ”5. Puteţi să lucraţi şase zile, în a şaptea zi însă vă veţi odihni.

^{(1599.8) 142:3.16} ”6. Nu veţi neglija să respectaţi sărbătoarea primelor fructe şi sărbătoarea recoltelor de la sfârşit anului.

^{(1599.9) 142:3.17} ”7. Nu oferiţi sângele nici unui sacrificiu cu pâine dospită.

^{(1599.10) 142:3.18} ”8. Sacrificiul de la sărbătoarea Paştelor nu va fi lăsat pe loc până dimineaţa.

^{(1599.11) 142:3.19} ”9. Voi veţi aduce, în casa Domnului Dumnezeu vostru, primele dintre cele dintâi roade ale pământului.

^{(1599.12) 142:3.20} ”10. Nu fierbeţi un ied în laptele mamei lui.

^{(1599.13) 142:3.21} ”După aceea, în toiul tunetelor şi al fulgerelor din Sinai, Moise le-a dat cele zece noi porunci, şi veţi fi cu toţii de acord că ele sunt expresiile cele mai vrednice de a însoţi lărgirea conceptelor despre Zeitatea lui Iehova. Oare n-aţi remarcat niciodată dubla înregistrare a acestor porunci în Scripturi? Prima dată eliberarea de sub jugul egiptean este dată ca raţiune pentru respectarea sabatului, însă, într-o redactare ulterioară, credincioşii religioşi în evoluţie ai strămoşilor noştri au pretins ca acest text să fie schimbat pentru a recunoaşte faptul creaţiei ca motiv de a respecta sabatul.

^{(1599.14) 142:3.22} ”După aceea, voi vă veţi aminti că o dată mai mult, în timpurile lui Isaia – timpurile celei mai mari iluminări spirituale – aceste zece porunci negative au fost schimbate în marea lege pozitivă a iubirii, porunca de a-l iubi suprem pe Dumnezeu şi de a-l iubi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă. Eu, de asemenea, proclam că această lege supremă a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni constituie întreaga îndatorire a oamenilor.”

^{(1600.1) 142:3.23} Când Maestrul a terminat de vorbit, nici unul dintre apostoli nu i-a pus nici o întrebare. Ei s-au dus fiecare să se odihnească peste noapte.

4. Flavius şi cultura Greacă

^{(1600.2) 142:4.1} Flavius, iudeul grec, era un prozelit care nu avea acces la templu, căci nu fusese nici circumcis, nici botezat. Cum el aprecia mult frumuseţea din artă şi sculptură, casa pe care o ocupa pe durata şederilor sale în Ierusalim era o un edificiu magnific. Ea era cu distincţie împodobită cu comori nepreţuite pe care le adunase de peste tot, pe parcursul călătoriilor sale prin lume. Când a avut, pentru prima dată, ideea de a-l invita pe Iisus, el s-a temut ca Maestrul să nu se supere la vederea acestor „imagini”. Dar, când Iisus a intrat la el, Flavius a fost plăcut surprins să vadă că în loc de a-l dojeni pentru faptul de a avea aceste obiecte aşa-zise idolatre răspândite prin toată casa, Maestrul a manifestat un mare interes pentru toată colecţia. Iisus şi-a arătat aprecierea punând multe întrebări despre fiecare obiect, în timp ce Flavius îl însoţea din cameră în cameră arătându-i statuetele lui favorite.

^{(1600.3) 142:4.2} Maestrul a văzut că gazda sa era dezorientată de atitudinea sa favorabilă în privinţa artei; în consecinţă, când au terminat de văzut toată colecţia, Iisus i-s zis: „Pentru că apreciezi frumuseţea lucrurilor create de Tatăl meu şi modelate de mâinile artiştilor umani, de ce te-ai aştepta să primeşti reproşuri? Pentru că Moise a căutat odinioară să combată idolatria şi adorarea falşilor zei, de ce ar trebui ca toţi oamenii să dezaprobe reproducerea graţiei şi a frumuseţii? Eu îţi zic, Flavius, că aceşti copii ai lui Moise l-au înţeles greşit, iar acum ei au făcut falşi zei chiar şi din interdicţia lui în ce priveşte statuile şi imaginile înfăţişând lucruri celeste şi pământene. Însă, chiar dacă Moise a propovăduit aceste restricţii minţii întunecate de odinioară, ce legătură are aceasta cu vremurile noastre în care Tatăl din ceruri este revelat în calitate de Suveran Spiritual universal mai presus de orice? Flavius, eu îţi declar că, în împărăţia ce vine, nu veţi mai fi învăţaţi să ‘nu adoraţi aceasta, să nu adoraţi cealaltă’; nu va mai fi nici o preocupare în legătură cu porunci de a te abţine de la aceasta şi de a avea grijă să eviţi cealaltă, ci toată lumea se va preocupa mai degrabă de o singură îndatorire supremă. Această îndatorire a oamenilor se exprimă în două mari privilegii; adorarea sinceră a Creatorului infinit, Tatăl Paradisiac, şi serviciul plin de dragoste făcut semenilor noştri. Dacă tu îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, tu ştii realmente că eşti un fiu de Dumnezeu.

^{(1600.4) 142:4.3} ”Într-o epocă în care Tatăl meu nu era bine înţeles, Moise era îndreptăţit să încerce să se opună idolatriei, dar, în epoca care va veni, Tatăl va fi fost revelat în viaţa Fiului, iar această nouă revelare a lui Dumnezeu va zădărnici definitiv confundarea Tatălui Creator cu idolii de piatră sau cu statuile, de aur sau de argint. De aici înainte, oamenii inteligenţi pot să se bucure de comorile de artă fără a confunda această apreciere materială a frumuseţii cu adorarea şi servirea Tatălui din Paradis, Dumnezeul tuturor lucrurilor şi al tuturor fiinţelor.”

^{(1600.5) 142:4.4} Flavius a crezut tot ceea ce l-a învăţat Iisus. În ziua următoare, el a mers în Bethania de dincolo de Iordan ca să fie botezat de către discipolii lui Ioan. El a făcut aşa pentru că apostolii lui Iisus nu îi mai botezau pe credincioşi. Cu prilejul reîntoarcerii lui la Ierusalim, Flavius a dat o mare petrecere pentru Iisus şi i-a invitat pe şaizeci dintre prietenii săi. Iar mulţi dintre aceşti invitaţi au început să creadă şi ei în mesajul împărăţiei ce vine.

5. Discursul despre certitudine

^{(1601.1) 142:5.1} Una dintre marile predici pe care le-a ţinut Iisus în templu, în timpul acestei săptămâni a Paştelor, a fost un răspuns la o întrebare pusă de unul dintre auditorii săi, un locuitor din Damasc. Acest om l-a întrebat pe Iisus: „Rabine, cum vom şti noi cu certitudine că tu eşti trimis de Dumnezeu şi că noi putem cu adevărat intra în această împărăţie de care tu şi discipolii tăi proclamaţi că ne este la îndemână?” Şi Iisus a răspuns:

^{(1601.2) 142:5.2} ”În ce priveşte mesajul meu şi învăţătura discipolilor mei, voi ar trebui să le judecaţi după roadele lor. Dacă vă vom proclama adevărurile spiritului, spiritul va sta mărturie în inima voastră că mesajul nostru este autentic. Cât despre regat şi despre încredinţarea voastră de a fi acceptaţi de Tatăl din ceruri, îngăduiţi-mi să vă întreb ce tată dintre voi, dacă este un tată inimos şi demn de acest nume, şi-ar lăsa fiul în nelinişte sau în îndoială cu privire la statutul său în familia sa sau al locului său de siguranţă în afecţiunea inimii tatălui său? Voi ceilalţi taţi pământeni, găsiţi oare plăcere în a vă chinui copiii lăsându-i în îndoiala cu privire la permanenţa iubirii pe care le-o purtaţi în inima voastră omenească? Tatăl vostru din ceruri nu-i lasă nici el pe copiii lui, născuţi din spirit prin credinţă, în incertitudine cu privire la poziţia lor în regat. Dacă îl primiţi pe Dumnezeu în calitate de Tată, atunci, în adevăr, voi sunteţi cu adevărat fii de Dumnezeu. Şi, dacă sunteţi fiii lui, atunci voi sunteţi în siguranţă în poziţia şi în situaţia a tot ceea ce ţine de filiaţia divină şi veşnică. Dacă voi credeţi în cuvintele mele, voi credeţi prin aceasta chiar în Cel care m-a trimis şi, crezând astfel în Tată, voi aţi făcut să fie sigur statutul vostru în cetăţenia celestă. Dacă faceţi voia Tatălui din ceruri, voi veţi izbuti întotdeauna să ajungeţi la viaţa veşnică de progres în regatul divin.

^{(1601.3) 142:5.3} ”Spiritul Suprem va sta mărturie odată cu spiritul vostru că voi sunteţi cu adevărat copiii lui Dumnezeu. Dacă sunteţi fiii lui  Dumnezeu, atunci sunteţi născuţi din duhul lui Dumnezeu, şi oricine este născut din spirit are în el însuşi puterea de a învinge toate îndoielile; aceea este victoria care înfrânge orice incertitudine, este însăşi credinţa voastră.

^{(1601.4) 142:5.4} ”Profetul Isaia a zis, vorbind despre această epocă: ‘Când spiritul va fi răspândit din înalt peste noi, atunci opera dreptăţii va deveni pentru totdeauna pacea, liniştea şi încredinţarea.’ Pentru toţi cei care cred sincer în această evanghelie, eu voi deveni o garanţie a admiterii lor în îndurarea veşnică şi în viaţa veşnică a împărăţiei Tatălui meu. Voi, dar, cei care auziţi acest mesaj şi credeţi în această evanghelie a împărăţiei, voi sunteţi fiii lui Dumnezeu şi voi aveţi viaţa veşnică. Dovada pentru lumea întreagă că sunteţi născuţi din spirit este că voi vă iubiţi sincer unii pe ceilalţi.”

^{(1601.5) 142:5.5} Mulţimea de vizitatori a rămas multe ceasuri cu Iisus, punându-i întrebări şi ascultând cu atenţie răspunsurile lui încurajatoare. Învăţătura lui Iisus îi încuraja chiar şi pe apostoli să predice evanghelia împărăţiei cu mai multă forţă şi încredinţare. Această experienţă din Ierusalim a fost o mare inspiraţie pentru cei doisprezece. Acesta era primul lor contact cu nişte mulţimi atât de numeroase, şi ei au învăţat multe lecţii folositoare care le-au fost de mare ajutor în munca lor ulterioară.

6. Întrevederea cu Nicodim

^{(1601.6) 142:6.1} Într-o seară, la Flavius, a venit să-l vadă pe Iisus un anume Nicodim; era un membru bogat şi destul de înaintat în vârstă al sanhedrinului iudaic. El auzise vorbindu-se mult despre învăţăturile galileeanului, astfel încât s-a dus, într-o zi, să-l asculte în timp ce propovăduia în curtea templului. El ar fi vrut să meargă adesea ca să asculte lecţiile lui Iisus, dar se temea să fie văzut printre auditorii care asistau la învăţătura sa. Într-adevăr, conducătorii iudeilor erau deja până într-atâta în dezacord cu Iisus, încât nici un membru al sanhedrinului nu ar fi acceptat să fie identificat în mod făţiş cu el. În consecinţă, Nicodim aranjase cu Andrei ca să îl vadă pe Iisus între patru ochi şi, tocmai în seara aceea, după căderea nopţii. Petru, Iacob şi Ioan se găseau în grădina lui Flavius când a început convorbirea, dar mai târziu au intrat toţi în casă, unde s-a continuat dialogul.

^{(1602.1) 142:6.2} Primindu-l pe Nicodim, Iisus nu a dat dovadă de vreo deferenţă specială. Vorbind cu el, el nu a făcut nici un compromis sau vreo încercare necuvenită de persuasiune. Maestrul nu a încercat să-l respingă pe interlocutorul său care cerceta în secret, şi nici nu a fost sarcastic. În toate raporturile sale cu distinsul vizitator, Iisus a fost calm, sobru şi demn. Nicodim nu era delegat oficial de către sanhedrin; el venea să îl vadă pe Iisus în principal datorită sincerului său interes pe care îl purta personal învăţăturii Maestrului.

^{(1602.2) 142:6.3} După ce a fost prezentat de Flavius, Nicodim zise: „Rabine, noi ştim că eşti un învăţător trimis de Dumnezeu, căci nici un om nu ar putea propovădui în felul acesta dacă Dumnezeu nu ar fi cu el. Şi sunt dornic să ştiu mai mult despre învăţăturile tale referitoare la regatul care va veni.”

^{(1602.3) 142:6.4} Iisus îi răspunse lui Nicodim: „În adevăr, în adevăr, îţi spun ţie, Nicodime, că dacă nu este născut de sus, un om nu poate vedea regatul lui Dumnezeu.” Apoi răspunse Nicodim: „Dar cum poate un om să se nască din nou când este bătrân? El nu poate intra pentru a doua oară în pântecele mamei lui ca să renască.”

^{(1602.4) 142:6.5} Iisus a zis: „Totuşi, eu îţi declar că de nu se naşte din spirit, un om nu poate intra în regatul lui Dumnezeu. Ceea ce se naşte din carne este carne, şi ceea ce se naşte din spirit e spirit. Nu te mira că am zis că ar trebui să te naşti din înalt. Când bate vântul, tu auzi freamătul frunzelor, dar vântul nu îl vezi – nici de unde vine, nici unde se duce – şi la fel este cu tot ceea ce se naşte din spirit. Cu ochii cărnii, se pot zări manifestările spiritului, dar nu se poate desluşi efectiv spiritul.”

^{(1602.5) 142:6.6} Nicodim răspunse: „Dar eu nu înţeleg – cum se poate să fie aşa?” Iisus zise: „Este oare cu putinţă ca tu să fii un învăţător al Israelului şi să ignori toate acestea? Cei care cunosc realităţile spiritului au deci datoria de a revela aceste lucruri celor care disting numai manifestările lumii materiale. Ne vei crede tu dacă îţi vom vorbi despre adevărurile celeste? Ai tu curaj, Nicodime, să crezi în cineva care a coborât din cer, în Fiul Omului însuşi?”

^{(1602.6) 142:6.7} Atunci Nicodim a zis: „Dar oare cum pot începe să prind acest spirit care trebuie să mă recreeze pregătindu-mă să intru în regat?” Iisus răspunse: „Spiritul Tatălui din ceruri sălăşluieşte deja în tine. Dacă vrei să te laşi condus de acest spirit de sus, tu vei începe foarte curând să vezi cu ochii spiritului; după aceea, dacă alegi cu toată inima călăuzirea spiritului, tu te vei naşte din spirit, căci scopul unic al vieţii tale va fi să faci voia Tatălui tău din ceruri. Pomenindu-te astfel născut din spirit şi fericit în regatul lui Dumnezeu, tu vei începe să produci, în viaţa zilnică, roadele abundente ale spiritului.”

^{(1602.7) 142:6.8} Nicodim era cu totul sincer. El a fost profund impresionat, dar a plecat dezorientat. Era un om împlinit în ce priveşte dezvoltarea de sine, stăpânirea de sine, şi chiar şi în ce priveşte înaltele calităţi morale. El era rafinat, egocentric şi altruist, dar nu ştia cum să-şi supună voia sa celei a Tatălui divin, aşa cum un copilaş acceptă să se supună îndrumărilor unui părinte pământean înţelept şi iubitor, şi să devină astfel în realitate un fiu de Dumnezeu, un moştenitor progresiv al împărăţiei eterne.

^{(1603.1) 142:6.9} Dar Nicodim a adunat destulă credinţă pentru a lua în stăpânire regatul. El a protestat timid când colegii lui din sanhedrin au căutat să-l condamne pe Iisus fără ca mai întâi să-l audă. Mai târziu, cu Iosif din Arimatea, el a recunoscut cu îndrăzneală credinţa sa şi a reclamat trupul lui Iisus, chiar şi atunci când cei mai mulţi dintre discipolii lui fugiseră, terorizaţi, de scena suferinţelor şi a morţii finale a Maestrului lor.

7. Lecţia despre familie

^{(1603.2) 142:7.1} După perioada activă de propovăduire şi de lucru personal din săptămâna de Paşti la Ierusalim, Iisus a petrecut miercurea următoare odihnindu-se în Bethania cu apostolii săi. În acea după-amiază, Toma a pus o întrebare care a provocat un lung şi instructiv răspuns. Toma a zis: „Maestre, în ziua în care am fost aleşi ca ambasadori ai împărăţiei, tu ne-ai spus multe lucruri şi ne-ai dat instrucţiuni despre modul nostru personal de viaţă, dar ce o să propovăduim noi mulţimilor? Cum ar trebui să trăiască aceşti oameni după ce regatul se va manifesta pe deplin? Discipolii tăi vor poseda ei sclavi? Vor căuta ei, adepţii tăi, sărăcia şi vor fugi ei de bogăţie? Va prevala singură îndurarea, astfel încât noi nu vom mai avea nici legi nici tribunale?” Iisus şi cei doisprezece şi-au petrecut toată după-amiaza şi toată seara după cină pentru discutarea întrebărilor lui Toma. Pentru claritatea expunerii noastre, noi prezentăm următorul rezumat al instrucţiunilor Maestrului:

^{(1603.3) 142:7.2} Iisus a căutat mai întâi să îi facă pe apostolii lui să înţeleagă că el însuşi trăia pe pământ o viaţă unică de încarnare, şi că ei, cei doisprezece, fuseseră chemaţi să participe la această experienţă de manifestare a Fiului Omului şi în calitate de tovarăşi la lucru şi ei trebuie să se supună numeroaselor restricţii şi obligaţii ale experienţei de manifestare. A existat chiar o aluzie voalată că Fiul Omului era singura persoană ce trăise vreodată pe pământ şi care putea să vadă simultan în chiar inima lui Dumnezeu şi până în străfundurile sufletului omenesc.

^{(1603.4) 142:7.3} Iisus a explicat foarte clar că împărăţia cerurilor era o experienţă evolutivă, începând aici pe pământ şi progresând prin etape succesive de viaţă până în Paradis. În cursul serii, el a afirmat categoric că la un anumit stadiu viitor al dezvoltării regatului, el va vizita din nou această lume cu puterea spirituală şi cu gloria divină.

^{(1603.5) 142:7.4} El a explicat apoi că „ideea de regat” nu era cea mai bună manieră de a ilustra relaţiile omului cu Dumnezeu, dar că el folosea această metaforă pentru că poporul iudeu era în aşteptarea regatului şi că Ioan predicase vorbind despre regatul ce va veni. Iisus a zis: „Oamenii dintr-o altă epocă vor înţelege mai bine evanghelia împărăţiei dacă el este înfăţişat în termeni care exprimă relaţiile de familie – când omul va înţelege religia ca învăţătură a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii umane, filiaţia cu Dumnezeu.” După aceea, Maestrul a discutat îndeajuns de mult despre familia pământească ca fiind o ilustrare a familiei cereşti şi a reformulat cele două legi fundamentale ale vieţii: primul comandament al iubirii pentru tată, capul de familie, şi al doilea comandament al iubirii reciproce dintre copii, să-l iubeşti pe fratele tău ca pe tine însuţi. El a explicat apoi că această calitate de afecţiune fraternă se va manifesta invariabil printr-un serviciu social dezinteresat şi plin de iubire.

^{(1603.6) 142:7.5} A venit apoi discuţia memorabilă a caracteristicilor fundamentale ale vieţii de familie şi a aplicării lor în relaţiile existente între Dumnezeu şi om. Iisus a declarat că o adevărată viaţă de familie se întemeiază pe următoarele şapte fapte:

^{(1604.1) 142:7.6} 1. Faptul existenţei. Raporturile naturale şi fenomenele de asemănare fizică se combină în familie: copiii moştenesc anumite trăsături ale părinţilor lor. Copiii îşi au originea în părinţii lor; existenţa personalităţii lor depinde de actul părinţilor lor. Relaţia părintelui cu copilul este inerentă oricărei naturi şi impregnează toate existenţele vii.

^{(1604.2) 142:7.7} 2. Siguranţa şi plăcerea. Părinţii demni de acest nume găsesc o mare încântare în a răspunde nevoilor copiilor lor. Mulţi părinţi nu se mulţumesc a le oferi numai necesarul, ci urmăresc şi să se îngrijească şi de plăcerile lor.

^{(1604.3) 142:7.8} 3. Instruirea şi educaţia. Părinţii chibzuiţi fac cu înţelepciune planuri pentru a-i instrui şi educa cum se cuvine pe fiii şi pe fiicele lor. Ei îi pregătesc din tinereţe pentru responsabilităţile mai mari ale vieţii lor de adult.

^{(1604.4) 142:7.9} 4. Disciplina şi constrângerea. Părinţii prevăzători iau, de asemenea, măsuri pentru disciplinarea, îndrumarea, corectarea şi uneori pentru constrângerea necesară a tinerilor lor copii lipsiţi de maturitate.

^{(1604.5) 142:7.10} 5. Camaraderia şi loialitatea. Un părinte afectuos întreţine raporturi intime şi iubitoare cu copiii lui. El are totdeauna o ureche deschisă la cerinţele lor; el este întotdeauna pregătit să împărtăşească încercările lor şi să-i ajute în dificultăţile lor. Părintele poartă un interes suprem bunăstării progresive a progeniturii sale.

^{(1604.6) 142:7.11} 6. Iubirea şi îndurarea. Un părinte plin de compasiune iartă cu mărinimie. Părinţii nu nutresc idei de răzbunare contra copiilor lor. Ei nu seamănă nici cu judecătorii, nici cu duşmanii, nici cu creditorii. Adevăratele familii sunt întemeiate pe toleranţă, pe răbdare şi pe iertare.

^{(1604.7) 142:7.12} 7. Dispoziţii pentru viitor. Părinţilor temporari le place să lase o moştenire fiilor lor. Familia continuă de la o generaţie la următoarea. Moartea nu pune capăt uni generaţii decât pentru a marca începutul alteia. Moartea încheie o viaţă individuală, dar nu în mod necesar viaţa de familie.

^{(1604.8) 142:7.13} Vreme de ceasuri, Maestrul a discutat despre aplicarea acestor caracteristici ale vieţii de familie relaţiilor omului (copilul pământean) cu Dumnezeu (Tatăl din Paradis), şi iată concluzia lui: „Eu cunosc la perfecţie totalitatea relaţiilor unui fiu cu Tatăl, căci eu am atins deja, în domeniul filiaţiei, tot ceea ce voi va trebui să atingeţi în eternul viitor. Fiul Omului este pregătit pentru ascensiunea sa la dreapta Tatălui, astfel încât în mine calea este încă şi mai larg deschisă fiecăruia dintre voi pentru a-l vedea pe Dumnezeu şi, înainte ca voi să fi desăvârşit glorioasa înaintare, pentru a deveni perfecţi aşa cum Tatăl vostru din ceruri este perfect.”

^{(1604.9) 142:7.14} Când apostolii au auzit aceste cuvinte pătrunzătoare, ei şi-au amintit declaraţiile pe care le făcuse Ioan în vremea botezării lui Iisus; ei au păstrat deopotrivă o amintire foarte vie a acestei experienţe în legătură cu predicările lor şi cu învăţăturile lor după moartea şi învierea Maestrului.

^{(1604.10) 142:7.15} Iisus este un fiu divin în care Tatăl are deplină încredere. El fusese cu Tatăl şi îl înţelegea în totalitate. El îşi trăise acum viaţa pământească spre deplina satisfacţie a Tatălui, iar încarnarea lui în trup îi îngăduise să îi înţeleagă pe deplin pe oameni. Iisus era perfecţiunea omului; el atinsese întocmai aceeaşi perfecţiune pe care toţi credincioşii sinceri sunt meniţi să o atingă în el şi prin el. Iisus le-a revelat oamenilor un Dumnezeu al perfecţiunii şi a prezentat înel însuşi fiul desăvârşit al lumilor pentru Dumnezeu.

^{(1605.1) 142:7.16} Cu toate că discursul lui Iisus a durat timp de mai multe ore, Toma nu era încă satisfăcut, căci zise: „Maestre, noi nu găsim că Tatăl din ceruri ne tratează întotdeauna cu bunătate şi mărinimie. De multe ori, noi suferim amar pe pământ, iar rugăciunile noastre nu sunt întotdeauna îndeplinite. Asupra căror puncte nu izbutim noi să pricepem sensul învăţăturii tale?”

^{(1605.2) 142:7.17} Iisus a răspuns: „Toma, Toma, cât timp va mai trece până să dobândeşti deprinderea de a asculta cu urechea spiritului? Cât timp va mai trece până ce te vei dumiri că această împărăţie este o împărăţie spirituală şi că Tatăl meu este şi el o fiinţă spirituală? Nu înţelegi tu oare că eu vă învăţ ca fii ai spiritului din familia spirituală din ceruri, al cărei şef patern este un spirit infinit şi veşnic? Nu mă vei lăsa tu să mă folosesc de familia pământeană pentru a ilustra relaţiile divine, fără a aplica într-un mod atât de literal învăţătura mea la treburile materiale? Oare nu poţi tu separa în mintea ta realităţile spirituale ale regatului de problemele materiale, sociale, economice şi politice din timpurile acestea? Când vorbesc limba spiritului, de ce oare persişti tu în a traduce gândul meu în limbajul cărnii, şi asta numai pentru că îmi permit să mă folosesc de relaţii comune şi literale cu scopul ilustrării adevărurilor spirituale? Copiii mei, vă rog să încetaţi a mai aplica învăţătura regatului spiritului sordidelor treburi ale sclaviei, ale mizeriei, ale caselor şi ale pământurilor, şi problemelor materiale de echitate şi de justiţie umane. Aceste chestiuni temporare îi privesc pe oamenii acestei lumi şi, cu toate că într-un anumit fel ele îi afectează pe toţi oamenii, voi aţi fost chemaţi să mă reprezentaţi în lume aşa cum îl reprezint eu pe Tatăl meu. Voi sunteţi ambasadorii spirituali ai unui regat spiritual, reprezentanţii speciali ai Tatălui spiritual. Până acum ar fi trebuit deja să-mi fie cu putinţă să vă instruiesc ca adulţi ai împărăţiei spiritului. Oare va trebui întotdeauna să vă vorbesc ca unor copii? Voi nu credeţi niciodată în percepţia spirituală? Totuşi, eu vă iubesc şi voi avea mare răbdare cu voi până la capătul asocierii noastre în carne. Şi chiar şi după aceea, spiritul meu vă va lua-o înainte în toată lumea.

8. În Iudeea meridională

^{(1605.3) 142:8.1} Către sfârşitul lui aprilie, opoziţia contra lui Iisus devenise atât de pronunţată la farisei şi la saduchei că Maestrul şi apostolii săi s-au decis să părăsească Ierusalimul pentru o vreme şi să se îndrepte spre sud ca să muncească în Betleem şi în Hebron. Toată luna mai a fost folosită în activitatea personală din aceste oraşe şi la locuitorii din oraşele învecinate. Pe parcursul acestei deplasări, ei nu au ţinut nici o predică în public, ci au făcut doar vizite din casă în casă. În vreme ce apostoli propovăduiau evanghelia şi îi îngrijeau pe bolnavi, Iisus şi Abner au petrecut o parte din timp în En-Gedi pentru a vizita colonia nazarineeană. De acolo plecase Ioan Botezătorul, iar Abner fusese şeful acestui grup. Mulţi dintre membrii confreriei nazarineene au început să creadă în Iisus, însă majoritatea acestor oameni asceţi şi excentrici a refuzat să îl accepte ca învăţător trimis din cer, deoarece el nu învăţa despre postire sau despre alte forme de renunţare.

^{(1605.4) 142:8.2} Locuitorii acestei regiuni nu ştiau că Iisus se născuse în Betleem. La fel cu majoritatea discipolilor, ei presupuneau întotdeauna că Maestrul venise pe lume în Nazaret, dar cei doisprezece apostoli cunoşteau faptele.

^{(1605.5) 142:8.3} Acea şedere în Iudeea meridională a fost o perioadă de lucru odihnitoare şi fructuoasă; regatul a sporit cu numeroase suflete. La începutul lui iunie, agitaţia contra lui Iisus se calmase atât de bine în Ierusalim încât Maestrul şi apostolii s-au reîntors acolo ca să instruiască şi să-i încurajeze pe credincioşi.

^{(1606.1) 142:8.4} Cu toate că Iisus şi apostolii şi-au petrecut toată luna iunie în Ierusalim sau prin împrejurimi, ei nu au predicat în public în cursul acestei perioade. Ei au trăit, în cea mai mare parte a timpului, sub corturile pe care le ridicaseră într-un parc sau o grădină umbrită, cunoscută în acea vreme sub numele de Ghetsemani, situată pe panta vestică a Muntelui Măslinilor, nu departe de pârâul Cedronului. Ei au petrecut în general sabaturile de la sfârşit de săptămână acasă la Lazăr şi surorile lui din Bethania. Iisus nu a pătruns decât de câteva ori în interiorul zidurilor Ierusalimului, însă un mare număr de căutători interesaţi au mers până în Ghetsemani pentru a vorbi cu el. Într-o seară de vineri, Nicodim şi un anume Iosif din Arimatea s-au încumetat să îi facă o vizită lui Iisus, dar, în timp ce se găseau deja în faţa intrării cortului Maestrului, ei au făcut cale întoarsă de frică. Bineînţeles, ei nu-şi dădeau seama că Iisus avea cunoştinţă de toate acţiunile lor.

^{(1606.2) 142:8.5} Când conducătorii iudei au aflat că Iisus revenise în Ierusalim, ei s-au pregătit să îl aresteze; însă, băgând de seamă că el nu ţinea predici publice, au tras concluzia că se speriase de campania lor anterioară şi au hotărât să îl lase să-şi continue învăţătura în modul acesta privat, fără a-l molesta mai departe. Treburile şi-au urmat deci în linişte cursul până în ultimele zile ale lunii iunie, când un anume Simon, membru al sanhedrinului, s-a raliat public la învăţăturile lui Iisus, după ce a declarat aceasta în prealabil şefilor iudei. Imediat s-a organizat o nouă campanie pentru a-l prinde pe Iisus, şi ea a devenit atât de puternică încât Maestrul a trebuit să se retragă în oraşele din Samaria şi din Decapole.

 Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

 ÎNCEPUTUL LUCRĂRILOR PUBLICE

1. Plecarea din Galileea

2. Legea lui Dumnezeu şi voia Tatălui

3. Şederea la Amatus

4. Învăţătura despre Tată

5. Unitatea spirituală

6. Ultima săptămână în Amatus

7. În Bethania de dincolo de Iordan

8. Lucrarea în Ierihon

9. Plecarea la Ierusalim

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-141-inceputul-lucrarii-publice

Capitolul 141

Începutul lucrării publice

^{(1587.1) 141:0.1} În 19 ianuarie din anul 27, prima zi din săptămână, Iisus şi cei doisprezece s-au pregătit să părăsească cartierul general din Betsaida. Cei doisprezece nu ştiau nimic de planurile Maestrului lor, decât că vor urca la Ierusalim ca să asiste la sărbătoarea Paştelor din aprilie, şi că itinerarul proiectat trecea prin valea Iordanului. Ei nu au plecat din casa lui Zebedeu înainte de amiază, deoarece familiile apostolilor şi ale discipolilor veniseră să îşi ia rămas bun şi să le ureze noroc în noua lucrare ce erau gata să o înceapă.

^{(1587.2) 141:0.2} În momentul despărţirii, apostolii nu l-au văzut pe Maestru, iar Andrei a plecat în căutarea sa. După o scurtă căutare, el l-a găsit pe Iisus şezând într-o barcă de pe o plajă, iar el plângea. Cei doisprezece îl văzuseră adesea pe Maestrul lor în momente în care părea trist şi fuseseră martorii scurtelor sale perioade de serioase preocupări mentale, dar nici unul nu îl văzuse vreodată vărsând lacrimi. Andrei a fost oarecum surprins să-l vadă pe Maestrul atât de afectat în momentul plecării lor la Ierusalim, şi el a îndrăznit să se apropie de Iisus şi să-l întrebe: „În această zi mare, Maestre, în momentul în care o să ne ducem la Ierusalim pentru a proclama regatul Tatălui, oare de ce plângi? Cine dintre noi te-a supărat?” Şi Iisus, revenind cu Andrei la cei doisprezece, le-a răspuns: „Nici unul dintre voi nu m-a mâhnit. Sunt întristat numai pentru că nici un membru al familiei tatălui meu Iosif nu şi-a amintit să vină ca să ne ureze drum bun.” În momentul acela, Rut era în vizită la fratele ei Iosif în Nazaret; ceilalţi membri ai familiei se ţinuseră la distanţă din trufie, dezamăgire, neînţelegere şi meschină ranchiună căreia i se lăsaseră pradă din pricină că sentimentele le fuseseră rănite.

1. Plecarea din Galileea

^{(1587.3) 141:1.1} Capernaum nu era departe de Tiberiada; renumele lui Iisus începuse să se răspândească de-a lungul şi de-a latul Galileii, şi chiar mai încolo. Iisus ştia că Irod nu va întârzia să ia seama de lucrarea sa; el a socotit deci că mai bine era să se îndrepte spre sud şi să intre în Iudeea cu apostolii săi. O companie de peste o sută de credincioşi dorea să facă drumul cu ei, dar Iisus le-a vorbit şi i-a rugat să nu însoţească grupul apostolic pe calea ce mergea în josul Iordanului. Ei au consimţit să rămână în urmă, dar, la capătul a câteva ceasuri, mulţi dintre ei s-au luat după Maestru.

^{(1587.4) 141:1.2} În prima zi, Iisus şi apostolii lui nu au mers mai departe de Tariheea, unde s-au odihnit peste noapte. În ziua următoare au călătorit până la un punct al Iordanului de lângă Pella, unde Ioan predicase cam cu un an mai înainte şi unde Iisus primise botezul. Ei au zăbovit acolo, vreme de peste două săptămâni, propovăduind şi predicând. La sfârşitul primei săptămâni, mai multe sute de persoane se adunaseră într-o tabără lângă locul în care stăteau Iisus şi cei doisprezece; această mulţime venise din Galileea, din Fenicia, din Siria, din Decapole, din Pereea şi din Iudeea.

^{(1588.1) 141:1.3} Iisus nu a predicat în public. Andrei împărţea mulţimea şi desemna predicatorii pentru reuniunile de dimineaţă şi de după-amiază. După masa de seară, Iisus a stat de vorbă cu cei doisprezece. El nu i-a învăţat nimic nou, dar recapitula învăţătura sa anterioară şi răspundea numeroaselor lor întrebări. În cursul uneia dintre aceste seri, le-a dat celor doisprezece câteva indicaţii despre cele patruzeci de zile pe care le petrecuse pe dealuri în apropierea acestui loc.

^{(1588.2) 141:1.4} Mulţi dintre auditorii veniţi din Pereea şi din Iudeea fuseseră botezaţi de Ioan şi voiau să afle mai mult despre învăţăturile lui Iisus. Apostolii au făcut multe progrese în instruirea discipolilor lui Ioan, în sensul că ei nu au depreciat în nici un fel prezicerile lui Ioan şi că în această epocă ei nu îi botezau nici chiar pe noii lor ucenici. Dar aceasta a fost întotdeauna o piatră de încercare pentru partizanii lui Ioan să vadă că Iisus, dacă el era într-adevăr tot ceea ce anunţase Ioan, nu făcea nimic pentru a-l scoate din închisoare. Discipolii lui Ioan nu au putut niciodată înţelege de ce Iisus nu a împiedicat niciodată moartea crudă a conducătorului lor preaiubit.

^{(1588.3) 141:1.5} Seară de seară, Andrei îi învăţa cu grijă pe tovarăşii lui apostoli sarcina delicată şi dificilă de a se înţelege bine cu discipolii lui Ioan Botezătorul. În timpul acestui prim an de slujire publică al lui Iisus, mai mult de trei sferturi din discipolii lui urmaseră anterior pe Ioan şi au primit botezul lui. Tot acest an 27 s-a petrecut în preluarea în linişte a lucrării lui Ioan din Pereea şi din Iudeea.

2. Legea lui Dumnezeu şi voia Tatălui

^{(1588.4) 141:2.1} În seara de dinainte de plecarea lor din Pella, Iisus a dat apostolilor lui câteva învăţături suplimentare despre noul regat. Maestrul a zis: „Aţi fost învăţaţi să aşteptaţi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, şi acum eu vin să vă anunţ că această împărăţie mult aşteptată este la îndemână, că este deja chiar aici, în sânul nostru. În tot regatul, trebuie un rege care să şadă pe tronul său şi să decreteze legile împărăţiei. Voi ai conceput deci împărăţia cerurilor ca pe o suveranitate glorificată a poporului iudeu peste toate popoarele pământului, cu un Mesia şezând pe tronul lui David şi, din acest loc de putere miraculoasă, să promulge legile întregii lumi. Dar, copiii mei, voi nu vedeţi cu ochiul credinţei şi nu auziţi cu inteligenţa spiritului. Eu declar că împărăţia cerurilor este realizarea şi recunoaşterea legii lui Dumnezeu în inima oamenilor. Este adevărat că există un Rege în această împărăţie; acest Rege este Tatăl meu şi Tatăl vostru. Noi suntem într-adevăr supuşii lui loiali, dar acest fapt este de departe depăşit de adevărul transformator că noi suntem fiii săi. În viaţa mea, acest adevăr trebuie să devină manifest pentru toţi. Tatăl nostru stă şi el pe un tron, însă pe un tron nefăcut de mână de om. Tronul Infinitului este sălaşul veşnic al Tatălui din cerul cerurilor; el a umplut toate lucrurile şi a proclamat legile sale întregului univers. Şi Tatăl domneşte de asemenea în inima copiilor săi pământeşti prin spiritul pe care l-a trimis să trăiască în sufletul muritorilor.

^{(1588.5) 141:2.2} ”Când sunteţi supuşii acestei împărăţii, voi trebuie într-adevăr să auziţi legea Suveranului Universului. Însă atunci când, datorită evangheliei împărăţiei pe care am venit să-l proclam, veţi descoperi prin credinţă că sunteţi fii, voi nu vă veţi mai considera creaturi supuse legii unui rege atotputernic, ci ca fii privilegiaţi ai unui Tată iubitor şi divin. În adevăr, în adevăr, vă spun, când voia Tatălui este legea voastră, nici unul nu va sta în regat. Dar atunci când voia Tatălui devine cu adevărat voia voastră, atunci voi sunteţi în tot adevărul în regat, deoarece regatul a devenit datorită acestui fapt o experienţă stabilită în voi. Când voia lui Dumnezeu este legea voastră, voi sunteţi nobilii supuşi sclavi; însă, când credeţi în această nouă evanghelie a filiaţiei divine, voia Tatălui meu devine voia voastră, iar voi sunteţi înălţaţi la înalta poziţie de liberi copii ai lui Dumnezeu, de fii eliberaţi ai împărăţiei.”

^{(1589.1) 141:2.3} Unii dintre apostoli pricepeau întrucâtva această învăţătură, dar nici unul dintre ei nu înţelege deplina semnificaţie a acestei prodigioase declaraţii, afară poate doar de Iacob Zebedeu. Totuşi, aceste cuvinte au pătruns inima lor şi au ţâşnit apoi afară din ea pentru a înveseli serviciul lor în timpul anilor lor ulteriori de slujire.

3. Şederea la Amatus

^{(1589.2) 141:3.1} Maestrul şi apostolii săi au rămas pe lângă Amatus vreme de aproape trei săptămâni. Apostolii au continuat să predice de două ori pe zi în faţa mulţimii, iar Iisus a predicat în toate după-amiezile de sabat. A devenit imposibil să se continue recreaţiile de miercurea; atunci, Andrei a decis ca apostolii să se odihnească doi câte doi, într-una dintre cele şase zile din săptămână, în vreme ce toţi ceilalţi vor sluji în timpul slujbelor de sabat.

^{(1589.3) 141:3.2} Petru, Iacob şi Ioan au ţinut cea mai mare parte dintre predicile publice. Filip, Nataniel, Toma şi Simon au făcut o mare parte din munca personală şi au dat lecţii unor grupuri speciale de persoane interesate. Gemenii au continuat cu supravegherea lor generală de poliţie, în vreme ce Andrei, Matei şi Iuda s-au organizat într-un comitet de administraţie general de trei membri, dar fiecare dintre cei trei realiza şi o muncă religioasă considerabilă.

^{(1589.4) 141:3.3} Andrei era foarte ocupat cu reglementarea neînţelegerilor şi a dezacordurilor mereu reînnoite dintre discipolii lui Ioan şi cei mai recenţi ucenici ai lui Iisus. Se iveau situaţii grave aproape în fiecare zi, dar Andrei, cu ajutorul colegilor lui apostolici, reuşea să determine părţile aflate în conflict să încheie un oarecare acord, cel puţin temporar. Iisus a refuzat să participe la vreuna dintre convorbiri; el nu a mai vrut să dea nici cel mai mic sfat pentru reglementarea adecvată a acestor diferende. Nici o singură dată nu a oferit vreo sugestie cu privire la maniera în care apostolii trebuiau să soluţioneze aceste dificultăţi într-un mod adecvat. Când Andrei aborda aceste chestiuni, Iisus zicea întotdeauna: „Nu este înţelept ca gazda să participe la certurile de familie ale oaspeţilor ei; un părinte înţelept nu ia niciodată partea nici unuia dintre copiii lui în măruntele certuri dintre ei.”

^{(1589.5) 141:3.4} Maestrul vădea o mare înţelepciune şi manifesta o perfectă echitate în toate raporturile sale cu apostolii, precum şi cu toţi discipolii săi. Iisus era într-adevăr un conducător de oameni. El exercita o mare influenţă asupra semenilor lui din cauza combinaţiei de farmec şi de forţă a personalităţii sale. Din aspra sa viaţă de nomad fără cămin, se degaja o influenţă subtilă şi plină de autoritate. Exista o atracţie intelectuală şi o putere de atracţie spirituală în maniera sa plină de autoritate de a-şi expune învăţătura, în logica sa lucidă, în forţa sa de raţionament, în clarviziunea lui pătrunzătoare, în vivacitatea minţii sale, în echilibrul său incomparabil şi în sublima sa toleranţă. Iisus era simplu, viril, cinstit şi neînfricat. Însoţind orice influenţă fizică şi intelectuală manifestată în prezenţa Maestrului, existau totodată şi toate celelalte farmece spirituale ale fiinţei de atunci înainte ataşate personalităţii sale – răbdarea, tandreţea, blândeţea bunătatea şi smerenia.

^{(1589.6) 141:3.5} Iisus din Nazaret era într-adevăr o personalitate viguroasă şi energică; el era o putere intelectuală şi o fortăreaţă spirituală. Personalitatea sa nu atrăgea, printre discipolii lui, numai femei înclinate către spiritualitate, ci şi pe Nicodim, omul educat şi intelectual, şi pe cutezătorul soldat roman, căpitanul gărzii din preajma crucii, care, după ce a asistat la ultimele clipe ale Maestrului a zis: „În adevăr, acesta era un Fiu al lui Dumnezeu.” Şi voinicii şi asprii pescari galileeni îl numeau Maestrul.

^{(1590.1) 141:3.6} Portretele lui Iisus au fost cât se poate de deplasate. Aceste picturi ale lui Cristos au exercitat o influenţă dăunătoare asupra tineretului. Negustorii de la templu cu greu ar fi fugit din faţa lui Iisus dacă el ar fi fost un om aşa cum artiştii voştri îl zugrăvesc în general. El avea o fire umană plină de demnitate; el era bun, dar natural. Iisus nu poza într-un mistic blajin, agreabil, blând şi amabil. Învăţătura lui avea un dinamism însufleţitor. El nu doar că avea intenţii bune, ci se punea să facă realmente binele.

^{(1590.2) 141:3.7} Maestrul nu a spus niciodată: „Veniţi la mine, voi toţi care sunteţi indolenţi şi visători.” Dar a zis de multe ori: „Veniţi la mine, voi toţi care vă osteniţi, şi eu vă voi da odihnă – forţă spirituală.” În adevăr, jugul Maestrului este uşor, dar, chiar şi aşa, el nu îl impune niciodată; fiecare individ trebuie să ia acest jug din însăşi voia lui.

^{(1590.3) 141:3.8} Iisus i-a învăţat pe oameni că cucerirea era rodul jertfei, jertfirea trufiei şi a egoismului. Arătând îndurare, el voia să înfăţişeze maniera spirituală de a te elibera de toate ostenelile, ranchiunele, şi amărăciunile, de orice mânie şi orice sete de răzbunare şi de putere personală. Când a zis: „Nu rezistaţi răului”, el a explicat, mai târziu, că el nu înţelegea prin aceea găsirea de scuze pentru păcat sau pledarea fraternizării cu inechitatea. El avea mai mult intenţia de a-i învăţa să ierte, să nu reziste tratamentelor rele pricinuite personalităţii voastre, relelor răni pricinuite simţămintelor voastre de demnitate personală.”

4. Învăţătura despre Tată

^{(1590.4) 141:4.1} În timpul şederii sale la Amatus, Iisus a petrecut mult timp propovăduindu-le apostolilor noul concept de Dumnezeu. În repetate rânduri, el le-a insuflat adevărul că Dumnezeu este un Tată, iar nu un mare şi suprem contabil, preocupat în principal cu înscrierea, în contul debitor al copiilor lui pământeşti rătăciţi, a înregistrărilor păcatelor lor şi ale faptelor lor rele pentru a le folosi ulterior împotriva lor când îi va judeca în calitate de just Judecător al întregii creaţii. Iudeii îl concepuseră, de mult timp, pe Dumnezeu ca pe un suveran universal, şi chiar ca pe un părinte al naţiunii, dar niciodată până atunci nu fusese conceput de un număr atât de mare de oameni muritori ca fiind un Tată iubitor al fiecărui individ.

^{(1590.5) 141:4.2} Ca răspuns la întrebarea lui Toma: „Cine este acest Dumnezeu al împărăţiei?” Iisus a replicat: „Dumnezeu este Tatăl tău, iar religia – evanghelia mea – nu este nimic mai mult sau mai puţin decât recunoaşterea încrezătoare a adevărului că tu eşti fiul său. Eu sunt întrupat aici, printre voi, pentru a clarifica aceste două idei prin viaţa şi prin învăţătura mea.”

^{(1590.6) 141:4.3} Iisus a căutat totodată să elibereze mintea apostolilor săi de ideea că sacrificiile de animale erau o îndatorire religioasă. Însă aceşti oameni crescuţi în religia sacrificiului de zi cu zi înţelegeau cu greu ceea ce voia el să spună. Totuşi Maestrul nu s-a săturat să-i tot înveţe. Când nu reuşea să ajungă la mintea tuturor apostolilor printr-o singură pildă, el îşi reformula mesajul folosind un alt tip de parabolă pentru a-i lămuri.

^{(1590.7) 141:4.4} În acelaşi timp, Iisus a început să-i instruiască mai complet pe cei doisprezece cu privire la misiunea lor de „mângâiere a celor suferinzi şi de îngrijire a celor bolnavi”. Maestrul le-a vorbit îndelung despre omul total – despre uniunea corpului, a minţii şi a spiritului pentru a forma individul, bărbatul sau femeia. Iisus le-a expus, asociaţilor lui, cele trei forme de suferinţă pe care aveau să le întâlnească, şi a continuat prin a le explica cum trebuiau ei să-şi dea ajutorul tuturor celor ce îndurau durerile bolilor omeneşti. El i-a învăţat să recunoască:

^{(1591.1) 141:4.5} 1. Bolile cărnii – suferinţele în mod obişnuit considerate ca boli fizice

^{(1591.2) 141:4.6} 2. Tulburările minţii – suferinţele nefizice, ulterior considerate ca dificultăţi şi deranjamente emoţionale şi mentale.

^{(1591.3) 141:4.7} 3. Posedarea de spiritele rele.

^{(1591.4) 141:4.8} Cu mai multe prilejuri, Iisus le-a explicat apostolilor natura acestor spirite rele şi le-a dat câteva indicaţii despre originea lor; în această epocă, ele erau numite spirite impure. Maestrul cunoştea bine deosebirea dintre posedarea de un spirit rău şi demenţă, dar apostolii o ignorau. Văzând cunoaşterea lor mărginită despre istoria primitivă a Urantiei, Iisus nu putea să nu se apuce să facă această chestiune pe deplin inteligibilă. Însă de multe ori le-a zis, făcând aluzie la aceste spirite rele: „Ele nu-l vor mai chinui pe om când eu voi fi urcat în cer alături de Tatăl meu şi când voi fi răspândit spiritul meu peste toată carnea, în epoca în care regatul va veni în mare putere şi în glorie spirituală.”

^{(1591.5) 141:4.9} Din săptămână în săptămână şi din lună în lună, în tot acest an, apostolii şi-au îndreptat tot mai mult atenţia asupra tămăduirii bolnavilor.

5. Unitatea spirituală

^{(1591.6) 141:5.1} Una dintre întrevederile de seară cele mai emoţionante din Amatus a fost sesiunea în care s-a discutat despre unitatea spirituală. Iacob Zebedeu întrebase: „Maestre, cum să învăţăm să avem acelaşi punct de vedere şi să ne bucurăm astfel de o mai mare armonie între noi?” Când Iisus a auzit această întrebare, spiritul i-a fost atât de emoţionat că a răspuns: „Iacove, Iacove, când te-am învăţat eu că voi trebuie toţi să aveţi acelaşi punct de vedere? Eu am venit pe pământ pentru a proclama libertatea spirituală pentru ca muritorii să aibă puterea de a trăi vieţi individuale originale şi libere înaintea lui Dumnezeu. Eu nu doresc ca armonia socială şi pacea fraternă să fie cumpărate prin sacrificarea liberei personalităţi şi a originalităţii spirituale. Ceea ce vă cer, apostolii mei, este unitatea spirituală- pe care o puteţi experimenta în bucuria consacrării voastre unite facerii, cu toată inima, a voii Tatălui meu din ceruri. Nu-i nevoie să aveţi acelaşi punct de vedere, aceleaşi sentimente, nici chiar gânduri asemănătoare, pentru a fi asemănători din punct de vedere spiritual. Unitatea spirituală derivă din conştiinţa că fiecare dintre voi este locuit, şi din ce în ce mai mult dominat, prin darul de spirit al Tatălui celest. Armonia voastră apostolică trebuie să se nască din faptul că speranţa spirituală a fiecăruia dintre voi este identică prin originea ei, prin natura ei şi prin menirea ei.

^{(1591.7) 141:5.2} ”În felul acesta, voi puteţi avea experienţa unei unităţi perfecte de intenţie a spiritului şi de înţelegere a spiritului ce provin din conştiinţa mutuală a identităţii fiecăruia dintre spiritele din Paradis care locuiesc în voi; şi voi vă puteţi bucura de totalitatea acestei profunde unităţi spirituale chiar şi în faţa cea mai extreme diversităţi a atitudinilor voastre individuale în domeniile cugetării intelectuale, ale simţămintelor voastre înnăscute şi ale conduitei sociale. Personalităţile voastre pot avea o plăcută diversitate şi nişte deosebiri însemnate, în acelaşi timp în care naturile voastre spirituale şi roadele spirituale ale adorării voastre divine şi ale dragostei voastre fraterne pot fi atât de bine unificate încât toţi cei care observă viaţa voastră vor lua cu siguranţă cunoştinţă de această identitate de spirit şi de această unitate de suflet. Ei vor recunoaşte că voi aţi trăit alături de mine şi că aţi învăţat astfel să faceţi într-o manieră acceptabilă voia Tatălui din ceruri. Voi puteţi atinge unitatea în servirea lui Dumnezeu, chiar în timp ce îndepliniţi acest serviciu potrivit cu tehnica propriilor voastre înzestrări originale ale minţii, ale corpului şi ale sufletului.

^{(1592.1) 141:5.3} ”Unitatea voastră spirituală implică doi factori care se armonizează întotdeauna în viaţa individuală a credincioşilor; în primul rând, voi posedaţi un motiv comun pentru o viaţă de servire; fiecare dintre voi doreşte mai presus de orice să facă voia Tatălui din ceruri. Şi, în al doilea rând, voi aveţi cu toţii un ţel comun al existenţei; toţi aveţi intenţia de a-l găsi pe Tatăl din ceruri, şi de a dovedi, prin aceasta, universului că voi aţi devenit asemenea lui.”

^{(1592.2) 141:5.4} Iisus a revenit de multe ori pe această temă în timpul educării celor doisprezece. În mai multe rânduri, el le-a repetat că nu dorea să-i vadă pe cei care credeau în el devenind dogmatici şi uniformizaţi conform interpretărilor religioase, chiar şi a oamenilor de bine. El nu a încetat să-i pună pe apostolii lui în gardă contra elaborării de crezuri şi a întemeierii de tradiţii ca mijloc de a călăuzi şi de a controla credincioşii în evanghelia împărăţiei.

6. Ultima săptămână în Amatus

^{(1592.3) 141:6.1} Către sfârşitul ultimei săptămâni petrecute în Amatus, Simon Zelotul l-a adus la Iisus pe un anume Teherma, un persan care făcea afaceri în Damasc. După ce a auzit vorbindu-se de Iisus, Teherma venise în Capernaum ca să-l vadă. Aflând că Iisus plecase cu apostolii spre Ierusalim în josul Iordanului, el a plecat în căutarea sa. Andrei îl prezentase pe Teherma lui Simon ca acesta să-l instruiască. Simon îl considera pe persan drept „un adorator al focului”, deşi Teherma avusese mare grijă să îi explice că focul nu era decât simbolul vizibil al Fiinţei Pure şi Sfinte. După o convorbire cu Iisus, persanul şi-a făcut cunoscută intenţia de a rămâne mai multe zile ca să asculte învăţătura şi predicările.

^{(1592.4) 141:6.2} Când Simon Zelotul şi Iisus au fost singuri, Simon l-a întrebat pe Maestru: „Cum se face că eu nu am reuşit să-l conving? De ce mie mi-a rezistat atâta şi pe tine te ascultă cu atâta bunăvoinţă?” Iisus a răspuns: „Simone, Simone, de câte ori nu te-am povăţuit să te abţii de la orice efort de a scoate ceva din inima celor care caută mântuirea? De câte ori nu ţi-am zis să nu te osteneşti decât ca să faci să pătrundă ceva în aceste suflete însetate. Condu-i pe oameni în regat, şi după aceea marile adevăruri vii ale împărăţiei nu vor întârzia să elimine orice eroare serioasă. Odată ce ai anunţat unui muritor vestea cea bună că Dumnezeu este Tatăl său, cu atât îţi este mai uşor să-l convingi că el este în realitate un fiu de Dumnezeu. Făcând asta, tu ai adus lumina salvării unei fiinţe cufundate în întuneric. Simone, prima dată când Fiul Omului a venit către tine, i-a condamnat el pe Moise şi pe profeţi pentru a proclama un nou şi mai bun mod de viaţă? Nu. Eu nu am venit să vă iau ceea ce ţineţi de la strămoşii voştri, ci pentru a vă arăta viziunea completă a ceea ce părinţii voştri nu au văzut decât în parte. Deci, Simone, mergi de propovăduieşte şi predică regatul, şi, când vei fi condus acolo un om viu şi nevătămat, atunci va fi timpul, de va veni cumva către tine cu întrebări, să îi comunici o învăţătură ce are legătură cu înaintarea progresivă a sufletului în interiorul împărăţiei divin.”

^{(1592.5) 141:6.3} Simon a fost uluit de cuvintele acestea, dar a făcut ceea ce îl povăţuise Iisus, iar Teherma persanul s-a numărat printre cei care au intrat în regat.

^{(1592.6) 141:6.4} În seara aceea, Iisus le-a ţinut apostolilor un discurs despre noua viaţă în regat. El a zis pe scurt: „Când veţi intra în regat, veţi fi născuţi din nou. Nu puteţi propovădui lucrurile profunde ale spiritului celor care sunt născuţi numai în carne. Vedeţi mai întâi ca oamenii să fie născuţi din spirit înainte de a căuta a-i instrui în căile înaintate ale spiritului. Nu vă apucaţi să le arătaţi frumuseţile templului înainte de a-i fi făcut mai întâi să intre în templu. Faceţi-le oamenilor cunoştinţă cu Dumnezeu, şi asta în calitate de fii ai lui Dumnezeu, înainte de a discuta despre doctrinele privitoare la paternitatea lui Dumnezeu şi a filiaţiei oamenilor. Nu vă luptaţi cu oamenii – fiţi întotdeauna răbdători. Nu este vorba de regatul vostru, voi nu îi sunteţi decât ambasadori. Mulţumiţi-vă să mergeţi ca să proclamaţi: Iată împărăţia cerurilor – Dumnezeu este Tatăl vostru şi voi sunteţi fiii săi, şi, dacă voi credeţi din toată inima în această veste bună, ea este mântuirea voastră veşnică.”

^{(1593.1) 141:6.5} Apostolii au făcut mari progrese în timpul şederii lor la Amatus, dar au fost foarte dezamăgiţi că Iisus nu a vrut să le facă nici o sugestie cu privire la modul de a se purta cu discipolii lui Ioan. Chiar şi asupra importantei chestiuni a botezului, Iisus s-a mărginit la a spune: „În adevăr, Ioan a botezat cu apă, însă când veţi intra în împărăţia cerurilor veţi fi botezaţi cu spirit.”

7. În Bethania de dincolo de Iordan

^{(1593.2) 141:7.1} Pe 26 februarie, Iisus, apostolii săi şi un grup numeros de ucenici au călătorit în jos pe Iordan până la vadul de lângă Bethania din Pereea, în locul unde Ioan făcuse prima sa proclamaţie a împărăţiei ce va veni. Iisus a rămas acolo patru săptămâni cu apostolii săi înainte de a porni din nou în sus către Ierusalim.

^{(1593.3) 141:7.2} În timpul celei de-a doua săptămâni de şedere în Bethania de dincolo de Iordan, Iisus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan să se odihnească trei zile pe dealurile situate de partea cealaltă a fluviului, în sudul Ierihonului. Maestrul i-a învăţat pe aceşti trei oameni multe noi adevăruri de un nivel mai înalt despre împărăţia cerurilor. Noi le-am pus în ordine şi le-am clasat în felul următor pentru claritatea expunerii noastre:

^{(1593.4) 141:7.3} Iisus s-a străduit să explice că el dorea ca discipolii lui, după ce au gustat din bunele realităţi ale spiritului împărăţiei, să trăiască în lume în aşa fel, încât oamenii, văzând viaţa lor, să devină conştienţi de regat şi să fie astfel făcuţi să se informeze de la credincioşi despre căile împărăţiei. Asemenea căutători de adevăr sunt întotdeauna fericiţi să audă veştile bune care anunţă darul credinţei, care asigură admiterea în regatul cu realităţile lui spirituale veşnice şi divine.

^{(1593.5) 141:7.4} Maestrul căuta să le insufle tuturor celor ce propovăduiau evanghelia împărăţiei că singura lor treabă consta în a-i revela în mod individual omului că Dumnezeu este Tatăl lui – a-l face pe acest om să devină personal conştient de filiaţia lui; după aceea de a-l prezenta pe acest om lui Dumnezeu drept fiu al său prin credinţă. Aceste două revelaţii esenţiale erau împlinite în Iisus. El a devenit realmente „calea, adevărul şi viaţa”. Religia lui Iisus era în întregime fondată pe modul său de a-şi trăi viaţa de manifestare pe pământ. Când Iisus a părăsit această lume, el nu a lăsat în urma lui nici cărţi, nici legi, nici alte forme de organizare umană care să afecteze viaţa religioasă a indivizilor.

^{(1593.6) 141:7.5} Iisus a explicat clar că el venise pentru a stabili cu oamenii relaţii personale şi veşnice care ar fi avut categoric întâietate faţă de toate celelalte relaţii umane. El a subliniat faptul că această comuniune spirituală intimă trebuia să se extindă la toţi oamenii din toate epocile şi de toate condiţiile sociale din toate popoarele. Singura răsplată cu care îi ademenea pe copiii săi era: în această lume, bucuria spirituală şi comuniunea divină – şi, în lumea cealaltă, viaţa veşnică cu asimilarea progresivă a realităţilor de spirit divine ale Tatălui din Paradis.

^{(1593.7) 141:7.6} Iisus a insistat mult asupra a ceea ce el numea cele două adevăruri de primă importanţă în învăţăturile împărăţiei, iar acestea sunt: obţinerea salvării prin credinţă, prin credinţa singură, asociată cu învăţătura revolutivă a obţinerii libertăţii umane prin recunoaşterea adevărului. Voi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va elibera. Iisus era adevărul manifestat în carne, iar el a făgăduit că îşi va trimite Spiritul Adevărului în inima tuturor copiilor după întoarcerea sa alături de Tatăl care este în ceruri.

^{(1594.1) 141:7.7} Maestrul i-a învăţat pe apostoli elementele esenţiale ale adevărului pentru o întreagă epocă pe pământ. Ei ascultau adesea învăţăturile lui, pe câtă vreme în realitate ceea ce spunea el era menit să inspire şi să edifice şi alte lumi. El a dat de exemplu un plan de viaţă nou şi original. Din punct de vedere uman el era cu adevărat un iudeu, dar şi-a trăit viaţa ca un muritor al regatului pentru edificarea întregii lumi.

^{(1594.2) 141:7.8} Pentru a fi sigur că Tatăl său va fi recunoscut în cursul dezvoltării planului împărăţiei, Iisus a explicat că ignorase cu bună ştiinţă pe „mai marii pământului”. El şi-a început munca cu săracii, chiar clasa care fusese atât de neglijată de majoritatea religiilor evolutive din epocile precedente. El nu dispreţuia pe nimeni; planul său era mondial, şi chiar şi universal. Iisus vădea atâta îndrăzneală şi energie în aceste declaraţii că până şi Petru, Iacob şi Ioan au fost înclinaţi să creadă că el nu era chiar în toate minţile.

^{(1594.3) 141:7.9} El a căutat cu blândeţe să-i facă pe apostolii săi să înţeleagă că el îndeplinea această misiune de manifestare nu pentru a da un exemplu câtorva creaturi de pe pământ, ci pentru a stabili şi a demonstra un criteriu de viaţă omenească care să poată servi tuturor popoarelor din toate lumile întregului său univers. Acest model de viaţă se apropia de cea mai înaltă perfecţiune, şi chiar şi de bunătatea supremă a Tatălui Universal, dar apostolii nu puteau pricepe semnificaţia cuvintelor sale.

^{(1594.4) 141:7.10} El a anunţat că el venise să activeze ca învăţător, un învăţător trimis din cer pentru a prezenta adevărul spiritual minţii materiale. Or, tocmai asta a şi făcut; el era un învăţător, nu un predicator. Din punct de vedere omenesc, Petru era un predicator mult mai bun decât Iisus. Dacă predicarea lui Iisus era atât de eficientă, asta se datora mult mai mult personalităţii sale extraordinare, decât unei irezistibile atracţii oratorice sau emoţionale. Iisus vorbea de-a dreptul sufletului oamenilor. El instruia spiritul omului, dar prin intermediul minţii. El trăia cu oamenii.

^{(1594.5) 141:7.11} Cu acest prilej el le-a făcut cunoscut lui Petru, Iacob şi Ioan că opera sa pe pământ trebuia, sub anumite raporturi, să fie limitată conform cu însărcinarea primită de la „asociatul său celest”. El făcea aluzie la instrucţiunile date înainte de manifestarea lui de către fratele său paradisiac Emanuel. El le-a zis că venise să facă numai şi numai voia Tatălui său. Având în vedere acest scop unic, care era mobilul său sincer, el nu s-a zbuciumat şi nici nu s-a preocupat mult de relele din lume.

^{(1594.6) 141:7.12} Apostolii începeau să recunoască prietenia spontană a lui Iisus. Cu toate că Maestrul era uşor de abordat, el trăia întotdeauna independent de toate fiinţele omeneşti şi deasupra lor. El nu a fost dominat niciodată, nici pentru o clipă, de vreo influenţă pur pământeană, nici supus instabilităţii judecăţii omeneşti. El nu acorda nici o atenţie opiniei publice şi nu se lăsa influenţat de laude. El rareori se întrerupea pentru a corecta neînţelegerile sau pentru că s-ar fi simţit ofensat de vreo prezentare eronată a faptelor. El nu a cerut niciodată sfatul nimănui; el nu a pretins niciodată rugăciuni.

^{(1594.7) 141:7.13} Iacob s-a mirat de maniera în care Iisus părea să vadă sfârşitul încă de la început. Maestrul părea rareori surprins. Nu era niciodată agitat, vexat sau nedumerit. El nu a prezentat niciodată scuze nimănui. Era adesea întristat, dar niciodată descurajat.

^{(1594.8) 141:7.14} Ioan a înţeles mai clar că, în pofida tuturor înzestrărilor sale divine, Iisus era înainte de orice un om. El trăia ca un om printre oameni şi îi înţelegea, îi iubea şi ştia cum să se poarte cu oamenii. În viaţa sa personală, el era atât de uman şi totuşi atât de ireproşabil. Şi el era întotdeauna dezinteresat.

^{(1595.1) 141:7.15} Cu toate că Petru, Iacob şi Ioan nu au putut înţelege mare lucru din ceea ce le-a zis Iisus cu această ocazie, cuvintele sale binevoitoare s-au întipărit în inima lor. Şi, după crucificare şi înviere, ele au reapărut pentru a îmbogăţi şi a bucura considerabil serviciul lor ulterior. Nu este deloc de mirare că aceşti apostoli nu au înţeles pe deplin explicaţiile Maestrului, căci el proiecta în faţa lor planul unei noi epoci.

8. Lucrarea în Ierihon

^{(1595.2) 141:8.1} În cursul celor patru săptămâni ale şederii lor dincolo de Iordan, Andrei a trimis, de mai multe ori pe săptămână, câte doi apostoli împreună în Ierihon pentru o zi sau două. Ioan Botezătorul avea numeroşi adepţi în Ierihon, şi majoritatea dintre ei au primit de bună voie învăţăturile superioare ale lui Iisus şi ale apostolilor săi. Cu prilejul acestor vizite la Ierihon, apostolii au început să execute mai strict instrucţiunile lui Iisus privitoare la îngrijirea celor bolnavi; ei au intrat în fiecare dintre casele oraşului şi au căutat să-i consoleze pe toţi cei îndureraţi.

^{(1595.3) 141:8.2} Apostolii şi-au exercitat întrucâtva apostolatul în public la Ierihon, dar ei au acţionat adesea în particular într-o manieră mai discretă. Ei au făcut atunci descoperirea că evanghelia împărăţiei aducea multă îmbărbătare celor bolnavi şi că mesajul lor aducea tămăduirea pentru cei mâhniţi.

^{(1595.4) 141:8.3} Ei s-au oprit în Ierihon pe drumul care ducea la Ierusalim şi acolo au fost ajunşi din urmă de o delegaţie a mesopotamienilor, care veniseră să vorbească cu Iisus. Apostolii plănuiseră să petreacă numai o zi în Ierihon, însă, când au sosit aceşti orientali în căutarea adevărului, Iisus a petrecut cu ei trei zile. Ei s-au întors la diversele lor sălaşe din valea Eufratului, fericiţi că cunosc noile adevăruri ale împărăţiei cerurilor.

9. Plecarea la Ierusalim

^{(1595.5) 141:9.1} În ultima zi de martie, într-o luni, Iisus şi cei doisprezece s-au pornit să urce dealurile pentru a ajunge în Ierusalim. Lazăr din Bethania coborâse de două ori până la Iordan ca să-l vadă pe Iisus, şi fuseseră luate toate măsurile pentru ca Maestrul şi apostolii săi să îşi instaleze cartierul general în Bethania, acasă la Lazăr şi surorile lui pentru oricâtă vreme ar dori ei să stea în Ierusalim.

^{(1595.6) 141:9.2} Discipolii lui Ioan au rămas în Bethania de dincolo de Iordan, propovăduind mulţimilor şi botezându-le, astfel că Iisus era însoţit numai de cei doisprezece când a sosit la Lazăr. Iisus şi apostolii săi au zăbovit acolo vreme de cinci zile, ca să se odihnească şi să se refacă înainte de a merge în Ierusalim pentru Paşti. A fost un mare eveniment în viaţa Martei şi a Mariei faptul de a-l primi pe Maestru şi pe apostolii lui în casa fratelui lor, unde ele erau în stare să răspundă nevoilor lor.

^{(1595.7) 141:9.3} Duminică dimineaţa, pe 6 aprilie, Iisus şi apostolii au coborât în Ierusalim. Era prima oară că Maestrul şi cei doisprezece se găseau acolo toţi la un loc.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi