Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                              Interludiul vizitei la Ierusalim

1.Servitorul centurionului

2.Călătoria la Ierusalim

3.Bazinul din Betsaida

4.Regula vieţuirii

5.Vizita la Simon Fariseul

6.Întoarcerea la Capernaum

7.Înapoi în Capernaum

8.Sărbătoarea bunătăţii spirituale

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-147-interludiul-vizitei-la-ierusalim

Capitolul 147

Interludiul vizitei la Ierusalim

^{(1647.1) 147:0.1} IISUS şi apostolii au sosit la Capernaum miercuri 17 martie şi au petrecut două săptămâni în cartierul lor general din Betsaida înainte de a pleca la Ierusalim. În timpul acestor două săptămâni, apostolii i-au propovăduit poporului pe ţărmul mării, în vreme ce Iisus petrecea mult timp singur, pe dealuri, ocupându-se de treburile Tatălui său. În cursul acestei perioade, Iisus, însoţit de Iacob şi de Ioan Zebedeu, a făcut două călătorii secrete la Tiberiada unde i-au întâlnit pe credincioşi şi i-au instruit în evanghelia împărăţiei.

^{(1647.2) 147:0.2} Mulţi dintre membrii casei lui Irod credeau în Iisus şi au asistat la aceste reuniuni. Influenţa acestor credincioşi în sânul familiei oficiale a lui Irod contribuise la diminuarea duşmăniei acestui conducător faţă de Iisus. Aceşti credincioşi din Tiberiada explicaseră cu claritate lui Irod că „regatul” proclamat de Iisus era de natură spirituală, şi nu o aventură politică. Irod avea tendinţa de a-i crede pe aceşti membrii ai propriei case; el nu s-a lăsat deci alarmat în mod nejustificat de larga difuzare a rapoartelor referitoare la învăţăturile şi la vindecările lui Iisus. El nu avea obiecţii împotriva activităţilor lui Iisus ca vindecător şi ca învăţător religios. Cu toată atitudinea favorabilă a multora dintre sfetnicii lui Irod, şi chiar şi a lui Irod în persoană, un anumit număr din supuşii săi erau atât de influenţaţi de către liderii religioşi din Ierusalim, încât rămâneau nişte duşmani înverşunaţi şi ameninţători ai lui Iisus şi ai apostolilor; mai târziu, acest grup a contribuit mult la stânjenirea activităţilor lor publice. Liderii religioşi din Ierusalim, nu Irod, erau cei care aveau să constituie mai târziu cel mai mare pericol pentru Iisus. Şi tocmai din acest motiv Iisus şi discipolii lui şi-au petrecut atât de mult timp în Galileea, şi acolo au şi încheiat cea mai mare parte a învăţăturii lor publice, mai degrabă decât în Ierusalim şi în Iudeea.

1. Servitorul centurionului

^{(1647.3) 147:1.1} În ajunul zilei în care se pregăteau să plece în Ierusalim pentru sărbătoarea de Paşti, Mangus, un centurion sau căpitan din garda romană staţionată la Capernaum, a venit să îi găsească pe liderii sinagogii zicând: „Loiala mea ordonanţă este bolnavă şi gata să moară. Vreţi voi să mergeţi la Iisus din partea mea şi să-l rugaţi să-l vindece pe servitorul meu?” Căpitanul roman acţiona astfel deoarece credea despre conducătorii iudei că ar avea mai multă influenţă asupra lui Iisus. Bătrânii s-au dus aşadar să îl găsească pe Iisus, iar purtătorul lor de cuvânt i-a zis: „Maestre, îţi cerem cu seriozitate să te duci la Capernaum şi să îl salvezi pe servitorul preferat al centurionului roman. Acest căpitan este vrednic de toată atenţia, căci el iubeşte naţiunea noastră, şi tot el este cel ce ne-a clădit sinagoga unde de atâtea ori ai luat cuvântul.”

^{(1647.4) 147:1.2} După ce i-a auzit, Iisus le-a zis: „Am să vă însoţesc.” Pe când se ducea la casa centurionului şi înainte de a intra în curtea sa, soldatul roman şi-a trimis prietenii în întâmpinarea lui Iisus cu dispoziţia de a-i spune: „Domnule, nu îţi da osteneala să intri în casa mea, căci eu nu sunt vrednic ca tu să vii sub acoperişul meu. Nici nu mă socotesc demn de a veni eu însumi la tine, şi de aceea ţi i-am trimis pe bătrânii propriului tău popor. Ştiu însă că tu poţi rosti cuvântul de acolo de unde te găseşti şi că servitorul meu va fi vindecat. Căci eu însumi sunt sub ordinele altuia, şi am soldaţi sub ordinele mele, şi îi zic unuia să meargă şi el merge; altuia să vină, iar el vine; şi servitorilor mei să facă una ori alta, iar ei o fac.”

^{(1648.1) 147:1.3} Când Iisus a auzit cuvintele acestea, s-a întors către apostoli şi către cei care îl însoţeau, şi le-a zis: „Mă minunez de credinţa acestui gentil. În adevăr, în adevăr, vă zic vouă, nu găsesc nicăieri o aşa mare credinţă, nici chiar în Israel.” Iisus s-a întors apoi cu spatele la casă şi a zis: „Să mergem de aici.” Prietenii centurionului au intrat în casă şi i-au repetat lui Mangus ceea ce spusese Iisus. Începând din clipa aceea, servitorul a început să îşi revină şi şi-a regăsit în cele din urmă sănătatea normală şi capacităţile sale.

^{(1648.2) 147:1.4} Noi nu am aflat niciodată cu exactitate ce se petrecuse cu acest prilej. Noi relatăm pur şi simplu întâmplarea. Cât despre a şti dacă fiinţele invizibile au adus, ori nu, vindecarea servitorului centurionului, acest fapt nu a fost revelat însoţitorilor lui Iisus. Noi cunoaştem numai faptul că servitorul a fost complet restabilit.

2. Călătoria la Ierusalim

^{(1648.3) 147:2.1} Devreme în dimineaţa de marţi 30 martie, Iisus şi grupul apostolic au plecat să asiste la Paşti în Ierusalim luând-o pe traseul de pe valea Iordanului. Ei au ajuns în după-amiaza zilei de vineri 2 aprilie şi şi-au stabilit, ca de obicei, cartierul general în Bethania. Trecând prin Ierihon, ei au făcut o pauză în vreme ce Iuda depunea o parte din fondurile lor comune la banca unui prieten de familie. Aceasta era prima dată când Iuda purta un surplus de bani. Depozitul a rămas intact până în clipa în care grupul a trecut iarăşi prin Ierihon, în cursul ultimei şi memorabilei lui călătorii în Ierusalim, chiar înainte de judecata şi de moartea lui Iisus.

^{(1648.4) 147:2.2} Traseul până în Ierusalim s-a petrecut fără incidente, dar abia se instalase grupul în Bethania că, de departe şi de aproape, au început să se strângă oameni care căutau tămăduire pentru corpul lor, consolare pentru mintea lor tulburată şi salvare pentru sufletul lor. Numărul lor era atât de mare că Iisus nu prea apuca să se odihnească. Grupul său a mers atunci să aşeze corturile în Ghetsemani, iar Maestrul a circulat între Bethania şi Ghetsemani pentru a evita mulţimile care îl împresurau mereu. Ei au petrecut aproape trei săptămâni la Ierusalim, dar Iisus le-a ordonat apostolilor lui să nu predice în public şi să se mărginească la învăţătura privată şi la lucrarea personală.

^{(1648.5) 147:2.3} Ei au celebrat paşnic Paştele în Bethania, şi atunci a fost prima oară când Iisus şi toţi cei doisprezece s-au împărtăşit din masa de Paşte fără vărsare de sânge. Apostolii lui Ioan nu au mâncat Paştele cu Iisus şi cu apostolii săi; ei au celebrat sărbătoarea cu Abner şi cu mulţi dintre primii credincioşi în predicările lui Ioan. Acesta era al doilea Paşte pe care Iisus îl ţinea cu apostolii săi la Ierusalim.

^{(1648.6) 147:2.4} Când Iisus şi cei doisprezece au pornit iarăşi către Capernaum, apostolii lui Ioan nu s-au întors cu ei. Ei au rămas la Ierusalim şi în vecinătate sub îndrumările lui Abner, lucrând în linişte la întinderea regatului, în timp ce Iisus şi apostolii lui se întorceau pentru a lucra în Galileea. Niciodată nu au mai fost cei douăzeci şi patru reuniţi cu toţii până cu puţin timp înainte de momentul în care cei şaptezeci de evanghelişti şi-au primit misiunea şi ordinul de plecare. Dar cele două grupuri se ajutau reciproc şi rămâneau în cele mai bune relaţii în ciuda divergenţelor lor de opinie.

3. Bazinul din Betsaida

^{(1649.1) 147:3.1} În după-amiaza celui de-al doilea sabat în Ierusalim, în timp ce Maestrul şi apostolii aveau să participe la slujbele de la templu, Ioan îi zise lui Iisus: „Vino cu mine, aş vrea să îţi arăt ceva.” Ioan l-a scos pe Iisus pe una dintre porţile Ierusalimului şi l-a condus la un bazin cu apă numit Betsaida. Pe malurile lui, se ridicaseră cinci pridvoare, sub care un mare număr de bolnavi zăceau în căutare de vindecare. Această piscină era un izvor cald, ale cărui ape roşiatice clocoteau la intervale neregulate ca urmare a acumulărilor de gaz în cavernele stâncoase situate dedesubt. Perturbarea periodică a apelor calde era considerată de mulţi ca fiind pricinuită de influenţe supranaturale, iar credinţa populară afirma că prima persoană intrată în apă după o perturbare ar fi vindecată de infirmităţile ei, oricare ar fi fost acestea.

^{(1649.2) 147:3.2} Sub efectul restricţiilor impuse de Iisus, apostolii erau puţin agitaţi, iar această constrângere îl făcea pe Ioan, cel mai tânăr dintre cei doisprezece, deosebit de nervos. El îl dusese pe Iisus la bazin gândindu-se că la vederea bolnavilor adunaţi ar face un aşa apel la compasiunea Maestrului, încât ar fi fost împins să înfăptuiască o vindecare miraculoasă, şi astfel tot Ierusalimul ar fi fost stupefiat şi determinat să creadă în evanghelia împărăţiei. Ioan i-a zis lui Iisus: „Maestre, priveşte-i pe toţi aceşti oameni care suferă; oare nu putem face nimic pentru ei?” Iisus răspunse: „Ioane, de ce mă supui ispitei de a mă îndepărta de drumul pe care l-am ales? De ce stărui în dorinţa de a înlocui proclamarea evangheliei adevărului etern cu înfăptuirea de minuni şi cu vindecarea bolnavilor? Fiule, nu mi-e îngăduit să fac ceea ce doreşti, dar adună-i pe aceşti bolnavi şi pe aceşti năpăstuiţi pentru ca eu să le adresez câteva cuvinte de încurajare şi de consolare veşnică.”

^{(1649.3) 147:3.3} Adresându-se celor ce erau adunaţi, Iisus zise: „Mulţi dintre voi sunt aici, bolnavi şi năpăstuiţi, pentru că aţi trăit ani lungi pe căi greşite. Unii suferă de accidentele timpului, alţii ca urmare a greşelilor strămoşilor lor, în vreme ce unii dintre voi se zbat sub greutăţile care provin din condiţiile imperfecte ale existenţei voastre temporare. Însă Tatăl meu lucrează, şi eu aş vrea, de asemenea, să lucrez la îmbunătăţirea condiţiei voastre pământeşti, şi mai ales să asigur statutul vostru etern. Nici unul dintre noi nu poate contribui foarte mult la aplanarea dificultăţilor vieţii, decât dacă descoperim că Tatăl care este în ceruri vrea astfel. La urma urmei, noi suntem cu toţii îndatoraţi să facem voia Celui Veşnic. Dacă puteţi fi toţi vindecaţi de durerile voastre fizice, voi vă minunaţi cu certitudine, dar este şi mai important ca voi să fiţi curăţiţi de orice boală spirituală şi să vă pomeniţi vindecaţi de toate infirmităţile morale. Toţi sunteţi copiii lui Dumnezeu; voi sunteţi fiii Tatălui celest. Legăturile timpului pot să pară că vă fac să suferiţi, dar Dumnezeul veşniciei vă iubeşte. Când va veni momentul judecăţii, să nu vă temeţi; veţi găsi toţi, nu numai justiţia, dar şi o mare îndurare. În adevăr, în adevăr, vă zic: „Oricine aude evanghelia împărăţiei, şi crede în această învăţătură a filiaţiei cu Dumnezeu, posedă viaţa veşnică. Aceşti credincioşi trec deja de la judecată şi de la moarte la lumină şi la viaţă. Şi va veni ceasul în care chiar şi cei care sunt în mormânt vor auzi vocea învierii.”

^{(1649.4) 147:3.4} Mulţi dintre aceia care l-au auzit au crezut în evanghelia împărăţiei. Unii dintre cei năpăstuiţi au fost atât de mult inspiraţi şi din punct de vedere spiritual reînsufleţiţi încât au mers de colo colo proclamând că ei fuseseră deopotrivă de vindecaţi de suferinţele lor fizice.

^{(1649.5) 147:3.5} Un om care fusese deprimat vreme de ani lungi şi grav afectat de tulburări mentale s-a bucurat de cuvintele lui Iisus. El s-a ridicat din pat şi s-a înapoiat acasă la el, deşi aceasta a fost o zi de sabat. În cursul acestor ani, acest om aşteptase să fie ajutat de cineva. El era atât de mult victima sentimentului propriei lui neputinţe încât nu a avut nici măcar o dată ideea de a se ajuta el însuşi; or, acesta era singurul lucru pe care îl avea de făcut pentru a se însănătoşească – să se dea jos din pat şi să umble.

^{(1650.1) 147:3.6} Iisus i-a zis atunci lui Ioan: „Să plecăm de aici înainte ca liderii preoţilor şi scribii să ne surprindă şi să se simtă ofensaţi de faptul că noi am adresat cuvinte de viaţă celor năpăstuiţi. Şi s-au întors la templu ca să se alăture tovarăşilor lor, şi curând au plecat toţi ca să îşi petreacă noaptea în Bethania. Ioan nu a povestit niciodată celorlalţi apostoli vizita pe care o făcuse cu Iisus, în acea după-amiază de sâmbătă, la bazinul din Betsaida.

4. Regula vieţuirii

^{(1650.2) 147:4.1} În seara aceleiaşi zile de sabat, în Bethania, în timp ce Iisus, cei doisprezece şi un grup de credincioşi se reuniseră în jurul focului în grădina lui Lazăr, Nataniel i-a pus lui Iisus următoarea întrebare: „Maestre, deşi ne-ai învăţat versiunea pozitivă a vechii reguli de viaţă, instruindu-ne să facem altora ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă, eu nu văd foarte bine cum putem totdeauna să ascultăm la o astfel de poruncă. Permite-mi să ilustrez întrebarea mea citând exemplul unui om desfrânat care priveşte, cu intenţii perverse, pe viitoarea sa consoartă cu care are intenţia de a se asocia în păcatul lui. Cum putem noi propovădui că acest om rău intenţionat ar trebui să facă celorlalţi ceea ce lui însuşi ar vrea să i se facă?”

^{(1650.3) 147:4.2} Când Iisus auzi întrebarea lui Nataniel, s-a ridicat numaidecât, l-a arătat pe apostol cu degetul şi zise: „Nataniel, Nataniel! Ce fel de gânduri nutreşti tu în inima ta? N-auziţi voi adevărul ca oameni de înţelepciune şi de înţelegere spirituală? Când v-am povăţuit să faceţi altuia ceea ce v-ar place să vi se facă şi vouă, eu vorbeam unor oameni care au un ideal elevat, iar nu celor care ar fi tentaţi să deformeze învăţătura mea şi s-o transforme în dezlegare pentru încurajarea la fapte rele.”

^{(1650.4) 147:4.3} Când Maestrul vorbi astfel, Nataniel se ridică şi zise: „Maestre, nu trebuie să se creadă că aprob o astfel de interpretare a învăţăturii tale. Eu am pus această întrebare pentru că am presupus că mulţi oameni de soiul acesta ar putea judeca greşit recomandările tale, şi sper că îţi vei completa instrucţiunile privitoare la chestiunea aceasta.” După ce Nataniel s-a aşezat, Iisus a continuat: „Eu ştiu bine, Nataniel, că mintea ta nu aprobă nici o idee rea de felul acesta, dar sunt dezamăgit să văd că nu reuşiţi să daţi o interpretare pur spirituală învăţăturilor mele curente, instrucţiunilor pe care trebuie să vi le dau în limbaj omenesc şi în maniera în care trebuie să vorbească oamenii. Lasă-mă acum să vă învăţ diversele nivele de semnificaţie ataşate interpretării acestei reguli de vieţuire, acestei recomandări ‘de a face altora ceea ce am vrea să ni se facă nouă’:

^{(1650.5) 147:4.4} ”1. Nivelul carnal. Această interpretare pur egoistă şi lascivă este bine exemplificată în presupunerea întrebării tale.

^{(1650.6) 147:4.5} ”2. Nivelul sentimental. Acest plan se situează imediat deasupra celui al cărnii; aceasta implică însufleţirea prin compătimire şi milă a interpretării voastre a acestei reguli de viaţă.

^{(1650.7) 147:4.6} ”3. Nivelul mental. Acum intră în joc raţiunea minţii şi inteligenţa experienţei. Buna judecată dictează ca o asemenea regulă de viaţă ar trebui să fie interpretată în armonie cu cel mai înalt idealism concretizat în nobleţea unui profund respect de sine.

^{(1651.1) 147:4.7} ”4. Nivelul iubirii fraterne. Încă şi mai sus, se descoperă nivelul devotamentului dezinteresat pentru bunăstarea semenilor tăi. Acest plan superior al serviciului social sincer izvorăşte din conştiinţa paternităţii lui Dumnezeu şi din recunoaşterea corolară a frăţiei oamenilor. Se descoperă acolo o interpretare nouă şi mult mai frumoasă a acestei reguli de viaţă fundamentale.

^{(1651.2) 147:4.8} ”5. Nivelul moral. După aceea, când veţi atinge adevărate nivele filozofice de interpretare, când veţi desluşi realmente şi cu claritate ce este bine şi ce este rău în evenimente, când veţi percepe utilitatea eternă a relaţiilor umane, voi veţi începe să luaţi în considerare o astfel de problemă de interpretare după cum v-aţi închipui că o terţă persoană de pe un înalt nivel mental, idealistă, înţeleaptă şi imparţială ar considera şi ar interpreta un asemenea îndemn aplicat problemelor voastre personale de adaptare la împrejurările vieţii.

^{(1651.3) 147:4.9} ”6. Nivelul spiritual. În ultimă instanţă, noi atingem nivelul clarviziunii spiritului şi al interpretării spirituale, cel mai elevat dintre toate. El ne împinge să recunoaştem, în această regulă de viaţă, porunca divină de a-i trata pe toţi oamenii aşa cum am concepe noi că i-ar trata Dumnezeu. Acesta este idealul relaţiilor omeneşti şi tot aceasta este şi atitudinea voastră faţă de toate aceste probleme când dorinţa voastră supremă este de a face întotdeauna voia Tatălui. Aş vrea deci ca voi să faceţi tuturor oamenilor ceea ce ştiţi că aş face eu pentru ei în împrejurări asemănătoare.”

^{(1651.4) 147:4.10} Nimic din tot ceea ce Iisus spusese până în ziua aceasta nu îi uluise mai tare. Ei au continuat să discute cuvintele Maestrului multă vreme după ce el s-a retras. Lui Nataniel i-a trebuit ceva timp ca să îşi revină de pe urma presupunerii că Iisus interpretase greşit spiritul întrebării sale; dar ceilalţi au fost mai mult decât recunoscători colegului lor filozof de a fi avut curajul de a pune o întrebare care să îndemne la cugetare.

5. Vizita la Simon Fariseul

^{(1651.5) 147:5.1} Cu toate că Simon nu a fost un membru al sinedriului iudeu, el era un fariseu influent în Ierusalim. Simon nu credea cu toată inima în evanghelie. Cu riscul de a fi criticat cu severitate, el a îndrăznit să îl invite la el acasă pe Iisus şi pe asociaţii lui personali, Petru, Iacob şi Ioan, la un banchet. Simon îl observase pe Maestru de mai multă vreme; el fusese foarte impresionat de învăţăturile sale, şi încă mai mult de personalitatea sa.

^{(1651.6) 147:5.2} Bogătaşii farisei practicau datul de pomeni şi nu ocoleau publicitatea privitoare la filantropia lor. Ei chiar şi anunţau uneori, cu sunet de trompete, caritatea pe care erau gata că o facă vreunui cerşetor. Când aceşti farisei ofereau un banchet unor oaspeţi distinşi, ei aveau obiceiul de a lăsa porţile casei deschise, astfel încât până şi cerşetorii de pe drumuri puteau să intre; aceşti cerşetori stăteau de-a lungul pereţilor sălii, în spatele divanelor celor care se ospătau, pentru a se afla la loc bun ca să prindă bucăţile de hrană care puteau să le fie aruncate de participanţii la banchet.

^{(1651.7) 147:5.3} Cu această ocazie specială, în casa lui Simon, şi printre oamenii care veneau de pe drum, se găsea şi o femeie de proastă reputaţie care începuse recent să creadă în vestea cea bună a evangheliei împărăţiei. Ea era bine cunoscută în tot Ierusalimul ca fosta stăpână a unei case de toleranţă, zisă de mare clasă, alăturată marii curţi a templului gentililor. La acceptarea învăţăturii lui Iisus, ea închisese casa în care îşi exercita meseria ei josnică, îndemnând majoritatea angajatelor ei să accepte evanghelia şi să îşi schimbe modul de viaţă. În ciuda acestor lucruri, ea era foarte dispreţuită de farisei şi obligată să îşi poarte părul despletit – semnul distinctiv al prostituţiei. Această femeie fără de nume adusese un flacon mare conţinând loţiune de uns parfumată. Pe când stătea în spatele lui Iisus, care era lungit şi îşi lua masa, ea începu să îi ungă picioarele, udându-le totodată cu lacrimile ei de recunoştinţă şi ştergându-le cu părul ei. Când a terminat ungerea, ea a continuat să plângă şi i-a îmbrăţişat picioarele.

^{(1652.1) 147:5.4} Văzând toate acestea, Simon şi-a zis în sinea sa: „Dacă omul acesta ar fi un profet, ar lua seama la cine îl atinge şi despre ce soi de femeie este vorba, o păcătoasă notorie.” Ştiind ceea ce se petrecea în mintea lui Simon, Iisus luă cuvântul şi zise: „Simone, aş avea ceva să îţi spun.” Răspunse Simon: „Maestre, spune-mi.” Atunci, Iisus răspunse: „Un cămătar bogat avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Nici unul dintre ei neavând de unde să î-i plătească, el i-a scutit de datorie pe amândoi. După părerea ta, Simone, care dintre cei doi îl va iubi cel mai mult?” Simon a răspuns: „Presupun că acela căruia i-a iertat cel mai mult. Ai judecat bine.” Apoi, arătând femeia cu degetul, a continuat: „Simone, uită-te bine la femeia asta. Eu am intrat în casa ta ca invitat, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat apă pentru picioare. Această femeie recunoscătoare mi-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. Tu nu mi-ai dat nici un sărut de întâmpinare prietenească, dar femeia asta, din clipa când a intrat nu a contenit să îmi îmbrăţişeze picioarele. Tu ai neglijat să îmi ungi cu ulei capul, dar ea mi-a uns picioarele cu loţiuni scumpe. Ce înseamnă toate astea? Şi numai pentru că multele ei păcate i-au fost iertate, ceea ce a făcut-o să iubească mai mult. Dar cei care n-au primit decât puţină iertare nu iubesc uneori decât puţin.” Apoi Iisus s-a reîntors către femeie, a luat-o de mână, a ridicat-o şi i-a spus: „În adevăr, tu te-ai căit pentru păcatele tale, şi îţi sunt iertate. Nu te lăsa descurajată de atitudinea nesocotită şi neprietenoasă a semenilor tăi; mergi pe drumul tău în bucuria şi în libertatea împărăţiei cerurilor.”

^{(1652.2) 147:5.5} La auzul acestor cuvinte, Simon şi comesenii săi au fost şi mai uluiţi şi au început să şuşotească între ei: „Cine este acest om care îndrăzneşte până şi să ierte păcatele?” Auzindu-i murmurând astfel, Iisus s-a întors către femeie, ca să o trimită de acolo: „Femeie, mergi în pace, credinţa ta te-a salvat.”

^{(1652.3) 147:5.6} Când Iisus s-a ridicat odată cu prietenii lui pentru a-şi lua rămas bun, s-a întors către Simon şi a zis: „Îţi cunosc inima, Simone. Ştiu cât eşti de sfâşiat între credinţă şi îndoială, cât eşti de măcinat de frică şi tulburat de orgoliu, dar eu mă rog pentru tine, pentru ca tu să te abandonezi luminii şi ca, în situaţia ta, să suferi puternicele transformări ale minţii şi ale spiritului comparabile cu prodigioasele schimbări pe care evanghelii regatului le-a operat deja în inima comeseanului care nu era nici invitat, nici binevenit. Vă declar tuturor că Tatăl a deschis porţile împărăţiei celeste tuturor celor care au destulă credinţă ca să intre acolo. Nici un om şi nici o grupare de oameni nu poate închide porţile acestea, nici chiar sufletului cel mai umil sau celui mai mare păcătos de pe Pământ, dacă ei doresc sincer să intre acolo. Apoi Iisus, Petru, Iacob şi Ioan şi-au luat rămas bun de la gazda lor şi s-au dus ca să se alăture celorlalţi apostoli din tabără, în grădina Ghetsemani.

^{(1653.1) 147:5.7} În aceeaşi seară, Iisus le-a ţinut apostolilor memorabilul discurs despre valoarea relativă a statutului pe lângă Dumnezeu şi despre progresul etern al Paradisului. Iisus a zis: „Copiii mei, dacă există o adevărată legătură între copil şi Tată, copilul în mod sigur va progresa continuu către idealurile Tatălui. Este adevărat că se poate ca progresele copilului să fie lente la început, însă ele nu sunt mai puţin sigure. Lucrul important nu este atât rapiditatea progreselor voastre cât certitudinea lor. Înfăptuirile voastre actuale sunt mai puţin importante decât faptul că direcţia progresului vostru este îndreptată către Dumnezeu. Ceea ce deveniţi, zi după zi, are infinit mai multă importanţă decât ceea ce sunteţi voi astăzi.

^{(1653.2) 147:5.8} ”Această femeie convertită, pe care unii dintre voi au văzut-o astăzi la Simon, trăieşte actualmente pe un nivel foarte inferior celui al lui Simon şi al asociaţilor lui bine intenţionaţi. Aceşti farisei însă sunt preocupaţi de falsul progres al iluziei de a trece de cercurile amăgitoare prin practica slujbelor ceremoniale lipsite de sens, pe câtă vreme această femeie a plecat cu hotărâre pe drumul lung şi frământat al căutării lui Dumnezeu; cărarea ei către cer nu este blocată nici de orgoliul spiritual nici de satisfacţia morală. Omeneşte vorbind, această femeie este mult mai îndepărtată de Dumnezeu decât Simon, dar sufletul ei face o mişcare progresivă; ea este în drum către un ţel etern. Această femeie poartă în ea extraordinare posibilităţi spirituale pentru viitor. Se poate ca unii dintre voi să nu se găsească pe nivele realmente elevate ale sufletului şi ale spiritului, dar faceţi progrese zilnice către Dumnezeu pe calea vie pe care a deschis-o credinţa voastră. Există în fiecare dintre voi prodigioase posibilităţi de viitor. Mai bine să ai o credinţă restrânsă, dar vie şi tot mai sporită, decât de a poseda un puternic intelect cu rezervele sale muritoare de înţelepciune temporală şi de necredinţă spirituală.”

^{(1653.3) 147:5.9} Iisus i-a avertizat serios pe apostolii săi contra nebuniei copilului lui Dumnezeu care abuzează de dragostea Tatălui. El a declarat că Tatăl celest nu este un părinte neglijent, prea liber sau nesocotit de îngăduitor, întotdeauna pregătit să scuze păcatul şi să ierte nepăsarea. El le-a recomandat auditorilor săi să nu aplice greşit ilustrarea sa cu tatăl şi fiul, astfel încât să facă ca Dumnezeu să pară asemănător cu anumiţi părinţi prea îngăduitori şi lipsiţi de înţelepciune care conspiră, cu prostia pământeană la desăvârşirea ruinei morale a progeniturii lor nechibzuite, contribuie astfel cu certitudine şi de-a dreptul la demoralizarea timpurie a propriilor lor copii şi la prefacerea lor în delicvenţi. Iisus zise: „Tatăl meu nu scuză cu îngăduinţă practicile copiilor săi atunci când ele sunt autodistructive, ducând la distrugerea automată a oricărei creşteri morale şi la ruina oricărui progres spiritual.” Aceste practici păcătoase sunt o mârşăvie în ochii lui Dumnezeu.

^{(1653.4) 147:5.10} Iisus a asistat la multe alte reuniuni şi banchete semiprivate cu cei mari şi cu cei umili, cu bogaţii şi cu săracii Ierusalimului, înainte de a pleca în cele din urmă împreună cu apostolii săi la Capernaum. Şi mulţi, în adevăr, au început să creadă în evanghelia împărăţiei şi au fost apoi botezaţi de Abner şi de asociaţii lui rămaşi în urmă pentru a susţine interesele regatului în Ierusalim şi prin împrejurimi.

6. Întoarcerea la Capernaum

^{(1653.5) 147:6.1} În cursul ultimei săptămâni din aprilie, Iisus şi cei doisprezece şi-au părăsit cartierul general din Bethania de lângă Ierusalim, începându-şi călătoria de întoarcere la Capernaum pe ruta Ierihonului şi a Iordanului.

^{(1654.1) 147:6.2} Principalii preoţi şi lideri religioşi au ţinut numeroase reuniuni secrete pentru a decide soarta lui Iisus. Erau cu toţii de acord asupra unui punct, acela că trebuia făcut ceva pentru a pune capăt activităţii sale de propagare a învăţăturii, dar nu se puteau înţelege asupra metodei de folosit. Şi ei speraseră că autorităţile divine vor dispune de Iisus tot aşa cum Irod pusese capăt carierei lui Ioan, dar au constatat că Iisus îşi dirija în aşa fel activităţile încât funcţionarii romani nu erau foarte alarmaţi de predicile sale. În consecinţă, la o reuniune ţinută în ajunul plecării lui Iisus la Capernaum, ei s-au decis că trebuiau să îl prindă sub acuzarea unei infracţiuni religioase şi să îl supună judecăţii Sinedriului. O comisie de şase spioni secreţi a fost, prin urmare, numită să îl supravegheze pe Iisus şi să îi observe cuvintele şi faptele. Când această comisie ar fi acumulat suficiente dovezi de blasfemie şi de încălcare a legii, ea trebuia să vină în Ierusalim cu raportul ei. Aceşti şase iudei au ajuns din urmă, în Ierihon, grupul apostolic care număra vreo treizeci de membri. Sub pretextul că doreau să devină ucenici, ei s-au alăturat familiei celor fideli lui Iisus şi au rămas cu grupul până la începerea celui de-al doilea turneu de predicare în Galileea. După aceea, trei dintre ei s-au reîntors la Ierusalim pentru a prezenta raportul lor liderilor preoţilor şi Sinedriului.

^{(1654.2) 147:6.3} Petru a predicat mulţimilor adunate la vadul Iordanului, şi, în dimineaţa zilei următoare, grupul a urcat pe fluviu către Amatus. Apostolii voiau să se ducă direct la Capernaum, dar s-a strâns în jurul vadului o mulţime atât de numeroasă, încât ei au rămas acolo vreme de trei zile ca să predice, să propovăduiască şi să boteze. Ei nu s-au pornit către casele lor decât pe întâi mai, dis-de-dimineaţă. Era o zi de sabat. Iscoadele din Ierusalim erau acum sigure că puteau formula prima lor acuzaţie împotriva lui Iisus – aceea de a fi încălcat sabatul – căci el îşi permitea să îşi înceapă călătoria în ziua de sabat. Dar aveau să fie dezamăgiţi, căci, tocmai înainte de plecare, Iisus l-a chemat pe Andrei la el şi i-a dat, de faţă cu toţi, nişte instrucţiuni pentru a-şi limita traseul la o mie de paşi, ceea ce reprezenta distanţa legală maximă pentru o deplasare în ziua de sabat.

^{(1654.3) 147:6.4} Totuşi, iscoadele nu au avut mult timp de aşteptat ca să prindă prilejul de a-l acuza pe Iisus şi pe tovarăşii săi de violarea sabatului. În vreme ce grupul păşea de-a lungul drumului îngust, se afla de ambele părţi, la îndemână, grâul unduitor care dădea în copt, şi unii dintre apostoli, cărora le era foame, au cules grăunţe coapte şi le-au mâncat. Era ceva obişnuit pentru călători să ciugulească din spicele de grâu în trecerea lor de-a lungul drumului, şi nu aveau de ce să se gândească că făcând astfel ar face vreo faptă rea. Dar iscoadele s-au agăţat de aceasta ca de un pretext pentru a-l ataca pe Iisus. Când l-au văzut pe Andrei sfărâmând spicul de grâu în mână, s-au apropiat de el zicându-i: „Oare tu nu ştii că este nepermis să culegi şi să sfărâmi grâul în ziua de sabat?” Andrei răspunse: „Dar ne este foame şi nu sfărâmăm decât atâta cât cer nevoile noastre. De când este un păcat să mănânci grâu în ziua de sabat?” Dar fariseii i-au întors răspunsul: „Nu este nimic rău în a mânca, dar tu încalci legea culegând grâul şi sfărâmând spicele în mâinile tale; de bună seamă că Maestrul tău nu ar aproba asemenea fapte.” Atunci, Andrei zise: „Dar dacă nu este greşit să mănânci boabe de grâu, sfărâmarea lor între mâini nu prea pare a cere mai multă muncă decât mestecarea lor, care este permisă. De ce atunci vă ţineţi de astfel de fleacuri?” Când Andrei i-a luat de cârcotaşi, aceştia au fost indignaţi şi au dat năvală la Iisus care mergea în urmă discutând cu Matei; au protestat zicându-i: „Priveşte-i, Maestre, pe apostolii tăi cum fac ceea ce este oprit de lege în ziua de sabat; ei culeg, sfărâmă şi mănâncă grâu. Suntem siguri că ai să le porunceşti să înceteze.” Iisus le răspunse acuzatorilor: „Voi aveţi, în adevăr, mult zel pentru lege, şi bine faceţi că vă aduceţi aminte de ziua de sabat, ca s-o ţineţi sfinţită. Dar nu aţi citit oare niciodată în Scripturi că într-o zi când lui David îi era foame, el a intrat în casa lui Dumnezeu cu tovarăşii săi şi a mâncat pâine, lucru care nu era permis nimănui, decât preoţilor? Şi David a dat din această pâine şi celor ce erau cu el. Şi nu aţi citit voi în legea noastră că avem dreptul să facem multe lucruri necesare în ziua de sabat? Şi oare nu am să vă văd eu, înainte de sfârşitul zilei, mâncând ceea ce aţi adus cu voi pentru nevoile de astăzi? Dar prieteni buni, este întemeiat zelul vostru pentru ziua de sabat, dar mai bine aţi face să vegheaţi la sănătatea şi la bunăstarea semenilor voştri. Vă declar că sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat. Dacă sunteţi aici cu noi pentru a supraveghea cuvintele mele, atunci voi proclama făţiş că Fiul Omului este stăpân chiar şi al sabatului.”

^{(1655.1) 147:6.5} Fariseii au fost uluiţi şi încurcaţi de cuvintele lui de discernământ şi de înţelepciune. Restul zilei au stat locului şi nu au mai îndrăznit să pună întrebări.

^{(1655.2) 147:6.6} Antagonismul lui Iisus faţă de tradiţiile iudaice şi faţă de riturile servile era întotdeauna pozitiv; el se traducea prin fapte şi prin afirmaţii. Maestrul îşi petrecea puţin timp în critici negative. El propovăduia că aceia care îl cunoşteau pe Dumnezeu puteau să se bucure de libertatea de a trăi fără a se amăgi pe ei înşişi prin îngăduinţa de a păcătui. Iisus le-a zis apostolilor: „Prietenii mei, dacă sunteţi iluminaţi de adevăr şi dacă ştiţi realmente ceea ce faceţi, sunteţi binecuvântaţi; dar, dacă nu cunoaşteţi calea divină, atunci, voi sunteţi nefericiţi şi încălcaţi deja legea.”

7. Înapoi în Capernaum

^{(1655.3) 147:7.1} Către amiază, luni 3 mai, Iisus şi cei doisprezece au sosit, pe lac, la Betsaida, venind din Taricheea. Ei călătoriseră cu barca pentru a scăpa de cei care îi însoţeau; dar, din ziua următoare, aceştia, inclusiv iscoadele oficiale de la Ierusalim, se alăturaseră din nou lui Iisus.

^{(1655.4) 147:7.2} Marţi seara, în timp ce Iisus conducea una dintre cuvântările sale obişnuite, făcute din întrebări şi răspunsuri, şeful celor şase iscoade îi zise: „Eu vorbeam astăzi cu unul dintre discipolii lui Ioan, prezent aici, pentru a asista la învăţătura ta, şi noi nu am reuşit să înţelegem de ce de ce nu porunceşti niciodată discipolilor tăi să postească şi să se roage aşa cum postim noi ceilalţi farisei, şi după cum le-a recomandat Ioan discipolilor săi.” Iisus s-a referit la o afirmaţie a lui Ioan şi i-a răspuns celui ce-l întreba: „Oare băieţii de onoare postesc în timp ce mirele este cu ei? Cât timp soţul este cu ei, le este greu să postească. Dar vine timpul când mirele va fi luat de acolo, şi atunci fără îndoială că băieţii de onoare vor posti şi se vor ruga. Rugăciunea le este firească copiilor luminii, dar postul nu face parte din evanghelia împărăţiei cerurilor. Vă reamintesc că un bun croitor nu coase niciodată o bucată de postav nouă şi nebăgată la apă peste o haină veche, de teamă ca nu cumva atunci când bucata va fi udată, să nu intre la apă şi să nu se destrame şi mai rău. Oamenii nu pun vin nou în burdufuri de piele vechi, de teamă ca nu cumva vinul nou să spargă burdufurile şi să se piardă şi vinul şi burdufurile. Înţeleptul pune vinul nou în burdufuri noi. Discipolii mei dau deci dovadă de înţelepciune prin neîncorporarea prea multor tradiţii străvechi în noua învăţătură a evangheliei împărăţiei. Voi, care v-aţi pierdut învăţătorul, puteţi pe drept cuvânt să postiţi pentru o vreme. Se poate ca postul să fie şi el o parte potrivită a legii lui Moise, dar, în împărăţia ce vine, fiii lui Dumnezeu vor avea experienţa descătuşării de frică şi a cunoaşterii bucuriei în spiritul divin.” La auzul acestor cuvinte, discipolii lui Ioan au fost întăriţi pe câtă vreme fariseii au fost şi mai deconcertaţi.

^{(1656.1) 147:7.3} Maestrul i-a pus apoi pe ascultătorii lui în gardă contra noţiunii că toate străvechile învăţături trebuiau să fie în întregime înlocuite de noile doctrine. Iisus a zis: „Ceea ce este vechi, dar adevărat, trebuie să rămână. Tot aşa, ceea ce este nou, dar fals, trebuie să fie respins. Aveţi credinţa şi curajul de a accepta ceea ce este nou şi adevărat. Aduceţi-vă aminte că este scris: ‘Nu abandona un vechi prieten, căci cel nou nici nu se compară cu el. Un prieten nou este ca un vin nou; dacă se învecheşte, îl vei bea cu bucurie.’”

8. Sărbătoarea bunătăţii spirituale

^{(1656.2) 147:8.1} În noaptea aceea, la mult timp după ce auditorii obişnuiţi s-au retras, Iisus a continuat să propovăduiască apostolilor. El a început această instruire specială citându-l pe profetul Isaia:

^{(1656.3) 147:8.2} ”’De ce aţi postit? Care-i motivul pentru care vă chinuiţi sufletul, în vreme ce stăruiţi să vă găsiţi plăcerea în asuprirea semenilor voştri şi să vă desfătaţi în nedreptate? Iată, postiţi, de dragul încordării şi al luptei, şi ca să loviţi cu pumnul cu răutate. Dar nu postind în felul acesta vă veţi face vocile auzite în cer.

^{(1656.4) 147:8.3} ”’Oare acela-i postul care l-am ales – o zi pentru ca omul să-şi chinuiasca sufletul? Trebuie oare ca el să-şi plece capul ca o trestie, să vă târâţi în genunchi, înveliţi în pânză de sac şi cu cenuşă în cap? Veţi îndrăzni voi să numiţi aceasta o zi de post acceptabilă în ochii Domnului? Postul pe care l-aş alege oare nu-i acesta: ruperea lanţurilor inechităţii, desfacerea nodurilor grelelor poveri, slobozirea celor asupriţi şi sfărâmarea tuturor jugurilor? Nu va consta el în a-mi împărţi pâinea cu cel înfometat şi în a-i duce în casa mea pe cei săraci care rătăcesc fără cămin? Şi, când voi vedea oameni goi, eu îi voi îmbrăca.

^{(1656.5) 147:8.4} ”’Apoi, lumina ta va ţâşni ca şi aurora şi sănătatea va înflori repede. Dreptatea te va preceda şi gloria Domnului va fi ariergarda ta. Apoi, tu îl vei chema pe Domnul, şi el îţi va răspunde. Tu vei striga şi el va zice: Iată-mă. El va face toate astea dacă te vei abţine de la asuprire, de la condamnare şi de la manifestarea vanităţii. Tatăl doreşte mai degrabă ca tu să împarţi cu dărnicie inima ta celor înfometaţi şi îngrijirile tale sufletelor îndurerate; apoi, lumina ta va străluci în întuneric, şi întunecimea ta va semăna cu soarele de amiază. Apoi, Domnul te va călăuzi continuu, satisfăcându-ţi sufletul şi reînnoindu-ţi vigoarea. Vei deveni asemeni unei grădini udate, cu un izvor ale cărui ape nu seacă. Cei care fac aceste lucruri vor restabili gloriile ruinate; ei vor ridica numeroase generaţii; se vor numi reconstruitori de ziduri dărâmate, renovatori de drumuri sigure pe care să se circule.’”

^{(1656.6) 147:8.5} După aceea, până târziu în noapte, Iisus le-a expus apostolilor săi că doar credinţa lor era ceea ce le asigura siguranţa în regatul prezentului şi al viitorului, iar nu cazna sufletului sau postul corpului. El i-a încurajat pe apostoli să trăiască cel puţin la înălţimea ideilor profetului de odinioară; şi-a exprimat speranţa că ei vor înainta foarte departe, chiar şi dincolo de ideile lui Isaia şi ale vechilor profeţi. Ultimele sale cuvinte, în noaptea aceea, au fost următoarele: „Creşteţi în graţie prin credinţa vie care pricepe faptul că voi sunteţi fiii şi care recunoaşte, în acelaşi timp, pe fiecare om ca pe un frate.”

^{(1656.7) 147:8.6} Trecuse de ora două dimineaţa când Iisus a terminat de vorbit şi fiecare s-a dus la locul său de culcare.

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                                              Primul turneu de predicare în Galileea

1.Predicarea în Rimon

2.În Iotapata

3.Oprirea la Rama

4.Evanghelia în Iron

5,Întoarcerea la Cana.

6.Nain şi fiii văduvei

7.La Endor

Cine dorește să citească materialul în original o poate face de pe linkul de mai jos de unde a fost preluat materialul.

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-146-primul-turneu-de-predicare-in-galileea

Capitolul 146

Primul turneu de predicare în Galileea

^{(1637.1) 146:0.1} PRIMUL turneu de predicare publică în Galileea a început în duminica de 18 ianuarie a anului 28; a durat vreo două luni şi s-a terminat printr-o reîntoarcere la Capernaum în 17 martie. În cursul acestui turneu, Iisus şi cei doisprezece apostoli asistaţi de vechii apostoli ai lui Ioan, au predicat Evanghelia şi au botezat credincioşi în Rimon, în Iotapata, în Rama, în Zabulon, în Iron, în Giscala, în Corazin, în Madon, în Cana, în Nain şi în Endor. Ei au rămas în aceste oraşe pentru a propovădui acolo, în timp ce, în multe oraşe mai puţin importante, ei proclamau evanghelia împărăţiei la trecerea lor.

^{(1637.2) 146:0.2} Aceasta era prima dată când Iisus îngăduia asociaţilor săi să predice fără restricţie. În cursul acestui turneu, el nu le-a atras atenţia decât în trei ocazii; el le-a recomandat să nu se meargă în Nazaret şi să fie discreţi când trec prin Capernaum şi prin Tiberiada. Pentru apostoli a fost un izvor de mare mulţumire, până la urmă, libertatea lor de a predica şi de a propovădui fără restricţii. Ei s-au lansat cu multă seriozitate şi cu o mare bucurie în predicarea evangheliei, în îngrijirea bolnavilor şi în botezarea credincioşilor.

1. Predicarea în Rimon

^{(1637.3) 146:1.1} Orăşelul Rimonului fusese cândva închinat adorării unui zeu babilonian al văzduhului, Raman. Multe dintre învăţăturile babiloniene primitive şi din învăţăturile ulterioare ale lui Zoroastru erau încă incluse în credinţele rimoniţilor; de aceea Iisus şi cei douăzeci şi patru şi-au consacrat mult timp explicării deosebirii dintre vechile credinţe şi noua evanghelie a împărăţiei. Petru a ţinut acolo, despre Aaron şi Viţelul de aur, una dintre marile predici de la începutul carierei lui.

^{(1637.4) 146:1.2} Mulţi dintre cetăţenii Rimonului au început să creadă în învăţăturile lui Iisus, dar ei au pricinuit mari greutăţi coreligionarilor lor câţiva ani mai târziu. În scurtul spaţiu al unei singure vieţi, este anevoie să îi converteşti pe adoratorii naturii la deplina comuniune a adorării unui ideal spiritual.

^{(1637.5) 146:1.3} Un mare număr din cele mai cele mai bune concepţii babiloniene şi persane asupra luminii şi a întunericului, a binelui şi a răului, a timpului şi a veşniciei, au fost încorporate mai târziu, în doctrinele a ceea ce numiţi voi creştinism; includerea lor a făcut ca învăţăturile creştine să fie mai repede acceptate de popoarele din Orientul Apropiat. Într-un mod asemănător, includerea unor numeroase teorii ale lui Platon despre spiritul ideal sau despre arhetipurile invizibile ale tuturor lucrurilor vizibile şi materiale, aşa cum le-a adaptat mai târziu Filon la teologia ebraică, a făcut învăţăturile creştine ale lui Pavel mai uşor de acceptat de către grecii occidentali.

^{(1637.6) 146:1.4} În Rimon a auzit Todan, pentru prima oară evanghelia împărăţiei, ducând apoi mai târziu, acest mesaj în Mesopotamia şi chiar mai departe. El a fost printre primii care au predicat vestea cea bună locuitorilor de dincolo de Eufrat.

2. În Iotapata

^{(1638.1) 146:2.1} Deşi oamenii de rând din Iotapata l-au ascultat pe Iisus şi pe apostolii săi cu bucurie şi mulţi dintre ei au acceptat evanghelia împărăţiei, discursul ţinut de Iisus celor douăzeci şi patru, în cea de-a doua seară a şederii lor în acest orăşel, a fost evenimentul marcant al misiunii din Iotapata. Natanael avea idei confuze despre învăţăturile Maestrului referitoare la rugăciune, la slujbele de mulţumire şi la adorare. Ca răspuns la întrebarea lui Iisus a vorbit foarte pe larg pentru a-şi explica mai bine învăţătura. Rezumat în limbaj modern, acest discurs poate fi prezentat ca punând accentul pe următoarele puncte:

^{(1638.2) 146:2.2} 1. Când un om încearcă, în inima sa, o consideraţia conştientă şi persistentă pentru inechitate, aceasta distruge treptat legătura stabilită de sufletul aflat în rugăciune cu circuitele spirituale ale comunicării dintre om şi Creatorul său. Fireşte că Dumnezeu aude ruga copilului său, însă, dacă inima omenească nutreşte, cu tot dinadinsul şi cu stăruinţă, conceptele inechităţii, urmează că această comuniune personală dintre copilul pământean şi Tatăl său celest se pierde progresiv.

^{(1638.3) 146:2.3} 2. Rugăciunile incompatibile cu legile lui Dumnezeu cunoscute şi stabilite sunt pentru Deităţile Paradisului o josnicie. Dacă oamenii nu vor să îi asculte pe Zei vorbind creaţiei lor prin legile spiritului, ale minţii şi ale materiei, un asemenea act de dispreţ conştient şi deliberat al creaturilor împiedică personalităţile să îşi aplece urechea pentru a auzi cererile personale ale acestor muritori anarhici şi neascultători. Iisus le-a citat apostolilor lui următorul pasaj din Profetul Zaharia: „Însă ei au refuzat să asculte şi să pună un umăr de sprijin, şi şi-au astupat urechile ca ei să nu mai audă. Da, ei şi-au făcut inima dură precum piatra, de teama de a nu auzi legea mea şi cuvintele pe care spiritul meu le-a trimis lor prin profeţi; de aceea, rezultatele gândurilor lor rele cad înapoi ca o mare furie peste capetele lor vinovate. Şi s-a făcut că ei au ajuns să strige pentru a primi îndurare, dar pentru ei nu mai era deschisă nici o ureche care să îi asculte.” Apoi Iisus a citat proverbul înţeleptului care zicea: „Dacă cineva îşi întoarce urechea de la ascultarea legii divine, până şi rugăciunea sa va fi o nelegiuire.”

^{(1638.4) 146:2.4} 3. Prin deschiderea extremităţii umane a canalului ce-l leagă pe Dumnezeu de om, muritorii fac imediat disponibil fluxul constant al servirii divine pe lângă toate creaturile lumilor. Când omul aude duhul lui Dumnezeu vorbind în inima lui, o astfel de experienţă implică faptul că, simultan, Dumnezeu aude rugăciunea acestui om. Chiar şi iertarea păcatului operează în aceeaşi manieră infailibilă. Tatăl care este în ceruri v-a iertat chiar şi înainte de a vă gândi să i-o cereţi, dar această iertare nu este accesibilă în experienţa voastră religioasă personală înainte de momentul în care voi iertaţi pe aproapele vostru. De fapt, iertarea lui Dumnezeu nu este condiţionată de iertarea de către voi a aproapelui vostru, dar, în experienţă, ea este supusă întocmai acestei condiţii. Şi acest fapt al sincronicităţii dintre iertarea divină şi iertarea umană era recunoscut şi inclus în rugăciunea învăţată de apostoli de la Iisus.

^{(1638.5) 146:2.5} 4. Există, în univers, o lege fundamentală a justiţiei, pe care milostenia este neputincioasă în ocolirea ei. Gloriile dezinteresate ale Paradisului nu pot fi primite de o creatură complet egoistă a regatelor timpului şi spaţiului. Chiar şi iubirea infinită a lui Dumnezeu nu poate impune salvarea supravieţuirii veşnice unei creaturi muritoare care nu a ales supravieţuirea. Milostenia dispune de o mare latitudine de dăruire, dar, la urma urmei, există porunci ale justiţiei pe care iubirea, chiar şi combinată cu îndurarea, nu le pot abroga în mod efectiv. Iisus a citat din nou scripturile ebraice: „Eu v-am chemat, iar voi aţi refuzat să auziţi; am întins mâna, dar nimeni n-a băgat de seamă. Aţi redus la nimic toate sfaturile mele şi aţi refuzat reproşurile mele. Din cauza acestui comportament rebel, devine inevitabil ca voi să faceţi apel la mine şi să nu primiţi nici un răspuns. După ce aţi respins calea vieţii, voi mă veţi putea căuta cu sârguinţă în epoca suferinţelor voastre, dar nu mă veţi găsi.”

^{(1639.1) 146:2.6} 5. Oricine vrea să aibă parte de îndurare trebuie să arate îndurare; nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Cu spiritul cu care veţi judeca pe altul veţi fi şi voi judecaţi. Îndurarea nu abrogă în întregime echitatea universală. În cele din urmă se va adeveri că „oricine-şi închide urechea la strigătul celui sărac va striga, la rândul său, după ajutor într-o bună zi, şi nu îl va auzi nimeni.” Sinceritatea unei rugăciuni, oricare ar fi ea, este încredinţarea că ea va fi auzită. Înţelepciunea spirituală şi compatibilitatea universală ale unei cereri determină momentul, modul şi gradul răspunsului. Un părinte chibzuit nu răspunde în literă rugăciunilor prosteşti ale copiilor săi ignoranţi şi lipsiţi de experienţă, deşi formulând aceste cereri absurde, aceşti copii pot să încerce multă plăcere şi să îşi satisfacă realmente sufletul.

^{(1639.2) 146:2.7} 6. Când veţi fi cu totul consacraţi înfăptuirii voii Tatălui din ceruri, toate cererile voastre vor fi satisfăcute, pentru că rugăciunile voastre vor fi pe deplin conforme cu voia Tatălui, iar voia Tatălui este constant manifestată în tot imensul univers. Ceea ce adevăratul fiu doreşte şi Tatăl Infinit voieşte, ESTE. O astfel de rugăciune nu poate rămâne fără răspuns, şi nici un alt fel de cerinţă nu poate fi pe deplin satisfăcută.

^{(1639.3) 146:2.8} 7. Strigătul celui drept este actul de credinţă al copilului lui Dumnezeu, care deschide poarta casei Tatălui unde sunt ţinute în rezervă bunătatea, adevărul şi îndurarea; Toate aceste daruri bune aşteaptă de multă vreme ca fii să se apropie şi să şi le primească. Rugăciunea nu schimbă atitudinea divină faţă de om, dar schimbă atitudinea omului faţă de Tatăl neschimbător. Acesta este mobilul unei rugăciuni care îi dă dreptul de acces la urechea divină, iar nu statutul social, economic sau religios exterior al celui ce se roagă.

^{(1639.4) 146:2.9} 8. Nu trebuie folosită rugăciunea nici pentru a evita întârzierile timpului, nici pentru a transcende obstacolele spaţiului. Rugăciunea nu este o tehnică menită să sporească importanţa ta socială sau pentru a obţine avantaje nejuste asupra semenilor tăi. Un suflet în întregime egoist este incapabil să se roage în adevăratul sens al cuvântului. Iisus a zis: „Încântarea voastră supremă să fie potrivită cu caracterul lui Dumnezeu, şi el va îndeplini cu siguranţă dorinţele sincere ale inimii voastre.” „Încredinţaţi-vă căile Domnului, aveţi încredere în el, şi el va acţiona.” „Căci Domnul aude strigătul celui inteligent şi îşi va îndrepta privirea la rugăciunea celui sărman.”

^{(1639.5) 146:2.10} 9. „Eu am venit de la Tatăl meu. Deci dacă aveţi vreodată vreo îndoială în legătură cu ceea ce trebuie cerut Tatălui, cereţi-i în numele meu; eu voi prezenta rugămintea voastră în acord cu nevoile şi dorinţele voastre reale, şi conform cu voia Tatălui meu.” Păziţi-vă de marea primejdie de a deveni egocentrici în rugăciunile voastre. Evitaţi să vă rugaţi mult pentru voi înşivă; rugaţi-vă mai mult pentru progresul spiritual al fraţilor voştri. Evitaţi rugăciunile materialiste; rugaţi-vă în spirit şi pentru abundenţa darurilor spiritului.

^{(1639.6) 146:2.11} 10. Când vă rugaţi pentru cei bolnavi şi pentru cei năpăstuiţi, nu vă aşteptaţi ca rugăminţile voastre să înlocuiască îngrijirile afectuoase şi inteligente necesare acestor năpăstuiţi. Rugaţi-vă pentru bunăstarea familiei voastre, a prietenilor voştri, semenilor voştri, dar rugaţi-vă mai ales pentru cei care vă blestemă, şi faceţi rugăciuni pline de dragoste pentru cei ce vă persecută. Cât despre momentul în care trebuie să vă rugaţi, eu nu am să dau nici o indicaţie. Numai spiritul, care sălăşluieşte în voi, vă poate îmboldi să formulaţi cererile care exprimă relaţiile voastre interioare cu Tatăl spiritelor.

^{(1640.1) 146:2.12} 11. Multe persoane recurg la rugăciune numai în clipa când se află la necaz. O asemenea practică este nechibzuită şi amăgitoare. Este adevărat că faceţi bine să vă rugaţi atunci când sunteţi zbuciumaţi, dar ar trebui să vă gândiţi, de asemenea, să vorbiţi ca un fiu cu Tatăl vostru, chiar şi atunci când totul merge bine pentru sufletul vostru. Rugile voastre reale să fie făcute întotdeauna în taină. Nu lăsaţi pe oameni să audă rugăciunile voastre personale. Rugăciunile aducătoare de mulţumiri se potrivesc grupurilor de adoratori, dar rugăciunea sufletului este o chestiune personală. Nu există decât o singură formă de rugăciune care se potriveşte tuturor copiilor lui Dumnezeu, şi anume: „Totuşi, facă-se voia ta.”

^{(1640.2) 146:2.13} 12. Toţi credincioşii în această evanghelie ar trebui să se roage sincer pentru extinderea împărăţiei cerurilor. Printre toate rugăciunile Scripturilor ebraice, următoarea rugă este aceea despre care Iisus a făcut comentariile cele mai aprobatoare: „Creează în mine o inimă curată, o, Dumnezeule, şi reînnoieşte în mine un spirit drept. Scapă-mă de păcatele mele secrete şi păzeşte-l pe slujitorul tău de orice nelegiuire înfumurată. Iisus a făcut multe comentarii asupra relaţiilor dintre rugăciune şi cuvintele necugetate şi ofensatoare.” El a citat pasajul: „Pune pază la gura mea, o, Doamne, şi veghează la poarta buzelor mele.” Iisus mai zise: „Limba omenească este un organ pe care puţini oameni îl pot îmblânzi, dar spiritul interior poate să transforme acest membru indisciplinat într-o voce prietenoasă a toleranţei şi o inspiratoare slujire a milosteniei.”

^{(1640.3) 146:2.14} 13. Iisus a propovăduit că, în ordinea importanţei, rugăciunea pentru cunoaşterea voii Tatălui ocupă primul loc. Rugăciunea pentru primirea îndrumărilor divine pe cărarea vieţii pământeşti vine imediat după aceea. În realitate, aceasta înseamnă că te rogi pentru a căpăta înţelepciune divină. Iisus nu a propovăduit niciodată că se pot câştiga nişte cunoştinţe omeneşti şi o iscusinţă specială prin rugăciune, dar a propovăduit că rugăciunea este un factor în extinderea capacităţii noastre de a primi prezenţa spiritului divin. Când Iisus i-a învăţat pe asociaţii săi să se roage în spirit şi în adevăr, el explica faptul că era vorba de a se ruga sincer şi conform cu luminile care le ai, de a te ruga din toată inima cu inteligenţă, cu seriozitate şi cu perseverenţă.

^{(1640.4) 146:2.15} 14. Iisus a atras atenţia discipolilor săi contra ideii că rugăciunile lor vor fi făcute mai eficiente prin repetări împodobite de imagini, printr-o frazeologie elocventă, sau prin posturi, prin penitenţe şi prin jertfe. Dar el i-a îndemnat pe partizanii săi să folosească rugăciunea pentru a se înălţa la adevărata adorare prin mijlocirea slujbelor de mulţumire. Iisus deplora faptul de a fi găsit atât de puţin din spiritul slujbelor de mulţumire în rugăciunile şi în cultul discipolilor săi. Cu această ocazie, el a citat următorul pasaj din Scripturi: „Este un lucru bun să aduci mulţumire Domnului şi să lauzi prin cânturi numele celui Preaînalt, de a recunoaşte în toate dimineţile bunăvoinţa lui afectuoasă şi în toate serile fidelitatea sa, căci Dumnezeu m-a făcut fericit prin lucrările sale. În toate lucrurile, eu voi aduce mulţumiri conform voii lui Dumnezeu.”

^{(1640.5) 146:2.16} 15. Apoi Iisus a spus: „Nu vă preocupaţi continuu de nevoile voastre obişnuite. Nu vă neliniştiţi pe seama problemei existenţei voastre pământeşti. În toate aceste chestiuni, prin rugăciuni şi rugăminţi, şi într-un spirit sincer al slujbelor de mulţumire, expuneţi-vă nevoile Tatălui din ceruri.” A mai citat după aceea din Scripturi: „Eu voi slăvi numele Domnului printr-o cântare şi îl voi preamări prin slujbele mele de mulţumire.” Aceasta va place mai mult Domnului decât jertfirea unui bou sau a unui taur cu coarne şi cu copite.

^{(1641.1) 146:2.17} 16. Iisus i-a învăţat pe discipolii săi că, după ce aceştia îşi făceau rugăciunile către Tată, trebuiau să rămână un răstimp într-o stare de receptivitate tăcută pentru a da spiritului interior cele mai bune şanse de a vorbi sufletului atent. În momentul în care mintea omenească se află într-o atitudine de sinceră adorare, atunci vorbeşte Tatăl cel mai bine oamenilor. Noi îl adorăm pe Dumnezeu graţie ajutorului spiritului lăuntric al Tatălui şi iluminării minţii umane prin mijlocirea adevărului. Iisus propovăduia că adorarea îl face pe adorator din ce în ce mai asemănător cu fiinţa pe care o adoră. Adoraţia este o experienţă transformatoare prin care finitul se apropie treptat de Infinit şi, în ultimă instanţă, atinge prezenţa sa.

^{(1641.2) 146:2.18} Iisus a mai expus apostolilor şi multe alte adevăruri despre comuniunea omului cu Dumnezeu, dar puţini dinte ei au putut asimila complet învăţătura sa.

3. Oprirea la Rama

^{(1641.3) 146:3.1} La Rama, Iisus a avut memorabila discuţie cu bătrânul filozof grec care propovăduia că ştiinţa şi filozofia sunt suficiente pentru a satisface nevoile de experienţă umană. Iisus a ascultat cu răbdare şi cu simpatie pe acest învăţător grec şi a recunoscut adevărul unui mare număr de afirmaţii. Însă, după ce şi-a încheiat expunerea, Iisus i-a făcut remarca că, în analiza ce o făcuse existenţei omeneşti, el omisese să explice „de unde, de ce şi către ce”. Iisus a adăugat: „Din locul unde termini, de acolo începem noi. Religia este o revelaţie pentru sufletul uman, care se referă la realităţile spirituale pe care mintea singură nu le-ar putea niciodată descoperi sau sonda complet. Eforturile intelectuale pot revela faptele vieţii, dar evanghelia împărăţiei dezvăluie adevărurile existenţei. Tu ai discutat despre umbrele materiale ale adevărului; vrei tu acum să mă asculţi în timp ce îţi voi vorbi despre realităţile veşnice şi spirituale care proiectează în umbre temporale tranzitorii faptele materiale ale existenţei de muritor?” Vreme de peste o oră, Iisus i-a propovăduit acestui grec adevărurile salvatoare ale evangheliei împărăţiei. Bătrânul filozof a fost sensibil la modul de abordare al Maestrului şi, fiind sincer în inima sa cinstită, el a crezut foarte repede în această evanghelie a salvării.

^{(1641.4) 146:3.2} Apostolii erau puţin deconcertaţi de maniera francă în care Iisus îşi dăduse asentimentul pentru multe dintre propunerile grecului, dar, puţin mai târziu, Iisus le-a zis numai lor: „Copiii mei, nu vă miraţi de toleranţa mea pentru filozofia grecului. O certitudine interioară veritabilă şi autentică nu se teme câtuşi de puţin de o analiză exterioară, şi nici adevărul nu se sperie de o critică onestă. Nu uitaţi niciodată că intoleranţa este masca care acoperă îndoielile nutrite în secret asupra veracităţii credinţei tale. Nimeni nu este deranjat vreodată de atitudinea vecinilor săi dacă are cu desăvârşire încredere în adevărul a ceea ce crede din toată inima. Curajul este încredinţarea oamenilor de o cinste fără compromisuri cu privire la lucrurile în care îşi mărturisesc credinţa. Oamenii sinceri nu se tem de examinarea critică a convingerilor lor profunde şi a nobilelor lor idealuri.”

^{(1641.5) 146:3.3} În cea de-a doua seară la Rama, Toma i-a pus lui Iisus următoarea întrebare: „Maestre, cum poate un neofit al învăţăturilor tale să ştie cu adevărat, să fie cu adevărat sigur de adevărul acestei evanghelii a regatului_”

^{(1641.6) 146:3.4} Iisus i-a răspuns lui Toma astfel: „Încredinţarea că tu ai intrat în familia împărăţiei Tatălui, şi că vei supravieţui veşnic cu copiii regatului, este în întregime o experienţă personală – de credinţă în cuvântul adevărului. Încredinţarea spirituală este echivalentul experienţei tale religioase personale în realităţile veşnice ale adevărului divin; cu alte cuvinte, ea este egală cu înţelegerea ta inteligentă a realităţilor adevărului, sporită de credinţa spirituală şi diminuată de îndoielile oneste.

^{(1642.1) 146:3.5} ”Fiul este de la natură înzestrat cu viaţa Tatălui. Aţi fost înzestraţi cu spiritul viu al Tatălui; voi sunteţi deci fii de Dumnezeu. Veţi supravieţui vieţii întrupate a lumii materiale pentru că sunteţi identificaţi cu spiritul viu al Tatălui, darul vieţii veşnice. În adevăr, mulţi sunt aceia care aveau această viaţă dinainte ca eu să vin aici de la Tatăl meu, şi mulţi alţii au primit acest spirit pentru că au crezut în cuvântul meu. Totuşi, eu vă declar că în momentul în care mă voi reîntoarce lângă Tatăl meu, el îşi va trimite spiritul în inima tuturor oamenilor.

^{(1642.2) 146:3.6} ”Voi nu puteţi observa spiritul divin la lucru în mintea voastră, dar există o metodă practică pentru a descoperi gradul în care aţi cedat controlul puterilor din sufletul vostru învăţăturii şi îndrumărilor spiritului lăuntric venit de la Tatăl ceresc: acesta este gradul iubirii voastre pentru semenii voştri. Acest spirit al Tatălui participă la dragostea Tatălui; când îl domină pe om, îl conduce infailibil în direcţia adoraţiei divine şi a consideraţiei afectuoase pentru aproapele lui. La început, voi credeţi că sunteţi fii de Dumnezeu pentru că învăţătura mea v-a făcut mai conştienţi de îndrumările lăuntrice ale prezenţei Tatălui nostru în voi. Dar Spiritul adevărului va fi curând răspândit peste toată carnea: el va trăi printre oameni şi îi va învăţa pe toţi, aşa cum eu însumi trăiesc acum printre voi şi vă adresez cuvintele adevărului. Acest Spirit al Adevărului, care vorbeşte pentru darurile spirituale ale sufletului vostru, vă va ajuta să ştiţi că sunteţi fiii lui Dumnezeu. El va sta de mărturie infailibil cu prezenţa lăuntrică a Tatălui, spiritul vostru, care va locui atunci în toţi oamenii, aşa cum locuieşte acum în unii dintre voi, şi vă va spune că sunteţi în realitate fiii lui Dumnezeu.

^{(1642.3) 146:3.7} ”Orice copil pământean care urmează îndrumările acestui spirit va sfârşi prin a cunoaşte voia lui Dumnezeu, şi oricine se abandonează voii Tatălui meu va trăi veşnic. Drumul care duce de la viaţa pământească la starea veşnică nu v-a fost descris cu claritate. Este totuşi o cale, o cale care a existat întotdeauna, iar eu am venit să o fac nouă şi vie. Oricine intră în regat are deja viaţa veşnică – el nu va pieri niciodată. Veţi înţelege mai bine o mare parte din acestea atunci când mă voi reîntoarce la Tatăl meu şi când voi veţi fi capabili să examinaţi retrospectiv experienţele pe care le trăiţi în prezent.”

^{(1642.4) 146:3.8} Toţi cei care au auzit aceste cuvinte binecuvântate au fost puternic încurajaţi. Învăţăturile iudaice privitoare la supravieţuirea celor drepţi erau confuze şi nesigure. Era deci înviorător şi însufleţitor pentru discipolii lui Iisus să audă aceste cuvinte foarte precise şi pozitive care promiteau supravieţuirea eternă tuturor credincioşilor sinceri.

^{(1642.5) 146:3.9} Apostolii au continuat să predice şi să îi boteze pe practicanţi, păstrând totodată obiceiul de a merge din poartă în poartă să îi consoleze pe cei deprimaţi şi să îşi ofere îngrijirile celor bolnavi şi celor năpăstuiţi. Organizarea apostolică a fost mărită, în sensul că fiecare apostol al lui Iisus avea de acum înainte ca asociat un apostol de-al lui Ioan. Abner era asociatul lui Andrei. Acest plan a prevalat până în momentul în care au coborât la Ierusalim pentru Paştele următor.

^{(1642.6) 146:3.10} În timpul şederii lor la Zabulon, instruirea specială dată de Iisus a constat în principal din noi discuţii despre obligaţiile reciproce în regat. Ele cuprindeau o învăţătură menită să clarifice deosebirile dintre experienţa religioasă personală şi bunele raporturi care rezultă din obligaţiile religioase sociale. Aceasta a fost una dintre rarele ocazii când Maestrul a discutat vreodată aspectele sociale ale religiei. Pe toată durata existenţei lui pământeşti, Iisus a dat foarte puţine instrucţiuni discipolilor cu privire la socializarea religiei.

^{(1643.1) 146:3.11} La Zabulon, populaţia era de rasă mixtă; locuitorii nu erau nici iudei, nici gentili, şi foarte puţinii dintre ei au crezut realmente în Iisus, cu toate că auziseră vorbindu-se despre vindecarea bolnavilor din Capernaum.

4. Evanghelia în Iron

^{(1643.2) 146:4.1} În Iron, ca şi în multe alte oraşe din Galileea şi din Iudeea, chiar şi cele mai mici, se găsea o sinagogă şi, la începutul serviciului său, Iisus avea obiceiul de a lua cuvântul în aceste sinagogi în ziua de sabat. Uneori, el predica la slujba de dimineaţă, şi apoi, Petru, sau unul dintre ceilalţi apostoli, ţinea o predică după-amiaza. Foarte adesea, Iisus şi apostolii predicau şi propovăduiau deopotrivă săptămânal adunărilor de seară din sinagogă. Cu toate că liderii religioşi au devenit tot mai ostili faţă de Iisus în Ierusalim, ei nu exercitau nici un control direct asupra sinagogilor din afara acestui oraş. Numai într-o epocă mult mai târzie a serviciului public al lui Iisus ei au reuşit să dea naştere unui sentiment de opoziţie suficient de general ca să provoace închiderea aproape completă a sinagogilor în faţa învăţăturii sale. În acest an 28, toate sinagogile din Galileea şi din Iudeea îi erau deschise.

^{(1643.3) 146:4.2} Ironul era o zonă cu nişte mine foarte importante pentru vremea aceea, iar Iisus nu se împărtăşise niciodată din viaţa minerilor. Pe durata şederii sale în Iron, el şi-a petrecut deci marea parte a timpului în mine. În vreme ce apostolii vizitau casele şi predicau în locurile publice, Iisus muncea cu minerii în subteran. Reputaţia lui Iisus ca tămăduitor se răspândise chiar şi până în această aşezare îndepărtată, şi numeroşi bolnavi şi năpăstuiţi au căutat ajutor de la el. Mulţi dintre ei au beneficiat enorm de slujba lui de vindecare, dar, în nici unul dintre aceste cazuri, în afară de cel al leprosului, Maestrul nu a înfăptuit vreo vindecare aşa-zis miraculoasă.

^{(1643.4) 146:4.3} Târziu în după-amiaza celei de-a treia zi în Iron, Iisus, înapoindu-se de la mine şi îndreptându-se către locuinţa sa, s-a nimerit să treacă pe o uliţă laterală unde se găsea mizerabila cocioabă a unui anume lepros. Pe când se apropia de ea, bolnavul, care auzise de reputaţia lui Iisus ca tămăduitor, a îndrăznit să îl acosteze la trecerea lui prin faţa porţii sale şi a îngenuncheat înaintea lui zicând: „Doamne, ar fi de ajuns să vrei, şi m-ai curăţi. Am auzit mesajul instructorilor tăi şi aş intra în regat dacă aş putea fi curăţit.” Leprosul spunea acestea pentru că, la iudei, li se interzicea leproşilor să asiste la slujbele de la sinagogă sau să practice orice alt cult public. Acest om credea realmente că el nu ar putea fi primit în regatul ce va veni înainte de a fi obţinut tămăduirea leprei sale. Când Iisus l-a văzut chinuindu-se astfel şi a auzit vorbele sale de credinţă înverşunată, inima lui omenească a fost atinsă, iar mintea lui divină a fost mişcată de compasiune. În timp ce Iisus îl privea, omul a căzut cu faţa la pământ în semn de închinare. Atunci, maestrul şi-a întins mâna, l-a atins şi a zis: „Eu vreau asta – fii curăţit.” Şi omul fu numaidecât vindecat; lepra încetase să îl mai chinuiesc.

^{(1643.5) 146:4.4} Iisus l-a ridicat pe om în picioare şi i-a poruncit: „Bagă de seamă să nu vorbeşti cu nimeni de vindecarea ta, ci mai degrabă vezi-ţi în pace de treburile tale; arată-te preotului şi oferă jertfele poruncite de Moise ca mărturie a purificării tale.” Dar omul acesta nu a făcut ceea ce îi poruncise Iisus; el a răspândit, în localitate, vestea că Iisus îl vindecase de lepră, şi, cum el era cunoscut în tot orăşelul, oamenii puteau să vadă bine că acesta fusese vindecat de boala sa. El nu s-a dus la preoţi după cum îl îndemnase Iisus. Ca urmare a răspândirii veştii că Iisus îl vindecase, Maestrul a fost aşa de asaltat de năvala bolnavilor, încât a fost nevoit să se scoale dis-de-dimineaţă şi să părăsească satul. El nu a mai revenit acolo, dar a rămas două zile pe aproape, lângă mine, continuând să îi înveţe pe minerii credincioşi despre evanghelia împărăţiei.

^{(1644.1) 146:4.5} Această vindecare a leprosului a fost primul aşa-zis miracol pe care Iisus l-a înfăptuit în mod intenţionat şi cu bună ştiinţă până atunci. Şi era vorba de un caz de lepră reală.

^{(1644.2) 146:4.6} De la Iron, grupul a plecat către Giscala, unde a petrecut două zile ca să proclame evanghelia, apoi s-a dus la Corazin, unde a consacrat aproape o săptămână ca să predice vestea cea bună fără a putea câştiga de acolo mulţi credincioşi în regat. În nici un loc în care propovăduise Iisus, el nu întâlnise un refuz atât de general al mesajului său. Şederea la Corazin a fost foarte deprimantă pentru majoritatea apostolilor; lui Andrei şi lui Abner le-a fost foarte greu să susţină curajul asociaţilor lor. Apoi au străbătut în linişte Capernaumul pentru a ajunge în satul Madonului, unde le-a mers ceva mai bine. În mintea celor mai mulţi dintre apostoli prevala ideea că lipsa lor de reuşită în oraşele atât de recent vizitate provenea din insistenţa lui Iisus pentru ca, nici în învăţătura lor, nici în predicile lor, ei să nu facă nici o aluzie la el în calitate de vindecător, cât şi-ar mai fi dorit ei ca el să mai vindece vreun lepros sau să îşi manifeste puterea în vreo altă manieră pentru a atrage atenţia populaţiei! Dar Maestrul a rămas insensibil la solicitările lor stăruitoare.

5. Întoarcerea la Cana

^{(1644.3) 146:5.1} Grupul apostolic a fost foarte mult încurajat când Iisus a anunţat: „Mâine mergem la Cana.” Apostolii ştiau că la Cana vor fi ascultaţi cu simpatie, căci Iisus era bine cunoscut acolo. În Cana le-a mers bine în eforturile lor de a-i face să intre pe credincioşi în regat atunci când, în cea de-a treia zi, a sosit din Capernaum un eminent cetăţean pe nume Titus. Credinţa sa era doar parţială, iar fiul său era foarte grav bolnav. La aflarea că Iisus era în Cana, s-a grăbit într-acolo ca să îl vadă. Credincioşii din Capernaum socoteau că Iisus putea vindeca orice boală.

^{(1644.4) 146:5.2} Când acest nobil l-a găsit de Iisus în Cana, l-a rugat să vină grabnic la Capernaum şi să îl vindece pe fiul său bolnav. În timp ce apostolii aşteptau răspunsul ţinându-şi respiraţia, Iisus l-a privit pe tatăl copilului bolnav şi i-a zis: „Oare cât vă voi mai răbda? Puterea lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, însă, dacă nu vedeţi semne şi nu contemplaţi minuni, voi refuzaţi să credeţi.” Dar nobilul l-a implorat pe Iisus spunându-i: „Domnul meu, eu cred, dar vino înainte ca copilul meu să piară, căci, încă de când l-am părăsit, era deja pe moarte.” Iisus îşi plecă capul, adâncit într-o meditaţie tăcută, apoi, deodată, vorbi: „Întoarce-te acasă, fiul tău va trăi.” Titus a crezut în cuvântul lui Iisus şi s-a grăbit să se înapoieze la Capernaum. În vreme ce era pe drumul de întoarcere, servitorii săi i-au ieşit în întâmpinarea spunându-i: „Bucură-te, căci starea fiului tău s-a îmbunătăţit – este viu.” Atunci, Titus i-a întrebat la ce oră începuse să se facă bine, şi servitorii i-au răspuns: „Ieri, către ora şapte, i-a trecut febra.” Şi tatăl şi-a amintit că aceasta era aproape de ora când Iisus îi zisese: „Fiul tău va trăi.” Titus a crezut atunci din toată inima, şi tot aşa a crezut şi familia sa. Fiul său a devenit un puternic slujitor al regatului şi şi-a jertfit mai târziu viaţa cu cei care au suferit la Roma. Toţi ai casei lui Titus, prietenii lor şi chiar şi apostolii au considerat acest episod ca pe un miracol, însă nu era vorba aşa ceva. Cel puţin acesta n-a fost un miracol de vindecare a unei boli fizice. A fost doar un caz de precunoaştere privitoare la cursul unei legi naturale, genul de cunoaştere pe care Iisus a recurs frecvent după botezul său.

^{(1645.1) 146:5.3} Din nou, Iisus a fost nevoit să părăsească în grabă Cana din cauza interesului excesiv stârnit de al doilea episod de felul acesta care însoţea servirea sa în satul acesta. Locuitorii îşi aminteau de apă şi de vin, şi, acum că se presupunea că Iisus îl vindecase pe fiul nobilului la o atât de mare depărtare, ei nu numai că îi aduceau pe bolnavi şi pe cei năpăstuiţi la el, dar îi trimiteau, de asemenea, mesageri care să-i ceară să vindece bolnavi de la distanţă. Văzând că toată ţara era în fierbere, Iisus a zis: „Să mergem la Nain.”

6. Nain şi fiii văduvei

^{(1645.2) 146:6.1} Aceşti oameni credeau în semne; era o generaţie în căutare de minuni. În momentul acela, locuitorii Galileii centrale şi meridionale ajunseseră să se gândească la Iisus şi la serviciul său personal în termeni de miracole. Zeci, şi apoi sute de persoane cinstite, suferind de dezordini pur nervoase şi chinuite de tulburări emoţionale, se înfăţişau înaintea lui Iisus şi apoi se reîntorceau la ele acasă anunţându-i pe prietenii lor că Iisus le vindecase. Aceşti oameni ignoranţi şi slabi de duh considerau aceste cazuri de vindecare mentală drept vindecări fizice, tămăduiri miraculoase.

^{(1645.3) 146:6.2} Când Iisus a căutat să plece din Cana spre a ajunge la Nain, o mare mulţime de credincioşi şi o grămadă de curioşi s-au luat după el. Ei erau porniţi să vadă miracole şi minuni, şi nu aveau să fie dezamăgiţi. În vreme ce Iisus şi apostolii săi se apropiau de poarta oraşului, ei au întâlnit în calea lor o procesiune funerară ce se îndrepta către cimitirul vecin pentru a duce acolo pe unicul fiu al unei văduve din Nain. Această femeie era foarte respectată, şi jumătate din sat îi urma pe purtătorii tărgii cu presupusul băiat mort. Când cortegiul a ajuns la înălţimea la care era Iisus şi suita sa, văduva şi prietenii l-au recunoscut pe Maestru şi l-au rugat să readucă fiul la viaţă. Aşteptarea lor după un miracol era ajunsă la un asemenea grad încât îl credeau pe Iisus capabil de a vindeca orice boală umană; de ce nu ar putea acest vindecător şi să reînvie morţii? Sâcâit în felul acesta, Iisus a păşit înainte, a ridicat pânza care acoperea targa şi a examinat băiatul. El a descoperit că băiatul nu era realmente mort şi şi-a dat seama de tragedia pe care prezenţa sa o putea evita. El s-a întors deci către mamă şi i-s zis: „Nu plânge. Fiul tău nu este mort; doarme. El îţi va fi redat.” Apoi luă pe tânăr de mână şi spuse: „Trezeşte-te şi ridică-te. Şi băiatul crezut mort nu a întârziat să se ridice şi să vorbească, iar Iisus i-a trimis pe toţi la casele lor.

^{(1645.4) 146:6.3} Iisus s-a străduit să calmeze mulţimea şi degeaba a încercat să explice că băiatul nu era realmente mort, că el nu îl întorsese din mormânt, dar totul a fost zadarnic. Mulţimea care a venit în urma sa şi tot satul Nainului au fost aprinşi, în cel mai înalt grad, de o frenezie emotivă. Mulţi au fost cuprinşi de frică, alţii de panică, în vreme ce alţii se apucaseră să se roage şi să se plângă de păcatele lor. Nu s-a putut dispersa decât cu mult după căderea nopţii mulţimea care scotea strigăte. Bineînţeles, în ciuda afirmaţiei lui Iisus cum că băiatul nu era mort, toată lumea repeta cu insistenţă că avusese loc un miracol şi că mortul fusese reînviat. Cu toate că Iisus le-a zis că băiatul era pur şi simplu într-o stare de somn adânc, ei şi-au explicat că acesta era felul său de a vorbi şi de a atrage atenţia asupra faptului că marea sa modestie îl incita totdeauna să îşi disimuleze miracolele.

^{(1646.1) 146:6.4} Vestea că Iisus reînviase dintre morţi pe fiul văduvei s-a răspândit în toată Galileea şi în toată Iudeea, şi mulţi dintre cei care au auzit relatarea au crezut-o. Iisus nu a reuşit niciodată să îi facă să înţeleagă, nici măcar pe toţi apostolii lui, că fiul văduvei nu era mort cu adevărat în momentul când l-a invitat să se trezească şi să se ridice. Totuşi, Iisus i-a convins îndeajuns ca să-i facă să suprime episodul din toate scrierile ulterioare, însă nu şi în evanghelia lui Luca, în care a apărut aşa cum îi fusese relatat. Din nou, Iisus a fost atât de asaltat ca vindecător că a plecat de devreme în dimineaţa zilei următoare către Endor.

7. La Endor

^{(1646.2) 146:7.1} În Endor, Iisus a scăpat, vreme de câteva zile, de strigătele mulţimilor care reclamau vindecarea fizică. În cursul şederii în acest loc, Maestrul a istorisit, pentru instruirea apostolilor, povestea regelui Saul şi a vrăjitoarei Endor. Iisus le-a spus limpede apostolilor lui că medienii rătăciţi şi rebelii care le personificaseră atât de adesea pe presupusele spirite ale morţilor, vor fi curând stăpâniţi, astfel încât ei nu vor mai putea să mai înfăptuiască aceste lucruri ciudate. El le-a zis discipolilor lui că după întoarcerea lui lângă Tatăl său, şi după ce Tatăl îşi va fi răspândit spiritul peste toată carnea, aceste fiinţe semi-spirituale – numite spirite necurate – nu ar mai putea să îi mai posede pe muritorii cu o inteligenţă slabă şi înclinată către rău.

^{(1646.3) 146:7.2} Iisus le-a explicat mai departe apostolilor săi că spiritele fiinţelor omeneşti răposate nu revin în lumea lor de origine pentru a comunica cu cei vii. Numai după scurgerea unei epoci de dezlegare ar fi posibil ca spiritul în evoluţie progresivă al omului muritor să revină pe Pământ, şi, chiar şi atunci, aceasta nu ar fi decât în cazuri excepţionale şi în calitate de agent de administrare spirituală a planetei.

^{(1646.4) 146:7.3} După două zile de odihnă, Iisus le-a zis apostolilor: „Reîntoarceţi-vă mâine dimineaţă la Capernaum pentru a rămâne acolo şi a propovădui până ce ţinuturile vecine se calmează. Între timp, la noi, ei îşi vor fi revenit deja parţial din acest fel de frenezie.”

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: