Rasele la aurora omului primitiv

Dragi prieteni și tovarăși de drum ,

Să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului și să vedem câte ceva despre mamiferele precursoare omului, mamiferele intermediare, primatele și apariția omului primitiv deci a primelor ființe umane, a evoluției minții precum și recunoașterea Pământului ca lume locuită așa cum sunt ele prezentate în cartea Urantia.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-62-rasele-la-aurora-omului-primitiv

Capitolul 62

Rasele  la  aurora  omului  primitiv

(703.1) 62:0.1 CU CIRCA un milion de ani în urmă, strămoşii imediaţi ai omenirii îşi făceau apariţia prin trei mutaţii succesive şi bruşte pornind de la ramura primitivă a tipului lemurian de mamifere placentare. Factorii dominanţi ai acestor lemuri primitivi provin din plasma vitală evolutivă a grupului american occidental sau recent. Dar, înainte de a da naştere unei linii directe de strămoşi ai omului, această rasă a fost întărită de aporturile implantării centrale de viaţă care evoluase în Africa. Grupul oriental nu a adus decât o contribuţie neînsemnată la crearea efectivă a speciei umane.

1. Tipurile primitive de lemuri

(703.2) 62:1.1 Lemurii primitivi, având o legătură cu strămoşii speciei umane, nu se înrudeau direct cu triburile preexistente de giboni şi de maimuţe care trăiau pe atunci în Eurasia şi în Africa de Nord, şi a căror descendenţă a supravieţuit până în timpurile prezente. Ei nu erau nici urmaşii tipului modern de lemuri, deşi avuseseră un strămoş comun dispărut cu mult timp în urmă.

(703.3) 62:1.2 În vreme ce aceşti lemuri primitivi evoluau în emisfera vestică, mamiferele strămoşi direcţi ai omenirii se consolidau în Asia de Sud-vest, în zona originară de implantare centrală a vieţii, dar către frontiera est a acestei zone. Cu mai multe milioane de ani înainte, lemurii de tip nord-american migraseră spre vest prin puntea terestră a Beringului şi şi-au croit încet-încet drum către sud-vest de-a lungul coastei asiatice. Aceste triburi migratoare au atins în cele din urmă regiunile salubre aflate între Marea Mediterana, pe atunci mult mai vastă, şi regiunile muntoase aflate în curs de înălţare ale peninsulei Indiene. Pe aceste ţinuturi situate în vestul Indiei, ele s-au unit cu alte linii favorabile şi au stabilit astfel ascendenţa rasei umane.

(703.4) 62:1.3 De-a lungul timpului, litoralul Indiei situat în sud-estul munţilor s-a scufundat progresiv, iar viaţa din această regiune s-a găsit complet izolată. Această peninsulă mesopotamiană sau persană nu mai avea nici o cale de acces sau de scăpare, decât la nord, şi aceasta din urmă a fost ea însăşi tăiată în repetate rânduri de invaziile glaciare care se îndreptau către sud. În această regiune aproape paradisiacă, şi pornind de la descendenţii superiori ai acestui tip de mamifere lemuriene, ies la iveală două mari grupuri, triburile de maimuţe din timpurile moderne şi specia umană de astăzi.

2. Mamiferele precursoare ale omului

(703.5) 62:2.1 Cu ceva mai mult de un milion de ani în urmă, au apărut subit mamiferele precursoare mesopotamiene descinzând direct din tipul lemurian nord-american de mamifere placentare. Acestea erau mici creaturi active, înalte de aproape un metru. Ele nu mergeau de obicei pe labele lor din urmă, dar puteau cu uşurinţă să se ţină în poziţie verticală. Ele erau păroase şi agile şi flecăreau asemeni maimuţelor, însă, spre deosebire de triburile de maimuţe, ele erau carnivore. Ele aveau la mână un deget mare opozabil primitiv precum şi un deget gros apucător la picior, extrem de folositor. Începând din momentul acesta, degetul mare opozabil s-a dezvoltat la speciile preumane succesive, în vreme ce degetul lor gros de la picior îşi pierdea treptat puterea de apucare. Triburile ulterioare de maimuţe păstrează degetul gros apucător, dar nu au dobândit niciodată degetul mare al mâinii tipic omului.

(704.1) 62:2.2 Aceste mamifere precursoare ajungeau la talia lor adultă în jurul vârstei de trei sau patru ani, iar durata lor de viaţă posibilă era în medie de douăzeci de ani. De regulă, ele dădeau naştere unui singur pui o dată, cu toate că au fost din când în când şi gemeni.

(704.2) 62:2.3 Membrii acestei noi specii aveau un creier mai voluminos în raport cu talia lor decât toate celelalte animale care trăiseră până atunci pe pământ. Ei încercau multe feluri de emoţii şi posedau un mare număr de instincte care aveau să-i caracterizeze mai târziu pe oamenii primitivi. Ei erau extrem de curioşi şi dădeau dovadă de o mare bucurie atunci când le reuşea vreo întreprindere. Pofta de mâncare şi dorinţa sexuală erau bine dezvoltate. O selecţie sexuală se manifesta net sub forma unei curtări rudimentare şi a unei alegeri de tovarăşe sau tovarăşi de viaţă. Ei erau capabili să lupte cu ferocitate pentru a-şi apăra semenii. Foarte tandri în asocierile lor familiale, ei posedau un simţ al umilinţei care aproape că atingea ruşinea şi remuşcarea. Erau foarte afectuoşi şi de o fidelitate emoţionantă faţă de consoarta lor, dar, dacă împrejurările îi despărţeau, atunci îşi alegeau un nou partener.

(704.3) 62:2.4 Cum erau mici în talie, şi cum mintea lor ascuţită le îngăduia să înţeleagă bine primejdiile habitatului lor forestier, în ei s-a dezvoltat o frică extraordinară . Aceasta i-a determinat să ia înţelepte măsuri de precauţie, a căror importanţă a fost capitală pentru supravieţuirea lor: de exemplu, ei construiau, tocmai în vârful arborilor, adăposturi grosolane care îndepărtau multe dintre pericolele vieţii de la nivelul solului. Apariţia tendinţelor de a avea frică ale omenirii datează mai ales din vremurile acelea.

(704.4) 62:2.5 Aceste mamifere precursoare aveau spiritul de trib cel mai dezvoltat care fusese văzut vreodată. Ele erau desigur foarte gregare, dar se vădeau, în ciuda oricărui fapt, extrem de bătăioase dacă erau deranjate în vreun fel de la cursul obişnuit al vieţii lor cotidiene, şi dădeau dovadă de un caracter impetuos când furia lor era la culme. Totuşi, natura lor belicoasă a servit unor scopuri favorabile; grupurile superioare n-au ezitat să intre în război cu vecinii lor inferiori, iar specia s-a ameliorat progresiv prin supravieţuirea selectivă a celor mai buni. Lemurii precursori au dominat de foarte timpuriu creaturile mai mici ale acestei regiuni, şi foarte puţine triburi de maimuţe străvechi necarnivore au reuşit să supravieţuiască.

(704.5) 62:2.6 Aceste mici animale agresive s-au înmulţit şi au invadat peninsula mesopotamiană în întregime timp de peste o mie de ani, în vreme ce tipul lor fizic şi inteligenţa lor generală se ameliora constant. Exact la şaptezeci de generaţii după ce tipul cel mai elevat de strămoşi lemurieni a dat naştere acestui nou trib, s-a produs un fapt nou care a marcat începutul unei noi epoci: diferenţierea subită a strămoşilor etapei vitale următoare din evoluţia fiinţelor umane de pe Urantia.

3. Mamiferele intermediare

(704.6) 62:3.1 Către începutul evoluţiei mamiferelor precursoare, doi gemeni, un mascul şi o femelă, s-au născut în coroana unui arbore, în adăpostul unui cuplu al acestor creaturi agile. Ei aveau puţin păr pe corp, ceea ce nu constituia un inconvenient, căci trăiau într-un climat cald şi uniform.

(705.1) 62:3.2 Talia lor de adulţi depăşea un metru douăzeci. Ei erau sub toate aspectele mai mari decât părinţii lor, cu picioare mai lungi şi cu braţe mai scurte. Ei aveau la mână degetele mari opozabile aproape perfecte, aproape tot atât de bine adaptate la muncile cele mai variate ca şi degetul mare al oamenilor moderni. Aceştia mergeau în poziţie verticală, căci picioarele conveneau tot atât de bine mersului ca şi cele ale raselor umane ulterioare.

(705.2) 62:3.3 Creierul lor era inferior celui al fiinţelor umane, şi mai mic, dar mult superior celui al strămoşilor lor şi, comparativ, mult mai voluminos. Gemenii au manifestat foarte devreme o inteligenţă superioară şi au fost curând recunoscuţi ca şefi ai întregului trib de mamifere precursoare; ei au instituit realmente o formă primitivă de organizare socială şi de diviziune economică a muncii. Fratele şi sora s-au împreunat şi s-au bucurat curând de societatea a douăzeci şi unu de copii foarte asemănători cu ei înşişi, care aveau toţi peste un metru douăzeci înălţime şi care erau din toate punctele de vedere superiori speciei lor ancestrale. Noul grup a format nucleul mamiferelor intermediare.

(705.3) 62:3.4 Când numărul membrilor acestui grup nou şi superior a sporit mult, atunci a izbucnit războiul, un război implacabil contra precursorilor. După încheierea teribilului conflict, nici un individ al rasei ancestrale preexistente a primelor mamifere nu mai rămăsese în viaţă. Urmaşii speciei, mai puţin numeroşi, dar mai puternici şi mai inteligenţi, supravieţuiseră pe seama strămoşilor lor.

(705.4) 62:3.5 Ei au devenit atunci teroarea acestei părţi a lumii timp de aproape cincisprezece mii de ani (şase sute de generaţii). Toate marile animale feroce ale vremurilor apuse pieriseră. Marile fiare originare din aceste regiuni nu erau carnivore, iar marile feline, leii şi tigrii, nu invadaseră încă acest ungher deosebit de adăpostit al suprafeţei terestre. Graţie acelui fapt, aceste mamifere intermediare au căpătat curaj şi au subjugat tot sectorul lor de creaţie.

(705.5) 62:3.6 Comparate cu specia ancestrală, mamiferele intermediare reprezentau un progres sub toate aspectele. Chiar şi durata potenţială a vieţii lor era mai lungă, atingând douăzeci şi cinci de ani. Un anumit număr de trăsături umane rudimentare a apărut la această specie nouă. În plus faţă de înclinaţiile înnăscute pe care le arătau strămoşii lor, aceste mamifere intermediare erau capabile să îşi exprime dezgustul în anumite situaţii respingătoare. Ele posedau totodată un instinct bine definit de acumulare; îşi făceau provizii de hrană pentru nevoile lor ulterioare şi erau foarte înclinate să strângă pietre rotunde şi netede, precum şi anumite tipuri de pietre rotunde utilizabile ca proiectile defensive şi ofensive.

(705.6) 62:3.7 Aceste mamifere intermediare au fost primele care să manifeste o tendinţă netă de a construi, după cum o arată rivalităţile lor în construirea de colibe în coroana arborilor şi în construcţiile subterane străbătute de multe tuneluri; ele au fost prima specie de mamifere care a căutat securitatea atât în adăposturile din copaci, cât şi în cele de sub pământ. Renunţând în mare măsură la arbori ca loc de şedere, ele trăiau pe sol în timpul zilei şi se reîntorceau noaptea ca să doarmă în coroanele arborilor.

(705.7) 62:3.8 De-a lungul timpului, sporirea naturală a numărului lor a antrenat în cele din urmă o concurenţă severă pentru hrană şi o rivalitate sexuală care au culminat într-o serie de bătălii interne care au distrus aproape în întregime specia. Luptele au continuat până când nu a mai rămas în viaţă decât un singur grup care număra sub o sută de indivizi. Pacea a domnit din nou; acest unic trib supravieţuitor şi-a reclădit locurile de dormit în coroana arborilor şi şi-a reluat încă o dată cursul normal al unei existenţe semi-paşnice.

(705.8) 62:3.9 Cu greu vă puteţi imagina cât de mult s-au apropiat, în mai multe rânduri, strămoşii voştri preumani de autodistrugerea totală. Dacă broasca ancestrală a întregii omeniri ar fi sărit cinci centimetri mai puţin cu un anumit prilej, întregul curs al evoluţiei ar fi fost mult schimbat. Mama lemuriană imediată a speciei mamiferelor precursoare a fost la un pas de la moarte de cel puţin cinci ori până să dea naştere tatălui noului ordin de mamifere superioare. Cea din urmă situaţie extremă a fost atinsă atunci când trăsnetul a lovit copacul în care dormea viitoarea mamă a gemenilor Primate. Ambele mamifere intermediare părinţi au fost serios şocate şi arse grav, iar trei dintre cei şapte copii ai lor au fost omorâţi de această lovitură căzută din cer. Aceste animale în curs de evoluţie erau aproape superstiţioase. Cei doi membri ai cuplului al cărui habitat situat în coroana arborelui fusese trăsnit erau realmente conducătorii grupului cel mai avansat al speciei mamiferelor intermediare. Urmând exemplul lor, mai mult de jumătate din trib, cuprinzând familiile cele mai inteligente, s-a îndepărtat cu circa trei kilometri de acest loc; ei s-au apucat să construiască noi case în coroana copacilor şi noi adăposturi subterane – construcţiile lor temporare în caz de primejdie neaşteptată.

(706.1) 62:3.10 Curând după ce şi-a terminat de construit căminul, cuplul acesta, veterani ai atâtor lupte, au devenit cu mândrie tatăl şi mama gemenilor care erau animalele cele mai importante şi cele mai interesante apărute până atunci în această lume. Într-adevăr, primii reprezentanţi ai noii specii de Primate erau cei care au constituit etapa vitală următoare a evoluţiei preumane.

(706.2) 62:3.11 Concomitent cu naşterea acestor gemeni primate, un alt cuplu – un cuplu deosebit de înapoiat al tribului de mamifere intermediare al cărui mascul şi femelă erau inferiori atât din punct de vedere fizic, cât şi mental – au dat de asemenea naştere unor gemeni. Aceşti gemeni, un mascul şi o femelă, erau indiferenţi la cuceriri; ei se ocupau numai de găsirea hranei şi, cum nu voiau să mănânce carne, şi-au pierdut orice interes în căutarea prăzilor. Aceşti gemeni întârziaţi au fost întemeietorii triburilor de maimuţe moderne. Urmaşii lor au căutat climatele blânde şi abundenţa de fructe tropicale din regiunile meridionale mai calde; acolo ei s-au înmulţit fără nici o mare schimbare până în ziua de azi, cu excepţia ramurilor care s-au împreunat cu tipurile anterioare de giboni şi de maimuţe, şi care au degenerat în consecinţă.

(706.3) 62:3.12 Este deci uşor de văzut că singura înrudire a omului şi a maimuţei rezidă în faptul că ei descind ambii din mamiferele intermediare, trib în cadrul căruia s-a produs naşterea simultană şi segregarea subsecventă a celor două perechi de gemeni: perechea inferioară sortită să zămislească tipurile moderne de maimuţe, de babuini, de cimpanzei şi de gorile; şi perechea superioară destinată să continue linia ascendentă care a dat prin evoluţie omul însuşi.

(706.4) 62:3.13 Oamenii moderni şi maimuţele au provenit din acelaşi trib şi din aceiaşi specie, dar nu din aceiaşi părinţi. Strămoşii omului descind din neamul superior al viţei selecţionate a acestui trib mamifer intermediar, în vreme ce maimuţele moderne (cu excepţia anumitor tipuri preexistente de lemuri, de giboni, de maimuţe şi de alte creaturi de acelaşi gen) descind din cuplul inferior al acestui grup mamifer intermediar. Acest cuplu nu a supravieţuit decât ascunzându-se vreme de peste două săptămâni într-o construcţie subterană ce servea ca depozit de hrană în timpul celei din urmă bătălii îndârjite din tribul lor, şi nemaiieşind afară decât cu mult timp după sfârşitul ostilităţilor.

4. Primatele

(706.5) 62:4.1 Să revenim la naşterea gemenilor superiori, un mascul şi o femelă, cei doi membrii conducători ai tribului de mamifere intermediare. Aceşti doi pui de animal aparţineau unui ordin neobişnuit; ei aveau şi mai puţin păr pe corp decât părinţii lor şi, din prima lor tinereţe, ei au stăruit a merge în poziţie verticală. Strămoşii lor învăţaseră întotdeauna să meargă pe membrele lor posterioare, dar aceşti gemeni primate au stat drepţi în mod spontan încă de la început. Ei au atins o înălţime de peste un metru cincizeci, iar capul lor a devenit comparativ mai voluminos decât cel al altor membri ai tribului. Ei au învăţat foarte devreme să comunice unul cu altul cu ajutorul semnelor şi al sunetelor, dar nu au reuşit niciodată să-i facă pe semenii lor să înţeleagă aceste noi simboluri.

(707.1) 62:4.2 Când au aveau în jur de patrusprezece ani, ei s-au făcut nevăzuţi din trib şi s-au îndreptat către vest pentru a-şi întemeia familia şi a stabili noua specie de primate. Iar aceste noi creaturi sunt numite pe bună dreptate Primate, de vreme ce ele au fost strămoşii animali direcţi şi imediaţi ai familiei umane însăşi.

(707.2) 62:4.3 În felul acesta, primatele au ajuns să ocupe o regiune situată pe coasta de vest a peninsulei mesopotamiene care înainta pe atunci în mările din sud, în timp ce triburile strâns înrudite şi mai puţin inteligente trăiau pe o parte a peninsulei de-a lungul coastei ei orientale.

(707.3) 62:4.4 Primatele erau mai umane şi mai puţin animale decât mamiferele intermediare care le-au precedat. Proporţiile scheletului acestei noi specii erau întru totul similare celor ale raselor umane primitive. Tipul uman de mâini şi de picioare era pe deplin dezvoltat, iar aceste creaturi puteau să meargă şi chiar să alerge tot atât de bine ca şi oricare dintre descendenţii lor umani ulteriori. Ele au abandonat aproape complet viaţa din arbori, deşi continuau să recurgă la coroana copacilor ca măsură de securitate pentru timpul nopţii, căci, asemeni strămoşilor lor, ele erau extrem de subjugate de frică. Folosirea sporită a mâinilor lor a contribuit mult la dezvoltarea puterii înnăscute a creierului lor, cu toate că ele nu posedau încă o minte care să poată fi calificată drept umană.

(707.4) 62:4.5 Natura emoţională a primatelor se deosebea prea puţin de cea a străbunilor lor, însă ele dădeau dovadă de o tendinţă mai umană în toate predispoziţiile lor. Acestea erau realmente animale splendide şi superioare; ele atingeau maturitatea către zece ani, iar durata vieţii lor naturale era în jur de patruzeci de ani. Aceasta înseamnă că ele ar fi putut trăi patruzeci de ani dacă ar fi avut o moarte naturală, dar, în aceste timpuri îndepărtate, foarte puţine animale mureau de moarte bună, căci lupta pentru viaţă era prea aprigă.

(707.5) 62:4.6 Aşadar, după o dezvoltare care acoperea aproape nouă sute de generaţii, adică aproape douăzeci şi unu de mii de ani de la apariţia mamiferelor precursoare, primatele au dat subit naştere la două creaturi remarcabile, primele fiinţe cu adevărat umane.

(707.6) 62:4.7 Aşa s-a făcut că mamiferele precursoare provenite din tipul nord-american al lemurilor au fost strămoşii mamiferelor intermediare, şi că acestea din urmă au dat la rândul lor naştere primatelor superioare, care au fost strămoşii imediaţi ai rasei umane primitive. Triburile de primate au fost ultima verigă vitală din evoluţia omului, dar, în mai puţin de cinci mii de ani, nu a mai rămas nici măcar o singură primată din aceste triburi extraordinare.

5. Primele fiinţe umane

(707.7) 62:5.1 Naşterea primelor două fiinţe umane s-a situat exact cu 993.419 ani înainte de anul 1934 al erei creştine.

(707.8) 62:5.2 Aceste două remarcabile creaturi erau veritabile fiinţe umane. Ele aveau la mână un deget mare perfect aşa cum au avut mulţi dintre strămoşii lor, în vreme ce aveau picioare tot atât de bine formate ca şi cele ale raselor umane de astăzi. Aceste fiinţe erau umblătoare şi alergătoare, nu căţărătoare; funcţia de apucare a degetului gros de la picior era absentă, complet absentă.

(708.1) 62:5.3 Când primejdia îi mâna către coroana arborilor, ei se căţărau exact cum ar face-o oamenii de astăzi. Ei se căţărau de-a lungul trunchiurilor arborilor ca şi urşii, iar nu ca cimpanzeii sau ca gorilele, care se balansează din ramură în ramură.

(708.2) 62:5.4 Aceste prime fiinţe umane (şi descendenţii lor) deveneau pe deplin adulte la doisprezece ani, şi aveau o durată de viaţă potenţială de aproximativ şaptezeci şi cinci de ani. Multe emoţii noi au apărut de timpuriu la cei doi gemeni umani. Ei încercau admiraţie atât pentru obiecte, cât şi pentru alte fiinţe, şi dădeau dovadă de o vanitate extremă. Dar progresul cel mai remarcabil din dezvoltarea lor emoţională a fost apariţia subită a unui nou grup de sentimente cu adevărat umane, sentimente de adorare cuprinzând smerenia, respectul, umilinţa şi chiar şi o formă primitivă de recunoştinţă. Frica, asociată cu ignoranţa în privinţa fenomenelor naturale, era pe punctul de a da naştere religiei primitive.

(708.3) 62:5.5 Nu s-au manifestat numai aceste sentimente umane, ci şi numeroase alte sentimente şi mai evoluate, care erau de asemenea prezente sub o formă rudimentară. Aceste fiinţe umane primitive aveau o oarecare conştiinţă a milei, a ruşinii şi a oprobriului, şi o conştiinţă foarte acută a dragostei, a urii şi a răzbunării; ele erau totodată susceptibile de a avea sentimente pronunţate de gelozie.

(708.4) 62:5.6 Primele două fiinţe umane – gemenii – au fost o mare încercare pentru părinţii lor primate. Ele erau atât de curioase şi atât de aventuroase, încât au fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în mai multe rânduri înainte de a împlini vârsta de opt ani. Oricum ar fi, ele erau serios acoperite de cicatrice încă pe când aveau doisprezece ani.

(708.5) 62:5.7 Ele au învăţat foarte devreme să comunice verbal. La vârsta de zece ani, elaboraseră un limbaj mai perfecţionat de semne şi de cuvinte comportând aproape cincizeci de idei, şi amelioraseră foarte mult şi lărgiseră tehnicile rudimentare de comunicare ale strămoşilor lor. În ciuda eforturilor lor, ele nu i-au putut învăţa pe părinţii lor decât foarte puţine dintre semnele şi simbolurile lor noi.

(708.6) 62:5.8 Către al nouălea an al lor, ele se duseseră într-o bună zi de-a lungul ţărmului şi au avut o discuţie însemnată. Toate inteligenţele celeste staţionate pe Urantia, inclusiv eu însumi, eram prezente şi observam derularea acestei întâlniri de amiază. În cursul acelei zile memorabile, ei conveniră să trăiască unul cu celălalt şi unul pentru celălalt; şi această înţelegere a fost prima dintr-o serie de acorduri care culminaseră în hotărârea de a fugi de tovarăşii lor animale inferioare şi de a porni către nord, fără a şti bine că astfel aveau să întemeieze rasa umană.

(708.7) 62:5.9 Noi eram cu toţii foarte preocupaţi de proiectele acestor doi mici sălbatici, dar eram neputincioşi în a controla munca minţii lor. Noi n-am influenţat arbitrar deciziile lor, nu puteam face asta, dar, în limitele admisibile ale funcţiunilor noastre planetare, noi, Purtătorii Vieţii, în acord cu asociaţii noştri, am conspirat toţi în vederea orientării gemenilor umani către nord, departe de părinţii lor acoperiţi cu păr care trăiau parţial în arbori. Astfel, ca urmare a propriei lor alegeri inteligente, gemenii au migrat şi, datorită supravegherii noastre, ei au migrat către nord, spre o regiune retrasă, unde scăpaseră de posibilităţile de degradare biologică prin amestecul cu familiile inferioare ale tribului primatelor.

(708.8) 62:5.10 Cu puţin înainte de a-şi părăsi pădurea lor natală, ei şi-au pierdut mama în cursul unui atac condus de giboni. Deşi ea nu avea inteligenţa lor, era înzestrată, ca mamifer, cu o afecţiune admirabilă şi de înalt ordin pentru copiii ei, şi şi-a sacrificat cu curaj viaţa în încercarea de a salva minunata pereche. Sacrificiul ei nu a fost în zadar, căci ea a ţinut inamicul la distanţă până ce a sosit tatăl cu întăriri şi a pus invadatorii pe fugă.

(709.1) 62:5.11 La puţin după ce tânărul cuplu îi abandonă pe tovarăşii săi pentru a întemeia rasa umană, tatăl lor primat a devenit de neconsolat – inima îi era zdrobită. Refuza să mănânce, chiar şi atunci când hrana îi era adusă de ceilalţi copiii ai lui. După ce şi-a pierdut strălucitele sale vlăstare, viaţa nu i se mai părea demnă de trăit printre tovarăşii lui obişnuiţi; prin urmare el a plecat să rătăcească prin pădure, unde a fost atacat de gibonii ostili şi a murit sub loviturile lor.

6. Evoluţia minţii umane

(709.2) 62:6.1 Noi, Purtătorii Vieţii de pe Urantia, a trăit lunga veghe de aşteptare vigilentă din ziua în care am implantat prima plasmă de viaţă în apele planetei. Apariţia primelor fiinţe realmente volitive şi inteligente ne-a procurat bineînţeles o mare bucurie şi o satisfacţie supremă.

(709.3) 62:6.2 Noi nu încetaserăm să urmărim dezvoltarea minţii gemenilor prin observarea operaţiunilor celor şapte spirite-minte adjutante ataşate Urantiei în momentul sosirii noastre pe planetă. În timpul lungii dezvoltări evolutive a vieţii planetare, aceşti neobosiţi slujitori ai minţii observaseră fără încetare propria lor aptitudine crescândă de a intra în contact cu facultăţile cerebrale ale animalelor, facultăţi care se amplificau pe măsură ce creaturile animale progresau.

(709.4) 62:6.3 La început, numai spiritul intuiţiei putea să acţioneze asupra comportamentului instinctiv şi supus reflexelor vieţii animale elementare. Când tipurile cele mai elevate s-au diferenţiat, spiritul înţelegerii a putut atribui acestor creaturi facultatea de a asocia spontan idei. Mai târziu, am văzut operând spiritul curajului; animalele în curs de evoluţie au dobândit realmente o formă rudimentară de conştiinţă protectoare. Ca urmare a apariţiei grupurilor de mamifere, noi am văzut spiritul cunoaşterii manifestându-se într-o măsură sporită. Apoi evoluţia mamiferelor superioare a permis funcţionarea spiritului sfătuirii, cu creşterea corespondentă a instinctului gregar şi cu începutul unei dezvoltări sociale primitive.

(709.5) 62:6.4 Noi observaserăm, cu o atenţie în creştere, serviciul sporit al primilor cinci adjutanţi pe durata întregii evoluţii a mamiferelor precursoare, a mamiferelor intermediare şi a primatelor. Cu toate acestea, ultimii doi adjutanţi, slujitorii superiori ai minţii, nu putuseră niciodată să funcţioneze pe tipul urantian de minte evolutivă.

(709.6) 62:6.5 Închipuiţi-vă bucuria noastră atunci când într-o zi – gemenii având aproape zece ani – spiritul adorării a intrat pentru prima dată în contact cu gândirea femelei, şi puţin după aceea cu cea a masculului. Noi ştiam că ceva intim legat de mintea umană ajunsese la apogeul său. Cam la un an mai târziu, când ei se hotărâră în cele din urmă, sub imperiul unei gândiri meditative şi al unei deliberări îndelung chibzuite, să fugă din căminul familial şi să se îndrepte către nord, spiritul înţelepciunii a început să funcţioneze pe Urantia şi în mintea acestor doi oameni de acum înainte recunoscuţi ca atare.

(709.7) 62:6.6 A avut loc imediat un nou ordin de mobilizare al celor şapte spirite-minte adjutante. Noi vibram plini de nădejde; ne dădeam seama că ceasul atât de mult aşteptat se apropia; ştiam că eram în pragul realizării efortului nostru prelungit de a face să se nască prin evoluţie creaturi volitive pe Urantia.

7. Urantia recunoscută ca lume locuită

(709.8) 62:7.1 Noi nu am avut mult de aşteptat. La amiază, a doua zi după fuga gemenilor, prima străfulgerare de încercare a semnalelor circuitului universului s-a produs în căminul receptor planetar al Urantiei. Noi eram fireşte cu toţii foarte înfierbântaţi de ideea că era iminent un mare eveniment; însă, dat fiind faptul că Urantia era o staţiune experimentală a vieţii, noi nu aveam nici cea mai mică idee a modului exact în care urma să fim informaţi că viaţa inteligentă era recunoscută pe planetă. Nu am rămas prea multă vreme în aşteptare. A treia zi după fuga gemenilor, şi înainte de plecarea corpului Purtătorilor Vieţii, a sosit arhanghelul Nebadonului însărcinat cu consolidarea circuitelor planetare iniţiale.

(710.1) 62:7.2 A fost o zi memorabilă pe Urantia atunci când micul nostru grup s-a reunit în jurul polului planetar de comunicare spaţială şi a primit primul mesaj trimis de Salvington pe circuitul mental nou stabilit al planetei. Dictat de şeful corpului de arhangheli, acest prim mesaj spunea:

(710.2) 62:7.3 ”Purtătorilor Vieţii de pe Urantia – Salutări! Transmitem asigurarea că a fost o mare bucurie pe Salvington, pe Edentia şi pe Ierusem când semnalul existenţei, pe Urantia, al unei minţi având demnitate volitivă a fost înregistrat în cartierul general al Nebadonului. Decizia dirijată a gemenilor de a fugi către nord şi de a-i separa pe urmaşii lor de strămoşii lor inferiori a fost înregistrată. Aceasta este prima decizie mentală – a unei minţi de tip uman – de pe Urantia, şi ea a stabilit automat circuitul de comunicare pe care este transmis acest mesaj iniţial de recunoaştere.”

(710.3) 62:7.4 Apoi au sosit, prin acest nou circuit, salutările Preaînalţilor Edentiei, care conţineau instrucţiuni pentru Purtătorii Vieţii rezidenţi, interzicându-ne faptul de a interfera cu modelul vieţii pe care o stabiliseră. Am primit ordinul de a nu interveni în chestiunile progresului uman. Nu trebuie să se deducă că Purtătorii Vieţii interferează arbitrar şi mecanic cu realizarea naturală a planurilor evolutive ale planetei, căci nu facem acest lucru. Însă, până atunci, noi avuseserăm permisiunea de a acţiona asupra spaţiului ambiant şi de a proteja plasma vitală într-un mod special. Iar această supraveghere extraordinară, deşi perfect naturală, este cea care trebuia să ia sfârşit.

(710.4) 62:7.5 Abia încetaseră cei Preaînalţi de vorbit, că magnificul mesaj al lui Lucifer, pe atunci suveran al sistemului Sataniei, începu să se facă auzit pe planetă. Atunci, Purtătorii Vieţii au înţeles cuvintele de bun venit de la propriul lor conducător şi au primit permisiunea sa de a se reîntoarce pe Ierusem. Acest mesaj al lui Lucifer conţinea acceptarea oficială a lucrării Purtătorilor Vieţii de pe Urantia şi ne absolvea de orice critică viitoare a oricărora dintre eforturile noastre de a ameliora modelele de viaţă ale Nebadonului, după cum erau ele stabilite în sistemul Sataniei.

(710.5) 62:7.6 Aceste mesaje din Salvington, din Edentia şi din Ierusem au marcat oficial sfârşitul supravegherii seculare a planetei de către Purtătorii Vieţii. Noi fuseserăm la datorie multe epoci, asistaţi numai de cele şapte spirite mentale adjutante şi de Controlorii Fizici Principali. Voinţa, puterea de a alege adorarea şi ascensiunea, apăruse acum în creaturile evolutive ale planetei; noi am înţeles atunci că opera noastră fusese desăvârşită, iar grupul nostru s-a pregătit de plecare. Urantia fiind o lume modificatoare de viaţă, am primit permisiunea de a lăsa în urma noastră doi Purtători ai Vieţii seniori cu doisprezece asistenţi; eu am fost ales ca membru al acestui grup şi, încă de atunci, mă aflu mereu pe Urantia.

(710.6) 62:7.7 Exact acum 993.408 mii de ani (înainte de anul 1934 al erei creştine) Urantia a fost recunoscută oficial ca fiind o planetă de habitat uman din universul Nebadonului. Evoluţia biologică atinsese încă o dată nivelele umane de demnitate volitivă; omul apăruse pe planeta 606 a Sataniei.

(710.7) 62:7.8 [Garantat de un Purtător al Vieţii din Nebadon rezident pe Urantia]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Era mamiferelor pe Terra

Dragii mei,

Vă propun să mai facem un pas pe calea cunosterii istoriei evoluției vieții pe Pământ și să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului ca să vedem câte ceva despre era mamiferelor așa cum este prezentată ea în cartea Urantia.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-61-era-mamiferelor-pe-urantia

Capitolul 61

Era mamiferelor pe Urantia

(693.1) 61:0.1 ERA mamiferelor se întinde de la epoca primelor mamifere placentare până la sfârşitul vârstei glaciare şi acoperă aproape cincizeci de milioane de ani.

(693.2) 61:0.2 Pe parcursul acestei vârste cenozoice panorama lumii oferea un spectacol atrăgător – dealuri ondulate, văi largi, fluvii mari şi păduri vaste. Pe parcursul acestei perioade, istmul Panama s-a înălţat şi s-a scufundat de două ori, iar podul terestru al Strâmtorii Bering a făcut de trei ori acelaşi lucru. Tipurile de animale erau atât numeroase, cât şi variate. Arborii erau plini de păsări, şi lumea întreagă era un paradis pentru animale, în ciuda luptelor neîncetate pentru supremaţie a speciilor în evoluţie.

(693.3) 61:0.3 Depunerile acumulate pe parcursul celor cinci perioade ale acestei ere de cincizeci de milioane de ani conţin arhivele fosile ale dinastiilor succesive de mamifere şi conduc direct la perioada în care a apărut însuşi omul.

1. Stadiul noilor pământuri continentale
Vârsta primelor mamifere

(693.4) 61:1.1 În urmă cu 50.000.000 de ani, zonele continentale ale lumii se găseau, în marea lor parte, deasupra apelor sau doar uşor scufundate. Formaţiunile şi depunerile acestor perioade sunt atât terestre, cât şi marine, însă în principal terestre. Pe parcursul unei perioade considerabile, pământurile s-au ridicat treptat, însă ele au fost, în acelaşi timp, erodate şi antrenate spre pământurile joase şi spre mări.

(693.5) 61:1.2 La începutul acestei perioade, mamiferele de tip placentar au apărut subit în America de Nord. Ele reprezentau etapa cea mai importantă a evoluţiei de până la epoca aceea. Ordinele de mamifere neplacentare existaseră înainte, însă acest tip nou a răsărit direct şi brusc din strămoşul reptilă preexistent, ai cărui descendenţi se perpetuaseră de-a lungul perioadei de declin a dinozaurilor. Părintele mamiferelor placentare au fost un mic dinozaur carnivor foarte activ, de tip săritor.

(693.6) 61:1.3 Instinctele fundamentale ale mamiferelor au început să se manifeste la aceste tipuri primitive. Pe lângă toate celelalte forme ale vieţii animale mamiferele posedă un imens avantaj în ceea ce priveşte supravieţuirea asupra tuturor prin aceea că ele pot:

(693.7) 61:1.4 1. Să dea naştere unor pui relativ evoluaţi şi bine dezvoltaţi.

(693.8) 61:1.5 2. Să îşi hrănească, să îşi crească şi să îşi protejeze puii cu o grijă plină de afecţiune.

(693.9) 61:1.6 3. Să folosească superioritatea puterii lor cerebrale pentru a se perpetua.

(693.10) 61:1.7 4. Să folosească agilitatea lor sporită pentru a scăpa de duşmanii lor.

(693.11) 61:1.8 5. Să aplice inteligenţa lor superioară în ajustarea şi adaptarea lor la mediu.

(694.1) 61:1.9 În urmă cu 45.000.000 de ani coloanele muntoase continentale s-au înălţat concomitent cu o scufundare generală a regiunilor de coastă. Rasele mamiferelor au evoluat rapid. Un mic mamifer reptilă, de tip ovipar, era tot mai bine dezvoltat, iar strămoşii viitorilor canguri cutreierau pământul Australiei. Curând şi-au făcut apariţia mici cai, rinoceri iuţi, tapiri cu trompă, porci primitivi, veveriţe, lemuri, oposumi, precum şi mai multe triburi de animale asemănătoare cu maimuţele. Toate erau mici, primitive şi, mai ales, adaptate la viaţa pădurilor din regiunile muntoase. O mare pasăre terestră, asemănătoare struţului, s-a dezvoltat până la o înălţime de trei metri şi făcea ou de douăzeci şi trei de centimetri pe treizeci şi trei. Această specie de pasăre a fost ancestrul giganticelor păsări transportoare de mai târziu, care erau remarcabil de inteligente şi care odinioară purtau fiinţe umane prin aer .

(694.2) 61:1.10 Mamiferele de la începutul erei cenozoice trăiau pe pământ, sub apă, în aer şi în coroana arborilor. Ele aveau de la una până la unsprezece perechi de glande mamare şi erau acoperite cu o lână deasă. Spre deosebire de speciile care au apărut mai târziu, acestea dezvoltau două serii succesive de dinţi şi aveau un creier foarte mare în comparaţie cu corpul lor, însă nici una dintre aceste specii moderne nu se număra printre ele.

(694.3) 61:1.11 În urmă cu 40.000.000 de ani, zonele terestre ale emisferei nordice au început să se înalţe. Acest fenomen a fost urmat de noi şi vaste sedimentări, precum şi de alte activităţi terestre cum ar fi erupţiile de lavă, deformările, formaţiunile lacustre şi eroziunile.

(694.4) 61:1.12 În cursul ultimei părţi a acestei perioade, aproape întreaga Europă a fost scufundată. În urma unei uşoare înălţări a solului, continentul a fost acoperit de lacuri şi de golfuri. Oceanul Arctic a curs spre sud, prin depresiunea Uralului, pentru a se uni cu Mediterana, care era atunci mai la nord. Înaltele pământuri ale Alpilor, ale Carpaţilor, ale Apeninilor şi ale Pirineilor se ridicau ca nişte insule în mijlocul mării. Apăruse şi Istmul Panama; oceanele Atlantic şi Pacific erau separate; America de Nord era legată de Asia prin puntea terestră a Strâmtorii Beringului şi de Europa prin Groenlanda şi prin Islanda. Circuitul terestru continental al latitudinilor nordice nu era întrerupt decât de Strâmtoarea Uralului care lega mările arctice de Mediterana extinsă.

(694.5) 61:1.13 În apele europene se depuneau mari cantităţi de calcare foraminifere. Astăzi, aceeaşi rocă se regăseşte la o altitudine de 3.000 de metri în Alpi, la 5.000 de metri în Himalaya şi la 6.000 de metri în Tibet. Depozitele cretoase din perioada aceasta au apărut de-a lungul coastelor Africi şi ale Australiei, pe coasta de vest a Americii de Sud şi în regiunea Antilelor.

(694.6) 61:1.14 De-a lungul acestei perioade, numită Eocen, evoluţia mamiferelor şi a altor forme de viaţă a continuat aproape fără întrerupere. Pământul Americii de Nord era atunci legat de toate celelalte continente, exceptând Australia, iar lumea era treptat invadată de o faună mamiferă primitivă de diverse tipuri.

2. Stadiul recent de inundaţii
Epoca mamiferelor evoluate

(694.7) 61:2.1 Această perioadă a fost caracterizată de o nouă şi rapidă evoluţie a mamiferelor placentare, formele cele mai avansate de mamifere care s-au dezvoltat în decursul acelor vremuri.

(694.8) 61:2.2 Cu toate că mamiferele primitive au ieşit din strămoşi carnivori, au apărut foarte curând unele specii de erbivore şi, după multă vreme, au apărut şi familii de mamifere omnivore. Angiospermele constituiau hrana principală a acestor mamifere care se înmulţeau rapid, deoarece flora terestră, inclusiv majoritatea plantelor şi a arborilor actuali, apăruseră pe parcursul perioadelor anterioare.

(695.1) 61:2.3 În urmă cu 35.000.000 de ani a început epoca dominaţiei mondiale a mamiferelor placentare. Puntea terestră din sud era foarte largă, şi lega din nou imensul continent Antarctic de America de Sud, de Africa de Sud şi de Australia. În ciuda comasării de pământuri la înalte altitudini, climatul lumii rămânea relativ blând, deoarece suprafaţa mărilor tropicale se mărise, iar pământul nu era îndeajuns de ridicat pentru a se putea produce gheţari. Vaste scurgeri de lavă au avut loc în Groenlanda şi Islanda şi, între aceste straturi, s-a depus o anumită cantitate de cărbune .

(695.2) 61:2.4 În fauna planetei aveau loc schimbări pronunţate. Viaţa marină suferea modificări profunde. Cea mai mare parte a speciilor actuale de animale marine exista deja, iar foraminiferele continuau să joace un rol important. Insectele semănau mult cu cele din perioada precedentă. Depozitele fosile de Florissant din Colorado datează din ultimii ani ai acestor timpuri îndepărtate. Majoritatea familiilor de insecte existente atunci îşi au originea în acele perioade îndepărtate, însă multe din ele sunt acum dispărute, deşi fosilele lor subzistă.

(695.3) 61:2.5 Pe continente, această epocă a fost, prin excelenţă, aceea a reînnoirii şi a răspândirii mamiferelor. Peste o sută de specii de mamifere anterioare şi mai primitive s-au stins înainte de sfârşitul acestei perioade. Chiar şi mamiferele mari cu creier mic au pierit curând. Creierul şi agilitatea înlocuiseră carapacea şi mărimea în progresul supravieţuirii animalelor. Cum familia dinozaurilor era în declin, mamiferele au preluat, încetul cu încetul, dominaţia pământului distrugând rapid şi complet restul strămoşilor lor reptilieni.

(695.4) 61:2.6 În paralel cu dispariţia dinozaurilor, s-au produs şi alte schimbări importante în diversele ramuri ale familiei saurienilor. Membrii supravieţuitori ai familiilor primitive de reptile sunt broaştele ţestoase, şerpii şi crocodilii, precum şi venerabilele broaşte, singurul grup rămas reprezentându-i pe strămoşii cei mai îndepărtaţi ai omului.

(695.5) 61:2.7 Diversele grupuri de mamifere îşi au originea într-un animal unic, acum dispărut. Această creatură carnivoră era ceva între pisică şi focă. Ea putea să trăiască pe pământ sau în apă, poseda o inteligenţă superioară şi era foarte activă. În Europa, în urma evoluţiei a apărut strămoşul familiei canine care a dat în curând naştere unor numeroase specii de mici câini. Cam în aceeaşi epocă au apărut rozătoarele, inclusiv castorii, veveriţele, popândăii, şoarecii şi iepurii, care au reprezentat curând o formă de viaţă importantă. Foarte puţine modificări s-au produs de atunci în această familie; ultimele depuneri din această perioadă conţin resturi fosile de câini, de pisici, de ratoni şi de nevăstuici într-o formă ancestrală.

(695.6) 61:2.8 În urmă cu 30.000.000 de ani au început să îşi facă apariţia tipurile moderne de mamifere. Până atunci mamiferele trăiseră, în majoritate, în munţi, căci aparţineau tipurilor montane. Subit, a început evoluţia tipului de copitate sau de şes, specia erbivoră diferenţiată de cea a carnivorelor cu gheare. Aceste animale descindeau dintr-un strămoş nediferenţiat, care avea cinci degete la picioare şi patruzeci şi patru de dinţi, şi care a dispărut înainte de sfârşitul acelei epoci. Evoluţia copitatelor nu a progresat dincolo de stadiul celor cu trei degete la picioare în decursul acestei perioade.

(695.7) 61:2.9 Calul, remarcabil exemplu de evoluţie, a trăit în acea epocă în America de Nord şi în Europa, însă nu şi-a încheiat în întregime dezvoltarea înainte de era glaciară ulterioară. Deşi familia rinocerilor a apărut la sfârşitul acestei perioade, ea nu a cunoscut cea mai mare expansiune a ei decât mai târziu. Şi-a făcut apariţia şi o mică creatură asemănătoare porcului, care a devenit strămoşul numeroaselor specii de porcine, de peccari şi de hipopotami. Cămilele şi lamele şi-au avut originea în America de Nord din mijlocul acestei perioade, şi au invadat câmpiile din vest. Mai târziu, lamele au emigrat către America de Sud, cămilele către Europa, şi curând ambele specii s-au stins în America de Nord, deşi unele soiuri cămile au supravieţuit până în epoca glaciară.

(696.1) 61:2.10 Un fapt important s-a produs către această epocă în vestul Americii de Nord; şi-au făcut apariţia pentru prima dată strămoşii primitivi ai străvechilor lemurieni. Deşi aceştia nu pot fi socotiţi veritabili lemurieni, venirea familiei lor a marcat stabilirea liniei din care s-au tras ulterior adevăraţii lemurieni.

(696.2) 61:2.11 Ca şi şerpii de uscat ai unei epoci anterioare, care s-au retras în apele mărilor, un întreg trib de mamifere placentare a părăsit atunci pământul, pentru a-şi stabili domiciliul în oceane. Ele au rămas, de atunci încoace, în mare, din ele dezvoltându-se balenele, delfinii marsuinii, focile şi otariile actuale.

(696.3) 61:2.12 Păsările au continuat să se dezvolte pe planetă, însă cu puţine schimbări evolutive importante. Majoritatea păsărilor timpurilor moderne existau deja, printre care se numărau pescăruşii, bâtlanii, flamingo, ulii şorecari, şoimii, vulturii, bufniţele, prepeliţele şi struţii.

(696.4) 61:2.13 Către sfârşitul acestei epoci, numite Oligocen, care cuprindea zece milioane de ani, viaţa vegetală, ca şi viaţa marină şi animalele terestre, evoluase foarte mult, şi se găsea prezentă pe planetă aproape ca astăzi. Ulterior au apărut specializări foarte extinse , însă formele ancestrale ale majorităţii fiinţelor vii existau şi atunci.

3. Stadiul munţilor moderni
Epoca elefantului şi a calului

(696.5) 61:3.1 Înălţarea pământurilor şi segregarea mărilor schimbau lent meteorologia lumii; vremea se răcea progresiv, însă climatul rămânea încă blând. Arborele Seqoia şi magnolia creşteau în Groenlanda, însă plantele subtropicale începeau să migreze către sud. La sfârşitul acestei perioade, plantele şi arborii din climatele calde dispăruseră în mare parte din latitudinile nordice. Locul lor a fost luat de plantele mai rezistente şi de arborii cu frunze căzătoare.

(696.6) 61:3.2 Numărul de varietăţi de ierburi a crescut considerabil, iar dinţii a numeroase specii de mamifere s-au modificat treptat, pentru a se apropia de tipul actual de dentiţie a erbivorelor care pasc.

(696.7) 61:3.3 În urmă cu 25.000.000 de ani, o uşoară afundare a pământurilor s-a produs după o lungă epocă de înălţare. Regiunea Munţilor Stâncoşi a rămas mult ridicată, astfel încât materialele de eroziune au continuat să se depună pe tot cuprinsul pământurilor joase din est. Munţii Sierra s-au reînălţat mult. În realitate, de atunci, ei se tot înalţă . Marea falie verticală californiană, de şase kilometri şi jumătate, datează din vremea aceea.

(696.8) 61:3.4 În urmă cu 20.000.000 de ani, mamiferele au cunoscut într-adevăr epoca lor de aur. Istmul Strâmtorii Beringului ieşise la iveală, ceea ce a permis multor grupuri de animale să migreze din Asia către America de Nord; ele cuprindeau mastodonţi cu patru colţi, rinoceri cu picioare scurte şi numeroase varietăţi de feline.

(696.9) 61:3.5 Au apărut şi primii cerbi, iar America de Nord a fost în curând invadată de rumegătoare – cerbi, boi, cămile, bizoni şi mai multe specii de rinoceri, însă specia porcilor giganţi, care avea mai mult de un metru optzeci în înălţime, s-a stins.

(697.1) 61:3.6 Marii elefanţi din perioada aceasta şi din următoarele aveau şi creierul şi corpul foarte mari; ei au invadat, în curând, întreaga lume, cu excepţia Australiei. Cel puţin de data aceasta, lumea a fost dominată de un animal imens, al cărui creier era suficient de mare pentru a-i permite să supravieţuiască. În faţa vieţii extrem de inteligente a acestei epoci, nici un animal de mărimea elefantului nu ar fi putut supravieţui dacă nu ar fi posedat un creier de mare dimensiune şi de calitate superioară. În ceea ce priveşte inteligenţa şi facultatea de adaptare calul este singurul care se apropie de elefant şi este depăşit doar de omul însuşi. Chiar şi aşa, din cele cincizeci de specii de elefanţi existenţi la începutul acelei perioade, au supravieţuit numai două.

(697.2) 61:3.7 În urmă cu 15.000.000 de ani, regiunile muntoase ale Eurasiei erau pe cale de a se înălţa. O oarecare activitate vulcanică se manifesta aproape peste tot în aceste regiuni, însă nimic nu se compara cu scurgerile de lavă din emisfera occidentală. Aceste condiţii instabile prevalau pe toată planeta.

(697.3) 61:3.8 Strâmtoarea Gibraltarului s-a închis, iar Spania s-a legat de Africa prin vechea punte terestră, în timp ce Mediterana se vărsa în Atlantic printr-un canal îngust care traversa Franţa, iar piscurile muntoase şi pământurile înalte apăreau ca nişte insule la suprafaţa acestei mări străvechi. Mai târziu, aceste mări europene au început să se retragă; iar şi mai târziu, Mediterana s-a legat de Oceanul Indian, în vreme ce la sfârşitul acestei epoci regiunea Suezului s-a înălţat astfel încât Mediterana a fost transformată, pentru o vreme, într-o mare interioară sărată.

(697.4) 61:3.9 Puntea terestră a Islandei a fost acoperită, iar apele arctice s-au amestecat cu cele ale Oceanului Atlantic. Coasta atlantică a Americii de Nord s-a răcit rapid, însă coasta Pacificului a rămas mai caldă decât în prezent. Marii curenţi oceanici circulau şi afectau climatul aproape ca astăzi.

(697.5) 61:3.10 Viaţa mamiferelor a continuat să evolueze. Imense herghelii de cai s-au alăturat cămilelor din câmpiile vestice ale Americii de Nord. Aceasta a fost într-adevăr epoca cailor şi a elefanţilor. În calitatea sa animală, creierul calului era alături de acela al elefantului, deşi într-o anumită privinţă era net inferior, căci calul nu a învins niciodată pe deplin tendinţa sale adânc înrădăcinate de a fugi atunci când se sperie. Calul nu are controlul emoţional al elefantului, în timp ce elefantul este foarte mult dezavantajat de talia şi lipsa lui de agilitate. În cursul acestei perioade a apărut, prin evoluţie, un animal care semăna şi cu calul şi cu elefantul, însă el a fost în curând distrus de familia felinelor care se înmulţea rapid.

(697.6) 61:3.11 În momentul în care Urantia intră în aşa-zisa „epocă fără cai”, ar trebui să zăboviţi un pic şi să vă gândiţi la ceea ce a însemnat acest animal pentru strămoşii voştri. La început oamenii au folosit caii pentru a se hrăni, apoi pentru a călători şi, mai târziu, pentru agricultură şi război. Calul a servit omenirea mult timp şi a jucat un rol important în dezvoltarea civilizaţiei umane.

(697.7) 61:3.12 Dezvoltările biologice din această perioadă au contribuit mult la pregătirea terenului pentru apariţia ulterioară a omului. În Asia Centrală s-au dezvoltat adevăratele specii de maimuţe primitive şi de gorile , ambele tipuri provenind dintr-un strămoş comun, acum dispărut. Însă nici una dintre aceste specii nu este înrudită cu linia fiinţelor vii care aveau să devină, mai târziu, strămoşii rasei umane.

(697.8) 61:3.13 Familia caninelor era reprezentată de mai multe grupuri, în special de lupi şi de vulpi. Tribul felinelor era reprezentat de pantere şi de marii tigrii cu dinţi sabie, aceştia din urmă apărând mai întâi în America de Nord. Familiile feline şi canine moderne s-au înmulţit în întreaga lume. Nevăstuicilor, jderilor, vidrelor şi ratonilor le-a mers bine şi s-au dezvoltat pe toate latitudinile nordice.

(698.1) 61:3.14 Păsările au continuat să evolueze, deşi cu puţine schimbări însemnate. Reptilele semănau cu tipurile moderne – şerpi, crocodili şi broaşte ţestoase.

(698.2) 61:3.15 Aşa se apropia de sfârşitul ei o perioadă foarte interesantă şi bogată în evenimente din istoria lumii. Aceasta eră a elefantului şi a calului este cunoscută sub numele de Miocen.

4. Stadiul recent de înălţare continentală
Ultima mare migraţie a mamiferelor

(698.3) 61:4.1 Această perioadă este marcată de înălţarea preglaciară a pământurilor din America de Nord, din Europa şi din Asia. Topografia pământului a fost mult modificată. Au luat naştere noi lanţuri de munţi, unele fluvii şi-au schimbat cursul şi în întreaga lume au apărut vulcani izolaţi.

(698.4) 61:4.2 În urmă cu 10.000.000 de ani, a început o epocă de depuneri terestre locale, răspândite pe bazele terestre ale continentelor, însă cea mai mare parte a acestor sedimentări au fost ulterior erodate. În această perioadă, o mare parte a Europei era încă scufundată, inclusiv anumite porţiuni ale Angliei, ale Belgiei şi ale Franţei. Marea Mediterana acoperea o mare parte a Africii de Nord. În America de Nord, depunerile se acumulau pe mari suprafeţe la baza munţilor, în lacuri şi în marile cuvete terestre. Aceste depozite au o grosime medie care nu depăşeşte şaizeci de metri; ele sunt mai mult sau mai puţin colorate, iar fosilele sunt rare. Au existat în vestul Americii de Nord două mari lacuri de apă dulce. Munţii Sierra se tot înălţau; Shasta, Hood şi Rainer au început să se prefacă în munţi; America de Nord a început deplasarea ei lentă către depresiunea atlantică, dar nu mai înainte de era glaciară următoare.

(698.5) 61:4.3 Pentru o perioadă scurtă, toate pământurile lumii s-au aflat din nou legate, cu excepţia Australiei, şi a avut loc ultima migraţiune animală la scară mondială. America de Nord era legată atât de America de Sud cât şi de Asia, şi schimbările se produceau liber în faună. Leneşul, tatuul, antilopa şi ursul din Asia au pătruns în America de Nord, în timp ce cămilele nord americane au trecut în China. Rinocerii au migrat în întreaga lume, cu excepţia Australiei şi a Americii de Sud, însă la sfârşitul acestei perioade rasa lor se stinsese în emisfera vestică.

(698.6) 61:4.4 În general, viaţa perioadei precedente a continuat să evolueze şi să se răspândească. Familia felinelor domina viaţa animală, iar viaţa marină era aproape staţionară. Mulţi dintre cai erau încă de tipul celor cu trei degete, însă diferitele rase moderne erau pe cale să apară. Lamele şi cămilele ce semănau cu girafa s-au amestecat cu caii pe câmpiile pe care păşteau. Girafa a apărut în Africa şi avea un gât la fel de lung ca acum. În America de Sud leneşul, tatuul, furnicarul şi tipurile sud-americane de maimuţele primitive au evoluat. Înainte de a se izola definitiv continentele, mastodonţii, aceste animale masive, au migrat peste tot, cu excepţia Australiei.

(698.7) 61:4.5 În urmă cu 5.000.000 de ani, calul a atins punctul lui de evoluţie actual şi a migrat din America de Nord în întreaga lume. Însă rasa cabalină se stinsese pe continentul ei de origine cu mult înainte de sosirea omului roşu.

(698.8) 61:4.6 Climatul se răcea progresiv, iar plantele terestre se deplasau lent către sud. Mai întâi frigul tot mai tare din regiunile nordice a fost cel care a oprit migraţiunile animale prin istmurile nordului. Mai târziu, punţile terestre ale Americii de Nord s-au surpat. Curând după aceea, legătura terestră dintre Africa şi America de Sud a fost definitiv scufundată, iar emisfera vestică s-a găsit izolată, aproape aşa cum este astăzi. Începând din această epocă, în emisfera orientală şi în emisfera occidentală au început să se dezvolte tipuri de viaţă distincte.

(699.1) 61:4.7 Aşa s-a încheiat această perioadă de aproape zece milioane de ani, iar strămoşul omului nu îşi făcuse încă apariţia. Această epocă este, în general, desemnată ca Pliocen.

5. Începutul erei glaciare

(699.2) 61:5.1 La sfârşitul perioadei precedente, pământurile din partea nord-estică a Americii de Nord şi a Europei nordice erau foarte ridicate pe mari suprafeţe. În America de Nord, vaste regiuni atingeau altitudini de până la nouă mii de metri şi chiar mai mult. Climatul blând dominase până acum în aceste regiuni nordice, şi toate apele arctice erau supuse evaporării. Ele au rămas fără gheţari până aproape de încheierea perioadei glaciare.

(699.3) 61:5.2 În acelaşi timp cu aceste înălţări de pământuri, curenţii oceanici s-au deplasat, iar vânturile sezoniere şi-au modificat direcţia. Aceste condiţii au provocat, în cele din urmă, pe pământurile nordice înalte, o precipitaţie de umiditate aproape constantă, ca urmare a mişcărilor de atmosferă puternic saturată. Ninsoarea a început să cadă peste aceste regiuni înălţate şi prin urmare reci, şi a continuat să cadă până când a atins o grosime de şase mii de metri. Zonele acoperite de cel mai gros strat de zăpadă , precum şi altitudinea, au determinat punctele centrale ale scurgerilor glaciare sub presiunea care s-a produs mai târziu. Era glaciară a persistat atâta timp cât aceste precipitaţii excesive au continuat să acopere înaltele pământuri nordice cu o enormă manta de zăpadă, care s-a prefăcut curând într-o gheaţă compactă, dar care se mişca.

(699.4) 61:5.3 Marile straturi glaciare ale acestei epoci erau toate situate pe pământurile înalte, nu în regiunile muntoase unde se găsesc ele astăzi. Jumătate din formaţiunile glaciare se situau în America de Nord, un sfert în Eurasia şi un sfert în restul lumii, în principal în Antartica. Africa era doar puţin atinsă de gheţuri, însă Australia era, aproape în întregime, acoperită de mantia de gheaţă a Antarcticii.

(699.5) 61:5.4 Regiunile nordice ale Urantiei au cunoscut şase invazii glaciare separate şi distincte, cu toate că s-au produs zeci de înaintări şi de retrageri asociate cu activitatea fiecărui strat de gheaţă individual. Gheţurile Americii de Nord s-au adunat în două centre şi, mai târziu, în trei. Groenlanda era acoperită de gheaţă şi Islanda a fost complet îngropată sub scurgere glaciară. În Europa, gheaţa a reacoperit în diverse epoci insulele britanice, cu excepţia coastei de sud a Angliei, şi s-a întins peste Europa occidentală, până în Franţa.

(699.6) 61:5.5 În urmă cu 2 milioane de ani, primul gheţar nord american şi-a început înaintarea către sud. Era glaciară era la începuturile ei, iar acestui gheţar i-au trebuit un milion de ani pentru a avansa, şi apoi pentru a se retrage către centrele de presiune ale nordului. Mantia de gheaţă centrală s-a întins către sudul Kansasului; centrele glaciare ale estului şi vestului nu erau atât de întinse.

(699.7) 61:5.6 În urmă cu 1.500.000 de ani, primul mare gheţar se retrăgea către nord. Între timp enorme cantităţi de zăpadă căzuseră peste Groenlanda şi nord-estul Americii de Nord. Această masă glaciară orientală nu a întârziat să curgă lent către sud. A fost a doua invazie glaciară.

(699.8) 61:5.7 Aceste două prime invazii ale gheţii nu au fost foarte întinse în Eurasia. În cursul acestor epoci primitive ale erei glaciare, America de Nord era invadată de mastodonţi, de mamuţii lânoşi, de cai, de cămile, de cerbi, de boii moscaţi, de bizoni, de leneşii de pământ, de castorii giganţi, de tigrii cu dinţi sabie, precum şi de numeroase grupuri de familii feline şi canine. Însă, începând din această epocă numărul lor a fost repede redus de frigul tot mai tare al perioadei glaciare. Către sfârşitul erei glaciare majoritatea acestor specii de animale s-au stins în America de Nord.

(700.1) 61:5.8 În afara regiunilor reacoperite de gheaţă, viaţa terestră şi acvatică a lumii a fost foarte puţin schimbată. Între invaziile glaciare climatul era aproape la fel de blând ca astăzi, poate puţin mai cald. În cele din urmă, gheţarii nu erau decât fenomene locale, cu toate că acoperiseră imense suprafeţe. Climatul de coastă a variat, în mare parte, între perioadele de inactivitate glaciară şi cele în care enorme aisberguri alunecau de pe coastele Maine în Atlantic, altele ieşeau prin Puget Sound către Pacific, sau se sfărâmau cu zgomot în fiordurile norvegiene deschise la Marea Nordului.

6. Omul primitiv din era glaciară

(700.2) 61:6.1 Marele eveniment al acestei perioade glaciare a fost apariţia evolutivă a omului primitiv. Către vestul Indiei, pe un pământ acum scufundat şi printre descendenţii vechilor lemuri ai Americii de Nord migraţi în Asia, au apărut brusc mamiferele precursoare ale oamenilor. Aceste mici animale se deplasau, în principal, pe labele de dinapoi; ele aveau un creier mare, proporţional cu mărimea lor şi comparabil cu creierul altor animale. În a şaptezecia generaţie a acestui ordin de viaţă, un grup nou şi superior de animale s-a diferenţiat brusc. Aceste noi mamifere intermediare – care aveau aproape de două ori talia strămoşilor lor şi posedau facultăţi cerebrale sporite proporţional – abia apucaseră să se stabilească mai bine, când primatele, reprezentând a treia mutaţie vitală, au apărut brusc. (În acelaşi moment, o dezvoltare retrogradă survenită în cadrul neamului mamiferelor intermediare a dat naştere strămoşilor rasei simiene; din acea zi şi până în timpurile prezente, ramura umană a progresat printr-o evoluţie treptată, în timp ce triburile simiene au rămas staţionare sau au retrogradat.)

(700.3) 61:6.2 În urmă cu un milion de ani, Urantia a fost înregistrată ca lume locuită. O mutaţie în interiorul viţei primatelor aflate în progres a produs brusc două fiinţe umane primitive, adevăraţii strămoşi ai omenirii.

(700.4) 61:6.3 Aceste eveniment a avut loc cam pe la începutul celei de-a treia înaintare glaciară; astfel se poate vedea că primii voştri strămoşi se nasc şi se formează într-un mediu dificil, tonifiant şi stimulator. Şi singurii supravieţuitori ai acestor aborigeni ai Urantiei, eschimoşii, preferă chiar şi acum să trăiască în climatele nordice foarte reci.

(700.5) 61:6.4 Fiinţe umane nu au locuit emisfera occidentală înainte de încheierea erei glaciare, însă pe parcursul epocilor interglaciare ele au trecut către vest, înconjurând Mediterana şi invadând, în curând, continentul european. În cavernele Europei occidentale găsim oseminte umane amestecate cu rămăşiţe de animale, atât arctice cât şi tropicale, ceea ce dovedeşte că oamenii au trăit în aceste regiuni de-a lungul ultimelor epoci de înaintare şi de retragere a gheţarilor.

7. Urmarea erei glaciare

(700.6) 61:7.1 De-a lungul întregii perioade glaciare, au continuat să se exercite şi alte activităţi, însă acţiunea gheţurilor eclipsează toate celelalte fenomene ale latitudinilor nordice. Nici o altă activitate terestră nu lasă probe topografice atât de nete. Lespezile mari de stâncă caracteristice şi despicăturile suprafeţei, cum ar fi văgăunile, lacurile, pietrele desprinse sau pulverizate, nu sunt legate de nici un alt fenomen din natură. Gheaţa este, de asemenea, răspunzătoare de uşoarele ondulaţiile de teren cunoscute sub numele de drumline. Mai mult, pe parcursul înaintării lui un gheţar deplasează malurile şi modifică complet suprafaţa pământului. Doar gheţarii lasă în urma lor, drept mărturie, morene mediane, laterale şi frontale. Aceste depuneri, în particular morenele mediane, se întind către nord şi est, pornind de la coasta orientală a Americii de Nord. Le găsim, de asemenea, în Europa şi în Siberia.

(701.1) 61:7.2 În urmă cu 750.000 de ani, al treilea strat de gheaţă format de unirea câmpurilor glaciare din centrul şi din estul Americii de Nord era deja departe pe drumul lui spre sud; la apogeul său, el a atins sudul Illinoisului şi s-a deplasat către Mississippi, optzeci de kilometri către vest, în timp ce partea orientală s-a extins către sud, până la fluviul Ohio şi la Pennsylvania centrală.

(701.2) 61:7.3 În Asia, stratul de gheaţă siberian a realizat invazia sa cea mai meridională, în timp ce în Europa gheaţa în progresie s-a oprit chiar înainte de bariera muntoasă a Alpilor.

(701.3) 61:7.4 În urmă cu 500.000 de ani, în cursul celei de-a cincia înaintare glaciară, un nou fenomen a accelerat cursul evoluţiei umane. Brusc şi într-o singură generaţie, cele şase rase de culoare au apărut prin mutaţie din ramura umană aborigenă. Această dată este de două ori importantă, de vreme ce ea a marcat şi sosirea Prinţului Planetar.

(701.4) 61:7.5 În America de Nord, cea de-a cincia înaintare glaciară a constat într-o invazie combinată pornind din trei centre glaciare. Cu toate acestea, lobul estic nu s-a extins decât foarte puţin înspre sudul văii St. Lawrence şi gheţarul vestic nu a avansat decât foarte puţin către sud. În schimb, lobul central s-a extins suficient de mult către sud încât să acopere aproape în întregime statul Iowa. În Europa, această invazie glaciară nu a fost atât de întinsă ca cea precedentă.

(701.5) 61:7.6 În urmă cu 250.000 de ani, începe a şasea şi ultima înaintare glaciară. În ciuda faptului că pământurile înalte nordice începuseră să se cufunde uşor, această perioadă a avut cele mai mari depuneri de zăpadă care s-au acumulat pe câmpiile de gheaţă nordice.

(701.6) 61:7.7 În cursul acestei invazii, cei trei mari gheţari s-au sudat într-o singură masă imensă, şi toţi munţii de la vest au participat la această activitate glaciară. A fost cea mai mare dintre toate invaziile glaciare din America de Nord; gheaţa s-a deplasat către sud, la peste două mii cinci sute de kilometri de centrele ei de presiune, iar America de Nord a cunoscut temperaturile cele mai joase din istoria ei.

(701.7) 61:7.8 Acum 200.000 de ani, pe durata avansării ultimului gheţar a avut loc un episod care a influenţat mult cursul evenimentelor pe Urantia – rebeliunea lui Lucifer.

(701.8) 61:7.9 Acum 150.000 de ani, a şasea şi cea din urmă invazie glaciară a atins punctele extreme ale înaintării ei către sud; partea occidentală depăşea puţin frontiera canadiană, partea centrală atingea Kansasul, Missouriul şi Illinoisul, iar cea orientală acoperea o mare parte din Pennsylvania şi din Ohio.

(701.9) 61:7.10 Acest gheţar a fost cel care a proiectat numeroasele protuberanţe sau limbi glaciare care au sculptat lacurile actuale, mari şi mici. Sistemul Marilor Lacuri nord americane a fost stabilit de acest gheţar pe parcursul retragerii lui. Geologii Urantiei au tras foarte exact diferitele stadii ale acestei evoluţii, şi au dedus corect că aceste mase de apă, în diferite perioade, s-au vărsat mai întâi în valea Mississippiului, apoi către est în valea Hudsonului şi, în cele din urmă, printr-o trecătoare nordică, în cea a St. Lawrence. Acum treizeci şi şapte de mii de ani, apele sistemului comunicant al Marilor Lacuri au început să se scurgă pe traseul actual al Niagarei.

(702.1) 61:7.11 În urmă cu 100.000 de ani, în cursul retragerii ultimului gheţar, au început să se formeze imensele întinderi de gheaţă polare, iar centrul de acumulare glaciară s-a deplasat considerabil spre nord. Atâta timp cât regiunile polare vor fi acoperite de gheaţă, va fi practic imposibil să mai survină vreo altă eră glaciară, indiferent de viitoarele ridicări de teren sau de modificările curenţilor oceanici.

(702.2) 61:7.12 Avansarea acestui ultim gheţar a durat o sută de mii de ani, şi a fost necesar un interval de timp egal pentru ca acesta să-şi încheie retragerea spre nord. Regiunile temperate sunt lipsite de gheţuri de peste cincizeci de mii de ani.

(702.3) 61:7.13 Rigorile perioadei glaciare au distrus multe specii animale şi le-au modificat radical pe numeroase altele. Numeroase specii au fost cumplit selecţionate pe parcursul migrărilor repetate făcute necesare de înaintarea şi de retragerea gheţurilor. Animalele care au urmărit deplasările alternate ale gheţarilor pe pământ au fost ursul, bizonul, renul, boul moscat, mamutul şi mastodontul.

(702.4) 61:7.14 Mamuţii căutau preriile deschise, iar mastodonţii preferau liziera adăpostită a regiunilor împădurite. Până la o dată recentă, mamuţii cutreierau din Mexic până în Canada; varietatea siberiană s-a acoperit de lână. Mastodonţii au continuat să trăiască în America de Nord până când oamenii roşii i-au exterminat, aproape tot aşa cum oamenii albi au masacrat mai târziu bizonii.

(702.5) 61:7.15 În cursul acestei ultime perioade glaciare, caii, lamele şi tigrii cu dinţi sabie au dispărut din America de Nord. Locul lor a fost luat de leneşi, de tatu, de rozătoare sau de porcii de apă, venite toate din America de Sud.

(702.6) 61:7.16 Migrările forţate ale vieţii din faţa înaintării glaciare au dus la extraordinare încrucişări de plante şi de animale. După retragerea ultimei invazii glaciare, numeroase specii arctice, atât animale cât şi vegetale, au rămas eşuate pe înălţimile anumitor creste muntoase, unde se refugiaseră pentru a scăpa de distrugerea de către gheţari. De aceea se găsesc astăzi aceste plante şi aceste animale disociate pe înălţimile Alpilor, în Europa şi chiar şi pe munţii Appalaşi, în America de Nord.

(702.7) 61:7.17 Era glaciară este ultima perioadă geologică încheiată. Ea se numeşte Pleistocen şi se întinde de-a lungul a peste două milioane de ani.

(702.8) 61:7.18 În urmă cu 35.000 de ani, s-a încheiat această mare eră glaciară, mai puţin pentru regiunile polare ale planetei. Această dată este de asemenea semnificativă, deoarece ea coincide cu sosirea unei Fiice şi a unui Fiu Materiali, începutul cârmuirii Adamice, momentul în care începe perioada holocenă sau postglaciară.

(702.9) 61:7.19 Această expunere se întinde de la apariţia mamiferelor până la retragerea glaciară şi până în timpurile istorice; ea acoperă o perioadă de aproape cincizeci de milioane de ani. Aceasta este ultima perioadă geologică – cea actuală. Cercetătorii voştri o cunosc sub numele de Cenozoic, sau era timpurilor recente.

(702.10) 61:7.20 [Garantat de un Purtător al Vieţii rezident.]

 

Până la o nouă revedere .. pace si lumina tuturor !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Era vietii terestre primitive pe Terra

Dragii mei,

Probabil mulți dintre voi vă veți întreba ce legătură au aceste articole privind evoluția vieții pe Pământ cu spiritualitatea ? .. eu aș zice că au și vă sugerez să nu vă pierdeți răbdarea într-ale spiritualului .. oricum pe acest blog nu mi-am propus să vă prezint doar subiecte cu tematică strict spirituală el fiind făcut în ideia de a aduce lumină pentru toți în mai toate domeniile vieții deci și a evoluției vieții pe Terra .. deci să nu vă mire că vom aborda o gamă mai largă de subiecte mergând chiar până la politică .. deci vă propun să mai aveți puțintică rabdare că vom aborda și subiecte pe această tematică a spiritualității și a dezvoltării personale, dar toate la timpul lor.

Până atunci, eu zic că pentru a pastra o cronologie a creației și a evoluției vieții pe Pământ este important să  cunoastem și istoria de început a vieții pe Terra și deci vă propun să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului și să vedem câte ceva despre era vieții terestre primitive, despre  epoca primitivă a reptilelor, perioada plantelor cu flori, epoca păsarilor, așa cum sunt prezentate în cartea Urantia.

Dacă sunteți curioși asupra taseului pe care îl vom urma în această călătorie a noastră vă pot spune că  vom trece apoi la epoca mamiferelor,  a apariției omului, a raselor primitive și evoluția lor precum și a aportului lui Adam și a Evei în evoluția raselor, a rebeliunii lucifere și implicațiile ei în evoluția raselor umane,  începuturile civilizației timpurii și apoi a celei moderne , evoluția rugăciunii, ajustorii gândirii și sufletul , păzitorii serafici ai destinului, supraviețuirea eului dupa moarte.. etc ..

Deci din câte vedeți voi încerca sa vă prezint în continuare câteva selecții din cartea Uranția și nu numai din ea, care să puncteze traseul evolutiv al începutului vieții și a evoluției raselor umane pe Terra precum și câteva informații despre supraviețuirea personalității după moartea fizică, urmând apoi să punem accent pe latura spirituală și de dezvoltare personală.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos:  http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-60-urantia-pe-parcursul-erei-vietii-terestre-primitive

Capitolul 60

Urantia pe parcursul erei vieţii terestre primitive

(685.1) 60:0.1 ERA epocii exclusiv marine se sfârşise. Ridicarea pământurilor, răcirea crustei şi a oceanelor, restrângerea mărilor şi adâncirea lor corelativă, precum şi marea creştere a suprafeţei terestre în latitudine septentrională, au contribuit toate considerabil la modificarea climatului lumii în toate regiunile îndepărtate de zona ecuatorială.

(685.2) 60:0.2 Epocile terminale ale erei precedente au fost, cu adevărat, epocile broaştelor, dar aceşti strămoşi ai vertebratelor terestre nu mai erau dominanţi, deoarece nu supravieţuiseră decât în număr redus. Foarte puţine tipuri au ieşit vii din riguroasele încercări ale perioadei precedente de tribulaţii biologice. Chiar şi plantele purtătoare de spori dispăruseră aproape complet.

1. Epoca primitivă a reptilelor

(685.3) 60:1.1 Depozitele de eroziune ale acestei epoci erau mai ales conglomerate, şisturi şi gresii. Gipsul şi straturile roşii, în toate aceste sedimentări, în America ca şi în Europa, indică faptul că climatul celor două continente era arid. Aceste regiuni aride au fost supuse unei puternice eroziuni provocate de căderea trombelor de apă violente şi periodice peste înaltele pământuri înconjurătoare.

(685.4) 60:1.2 Se găsesc puţine fosile în aceste straturi, însă putem observa numeroase amprente de reptile terestre. În numeroase regiuni, depozitele pământurilor roşii, de trei sute de metri adâncime ale acestei epoci, nu conţineau nici o fosilă. Animalele terestre nu au trăit într-un mod continuu decât în anumite părţi ale Africii.

(685.5) 60:1.3 Grosimea acestor depuneri de eroziune variază între 900 şi 3.000 de metri şi atinge chiar şi 5.500 de metri pe coasta Pacificului. Lavele au forţat, mai târziu, drumul dintre aceste numeroase straturi. Palisadele fluviului Hudson au fost formate prin scufundarea lavelor bazaltice între aceste straturi triasice. Activitatea vulcanică era intensă în diferite părţi ale lumii.

(685.6) 60:1.4 Găsim depozite ale acestei perioade în Europa, în special în Germania şi în Rusia. Gresiile mozaicate din Anglia au apărut în această epocă. Calcarul s-a depus în Alpii meridionali ca urmare a unei invazii a mării. El se prezintă în această regiune sub forma specifică a zidurilor şi pilierilor de calcare dolomitice. Acest strat se regăseşte pe întreaga suprafaţă a Africii şi a Australiei. Marmura de Carrara provine din acest calcar modificat. Nu putem găsi nimic din această perioadă în regiunile meridionale ale Americii de Sud, din moment ce această parte a continentului a rămas scufundată şi, prin urmare, nu prezintă decât depozite de origine marină şi acvatică fără întrerupere a continuităţii cu epocile anterioare şi posterioare.

(686.1) 60:1.5 În urmă cu 150 milioane de ani au început perioadele vieţii terestre primitive ale istoriei lumii. În general, viaţa nu mergea foarte bine, însă ea mergea mai bine decât în epocile fierbinţi şi ostile de la sfârşitul erei vieţii marine.

(686.2) 60:1.6 În momentul în care se deschide această eră, estul şi centrul Americii de Nord, jumătatea de nord a Americii de Sud, cea mai mare parte a Europei şi întreaga Asie sunt cu mult deasupra apelor. Pentru prima dată, America de Nord este geografic izolată, însă nu pentru mult timp, căci istmul Detroitului din Bering se ridică în curând din nou, legând continentul cu Asia.

(686.3) 60:1.7 S-au format mari cuvete în America de Nord în paralel cu coastele Atlanticului şi Pacificului. A apărut marea falie din Connecticutul oriental, una dintre coastele sale scufundându-se, în cele din urmă, cu trei kilometri. Numeroase cuvete nord americane şi numeroase bazine lacustre de apă dulce şi apă sărată ale regiunilor muntoase au fost umplute ulterior de depozitele de eroziune. Mai târziu, aceste depresiuni de teren umplute au fost ridicate la o mare înălţime de curgerile de lavă subterane. Pădurile pietrificate a numeroase regiuni datează din această epocă.

(686.4) 60:1.8 Coasta Pacifică nord americană, care a rămas în general deasupra apelor pe parcursul acestor submersii continentale, s-a cufundat, cu excepţia Californiei de Sud şi a unei mari insule care exista atunci în ceea ce este astăzi oceanul Pacific. Această mare californiană veche, bogată în viaţă marină, s-a întins către est şi a ajuns din nou la vechiul bazin maritim al regiunilor vestului mijlociu.

(686.5) 60:1.9 În urmă cu 140 milioane de ani, după singurul indiciu al celor doi strămoşi prereptilieni care se dezvoltaseră în Africa pe parcursul epocii precedente, reptilele au apărut brusc, cu toate însuşirile lor. Ele s-au dezvoltat rapid dând naştere crocodililor, reptilelor şi în cele din urmă şerpilor de mare şi reptilelor zburătoare. Strămoşii lor de tranziţie au dispărut foarte repede.

(686.6) 60:1.10 Aceşti dinozauri reptilieni, în curs de evoluţie rapidă, au devenit în curând regii acestei epoci. Ei erau ovipari şi se distingeau de toate celelalte animale prin mărimea mică a creierului lor, acesta cântărind mai puţin de o livră şi trebuind să controleze un corp a cărui greutate a sfârşit prin a atinge patruzeci de tone. Însă primele reptile erau mai mici, carnivore şi păşeau pe micile lor labe din urmă în modul în care o fac cangurii. Ele aveau oase goale, ca păsările, şi până la urmă nu au avut decât trei degete la picioarele lor posterioare, astfel încât multe dintre amprentele lor fosile au fost atribuite, din greşeală, unor păsări gigantice. Mai târziu, dinozaurii erbivori au apărut prin evoluţie. Ei păşeau în patru labe şi, o ramură a acestui grup a dobândit puţin câte puţin o armură protectoare.

(686.7) 60:1.11 Cu mai multe milioane de ani mai târziu, au apărut primele mamifere. Ele nu aveau placentă, şi s-au dovedit rapid ca fiind un eşec; nici unul dintre ele nu a supravieţuit. Au reprezentat un efort experimental de ameliorare a tipurilor de mamifere, însă această încercare nu a avut succes pe Urantia.

(686.8) 60:1.12 Viaţa marină a acestei epoci era redusă, însă ea s-a amplificat rapid, datorită unei noi invazii a mărilor care a provocat, încă o dată, formarea unor lungi coaste litorale de ape puţin adânci. Aceste coaste joase se găseau mai mult în jurul Europei şi al Asiei, şi de aceea cele mai bogate straturi de fosile se găsesc pe lângă aceste continente. Dacă vreţi să studiaţi astăzi viaţa acestei epoci, examinaţi regiunile himalayene, siberiene şi mediteraneene, precum şi India şi insulele bazinului Pacificului de Sud. O trăsătură dominantă a vieţii marine era prezenţa unei multitudini de frumoşi amoniţi, ale căror fosile se regăsesc în întreaga lume.

(686.9) 60:1.13 În urmă cu 130 milioane de ani, mările se schimbaseră destul de puţin. Siberia şi America de Nord erau legate de istmul Detroitului de la Strâmtoarea Bering. O viaţă marină bogată şi specială a apărut pe coasta californiană a Pacificului unde, peste o mie de specii de amoniţi s-au dezvoltat pe baza tipurilor superioare de cefalopode. Pe parcursul acestei perioade, modificările vieţii au fost desigur evolutive, în ciuda caracterului tranziţional şi treptat.

(687.1) 60:1.14 Această eră, care s-a întins pe mai mult de douăzeci şi cinci de milioane de ani, este cunoscută sub numele de Triasic.

2. Noua fază a epocii reptilelor

(687.2) 60:2.1 În urmă cu 120 milioane de ani. a început o nouă fază a epocii reptilelor. Marele eveniment al acestei perioade a fost evoluţia şi declinul dinozaurilor. Animalele terestre au atins atunci cea mai mare dezvoltare a lor din punctul de vedere al mărimii, şi aproape că dispăruseră de pe suprafaţa pământului la sfârşitul acestei ere. Dinozaurii de toate mărimile au evoluat, mergând de la o specie care măsura mai puţin de şaizeci de centimetri, până la enormii dinozauri necarnivori, de douăzeci şi doi de metri lungime, a căror masă nu a fost niciodată egalată de nici o creatură vie.

(687.3) 60:2.2 Cei mai mari dinozauri s-au născut în vestul Americii de Nord. Aceste monstruoase reptile sunt îngropate în întreaga regiune a Munţilor Stâncoşi, de-a lungul coastei atlantice a Americii de Nord, în Europa occidentală, în Africa de Sud, în India, însă nu şi în Australia.

(687.4) 60:2.3 Aceste creaturi masive şi-au pierdut forţa şi activitatea pe măsura creşterii constante a mărimii lor. Ele aveau nevoie de cantităţi de hrană atât de mari, încât invadaseră pământul până într-acolo încât mureau, literalmente, de foame, şi ele s-au stins, deoarece nu aveau inteligenţa necesară de a face faţă situaţiei.

(687.5) 60:2.4 În acea epocă, cea mai mare parte de est a Americii de Nord, care rămăsese multă vreme ridicată, fusese nivelată şi supusă eroziunii în oceanul Atlantic, a cărui coastă se întindea pe mai multe sute de kilometri, mai mult spre est decât astăzi. Partea occidentală a continentului era întotdeauna ridicată, însă chiar şi aceste regiuni au fost ulterior invadate atât de marea septentrională, cât şi de Pacific, care s-a întins către est până în regiunea Munţilor Negri din Dakota.

(687.6) 60:2.5 A fost o epocă a apei dulci, caracterizată de numeroase lacuri interioare, aşa cum o demonstrează abundenţa fosilelor de apă dulce acumulate în albiile numite Morrison din Colorado, din Montana şi din Wyoming. Grosimea acestor depozite combinate de apă dulce şi de apă sărată variază între şase sute şi o mie cinci sute de metri, însă aceste straturi cuprind foarte puţin calcar.

(687.7) 60:2.6 Aceeaşi mare polară care s-a întins atât de departe către sudul Americii de Nord a acoperit tot astfel întreaga Americă de Sud, cu excepţia Anzilor, care au apărut la început. Cea mai mare parte a Chinei şi a Rusiei era inundată, însă în Europa invazia apelor a fost cea mai importantă. Pe parcursul acestei submersiuni, s-a depus admirabila piatră litografică din Germaniei de Sud, ale cărei straturi s-au conservat, ca şi cum ar fi numai de ieri, fosile cum ar fi aripile cele mai delicate ale unor insecte străvechi.

(687.8) 60:2.7 Flora acestei epoci a semănat mult cu cea a epocii precedente. Pinii şi coniferele deveneau tot mai asemănătoare varietăţilor actuale. Încă se mai forma puţin cărbune, de-a lungul ţărmurilor septentrionale ale Mediteranei.

(687.9) 60:2.8 Revenirea mărilor a ameliorat climatul. Coralii s-au întins în apele europene, ceea ce demonstrează existenţa unui climat încă blând şi regulat, însă ei nu au apărut niciodată în apele polare, care s-au răcit lent. Viaţa marină a acestei epoci s-a ameliorat şi s-a dezvoltat mult, în special în apele europene. Coralii şi crinoidele au apărut temporar în număr mai mare decât înainte, însă amoniţii au fost cei care au dominat viaţa nevertebratelor oceanelor. Mărimea lor medie era de ordinul a şapte până la zece centimetri, cu toate că o specie a atins un diametru de doi metri cincizeci. Existau bureţi peste tot, în timp ce sepiile şi stridiile continuau să evolueze.

(688.1) 60:2.9 În urmă cu 110 milioane de ani, potenţialele vieţii marine continuau să apară. Ariciul de mare a reprezentat una dintre mutaţiile cele mai remarcabile ale acelei epoci. Crabii, langustele, precum şi alte tipuri de crustacee moderne au atins deplina lor dezvoltare. Schimbări marcante s-au produs şi în familia peştilor, un tip de sturion făcându-şi apariţia pentru prima oară, însă ferocii şerpi de mare, proveniţi din reptilele terestre, împânzeau încă toate mările şi ameninţau să distrugă întreaga familie a peştilor.

(688.2) 60:2.10 Această epocă a rămas în mod esenţial aceea a dinozaurilor. Ei au invadat pământul într-o asemenea măsură încât, pe parcursul perioadei precedente invaziei mărilor, două specii s-au refugiat în apă pentru a supravieţui. Aceşti şerpi de mare reprezintă un regres în evoluţie. În timp ce anumite specii noi progresează, unele rămân staţionare, iar altele fac cale întoarsă, întorcându-se la o stare anterioară, iar acest lucru s-a întâmplat atunci când aceste două tipuri de reptile au abandonat pământul ferm.

(688.3) 60:2.11 Pe măsură ce timpul trecea, şerpii de mare au atins o astfel de dimensiune încât au devenit foarte leneşi, şi au sfârşit prin a pieri, din cauza faptului că nu aveau un creier destul de mare pentru a asigura protecţia imensului lor corp. Creierul lor cântărea mai puţin de şaizeci de grame, în ciuda faptului că aceşti enormi ihtiozauri atingeau uneori cincizeci de metri lungime, cea mai mare parte depăşind zece metri. Crocodilii marini au fost, de asemenea, o rămăşiţă a unui tip terestru de reptilă însă, spre deosebire de şerpii de mare, aceste animale s-au întors întotdeauna pe pământ pentru a-şi depune ouăle.

(688.4) 60:2.12 La puţin timp după ce aceste două specii de dinozauri au migrat în apă în vederea unei vane încercări de autoconservare, două alte tipuri au fost împinse de aspra luptă pentru viaţa pe pământ, să îşi caute refugiul în aer. Însă aceşti pterosauri zburători nu au fost strămoşii adevăratelor păsări din epocile următoare. Ei au evoluat pe baza dinozaurilor săritori, cu oase goale, şi aripile lor erau asemănătoare acelora ale liliecilor, cu o anvergură de şase până la zece metri. Aceste străvechi reptile zburătoare au atins trei metri lungime. Ele aveau maxilare extensibile, foarte asemănătoare acelora ale şerpilor actuali. O vreme, aceste reptile zburătoare au părut a fi un succes, însă nu au reuşit să evolueze în aşa fel încât să poată supravieţui ca navigatori aerieni. Ei reprezintă neamurile stinse ale precursorilor păsărilor.

(688.5) 60:2.13 Broaştele ţestoase s-au înmulţit pe parcursul acestei perioade, şi şi-au făcut prima apariţie în America de Nord. Strămoşii lor veniseră din Asia, şi au urmat istmul nordului.

(688.6) 60:2.14 În urmă cu o sută de milioane de ani, era reptilelor a ajuns la sfârşit. Dinozaurii, în ciuda masei lor enorme, nu erau decât animale aproape fără creier, şi lipsite de inteligenţă suficientă pentru a putea furniza hrana necesară unor corpuri atât de mari. De aceea, aceste reptile terestre care păşteau, au pierit în număr tot mai mare. De acum, evoluţia va urma creşterea creierului şi nu a masei corporale. Dezvoltarea creierului a caracterizat fiecare epocă succesivă a evoluţiei animale şi a progresului planetar.

(688.7) 60:2.15 Această epocă, care cuprinde apogeul reptilelor, reprezintă începutul declinului lor, şi se întinde pe o perioadă aproape douăzeci şi cinci de milioane de ani. Ea este cunoscută sub numele de Jurasic.

3. Stadiul cretacic
Perioada plantelor cu flori –
Epoca păsărilor

(688.8) 60:3.1 Marea perioadă cretacică îşi trage numele din predominanţa în mări de prolifice foraminifere producătoare de cretă. Această perioadă conduce Urantia aproape de sfârşitul lungii dominări a reptilelor şi asistă la apariţia pe pământ a plantelor cu flori şi a păsărilor. Este, de asemenea, epoca în care se termină deriva continentelor spre vest şi spre sud. Ea însoţeşte giganticele deformări ale scoarţei terestre, precum şi imensele scurgeri de lavă şi o mare activitate vulcanică.

(689.1) 60:3.2 Către sfârşitul perioadei geologice precedente, cea mai mare parte a maselor continentale era bine ridicată, cu toate că nu existau încă vârfuri de munţi. Continuând, deriva pământurilor continentale a întâlnit primul mare obstacol pe albia adâncă a Pacificului. Acest conflict al forţelor geologice a format întregul lanţ de munţi care se întinde într-o direcţie nord-sud, de la Alaska până în Capul Horn, trecând prin Mexic.

(689.2) 60:3.3 Această perioadă marchează astfel, în istoria geologică, stadiul formării munţilor moderni. Înainte de această epocă, piscurile muntoase erau rare. Ele nu aveau decât creste înalte de o mare lărgime. În această epocă, a început să se înalţe lanţul Pacificului, însă el era situat la o mie o sută de kilometri vest faţă de ţărmul actual. Sierra începea, de asemenea, să se formeze. Straturile lor de cuarţ aurifer au rezultat din curgerile de lavă din acea epocă. În estul Americii de Nord, presiunea Atlanticului lucra, de asemenea, pentru a provoca o ridicare a terenului.

(689.3) 60:3.4 În urmă cu 100 milioane de ani, continentul Nord American şi o parte a Europei se aflau cu mult deasupra apei. Devierea continentelor Americane continua. S-au produs metamorfoze ale Anzilor sud-americani şi înălţarea progresivă a câmpiilor occidentale ale Americii de Nord. Cea mai mare parte a Mexicului s-a cufundat sub mare, iar Atlanticul de Sud a inundat coasta orientală a Americii de Sud atingând, în cele din urmă, litoralul actual. Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian avuseseră atunci, în mod sensibil, aceeaşi configuraţie ca astăzi.

(689.4) 60:3.5 În urmă cu 95 milioane de ani, masele continentale ale Americii şi ale Europei începeau să se scufunde. Mările sudului au început să invadeze America de Nord şi s-au întins progresiv către nord pentru a ajunge la Oceanul Arctic. Ca importanţă, aceasta a fost cea de-a doua dintre submersiunile continentale. Când această mare a sfârşit prin a se retrage, ea a lăsat continentul aproape aşa cum este acum. Înainte de sfârşitul acestei mari submersii, pământurile înalte din estul Appalaşilor fuseseră aproape complet erodate şi aduse la nivelul mării. Straturile de argilă pură, de numeroase culori, care sunt acum utilizate pentru a se fabrica oale, au fost depuse pe regiunile de coastă ale Atlanticului, pe parcursul acestei epoci. Grosimea lor medie se apropie de şase sute de metri.

(689.5) 60:3.6 O mare activitate vulcanică s-a manifestat în sudul Alpilor şi de-a lungul stratului muntos al Californiei actuale. Cele mai mari deformări ale scoarţei terestre care au avut loc timp de milioane şi milioane de ani s-au produs în Mexic. Mari schimbări au avut loc, de asemenea, în Europa, Rusia, Japonia, precum şi în partea meridională a Americii de Sud. Climatul a devenit tot mai diversificat.

(689.6) 60:3.7 În urmă cu 90 milioane de ani, angiospermele au ieşit din aceste mări cretacee primitive, şi au invadat în curând continentele. Aceste plante terestre au apărut brusc, în acelaşi timp cu palmierii, cu magnoliile şi cu lalelele. Puţin mai târziu palmierii, arborii de pâine, precum şi o altă specie de palmieri, au acoperit Europa şi câmpiile occidentale ale Americii de Nord. Nu a apărut nici un animal terestru nou.

(689.7) 60:3.8 În urmă cu 85 milioane de ani, Detroitul Beringului s-a închis, izolând apele în curs de răcire ale mărilor septentrionale. Până atunci, viaţa marină a apelor Golfului Mexic şi a Atlanticului fusese cu mult diferită de aceea a Oceanului Pacific, din pricina variaţiilor de temperatură dintre aceste două mase de apă; această diferenţă a dispărut atunci.

(689.8) 60:3.9 Depozitele de mâl amestecate cu gresii verzi au dat numele lor acestei perioade. Sedimentările acestei epoci sunt variate şi sunt constituite din şist, din gresie, din mici cantităţi de calcar, precum şi din carbon de calitate inferioară sau din lignit, iar în numeroase regiuni ele conţin petrol. Grosimea acestor straturi variază de la 60 de metri, în anumite locuri, până la 3.000 de metri în vestul Americii de Nord şi în multe locuri din Europa. Putem observa aceste depozite în părţile deformate ale contraforturilor orientale ale Munţilor Stâncoşi.

(690.1) 60:3.10 În lumea întreagă, straturile poroase semistâncoase sunt impregnate de cretă. Ele primesc apa în aflorimentele lor sinclinale, şi o dirijează în jos pentru a alimenta o mare parte a regiunilor actualmente aride ale pământului.

(690.2) 60:3.11 În urmă cu 80 milioane de ani, s-au produs mari perturbaţii în scoarţa terestră. Deriva continentală către vest se apropia de sfârşitul ei, iar enorma energie datorate marii inerţii dobândite de masele continentale bulversa litoralul Pacific al celor două Americi. Ea a provocat un contracurent de profunde schimbări de-a lungul ţărmurilor asiatice ale Pacificului. Această înălţare circumpacifică a pământurilor, al cărei culme este reprezentată de lanţurile de munţii actuali, are peste patruzeci de mii de kilometri lungime. Ridicările care au însoţit naşterea sa au fost cele mai mari deformări de suprafaţă care au avut loc de la apariţia vieţii pe Urantia. Scurgerile de lavă, atât subterane, cât şi superficiale, au fost importante şi întinse.

(690.3) 60:3.12 Perioada de acum 75 milioane de ani marchează sfârşitul derivei continentale. Din Alaska în Capul Horn, lungile straturi de coastă ale Pacificului erau realizate, însă ele nu comportau încă decât câteva vârfuri.

(690.4) 60:3.13 Contrapresiunea opririi derivei continentale a accentuat elevaţia câmpiilor occidentale ale Americii de Nord, în timp ce în est, Appalaşii regiunii litorale a Atlanticului, complet erodaţi, erau proiectaţi vertical în sus cu basculări slabe sau nule.

(690.5) 60:3.14 În urmă cu 70 milioane de ani, s-au produs deformări ale scoarţei în raport cu înălţarea maximă a regiunii Munţilor Stâncoşi. Un larg segment de roci a încălecat pe douăzeci şi cinci de kilometri suprafaţa Columbiei Britanice; în acest loc, rocile cambriene au acoperit oblic stâncile cretacice. O altă încălecare spectaculoasă s-a produs pe versantul estic al Munţilor Stâncoşi, aproape de frontiera canadiană. Se găsesc aici straturi stâncoase dintr-o epocă anterioară vieţii, proiectate pe deasupra depozitelor cretacice atunci recente.

(690.6) 60:3.15 Pe parcursul acestei epoci, activitatea vulcanică care domnea în întreaga lume a făcut să apară numeroase mici conuri vulcanice izolate. Vulcani submarini au intrat în activitate în regiunea scufundată a Himalayei. Şi o mare parte a restului Asiei, inclusiv Siberia, se găsea încă sub apă.

(690.7) 60:3.16 În urmă cu 65 milioane de ani, s-a produs una dintre cele mai mari scurgeri de lavă din toate timpurile. Straturile acumulate în urma acestor scurgeri şi precedentele se regăsesc în întreaga Americă, în Africa de Nord şi de Sud, în Australia şi în anumite părţi ale Europei.

(690.8) 60:3.17 Animalele terestre s-au schimbat puţin, însă datorită unei mari emergenţe continentale, în special în America de Nord, ele s-au înmulţit rapid. America de Nord a fost marele câmp de evoluţie a animalelor terestre din aceste timpuri, căci cea mai mare parte a Europei era atunci scufundată.

(690.9) 60:3.18 Climatul era încă cald şi uniform. Regiunile arctice au beneficiat de o vreme comparabilă cu cea a climatului actual al centrului şi al sudului Americii de Nord.

(690.10) 60:3.19 Avea loc în viaţa vegetală o mare evoluţie. Printre plantele terestre predominau angiospermele, şi şi-au făcut apariţia pentru prima dată mulţi dintre arborii actuali, incluzând aici fagul, mesteacănul, stejarul, nucul, sicomorul, arţarul şi palmierii actuali. Fructele, ierburile şi cerealele erau abundente, şi aceste ierburi ale acestor arbori purtători de seminţe au jucat, în lumea plantelor, acelaşi rol pe care strămoşii omului l-au jucat în lumea animală. Importanţa acestei etape în evoluţie nu este depăşită decât prin apariţia omului însuşi. Brusc şi fără nici o tranziţie prealabilă, a apărut, prin mutaţii, mare familie a plantelor cu flori. Această nouă floră a acoperit în curând întreaga lume.

(691.1) 60:3.20 În urmă cu 60 milioane de ani, cu toate că reptilele terestre au fost în declin, dinozaurii erau încă regii pământului, însă conducerea a fost preluată de tipurile mai agile şi mai active de dinozauri carnivori, aparţinând varietăţilor de săritoare de talie mică, gen cangur. Însă, cu ceva timp înainte, apăruseră noi tipuri de dinozauri erbivori, care s-au înmulţit rapid ca urmare a apariţiei plantelor terestre din familiei erbaceelor. Unul dintre aceşti noi dinozauri erbivori era un adevărat patruped, înzestrat cu două coarne. Tipul de broască ţestoasă de şase metri în diametru, a apărut, la fel cu crocodilii moderni şi adevăraţii şerpi din tipurile actuale. Mari schimbări s-au produs, de asemenea, în rândul peştilor şi al altor forme de viaţă marină.

(691.2) 60:3.21 Prepăsările epocilor anterioare nu reuşiseră să se adapteze la elementul aerian, nu mai mult decât dinozaurii zburători. Au existat şi specii efemere, care s-au stins rapid. Ele au împărtăşit destinul dinozaurilor; distrugerea prin insuficienţă de substanţă cerebrală în raport cu mărimea lor. Această a doua încercare de a crea animale capabile să navigheze în atmosferă a eşuat, la fel cu încercarea ratată de a produce mamifere în cursul acestei epoci şi al unei epoci precedente.

(691.3) 60:3.22 În urmă cu 55 milioane de ani, mersul evoluţiei a fost marcat de apariţia bruscă a primei păsări veritabile, o mică creatură de gen porumbel care a fost strămoşul tuturor păsărilor. Ea a fost al treilea tip de creatură zburătoare care a apărut pe pământ. Ea s-a tras direct din grupul reptilelor, iar nu al dinozaurilor zburători contemporani, nici al tipurilor anterioare de păsări terestre cu dinţi. De aceea, această perioadă este cunoscută ca epoca păsărilor şi aceea a declinului reptilelor.

4. Sfârşitul perioadei cretacice

(691.4) 60:4.1 Lua sfârşit marea perioadă cretacică. Încheierea sa marchează sfârşitul marilor invazii ale continentelor de către mări. Acest lucru este adevărat mai ales pentru America de Nord, unde au existat douăzeci şi patru de mari inundaţii. Cu toate că submersiile de importanţă medie s-au produs mai târziu, nici una dintre acestea din urmă nu se poate compara cu vastele şi cu lungile invazii marine ale epocii Cretacice şi ale epocilor precedente. Aceste perioade în care când pământul, când marea au fost în avantaj s-au desfăşurat în cicluri de milioane de ani. Ridicările şi scufundările fundurilor oceanice şi ale maselor continentale s-au efectuat conform unui ritm multimilenar, şi tocmai aceste mişcări ritmice ale crustei terestre s-au perpetuat de-a lungul întregii istorii a pământului însă, cu o amplitudine şi cu o frecvenţă în constantă scădere.

(691.5) 60:4.2 Această perioadă asistă, de asemenea, la sfârşitul derivei continentale şi la formarea munţilor moderni ai Urantiei. Cu toate acestea, presiunea maselor continentale şi blocarea forţei vii a derivei lor seculare nu sunt singurii factori de formare a munţilor. Factorul principal şi subiacent care determină amplasarea unui lanţ de munţi este existenţa prealabilă a unui pământ jos, sau a unei cuvete, care a fost umplută de depozite relativ mai uşoare ale eroziunii terestre şi de aluviunile marine ale epocilor precedente. Grosimea acestor zone de terenuri mai uşoare atinge uneori de la patru mii cinci sute de mii până la şase mii de metri. De aceea, atunci când scoarţa terestră este supusă unei presiuni de orice fel, aceste zone mai uşoare sunt primele care se cutează, care formează pliuri şi se înalţă pentru a forma o contrapondere forţelor şi a presiunilor antagonice care acţionează în scoarţa terestră sau dedesubt. Se întâmplă ca aceste ridicături de terenuri să se producă fără cutări însă, în ceea ce priveşte înălţarea Munţilor Stâncoşi, se produc cutări şi basculări importante dublate de enorme încălecări de diferite straturi, atât superficiale, cât şi subterane.

(692.1) 60:4.3 Cei mai vechi munţi ai lumii sunt situaţi în Asia, în Groenlanda şi în Europa septentrională, în mijlocul acelora din străvechile sisteme est-vest. Munţii de vârstă medie aparţin grupului circumpacific şi celui de-al doilea sistem de est-vest european care s-a născut, cam în aceeaşi epocă. Aceste gigantice ridicături, lungi de aproape şaisprezece mii de kilometri, se întind din Europa până la ridicăturile de teren din Antile. Munţii cei mai recenţi se găsesc în sistemul Munţilor Stâncoşi unde, pe parcursul epocilor, s-au produs ridicări de teren , însă ele au fost succesiv acoperite de ape, cu toate că anumite pământuri înalte au subzistat sub forma insulelor. După perioada de formare a munţilor de vârstă medie, s-au înălţat şi adevăratele ţinuturi muntoase înalte. Ele au devenit ulterior Munţii Stâncoşi actuali, după ce au fost sculptaţi de geniul artistic combinat al elementelor naturale.

(692.2) 60:4.4 Regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi din America de Nord nu este aceea a ridicăturii de teren originare. Aceasta din urmă a fost, de mult timp, nivelată de eroziune, apoi ridicată din nou. Lanţul actual avansat este tot ceea ce rămâne din lanţul originar ridicat din nou. Pikes Peak şi Peak Longs sunt nişte exemple marcante a acestei activităţi orogenice care se desfăşoară cel puţin pe durata a două generaţii de viaţă ale munţilor. Aceste două vârfuri şi-au păstrat partea superioară deasupra apei pe parcursul mai multor inundaţii anterioare.

(692.3) 60:4.5 Atât pe plan biologic, cât şi pe plan geologic, această eră a fost activă şi zbuciumată pe pământ şi în ape. Animalele s-au înmulţit, în timp ce coralii şi crinoidele s-au împuţinat. Amoniţii, a căror influenţă a fost preponderentă în decursul unei ere precedente, au fost, de asemenea, într-un declin rapid. Pe pământ pădurile au fost, în mare parte, înlocuite de pini şi de alţi arbori actuali, între care şi giganticii seqoia. Către sfârşitul acestei perioade, mamiferele placentare nu apăruseră încă, însă cadrul biologic este perfect pregătit pentru apariţia într-o epocă ulterioară a strămoşilor primitivi, a viitoarelor tipuri de mamifere.

(692.4) 60:4.6 Astfel se termină o lungă eră a evoluţiei lumii, întinzându-se de la prima apariţie a vieţii terestre până la timpurile mai recente ale strămoşilor imediaţi ai speciei umane şi a ramurilor colaterale. Această eră, numită Cretacic, acoperă cincizeci de milioane de ani. Ea încheie era premamiferă a vieţii terestre, cunoscută sub numele de Mezozoic, care se întinde pe o perioadă de o sută de milioane de ani.

(692.5) 60:4.7 [Prezentat de un Purtător al Vieţii al Nebadonului ataşat Sataniei şi în funcţie în prezent pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Era vieții marine pe Urantia

Dragi prieteni,

Cred că va plăcut mini vacanțele avute cu ocazia  sărbătorilor pascale și apoi cu prilejul zilelor libere de 1-4 mai .. și sper că v-ați bucurat de clipe frumoase alaturi de cei dragi ..

După atata vacanță vă propun acum să mai facem un pas pe calea cunoașterii evoluției vieții pe Terra și anume să vedem  „Era vieții marine” așa cum este ea prezentată în cartea Urantia ..  și chiar daca sunt informații mai mult temporale, geologice, geografice, hodrologice, biologice .. etc și mai puțin spirituale .. eu zic că este bine să le cunoștem pentru că și ele aduc lumină asupra evoluției vieții pe Pământ.

Acest articol este preluat din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos:  http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-59-era-vietii-marine-pe-urantia

Capitolul 59

Era vieţii marine pe Urantia

(672.1) 59:0.1 NOI CONSIDERĂM istoria Urantiei ca începând cu circa un miliard de ani în urmă şi extinzându-se de-a lungul a cinci ere majore:

(672.2) 59:0.2 1. Era previeţii cuprinde primii patru sute cincizeci de ani, aproape din vremea când planeta şi-a atins mărimea ei actuală până în vremea stabilirii vieţii. Savanţii voştri au desemnat aceasta perioadă ca Arheozoic.

(672.3) 59:0.3 2. Era zorilor vieţii se extinde apoi de-a lungul următorilor patru sute cincizeci de ani. Această epocă se plasează între perioada precedentă, perioada previeţii sau a cataclismelor, şi perioada care urmează vieţii marine mai înalt dezvoltate. Această eră e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Proterozoic.

(672.4) 59:0.4 3. Era vieţii marine acoperă următoarele două sute cincizeci de ani şi vă este cel mai bine cunoscută sub numele de Paleozoic.

(672.5) 59:0.5 4. Era vieţii terestre primitive se extinde pe durata următoarei sute de milioane de ani, şi este cunoscută sub numele de Mezozoic.

(672.6) 59:0.6 5. Era mamiferelor ocupă ultimele cincizeci de milioane de ani. Această eră a timpurilor recente este cunoscuta sub numele de Cenozoic.

(672.7) 59:0.7 Era vieţii marine acoperă astfel circa un sfert din istoria voastră planetară. Ea poate fi subdivizată în şase lungi perioade, fiecare caracterizată de anumite dezvoltări bine definite atât în domeniile geologice, cât şi în cele biologice.

(672.8) 59:0.8 Pe măsură ce începe această eră, fundurile de mare, marile platforme continentale şi numeroasele bazine adânci de lângă ţărm sunt acoperite de o vegetaţie prolifică. Formele primitive mai simple de viaţă animală s-au dezvoltat deja din organismele vegetale precedente, iar primele organisme animale şi-au croit progresiv drumul de-a lungul ţărmurilor întinse ale diverselor mase continentale până când multele mări interioare mişună de viaţă marină primitivă. De vreme ce aşa de puţine dintre aceste prime organisme au avut cochilii, tot puţine au fost şi cele conservate ca fosile. Cu toate acestea, scena era pregătită pentru primele capitole ale marii „cărţi de piatră” consacrate păstrării analelor vieţii, pe care epocile următoare au redactat-o atât de metodic.

(672.9) 59:0.9 Continentul Americii de Nord posedă minunate bogăţii în depuneri fosilifere acoperind toată era vieţii marine. Cele dintâi şi cele mai vechi pături sunt separate de ultimele straturi ale perioadei precedente prin mari depuneri cauzate de eroziune care separă net aceste două stadii de dezvoltare planetară.

1. Era marină primitivă în mările puţin adînci
Perioada trilobiţilor

(673.1) 59:1.1 La începutul perioadei de relativ calm pe suprafaţa pământului, viaţa este închisă în diverse mări interioare şi de-a lungul ţărmului oceanic; pentru moment, nu a apărut încă nici o formă de organism terestru. Animalele marine primitive sunt bine stabilite şi sunt pregătite pentru următoarea dezvoltare evolutivă. Amibele sunt supravieţuitori tipici ai acestui stadiu iniţial al vieţii animale, după ce şi-au făcut apariţia către sfârşitul perioadei de tranziţie precedente.

(673.2) 59:1.2 Cu 400.000.000 de ani în urmă, viaţa marină, atât cea vegetală, cât şi cea animală, este destul de bine distribuită în întreaga lume. Climatul mondial se încălzeşte uşor şi devine mai regulat. Se produce o inundaţie generală a ţărmurilor diverselor continente, îndeosebi ale Americii de Nord şi de Sud. Apar noi oceane, şi corpurile mai vechi de apă se măresc considerabil.

(673.3) 59:1.3 Pentru prima dată, vegetaţia se târăşte afară pe uscat, şi în curând face un progres considerabil în adaptarea la un habitat nemarin.

(673.4) 59:1.4 Subit, şi fără gradaţie ancestrală, îşi fac apariţia primele animale multicelulare. Trilobiţii au apărut şi, în decursul epocilor, ei domină mările. Din punctul de vedere al vieţii marine aceasta este perioada trilobiţilor.

(673.5) 59:1.5 Către sfârşitul acestei perioade o mare parte din America de Nord şi din Europa a ieşit la iveală din mare. Scoarţa pământului era temporar stabilizată; munţii, ori mai degrabă ridicăturile înalte de pământ, s-au ridicat de-a lungul coastei Atlanticului şi Pacificului, în India de Vest şi în Europa sudică. Întreaga regiune a Caraibelor s-a înălţat considerabil.

(673.6) 59:1.6 Cu 390.000.000 de ani în urmă, pământul încă se înălţa. Se pot găsi, în anumite părţi ale Americii estice şi vestice şi ale Europei occidentale, straturi de piatră depuse în decursul acestor timpuri, şi acestea sunt cele mai vechi roci care conţin fosile trilobite. Aceste roci fosilifere s-au depus în lungile şi numeroaselor braţe de mare asemeni unor degete proiectându-se adânc în interiorul maselor continentale în care s-au depus aceste roci fosilifere.

(673.7) 59:1.7 În decursul câtorva milioane de ani, Oceanul Pacific a început să invadeze continentele americane. Scufundarea pământului a fost cauzată în principal de adaptarea scoarţei, deşi extinderea laterală a pământurilor, sau înaintarea continentală, a jucat şi ea rolul ei.

(673.8) 59:1.8 Cu 380.000.000 de ani în urmă, Asia se surpa, şi toate celelalte continente sufereau o emergenţă de scurtă durată. În cursul progresului acestei epoci, Oceanul Atlantic nou apărut a făcut mari incursiuni pe toate litoralurile adiacente. Atlanticul de Nord, sau mările arctice, au fost atunci legate de apele Golfului meridional. Când această mare sudică a intrat în cuveta Apalaşilor, valurile ei s-au spart, în est, de munţii la fel de înalţi ca şi Alpii; însă, în general, continentele erau formate din zone depresionare fără interes, total lipsite de frumuseţe naturală.

(673.9) 59:1.9 Depunerile sedimentare ale acestor perioade sunt de patru feluri:

(673.10) 59:1.10 1. Conglomeratele – materii depuse pe lângă ţărm;

(673.11) 59:1.11 2. Gresiile – depuneri formate în apă puţin adâncă, dar acolo unde valurile erau totuşi destul de puternice ca să împiedice fixarea nămolului.

(673.12) 59:1.12 3. Şisturile – depuneri în apele puţin adânci şi mai calme;

(673.13) 59:1.13 4. Calcarele – incluzând depunerile de cochilii de trilobiţi în apă adâncă.

(673.14) 59:1.14 Fosilele de trilobiţi din această epocă prezintă anumite uniformităţi de bază şi anumite variaţii bine marcate. Animalele primitive dezvoltându-se din cele trei implantări originare cu viaţă sunt caracteristice; acelea care apar în emisfera vestică erau uşor diferite de acelea ale grupului eurasian şi de cele de tipul australasian sau australian antarctic.

(674.1) 59:1.15 Cu 370.000.000 de ani în urmă, s-a produs marea inundaţie care a scufundat aproape toată America de Nord şi de Sud, urmată de scufundarea Africii şi a Australiei. Numai anumite părţi din America de Nord au rămas deasupra acestor mări cambriene puţin adânci. Cu cinci milioane de ani mai târziu, mările se retrăgeau din faţa pământului ce se ridica. Toate aceste fenomene de scufundare şi de ridicare de pământuri erau nespectaculoase, efectuându-se lent în cursul a milioane de ani.

(674.2) 59:1.16 Stratul fosilifer al acestei epoci, conţinând trilobiţi, a ieşit la suprafaţă din loc în loc pe întreg cuprinsul tuturor continentelor, cu excepţia Asiei. În multe regiuni, aceste roci sunt orizontale, dar în munţi sunt înclinate şi deformate din cauza presiunii şi îndoirii. Această presiune a schimbat, în multe locuri, caracterul originar al acestor depuneri. Gresia s-a transformat în cuarţ, şisturile au fost preschimbate în ardezie, şi calcarul a fost convertit în marmură.

(674.3) 59:1.17 Cu 360.000.000 de ani în urmă, pământul încă se ridica. America de Nord şi cea de Sud erau mult deasupra apei. Europa occidentală şi Insulele Britanice ieşeau la iveală, cu excepţia unor părţi din Ţara Galilor, care erau adânc scufundate. Nu au existat mari pături de gheaţă în cursul acestor epoci. Depunerile presupus glaciare, a căror apariţie avea legătură cu aceste straturi din Europa, Africa, China şi Australia sunt pricinuite de gheţarii de munte izolaţi sau de deplasările rămăşiţelor glaciare de origine mai recentă. Climatul mondial era oceanic, nu continental. Mările sudice erau atunci mai calde decât acum, şi s-au extins către nord peste America de Nord, în sus către regiunile polare. Golful Stream parcurgea partea centrală a Americii de Nord, fiind deviat către est pentru a scălda şi a încălzi ţărmurile Groenlandei, făcând din acel continent, care acum e acoperit de o manta de gheaţă, un veritabil paradis tropical.

(674.4) 59:1.18 Viaţa marină era aproape uniformă în ansamblul lumii, şi era constituită din alge, din organisme unicelulare, din bureţi simpli, din trilobiţi şi din alte crustacee – creveţi, crabi şi homari. Trei mii de varietăţi de brahiopode au apărut la sfârşitul acestei perioade, din care numai două sute au supravieţuit. Aceste animale reprezintă o varietate a vieţii primitive care s-a transmis până în epoca actuală practic neschimbată.

(674.5) 59:1.19 Însă trilobiţii erau creaturile vii dominante. Ei erau animale sexuate şi au existat în multe forme; fiind slabi înotători, au plutit domol pe apă ori s-au târât de-a lungul fundurilor de mare, încolăcindu-se ca să se protejeze când erau atacaţi de duşmanii lor care au apărut mai târziu. Ei au crescut în lungime de la cinci la treizeci de centimetri şi s-au dezvoltat în patru grupe distincte: carnivorele, erbivorele, omnivorele şi „mâncătoarele de nămol”. Facultatea pe care o aveau acestea din urmă de a se hrăni în mare parte cu materie anorganică – fiind ultimul animal pluricelular care a putut face acest lucru – explică înmulţirea lor, precum şi lunga lor supravieţuire.

(674.6) 59:1.20 Acesta a fost tabloul biogeologic al Urantiei la sfârşitul acelei lungi perioade din istoria lumii, cuprinzând cincizeci de milioane de ani, denumită Cambrian de către geologii voştri.

2. Stadiul primei inundări continentale
Perioada animalelor nevertebrate

(674.7) 59:2.1 Fenomenele periodice de înălţare şi de scufundare a solului caracteristice acestei epoci se produceau toate progresiv şi fără nimic spectaculos, fiind însoţite concomitent de foarte puţină activitate vulcanică, dacă nu cumva deloc. De-a lungul tuturor acestor înălţări şi surpări de teren succesive, continentul mamă asiatic nu a împărtăşit pe deplin istoria celorlalte corpuri de pământ. El a suferit multe inundaţii, afundându-se mai întâi într-o direcţie, apoi într-alta, îndeosebi în istoria lui primitivă, dar el nu prezintă depunerile uniforme de rocă care pot fi descoperite pe alte continente. În perioadele recente, Asia a fost cea mai stabilă dintre toate masele continentale.

(675.1) 59:2.2 Cu 350.000.000 de ani în urmă, a început perioada marii inundaţii a tuturor continentelor, cu excepţia Asiei Centrale. Masele de pământ fuseseră în repetate rânduri reacoperite de apă; numai regiunile înalte de coastă au rămas deasupra acestor mări interioare oscilante puţin adânci, însă foarte întinse. Aceste inundaţii majore au caracterizat această perioadă, dar înainte ca ea să se fi terminat, continentele s-au înălţat din nou, emergenţa terestră totală fiind cu cincisprezece procente mai mare decât există acum. Regiunea Caraibelor era foarte ridicată. Această perioadă nu e bine delimitată în Europa, deoarece fluctuaţiile terestre erau mai mici, în vreme ce activitatea vulcanică era mai persistentă.

(675.2) 59:2.3 Cu 340.000.000 de ani în urmă, s-a produs o altă mare scufundare de pământuri, în afară de Asia şi de Australia. Apele oceanelor lumii erau în general amestecate. Aceasta a fost o mare epocă de depuneri calcaroase, o mare parte din piatra sa provenind din algele secretoare de var.

(675.3) 59:2.4 Cu câteva milioane de ani mai târziu, porţiuni întinse ale continentelor Americane şi ale Europei au început să se ivească din apă. În emisfera vestică, numai un braţ al Oceanului Pacific a rămas peste Mexico şi peste regiunile prezente ale Munţilor Stâncoşi, dar aproape de sfârşitul acestei epoci, Coastele Atlanticului şi ale Pacificului au început din nou să se cufunde.

(675.4) 59:2.5 Perioada de acum 330.000.000 de ani, marchează începutul unei perioade de calm relativ în întreaga lume, cu mult pământ aflat iarăşi deasupra apei. Singura excepţie faţă de această domnie de calm terestru a fost erupţia marelui vulcan nord american aflat la est de Kentuky, una dintre cele mai mari activităţi vulcanice izolate pe care le-a cunoscut lumea vreodată. Cenuşa acestui vulcan a acoperit o suprafaţă de o mie trei sute de kilometri pătraţi, pe o adâncime de la cinci la şase metri.

(675.5) 59:2.6 Cu 320.000.000 de ani în urmă, s-a produs a treia inundare majoră a acestei perioade. Apele acestei inundaţii au acoperit tot pământul scufundat de revărsarea precedentă, în timp ce se extindeau mai departe în multe direcţii peste tot în cele două Americi şi în Europa. America de Nord estică şi Europa occidentală se găseau sub apă, de la 3.000 până la 4.500 metri.

(675.6) 59:2.7 Cu 310.000.000 de ani în urmă, masele continentale se aflau iarăşi cu mult deasupra apei, cu excepţia părţilor sudice ale Americii de Nord. S-a ivit Mexicul, creându-se astfel Marea Golfului, care de atunci încoace şi-a menţinut identitatea.

(675.7) 59:2.8 Viaţa din această perioadă continuă să evolueze. Lumea este încă o dată calmă şi relativ paşnică; climatul rămâne blând şi regulat; plantele terestre migrează tot mai departe de ţărmurile mărilor. Modelele de viaţă sunt bine dezvoltate, deşi se găsesc foarte puţine fosile vegetale din această epocă.

(675.8) 59:2.9 Aceasta a fost marea epocă a evoluţiei organismelor animale individuale, deşi multe din schimbările de bază, cum ar fi tranziţia de la plantă la animal, s-au produs anterior. Fauna marină s-a dezvoltat până la punctul în care fiecare tip de viaţă inferior vertebratelor era reprezentat în fosilele acelor roci care s-au acumulat în cursul acestor timpuri. Dar toate aceste organisme animale erau organisme marine. Nici un animal terestru nu a apărut încă, cu excepţia câtorva tipuri de viermi care scormoneau de-a lungul ţărmurilor, dar nici plantele terestre nu năpădiseră încă continentele; era încă prea mult dioxid de carbon în aer pentru a permite existenţa respiratorilor de aer. În principal, toate animalele în afară de unele dintre acelea mai primitive sunt direct sau indirect dependente de viaţa vegetală pentru existenţa lor.

(676.1) 59:2.10 Trilobiţii erau încă predominanţi. Aceste micuţe animale au existat în zeci de mii de tipuri şi au fost predecesoarele crustaceelor. Unii dintre trilobiţi aveau de la douăzeci şi cinci până la patru mii de ochişori minusculi; alţii au avut ochi rudimentari. La sfârşitul acestei perioade, trilobiţii au împărtăşit dominarea asupra mărilor cu multe alte forme de viaţă nevertebrată, dar care au pierit în totalitate la începutul perioadei următoare.

(676.2) 59:2.11 Algele secretoare de var erau larg răspândite. Existau mii de specii ale strămoşilor primitivi ai coralilor. Viermii de mare erau abundenţi şi existau multe varietăţi de meduze care de atunci au pierit încetul cu încetul. Coralii şi tipurile de mai târziu de bureţi au evoluat. Cefalopodele erau bine dezvoltate, şi supravieţuitorii lor erau modernii nautilus cu perle, caracatiţa, sepia şi calmarul.

(676.3) 59:2.12 Erau multe varietăţi de animale cu cochilie, dar cochiliile lor nu erau pe atunci atât de necesare pentru scopuri defensive ca în epocile ulterioare. Gastropodele erau prezente în apele mărilor străvechi, şi ele includeau univalvele sondori şi mai multe specii de melci. Gastropodele bivalve au traversat, practic fără schimbare, milioane de ani, aşa cum au existat ele atunci, şi cuprind muşchii, moluştele, stridiile şi scoicile. Organismele cu cochilie şi cu valvă au evoluat şi ele, şi acele brahiopode au trăit în acele ape străvechi aşa cum există ele astăzi; valvele lor sunt chiar înzestrate cu ligamente şi cu zimţi şi cu alte soiuri de dispozitive protectoare.

(676.4) 59:2.13 Aşa se termina istoria evoluţiei celei dea doua mari perioade a vieţii marine cunoscută de geologii voştri sub numele de Ordovician.

3. Cea de-a doua mare inundaţie
Perioada coralilor – Epoca brahiopodelor

(676.5) 59:3.1 Cu 300.000.000 de ani în urmă, a început o altă mare perioadă a submersiunii pământului. Revărsarea către nord şi către sud a străvechilor mări siluriene s-a pregătit să înghită majoritatea Europei şi a Americii de Nord. Pământul nu era înălţat cu mult deasupra mării, aşa încât nu s-a produs multă depunere în jurul liniilor de ţărm. Mările mişunau de animale cu cochilii calcaroase, şi căderea acestor cochilii pe fundul mării a provocat acumularea treptată a straturilor de calcar foarte groase. Acesta este prima depunere larg răspândită de piatră de var, şi acoperă practic toată Europa şi America de Nord, dar apare la suprafaţa pământului numai în câteva locuri. Grosimea acestei pături străvechi de rocă este de circa trei sute de metri, dar multe dintre aceste depuneri au fost de atunci considerabil deformate de răsturnări, de înălţări şi de dislocări, şi multe s-au schimbat în cuarţ, în şist şi în marmură.

(676.6) 59:3.2 Nici o rocă de foc sau de lavă nu se găsesc în straturile de piatră ale acestei perioade, în afară de acelea ale marilor vulcani ai Europei sudice şi ai Mainului estic, şi scurgerile de lavă ale Qebecului. Activitatea vulcanică este în mare măsură trecută. Acesta a fost apogeul marilor depozite marine; şi nu s-au format decât puţine lanţuri muntoase, sau chiar nici unul.

(676.7) 59:3.3 Cu 290.000.000 de ani în urmă, marea s-a retras în mare parte de pe continente, şi fundurile oceanelor înconjurătoare pluteau. Masele de pământ au fost puţin schimbate până când au fost iarăşi scufundate. Primele mişcări montane au început pe toate continentele, şi cea mai mare dintre aceste înălţări ale scoarţei au fost Munţii Himalaya în Asia şi marii Munţi Caledonieni, întinzându-se din Irlanda până pe Spitzberg prin Scoţia.

(677.1) 59:3.4 În depunerile acestei epoci se găseşte mult gaz, petrol, zinc şi plumb, gazul şi petrolul fiind provenite din enormele acumulări de materie animală şi vegetală care s-a depus în momentul precedentei scufundări de pământ, în vreme ce depunerile minerale reprezintă sedimentarea de corpuri stagnante de apă. Multe din depunerile de sare gemă aparţin acelei perioade.

(677.2) 59:3.5 Trilobiţii au decăzut rapid, iar centrul scenei a fost ocupat de moluştele mai mari, sau cefalopodele. Aceste animale au crescut până la cinci metri lungime şi treizeci şi trei de centimetri în diametru şi au devenit stăpânii mărilor. Aceste specii de animale au apărut brusc şi au preluat dominarea vieţii marine.

(677.3) 59:3.6 Marea activitate vulcanică a acestei epoci a avut loc în sectorul european. De milioane şi milioane de ani, nu s-au produs erupţii vulcanice atât de violente şi atât de extinse ca acelea care au avut loc în jurul Mediteranei prin şi în special în vecinătatea Insulelor Britanice. Această scurgere de lavă peste regiunea Insulelor Britanice de astăzi apare sub formă de straturi alternate de lavă şi rocă groase de opt mii de metri. Aceste roci s-au depus prin scurgeri intermitente de lavă care s-au împrăştiat peste o albie de mare puţin adâncă, astfel amestecând depunerile de rocă, şi toate acestea au fost ulterior înălţate la mare altitudine deasupra mării. Au avut loc cutremure de pământ violente în nordul Europei, îndeosebi în Scoţia.

(677.4) 59:3.7 Climatul oceanic a rămas moderat şi uniform, iar mările calde scăldau ţărmurile ţinuturilor polare. Brahiopodele şi alte fosile ale vieţii marine pot fi găsite în aceste depuneri până la Polul Nord. Gastropodele, brahiopodele, bureţii şi coralii producători de recifuri au continuat să se înmulţească.

(677.5) 59:3.8 La sfârşitul acestei perioade, se asistă la a doua înaintare a mărilor siluriene, cu un altă amestecare a apelor oceanelor sudice şi nordice. Cefalopodele domină viaţa marină, în timp ce formele de viaţă asociate se dezvoltă şi se diferenţiază progresiv.

(677.6) 59:3.9 Cu 280.000.000 de ani în urmă, continentele au ieşit în mare parte la suprafaţă din a doua inundaţie siluriană. Depunerile de rocă datând de la această scufundare sunt cunoscute în America de Nord sub numele de calcare de Niagara, deoarece acesta este stratul de rocă peste care curge acum Niagara. Acest strat de rocă se întinde de la munţii estici până la regiunea văii Mississippi-ului, dar nu mai departe spre vest, ci spre sud. Câteva straturi acoperă Canada, porţiuni din America de Sud, Australia şi majoritatea Europei, grosimea medie a seriei de straturi ale Niagarei fiind de circa două sute de metri. Chiar deasupra depunerilor de tip Niagara, în multe regiuni, poate fi găsită o acumulare de conglomerat, de şist şi de rocă gemă. Aceste acumulări sunt produse de surpări secundare. Această sare s-a fixat în mari lagune care au fost alternativ deschise la mare şi apoi izolate, astfel încât evaporarea s-a produs odată cu depunerea de sare împreună cu alte materii care erau în soluţie de apă. În unele regiuni, aceste zăcăminte de sare gemă sunt groase de douăzeci de metri.

(677.7) 59:3.10 Climatul este blând şi regulat, iar fosilele marine se depun în regiunile arctice. Dar la sfârşitul acestei epoci mările sunt atât de sărate încât puţină viaţă rămâne în ele.

(677.8) 59:3.11 Către sfârşitul submersiunii siluriene finale, echinodermele – crinii de piatră – se înmulţesc rapid aşa cum o atestă depunerile de calcar crinoid. Trilobiţii aproape că au dispărut, iar moluştele sunt în continuare monarhii mărilor; formaţia de recifuri coraliere creşte considerabil. În cursul acestei epoci, în locurile mai favorabile se dezvoltă pentru prima dată scorpionii de apă primitivi. Curând după aceea, şi brusc, îşi fac apariţia adevăraţii scorpioni, care respirau realmente aer.

(678.1) 59:3.12 Aceste dezvoltări încheie a treia perioadă a vieţii marine, care acoperă douăzeci şi cinci de milioane de ani şi e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Silurian.

4. Stadiul marii emergenţe de pământuri
Perioada vieţii vegetale terestre
Epoca peştilor

(678.2) 59:4.1 În cursul luptei seculare dintre pământ şi apă, timp de lungi perioade marea a fost relativ victorioasă, însă ceasul victoriei pământului este aproape. Derivele continentale nu s-au produs până acum, doar că, uneori, practic întregul pământ al lumii este reunit prin istmuri subţiri şi prin înguste punţi de pământ.

(678.3) 59:4.2 Când pământul iese la iveală după ultima inundaţie siluriană, ia sfârşit o perioadă importantă în dezvoltarea lumii şi a evoluţiei vieţii. Aceasta reprezintă zorii unei noi epoci pe pământ. Peisajul nud şi fără atracţie al timpurilor trecute începe să fie îmbrăcat cu o vegetaţie verde luxuriantă şi sunt pe punctul de a apărea primele mari păduri magnifice.

(678.4) 59:4.3 Viaţa marină a acestei epoci era foarte diversă datorită segregării primitive a speciilor, dar mai târziu a fost o liberă amestecare şi asociere a tuturor acestor tipuri diferite. Brahiopodele au ajuns rapid la apogeul lor, fiind urmate de artropode, iar barnaclele şi-au făcut prima apariţie. Dar evenimentul cel mai important dintre toate a fost apariţia subită a familiei peştilor. Aceasta a devenit epoca peştilor, acea perioadă a istoriei caracterizată prin tipul de animale vertebrate.

(678.5) 59:4.4 Cu 270.000.000 de ani în urmă, continentele erau deasupra apei. De milioane şi milioane de ani nu a fost în acelaşi timp atât de mult pământ deasupra apei; a fost una dintre cele mai mari epoci ale emergenţei de pământuri din toată istoria lumii.

(678.6) 59:4.5 Cu cinci milioane de ani mai târziu, regiunile de pământ ale Americii de Nord şi de Sud, ale Europei, ale Africii, ale Asiei nordice şi ale Australiei au fost inundate pe o perioadă scurtă, în America de Nord submersia fiind din când în când aproape completă; iar straturile de calcar rezultante au avut de la o sută cincizeci de metri la o mie cinci sute de metri grosime. Aceste variate mări devoniene s-au extins mai întâi într-o singură direcţie, iar apoi într-alta, astfel încât imensa mare interioară arctică a Americii de Nord a găsit o cale de vărsare în Oceanul Pacific prin nordul Californiei.

(678.7) 59:4.6 Cu 260.000.000 de ani în urmă, către sfârşitul acestei epoci de surpare terestră, America de Nord era parţial acoperită de mări care comunicau simultan cu apele Pacificului, ale Atlanticului, ale Oceanului Arctic şi ale Golfului Mexicului. Depunerile acestor stadii mai recente ale primei inundaţii devoniene aveau o grosime medie de circa trei sute de metri. Recifurile de corali care caracterizau aceste perioade indică faptul că mările interioare erau limpezi şi puţin adânci. Aceste depuneri coraliere sunt expuse pe malurile fluviului Ohio lângă Louisville, Kentucky, şi sunt groase de circa treizeci de metri, cuprinzând peste două sute de varietăţi. Aceste formaţiuni de corali se extind prin Canada şi prin nordul Europei până la regiunile arctice.

(678.8) 59:4.7 După aceste submersiuni, multe din ţărmuri au fost considerabil înălţate, astfel încât depunerile primitive au fost acoperite de nămol şi de şist. Există, de asemenea, un strat de gresie roşie care caracterizează una dintre sedimentările devoniene; şi această pătură roşie se extinde pe o mare parte din suprafaţa pământului, fiind găsită în America de Nord şi de Sud, în Europa, în Rusia, în China, în Africa şi în Australia. Aceste depozite roşii evocau condiţii climatice aride şi semiaride, dar climatul acestei epoci era încă moderat şi regulat.

(679.1) 59:4.8 De-a lungul acestei întregi perioade, pământul situat la sud-estul Insulei Cinncinati a rămas cu mult deasupra apei. Cu toate acestea, o foarte mare parte din Europa occidentală, incluzând Insulele Britanice, a fost scufundată. În Ţara Galilor, în Germania şi în alte locuri din Europa, rocile devoniene au 6.000 de metri grosime.

(679.2) 59:4.9 Cu 250.000.000 de ani în urmă, se asistă la apariţia familiei peştilor, vertebratele, unul dintre cei mai importanţi paşi din evoluţia preumană.

(679.3) 59:4.10 Artropodele, sau crustaceele, au fost strămoşii primelor vertebrate. Predecesorii familiei peştilor au fost doi strămoşi modificaţi ai artropodelor; unul avea un corp lung care lega un cap de o coadă, pe când celălalt era un prepeşte fără osul dorsal şi fără fălci. Însă aceste tipuri preliminare au fost repede distruse atunci când peştii, primele vertebrate ale lumii animalelor, şi-au făcut subita lor apariţie dinspre nord.

(679.4) 59:4.11 Mulţi dintre cei mai mari peşti adevăraţi aparţin acestei epoci, unele dintre varietăţile cu dinţi având o lungime de la opt la zece metri; rechinii din ziua de azi sunt supravieţuitorii acestor peşti străvechi. Peştii înzestraţi cu plămâni şi înarmaţi au ajuns la apogeul lor evolutiv, şi înainte ca această epocă să se fi terminat, peştii se adaptaseră atât la apele dulci, cât şi la cele sărate.

(679.5) 59:4.12 Veritabile albii osoase de schelete şi de dinţi de peşte pot fi găsite în depunerile acumulate spre finalul acestei perioade, şi bogate pături de fosile sunt situate de-a lungul coastei Californiei, de vreme ce multe golfuri adăpostite ale Oceanului Pacific s-au extins până în pământurile acestei regiuni.

(679.6) 59:4.13 Pământul a fost rapid invadat de noi ordine de vegetaţie terestră. Înainte de aceasta, multe plante au crescut pe pământ, afară pe malul apei. Prolifica familie de ferigi a apărut atunci subit şi s-a răspândit repede pe suprafaţa pământului, care se înălţa rapid în toate părţile lumii. În curând, s-au dezvoltat trei tipuri de arbori, de şaizeci de centimetri în diametru şi de doisprezece metri înălţime; mai târziu, au evoluat frunzele, dar aceste varietăţi primitive aveau numai un foliaj rudimentar. Se găseau şi multe plante mai mici, însă fosilele lor nu pot fi găsite, deoarece au fost în general distruse de către bacterii, apărute anterior.

(679.7) 59:4.14 Pe măsură ce pământul s-a ridicat, America de Nord s-a legat de Europa prin punţi de pământ care se extindeau spre Groenlanda. Chiar şi astăzi, Groenlanda păstrează rămăşiţele acestor plante terestre primitive sub mantaua ei de gheaţă.

(679.8) 59:4.15 Cu 240.000.000 de ani în urmă, anumite părţi din pământurile Europei, cât şi din cele ale Americii de Nord şi de Sud, au început să se scufunde. Această surpare a marcat apariţia ultimei şi celei mai puţin întinse din inundaţiile devoniene. Mările arctice s-au deplasat din nou către sud peste o mare parte din America de Nord, Atlanticul a inundat o parte întinsă a Europei şi a vestului Asiei, în vreme ce sudul Pacificului acoperea cea mai mare parte a Indiei. Această inundaţie a avut o apariţie şi o retragere deopotrivă de lente. Munţii Catsckill, situaţi de-a lungul malului vestic al fluviului Hudson, sunt unul dintre cele mai întinse monumente geologice ale acestei epoci care se pot găsi la suprafaţa Americii de Nord.

(679.9) 59:4.16 Cu 230.000.000 de ani în urmă, mările îşi continuau retragerea. O mare parte din America de Nord este mult deasupra apei, şi s-a produs apoi o mare activitate vulcanică în regiunea St. Lawrence. Mont-Royal, din Montreal, este craterul erodat al unuia dintre aceşti vulcani. Depunerile acestei întregi epoci sunt bine ilustrate de Munţii Apalaşi ai Americii de Nord, unde râul Susquehanna a tăiat o vale care dezveleşte aceste straturi succesive, care au atins o grosime de peste 4.000 de metri.

(680.1) 59:4.17 Înălţarea continentelor a continuat, iar atmosfera se îmbogăţea cu oxigen. Pământul era acoperit de vaste păduri de ferigi înalte de treizeci de metri şi de copaci specifici acelor zile, păduri liniştite, în care nu se auzea nici un sunet, nici măcar foşnetul vreunei frunze, căci aceşti copaci nu aveau frunze.

(680.2) 59:4.18 Şi astfel se apropie de sfârşit una dintre cele mai lungi perioade de evoluţie a vieţii marine, epoca peştilor. Această perioadă a istoriei lumii a durat aproape cincizeci de milioane de ani; ea a devenit cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Devonian.

5. Stadiul de derivă al scoarţei terestre
Perioada carboniferă a pădurilor de ferigă
Epoca broaştelor

(680.3) 59:5.1 Apariţia peştilor pe parcursul perioadei precedente marchează apogeul evoluţiei vieţii marine. Din acest moment înainte, evoluţia vieţii terestre devine tot mai importantă. Şi această perioadă se deschide cu scena aproape ideal pregătită pentru apariţia primelor animale terestre.

(680.4) 59:5.2 Cu 220.000.000 de ani în urmă, multe din zonele continentale, incluzând majoritatea Americii de Nord, erau deasupra apei. Pământul era năpădit de o vegetaţie luxuriantă; aceasta a fost într-adevăr epoca ferigilor. Dioxidul de carbon era încă prezent în atmosferă, dar într-o proporţie mai mică.

(680.5) 59:5.3 La scurtă vreme după aceea, porţiunea centrală a Americii de Nord a fost inundată, creându-se două vaste mări interioare. Regiunile înalte ale coastelor Atlanticului, cât şi ale Pacificului erau situate tocmai dincolo de ţărmurile actuale. Aceste două mări s-au unit curând, amestecând diferitele lor forme de viaţă. Uniunea faunei lor marine a marcat începutul declinului rapid, la nivel mondial, al vieţii marine şi începutul perioadei următoare a vieţii terestre.

(680.6) 59:5.4 Cu 210.000.000 de ani în urmă, mările arctice de apă caldă acopereau cea mai mare parte a Americii de Nord şi a Europei. Apele polare antarctice au inundat America de Sud şi Australia, în vreme ce şi Africa şi Asia erau înălţate considerabil.

(680.7) 59:5.5 Când mările au atins nivelul lor maxim, s-a produs deodată o nouă dezvoltare evolutivă. Brusc, au apărut primele animale terestre. Se găseau numeroase specii dintre aceste animale care puteau să trăiască pe pământ sau în apă. Aceşti amfibieni respiratori de aer s-au dezvoltat din artropode, ale căror băşici înotătoare evoluaseră devenind plămâni.

(680.8) 59:5.6 Din apele amare ale mărilor s-au târât afară pe pământ melci, scorpioni şi broaşte. Astăzi broaştele îşi depun încă ouăle în apă, iar puii lor există mai întâi sub formă de peşti minusculi, mormolocii. Această perioadă ar putea foarte bine să fie numită epoca broaştelor.

(680.9) 59:5.7 La foarte puţin timp după aceea, au apărut primele insecte, şi împreună cu păianjenii, cu scorpionii, cu gândacii, cu greierii şi cu lăcustele, au năpădit continentele lumii. Libelulele măsurau şaptezeci şi cinci de centimetri în anvergură. S-au dezvoltat o mie de specii de gândaci, din care unele au crescut până la o mărime de zece centimetri.

(680.10) 59:5.8 Grupurile echinodermelor s-au dezvoltat deosebit de mult, şi ele sunt în realitate fosilele ghid ale acestei epoci. Marii rechini care se hrăneau cu scoici au evoluat şi ei considerabil, şi au dominat oceanele vreme de peste cinci milioane de ani. Climatul era încă blând şi moderat; viaţa marină era prea puţin schimbată. Peştii de apă proaspătă erau în plină dezvoltare, iar trilobiţii erau pe cale de dispariţie. Coralii erau rari, şi o mare parte din piatra de var a fost produsă de crinoide. Calcarele cele mai bune pentru construcţii s-au depus pe parcursul acestei epoci.

(681.1) 59:5.9 Apele multora dintre mările interioare au fost atât de încărcate cu calcare şi cu alte minerale, încât au generat în mare măsură progresul şi dezvoltarea multor specii marine. În cele din urmă mările s-au limpezit ca urmare a unei mari depuneri de piatră, în unele locuri conţinând zinc şi plumb.

(681.2) 59:5.10 Depunerile acestei epoci carbonifere iniţiale au o grosime de la 150 la 600 de metri şi sunt constituite din gresie, şist şi piatră de calcar. Cel mai vechi strat conţine fosilele animalelor şi plantelor terestre şi marine, împreună cu mult prundiş şi sedimente. Puţin cărbune exploatabil se găseşte în aceste straturi mai vechi. Aceste depuneri de pe întregul cuprins al Europei sunt foarte asemănătoare celor din America de Nord.

(681.3) 59:5.11 Către sfârşitul acestei epoci, pământul Americii de Nord a început să se ridice. A urmat o scurtă întrerupere, şi marea s-a reîntors ca să acopere cam jumătate din albiile ei precedente. Aceasta a fost o scurtă inundaţie, şi cea mai mare parte a pământului s-a găsit curând cu mult deasupra apei. America de Sud era încă legată de Europa prin Africa.

(681.4) 59:5.12 Începutul formării Vosgilor, a Pădurii Negre şi a munţilor Urali datează din această epocă. Baze ale altor munţi mai vechi se găsesc în Marea Britanie şi în toată Europa.

(681.5) 59:5.13 Cu 200.000.000 de ani în urmă, au început stadiile cu adevărat active ale perioadei carbonifere. Cu douăzeci de milioane de ani înaintea acestei epoci, au început să se depună primele straturi de cărbune, dar activităţile formatoare de cărbune erau atunci active la o scară largă. Durata epocii propriu-zise a depunerilor de cărbune a depăşit cu puţin douăzeci şi cinci de milioane de ani.

(681.6) 59:5.14 Pământurile se ridicau şi coborau periodic din cauza variaţilor nivelului mării provocate de activităţile de pe fundurile oceanice. Această instabilitate a scoarţei – lăsarea şi ridicarea pământului – în corelaţie cu vegetaţia prolifică a terenurilor mâloase de coastă, a contribuit la formarea de depuneri imense de cărbune, care au făcut ca această perioadă să fie cunoscută sub numele de Carbonifer. Climatul era încă blând în întreaga lume.

(681.7) 59:5.15 Straturile de cărbune alternează cu şist, cu piatră şi cu conglomerat. Aceste zăcăminte de cărbune din centrul şi estul Statelor Unite variază în grosime de la doisprezece la cincisprezece metri. Însă multe dintre aceste depuneri au fost luate de apă pe parcursul înălţărilor de teren ulterioare. În unele părţi ale Americii de Nord şi ale Europei, stratul carbonifer avea 5.500 metri grosime.

(681.8) 59:5.16 Prezenţa rădăcinilor de copaci pe măsură ce au crescut în argila subiacentă zăcămintelor de cărbune prezente demonstrează că acel cărbune s-a format exact acolo unde se găseşte acum. El este constituit de aceste resturi ale vegetaţiei exuberante care creştea în mlaştini şi pe ţărmurile mocirloase ale acestei epoci îndepărtate. Aceste reziduuri au fost păstrate de apă şi modificate de presiune. Păturile de cărbune conţin adesea atât gaz, cât şi petrol. Zăcămintele de turbă, resturile unei vegetaţii trecute, ar fi convertite într-un tip de cărbune dacă ar fi supuse la o presiune si o căldură adecvate. Antracitul a fost supus unei mai mari presiuni şi călduri decât alţi cărbuni.

(681.9) 59:5.17 În America de Nord, păturile de cărbune din diverse zăcăminte indică de câte ori a scăzut şi s-a ridicat pământul, acest număr variind de la zece în Illinois la douăzeci în Pennsylvania, la treizeci şi cinci în Alabama şi la şaptezeci şi cinci în Canada. În zăcămintele de cărbune se găsesc atât fosilele de apă proaspătă, cât şi cele de apă sărată.

(682.1) 59:5.18 De-a lungul acestei epoci, munţii Americii de Nord şi de Sud erau activi, ridicându-se atât Anzii, cât şi străvechii Munţi Stâncoşi de Sud. Marile regiuni înalte de coastă ale Atlanticului şi Pacificului au început să se afunde, în cele din urmă erodându-se atât de tare şi afundându-se atât de mult, ţărmurile ambelor oceane se retrag aproape de poziţiile lor actuale. Depunerile acestei inundaţii au o grosime medie de trei sute de metri.

(682.2) 59:5.19 Cu 190.000.000 de ani în urmă, marea carboniferă a Americii de Nord s-a extins către vest; ea acoperă regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi, care se vărsa în Oceanul Pacific prin California de Nord. Cărbunele a continuat să se acumuleze pe tot cuprinsul Americilor şi al Europei, strat după strat, pe măsură ce regiunile de coastă s-au ridicat şi s-au coborât în cursul acestor perioade de oscilaţii ale ţărmurilor.

(682.3) 59:5.20 Epoca de acum 180.000.000 milioane de ani, a pus capăt perioadei carbonifere în cursul căreia cărbunele s-a format peste tot în lume – în Europa, în India, în China, în Africa de Nord şi în Americi. La finalul perioadei de formare a cărbunelui, partea Americii de Nord situată la est de valea fluviului Mississippi s-a înălţat, iar partea majoră a acestei secţiuni a rămas de atunci deasupra nivelului mării. Această perioadă de înălţare de teren marchează începutul formării munţilor actuali ai Americii de Nord, atât în regiunile Apalaşilor, cât şi în vest. Vulcanii erau activi în Alaska, în California şi în regiunile Europei şi ale Asiei, unde munţii erau în curs formare. Estul Americii şi Vestul Europei erau legate prin continentul Groenlandei.

(682.4) 59:5.21 Înălţarea de teren a început să modifice climatul maritim al epocilor precedente şi să substituie prin urmare premisele climatului continental mai puţin blând şi mai variabil.

(682.5) 59:5.22 Plantele acestor timpuri erau purtătoare de spori, iar vântul putea să îi împrăştie în toate direcţiile. Trunchiurile copacilor carboniferi erau de obicei de doi metri în diametru şi adesea înalte de treizeci şi cinci de metri. Ferigile de astăzi sunt într-adevăr relicve ale acestor epoci trecute.

(682.6) 59:5.23 În general, acestea au fost epocile de dezvoltare pentru organismele de apă proaspătă; puţină schimbare s-a produs în viaţa marină anterioară. Însă caracteristica importantă a acestei perioade a fost apariţia bruscă a broaştelor şi a numeroşilor lor veri. Caracteristice vieţii epocii cărbunelui au fost ferigile şi broaştele.

6. Stadiul de tranziţie climatică
Perioada plantelor cu seminţe
Epoca frământărilor biologice

(682.7) 59:6.1 Această perioadă marchează sfârşitul dezvoltării evolutive esenţiale a viaţii marine şi deschiderea perioadei de tranziţie care a condus la epocile ulterioare ale animalelor terestre.

(682.8) 59:6.2 În cursul acestei epoci, viaţa a fost în mare măsură sărăcită. Mii de specii marine au pierit, iar viaţa a fost cu greu restabilită pe pământ. Aceasta a fost o vreme de frământare biologică, epoca în care viaţa aproape că a dispărut de pe faţa pământului şi din adâncurile oceanelor. Către încheierea lungii ere de viaţă marină, pe pământ se găseau peste o sută de mii de specii de organisme vii. La sfârşitul acestei perioade de tranziţie, au supravieţuit mai puţin de cinci sute.

(682.9) 59:6.3 Particularităţile acestei noi perioade nu se datorau atât de mult răcirii scoarţei terestre sau lungii absenţe a activităţii vulcanice, cât unei neobişnuite combinaţii de influenţe banale şi preexistente – restrângerea mărilor şi creşterea unor enorme mase continentale. Blândul climat maritim al timpurilor trecute era pe cale de dispariţie, iar tipul mai aspru de climat continental se dezvolta rapid.

(683.1) 59:6.4 Cu 170.000.000 de ani în urmă, mari adaptări şi mari schimbări evolutive aveau loc pe întreaga faţă a pământului. Continentele se înălţau pe tot globul, în vreme ce albiile oceanice se tot afundau. Au apărut lanţuri izolate de munţi. Partea estică a Americii de Nord s-a ridicat foarte mult deasupra mării; vestul se ridica lent. Continentele erau acoperite de mari şi mici lacuri sărate şi de numeroase mări interioare care erau legate de ocean prin strâmtori înguste. Începutul acestei perioade de tranziţie variază în grosime de la 300 la 2.100 metri.

(683.2) 59:6.5 În cursul acestor înălţări de teren, scoarţa terestră s-a încreţit pe vaste întinderi. Aceasta a fost o epocă de emergenţă continentală, cu toate că anumite punţi terestre au dispărut atunci, incluzând continentele care au unit atât de mult timp America de Sud cu Africa şi America de Nord cu Europa.

(683.3) 59:6.6 Treptat, mările şi lacurile interioare au secat în întreaga lume. Au început să apară munţi izolaţi şi gheţari regionali, în special în emisfera sudică, şi în multe regiuni depunerile glaciare ale acestor formaţiuni de gheaţă pot fi găsite chiar şi printre unele dintre straturile superioare de mai târziu ale depunerilor de cărbune. Au apărut doi noi factori climatici – glaciaţiunea şi ariditatea. Multe din regiunile mai înalte ale pământului deveniseră aride şi sterile.

(683.4) 59:6.7 De-a lungul acestor perioade de schimbare climatică, mari variaţiuni s-au produs şi în vegetaţia terestră. Plantele cu seminţe au apărut primele, şi ele au procurat o mai bună sursă de hrană pentru viaţa sporită ulterior a animalelor terestre. Insectele au suferit o schimbare radicală. Stadiile lor de repaus au evoluat pentru a se adapta exigenţelor perioadelor din cursul iernii şi al secetei când viaţa este în suspensie.

(683.5) 59:6.8 Dintre animalele terestre, broaştele, care au ajuns la apogeul lor în timpul epocii precedente, au decăzut rapid, dar ele au supravieţuit, deoarece puteau să trăiască mult timp chiar şi în băltoacele şi heleşteele în curs de secare din acele vremuri îndepărtate şi extrem de încercate. În cursul epocii de declin a broaştelor, în Africa, s-a produs primul pas în evoluţia broaştelor în reptile. Şi de vreme ce masele continentale erau încă legate, această creatură prereptiliană, un respirator de aer, s-a răspândit în toată lumea. În această epocă, atmosfera a fost atât de schimbată, încât a convenit admirabil la întreţinerea respiraţiei animale. Curând după sosirea acestor broaşte prereptiliene, s-a întâmplat ca America de Nord să fie temporar izolată, ruptă de Europa, de Asia şi de America de Sud.

(683.6) 59:6.9 Răcirea treptată a apelor oceanelor a contribuit mult la distrugerea vieţii oceanice. Animalele marine ale acestor epoci s-au refugiat temporar în trei locuri de retragere favorabile: regiunea actuală a Golfului Mexic, a Golfului Gangelui din India şi cea a Golfului Sicilian din bazinul mediteranean. Şi, din aceste trei regiuni s-au născut noi specii marine, născute să înfrunte adversitatea, să plece mai târziu pentru a repopula mările.

(683.7) 59:6.10 Cu 160.000.000 de ani în urmă, pământul era în mare măsură acoperit cu vegetaţie adaptată menţinerii vieţii animalelor terestre, iar atmosfera devenise ideală pentru respiraţia animală. Astfel se termină perioada de reducere a vieţii marine şi a acelor timpuri de încercări biologice adverse care au eliminat toate formele de viaţă, în afară de acelea care aveau o valoare de supravieţuire, şi care erau deci îndreptăţite să funcţioneze ca strămoşi ai vieţii mai înalt diferenţiate şi mai rapid dezvoltate a epocilor care urmează ale evoluţiei planetare.

(684.1) 59:6.11 Finalul acestei perioade de frământări biologice, cunoscută studenţilor voştri sub numele de Permian, marchează, de asemenea, sfârşitul lungii ere paleozoice, care acoperă un sfert din istoria planetar ă, două sute cincizeci de milioane de ani.

(684.2) 59:6.12 Vasta pepinieră oceanică a vieţii de pe Urantia şi-a îndeplinit rolul. Pe parcursul lungilor epoci când pământul era impropriu menţinerii vieţii, înainte ca atmosfera să conţină suficient oxigen pentru a susţine animalele terestre superioare, marea a dat naştere formelor de viaţă primitive ale uscatului şi le-a menţinut. Acum importanţa biologică a mării se diminuează progresiv, pe măsură ce pe pământ începe să se deruleze al doilea stadiu de evoluţie.

(684.3) 59:6.13 [Prezentat de un Purtător al Vieţii din Nebadon, aparţinând unuia dintre corpurilor originare ataşate Urantiei.]

 Până la o nouă revedere .. vă îmbrațișez cu mult drag.

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Paște Fericit – Hristos a înviat !

Dragii mei …. Hristos a înviat !

Hristos_a_inviat

În cântarile bisericești se spune:

” Hristos a înviat din morți

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le „

pentru că în evanghelii se spune ca după învierea Domnului mulți dintre cei sfinți,  morți și îngropați au înviat și s-au arătat oamenilor .. cum de fapt și Domnul s-a arătat apostolilor în corpul Său de slavă.

Dar aceasta înviere a Domnului daca e să o privim dintr-un punct de vedere spiritual mai extins, ..  se aplică și în cazul nostru a celor mulți care fiind atrași doar de lumea materială, această lume iluzorie ignorand viața spirituală și deci adevrăta viață a spiritului .. se poate spune  că deși trăim și suntem vii, totuși experimentăm moartea  .. e vorba de moartea spirituală firește .. și deci,  oarecum metaforic vorbind și noi putem fi asemuiti unor morminte .. chiar Iisus spune ca unii oameni sunt ca niște morminte frumos văruite doar pe afără dar urâte pe dinăuntru .. referindu-se la lumina divină din noi acoperită de întunericul materiei în care ne-am cufundat.

Deci dragii mei … Hristos a înviat pentru noi toți ..  aducând astfel lumină în sufletele și inimile noastre .. dăruindu-ne o nouă viață prin învierea Sa .. de aceia cu ocazia sfintelor sărbători pascale fie ca lumina sfântă a învierii Domnului Iisus Hristos să umple inimile noastre a tuturor copiilor Lui cu bucuria învierii Sale .. care să curețe și să  transforme ființele noastre dându-ne astfel o nouă viață și lumină.

Vă doresc tuturor ..  ” actorilor de pe acestă mare scenă a vieții ”  Paște fericit,  Sărbători fericite și luminate,  alături de tradiționalul .. Hristos a înviat ! ..

AUDIO – CoRus – Hristos a înviat !

                                 Rugă către Iisus

O Iisuse .. lumina lumii

Deschide ușa sufletului meu

Și trezeste-mă, din moartea vieții mele

Și învălaue-mă în lumina Ta

Tu lumina lumii .. luminează-mă pe mine

Și îmbrățișează-mă în lumina învierii Tale

O dătătorule de viață înalță-mă spre Tine

Și dăruiește-mi  Doamne viață prin învierea Ta

Capture

 

Și pentru că referindu-mă la noi toți am fosit  metafora „actori pe scena vieții” .. pe care jucam diverse roluri ..  am plăcerea să vă anunț că am lansat un nou album CoRus – Actori pe scena vieții  .. pe care vi-l dăruiesc vouă tuturor „actori pe scena vieții” și vă invit sa-l ascutați integral daca vă face plăcere firește de pe  situl  www.corus-music.com

Actori pe scena vietii                               

                                    Actori pe scena vieții

 Afară plouă cu piese deșarte

Ce le jucăm noi cei mulți și orbi

Și ne-amagim ca-i bine așa cum este

Fiind scindați în cei multi și robi

 Și în iluzie și ignoranță

Noi nu vedem lumina din noi

Și înăuntru deși-i veșnic soare

Noi rătăcim stingheri afară în ploaie și vânt

 

 Când ploaia stă și soarele apare

Dualitatea fiind un nonsens

Uniți cu toții într-un ocean de iubire

În unitate în bine și-un sens

 Și în iluzie și ignoranță noi nu vom mai putea trăi

Că înăuntru precum și afară e veșnic soare, iubire, pace și cânt

Și în iluzie și judecată noi nu vom mai putea deacum trai

Că înăuntru precum și afară e veșnic soare, iubire, pace și cânt

 CoRus – Actori pe scena vieții

 

VIDEOIisus din Nazaret  – capodopera lui Zeffirelli

 

In final vă invit să ciocnim în mod imaginar câte un ou .. Hristos a înviat !

pastele

sarbatori-luminate

paste

 

Până la o nouă revedere, vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Stabilirea vieții pe Urantia

Dragi prieteni,

Dupa ce am vazut cum este prezentată originea Terrei atât în cartea Urantia cât și în filmul prezentat în care ați văzut și cum văd geologii și specialistii nostri formarea ei, chiar dacă unele explicații date în film sunt incomplete sau puerile din lipsa datelor și a probelor, dar ele se găsesc în cartea Urantia în capitolul trecut și prezentul capitol cu care vă propun să continuăm călătoria noastră pe urmele stabilirii vieții pe planeta noastră și să vedem istoria geologică și cum a fost implementată forma de viața marină pe planetă de către purtătorii vieții până când viaţa marină a devenit bine stabilită pe Urantia.

Articolul este preluat din cartea Urantia și îl puteți citi fie de pe acest  blog sau în original de pe http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-58-stabilirea-vietii-pe-urantia

Cartea Urantia

Capitolul 58

Stabilirea vieţii pe Urantia

(664.1) 58:0.1 În întreaga Satanie se găsesc numai şaizeci şi una de lumi asemănătoare Urantiei – planete unde viaţa este modificată. Majoritatea lumilor locuite sunt populate urmând tehnicile stabilite; pe astfel de sfere, Purtătorii Vieţii nu prea se pot îndepărta de planurile lor de implantare a vieţii. Însă aproximativ o lume din zece este desemnată ca fiind o planetă decimală şi înscrisă în registrul special al Purtătorilor Vieţii; pe asemenea planete, ni se permite să întreprindem anumite experimente asupra vieţii pentru a încerca să modificăm, sau poate să ameliorăm tipurile curente de fiinţe vii ale universului nostru.

1. Premisele vieţii fizice

(664.2) 58:1.1 Cu 600.000.000 de ani în urmă, comisia Purtătorilor Vieţii trimisă din Jerusem a sosit pe Urantia şi a început să studieze condiţiile fizice pregătitoare pentru promovarea vieţii pe lumea numărul 606 din sistemul Sataniei. Aceasta urma să fie cea de-a şase sute şasea experienţă de inaugurarea modelelor de viaţă ale Nebadonului în Satania şi cea de-a şaizecea ocazie de a introduce schimbări şi de a institui modificări în tipurile de viaţă standard şi fundamentale ale universului local.

(664.3) 58:1.2 Ar trebui să se precizeze faptul că Purtătorii Vieţii nu pot promova viaţa până când o sferă nu este pregătită pentru inaugurarea ciclului evolutiv. De asemenea, noi nu putem provoca o dezvoltare mai rapidă a vieţii decât ceea ce poate fi susţinut şi asimilat prin progresul fizic al planetei.

(664.4) 58:1.3 Purtătorii Vieţii din Satania proiectaseră un model de viaţă cu clorură de sodiu; prin urmare, nu s-a putut face nici un pas în vederea implantării ei până când apele oceanului nu au devenit suficient de sărate. Tipul de protoplasmă al Urantiei poate funcţiona numai într-o soluţie convenabilă de sare. Întreaga viaţă ancestrală – vegetală şi animală – s-a dezvoltat într-un habitat de soluţie salină. Nici măcar animalele terestre cele mai organizate nu ar fi putut continua să trăiască, dacă această aceiaşi soluţie salină esenţială nu ar circula prin tot corpul lor în curentul sanguin care scaldă, care scufundă literalmente, fiecare minusculă celulă vie în această „mare amară”.

(664.5) 58:1.4 Strămoşii voştri primitivi se deplasau liber prin oceanul sărat; astăzi, aceeaşi soluţie sărată ca aceea din ocean circulă liber prin corpurile voastre, scăldând fiecare celulă individuală într-un lichid chimic comparabil, sub toate punctele esenţiale, cu apa sărată care a stimulat primele reacţii protoplasmatice ale primelor celule vii care au funcţionat pe planetă.

(664.6) 58:1.5 Dar, în momentul în care începe această eră, Urantia evoluează pe toate căile către o stare favorabilă menţinerii formelor iniţiale de viaţă marină. Lent dar sigur, dezvoltările fizice de pe pământ şi din regiunile adiacente ale spaţiului pregătesc scena pentru încercările de mai târziu de a se stabili anumite forme de viaţă, acele în legătură cu care noi deciseserăm că ar fi cel mai bine adaptate mediului fizic care se dezvolta atât pe pământ, cât şi în spaţiu.

(665.1) 58:1.6 Ulterior comisia sataniană a Purtătorilor Vieţii s-a reîntors pe Jerusem, preferând să aştepte dislocarea în continuare a masei de pământ continentale, care va produce încă şi mai multe mări interioare şi golfuri adăpostite, înainte de a începe efectiv implantarea vieţii.

(665.2) 58:1.7 Pe o planetă unde viaţa are o origine marină, condiţiile ideale pentru implantarea vieţii sunt oferite de un mare număr de mări interioare, de un lung litoral de ape puţin adânci şi de golfuri adăpostite; şi acesta este modul în care apele de pe planeta voastră se repartizau rapid. Aceste străvechi mări interioare erau rareori de peste o sută cinci zeci sau două sute de metri adâncime, iar lumina soarelui putea să pătrundă în apa oceanului până dincolo de două sute de metri.

(665.3) 58:1.8 Iar de pe aceste ţărmuri, în climatele blânde şi regulate ale unei epoci ulterioare, viaţa primitivă vegetală a ajuns până la uscat. Acolo, gradul ridicat de carbon din atmosferă a oferit noilor varietăţi de viaţă terestră oportunitatea creşterii rapide şi luxuriante. Deşi această atmosferă era atunci ideală pentru creşterea plantelor, ea conţinea un grad atât de ridicat de dioxid de carbon, încât nici un animal, şi cu atât mai puţin omul, nu ar fi putut trăi pe faţa pământului.

2. Atmosfera Urantiei

(665.4) 58:2.1 Atmosfera planetară filtrează direct până la pământ cam a două-miliarda parte din emanaţia luminoasă totală a soarelui. Dacă lumina care cade pe America de Nord s-ar plăti la o taxă de doi ‘cenţi’ pe kilowatt-oră, factura anuală a luminii ar depăşi 800 de milioane de miliarde de dolari. Factura luminii solare pentru Chicago s-ar ridica cu mult peste 100 de milioane de dolari pe zi. Şi ar trebui reamintit faptul că voi primiţi de la soare şi alte forme de energie – lumina nu este singura contribuţie solară care atinge atmosfera voastră. Vaste energii solare se revarsă peste Urantia, utilizând lungimi de undă care se extind atât deasupra, cât şi dedesubtul câmpului de percepţie al viziunii umane.

(665.5) 58:2.2 Atmosfera pământului este aproape opacă la multe din radiaţiile soarelui de la extremitatea ultravioletă a spectrului. Majoritatea acestor unde scurte sunt absorbite de un strat de atmosferic continuu care conţine ozon. Acest strat începe la circa şaisprezece kilometri deasupra suprafeţei pământului şi se întinde spre spaţiu alţi şaisprezece kilometri. Dacă ozonul aflat în suspensie în această regiune s-ar găsi la presiunea care domină pe suprafaţa pământului, el ar forma un strat de numai doi milimetri şi jumătate grosime; cu toate acestea, această cantitate de ozon relativ mică şi aparent insignifiantă îi protejează pe locuitorii Urantiei de excesul acestor radiaţii ultraviolete periculoase şi distructive, prezente în lumina soarelui. Dar, dacă acest strat de ozon ar fi fost doar cu puţin mai gros, atunci aţi fi fost privaţi de razele ultraviolete foarte importante şi însufleţitoare care ating actualmente suprafaţa pământului şi care sunt la originea uneia din vitaminele voastre cele mai esenţiale.

(665.6) 58:2.3 Cu toate acestea, unii dintre aceia mai puţin imaginativi dintre mecaniciştii voştri muritori, se încăpăţânează să vadă materialul creaţiei şi evoluţia umană ca pe un accident. Medienii Urantiei au asamblat peste cincizeci de mii de fapte fizice şi chimice, pe care ei le socotesc a fi incompatibile cu legile hazardului şi care, susţin ei, demonstrează în mod irefutabil prezenţa unui plan inteligent în creaţia materială. Şi toate acestea nu ţin cont de catalogul lor de peste o sută de mii de constatări din afara domeniului fizicii şi chimiei, şi care, afirmă ei, dovedesc prezenţa minţii în planul, în creaţia şi în întreţinerea cosmosului material.

(666.1) 58:2.4 Soarele vostru revarsă un adevărat şuvoi de raze ucigătoare, şi viaţa voastră plăcută de pe Urantia se datorează influenţei „fortuite” a peste patruzeci de fenomene protectoare aparent accidentale şi asemănătoare acţiunii acestui strat de ozon foarte special.

(666.2) 58:2.5 Dacă nu ar fi existat efectul de „împăturire” al atmosferei pe timpul nopţii, căldura s-ar fi pierdut prin radiaţie atât de rapid, încât viaţa ar fi fost imposibil de menţinut altfel decât prin procedee artificiale.

(666.3) 58:2.6 Cei opt sau zece kilometri din partea de jos a atmosferei pământului reprezintă troposfera; aceasta este regiunea vânturilor şi a curenţilor de aer care produc fenomenele meteorologice. Deasupra acestei regiuni se găseşte ionosfera internă, şi imediat deasupra este stratosfera. Urcând de la suprafaţa pământului, temperatura scade constant pe distanţa de zece sau doisprezece kilometri, înălţime la care ea înregistrează 56° de centigrade sub zero. Această gamă a temperaturii de la 54° la 56° centigrade sub zero rămâne apoi neschimbată până mai sus cu şaizeci şi cinci de kilometri; această zonă de temperatură constantă este stratosfera. La o înălţime de şaptezeci sau optzeci de kilometri, temperatura începe să se ridice, şi această creştere continuă până când, la nivelul manifestărilor aurorei boreale, este atinsă o temperatură de 650°, iar această căldură intensă este cea care ionizează oxigenul. Dar temperatura într-o atmosferă atât de rarefiată cu greu se poate compara cu evaluarea căldurii de la suprafaţa pământului. Amintiţi-vă că jumătate din toată atmosfera voastră se găseşte în primii cinci mii de metri. Grosimea atmosferei pământului este indicată de ce cele mai înalte mănunchiuri de raze luminoase ale aurorei boreale – în jur de şase sute cincizeci de kilometri.

(666.4) 58:2.7 Fenomenele aurorei boreale sunt direct legate de petele solare, acei cicloni solari care se rotesc în direcţii opuse deasupra şi dedesubtul ecuatorului solar, la fel ca uraganele tropicale terestre. Asemenea tulburări atmosferice se rotesc în direcţii opuse atunci când se petrec deasupra şi dedesubtul ecuatorului.

(666.5) 58:2.8 Puterea petelor solare de a modifica frecvenţele luminii, arată că aceste centre de furtuni solare funcţionează ca nişte magneţi enormi. Aceste câmpuri magnetice sunt în stare să arunce în afară particule încărcate din craterele petelor solare şi să le proiecteze prin spaţiu până la atmosfera exterioară a pământului, unde influenţa lor ionizatoare produce aceste manifestări spectaculoase ale aurorei boreale. Prin urmare, voi aveţi cele mai mari fenomene aurorale atunci când petele solare sunt la apogeul lor – ori curând după aceea – moment în care petele solare sunt în general situate mai aproape de ecuator.

(666.6) 58:2.9 Chiar şi acul busolei este sensibil la această influenţă solară de vreme ce el se înclină uşor către est pe măsură ce soarele răsare şi uşor către vest pe măsură ce soarele se apropie de apus. Aceasta se întâmplă în fiecare zi, dar în momentul apogeului ciclurilor petelor solare această variaţie a acului magnetic este de două ori mai mare. Aceste devieri diurne anormale ale busolei reprezintă un răspuns la ionizarea sporită a atmosferei superioare, care este produsă de lumina solară.

(666.7) 58:2.10 Ceea ce contează pentru transmisia pe distanţă lungă a emisiunilor voastre de radio pe unde scurte şi lungi este prezenţa a două nivele diferite de regiuni conducătoare electrificate în suprastratosferă. Transmisia voastră radio este uneori deranjată de formidabile furtuni care se dezlănţuie uneori în regiunile acestor ionosfere exterioare.

3. Mediul spaţial

(666.8) 58:3.1 În cursul primelor perioade ale materializării unui univers, regiunile spaţiului sunt presărate cu vaşti nori de hidrogen, foarte asemănători cu îngrămădirile astronomice de praf care caracterizează acum multe regiuni ale spaţiului îndepărtat. O mare parte din materia organizată pe care sorii aprinşi o dezagregă şi o dispersează sub formă de energie radiantă a fost la origine acumulată în aceşti nori spaţiali de hidrogen care au apărut la început. În anumite condiţii neobişnuite, are loc şi dezintegrarea atomilor în nucleul maselor mai mari de hidrogen. Şi toate aceste fenomene ale constituirii şi ale dezintegrării atomice, ca şi în nebuloasa extrem de încălzită, sunt însoţite de emisia unui flux de raze spaţiale de energie radiantă de scurtă lungime de undă. Aceste diverse radiaţii sunt însoţite de o formă de energie spaţială necunoscută pe Urantia.

(667.1) 58:3.2 Această încărcătură de energie de scurtă lungime de undă din spaţiul universal este de patru sute de ori mai mare decât toate celelalte forme de energie radiantă existente în domeniile organizate ale spaţiului. Emisia de raze spaţiale scurte, care provin de la nebuloasa înflăcărată, de la câmpurile electrice de înaltă tensiune, din spaţiul exterior sau din vaştii nori de praf de hidrogen, este modificată calitativ şi cantitativ de fluctuaţiile şi de schimbările bruşte ale temperaturii, ale gravitaţiei, şi ale presiunilor electronice.

(667.2) 58:3.3 Aceste variaţii în originea razelor spaţiale sunt determinate de multe incidente cosmice, precum şi de orbite de materie circulantă, care variază între forme aproape circulare şi elipse extrem de alungite. Condiţiile fizice pot, de asemenea, să fie în mare măsură modificate, deoarece electronii se rotesc uneori în sens invers materiei mai dense, chiar şi în interiorul aceleiaşi zone fizice.

(667.3) 58:3.4 Vaştii nori de hidrogen sunt veritabile laboratoare chimice cosmice, adăpostind toate fazele evoluţiei energiei şi ale metamorfozării materiei. Mari acţiuni energetice se petrec deopotrivă în gazele marginale ale marilor stele duble, care se suprapun atât de frecvent, şi de aceea se amestecă în mod extensiv. Dar nici una dintre aceste enorme şi vaste activităţi energetice ale spaţiului nu exercită nici cea mai mică influenţă asupra fenomenelor vieţii organizate – plasma germinativă a tot ceea ce este viu. Aceste condiţii energetice ale spaţiului sunt în raport cu mediul esenţial de stabilire a vieţii, dar ele nu sunt efective în modificarea ulterioară a factorilor transmisibili ai plasmei germinative, aşa cum sunt unele dintre razele cu mai mare lungime de undă energie radiantă. Viaţa implantată de Purtătorii Vieţii rezistă în întregime la toată această uimitoare revărsare de raze spaţiale de energie universală de scurtă lungime de undă.

(667.4) 58:3.5 Toate aceste condiţii cosmice esenţiale au trebuit să evolueze până la un statut favorabil înainte ca Purtătorii Vieţii să poată începe efectiv stabilirea vieţii pe Urantia.

4. Era zorilor vieţii

(667.5) 58:4.1 Faptul că noi suntem numiţi Purtători ai Vieţii nu ar trebui să vă inducă în eroare. Noi putem să aducem viaţă pe planete, ceea ce şi facem, însă nu am adus viaţa pe Urantia. Viaţa de pe Urantia este unică, născută odată cu planeta. Această sferă este o lume modificatoare de viaţă; toată viaţa care apare pe ea a fost elaborată de noi chiar aici pe planetă; şi nu există nici o altă lume în toată Satania, nici chiar în tot Nebadonul, pe care să existe o viaţă întru totul asemănătoare cu aceea de pe Urantia.

(667.6) 58:4.2 Cu 550.000.000 de ani în urmă, corpurile de Purtători ai Vieţii au revenit pe Urantia. În cooperare cu puterile spirituale şi cu forţele suprafizice, noi am organizat şi am inaugurat modelele originale de viaţă ale acestei lumi şi le-am implantat în apele ospitaliere ale tărâmului. Toată viaţa planetară (în afară de personalităţile extraplanetare) care exista până în zilele lui Caligastia, Prinţul Planetar, şi-a avut originea în cele trei implanturi de viaţă marină originare, identice şi simultane. Aceste trei implanturi de viaţă au fost desemnate astfel: cea centralăsau Eurasiatică-Africană, cea orientală sau Australasiană, şi cea occidentală, înglobând Groenlanda şi America.

(668.1) 58:4.3 Cu 500.000.000 de ani în urmă, viaţa vegetală marină primitivă era bine stabilită pe Urantia. Groenlanda şi masa de pământ arctică, împreună cu America de Sud şi cea de Nord, îşi începeau lunga şi lenta lor derivă către vest. Africa s-a deplasat uşor către sud, creând o cuvetă Est-Vest, Bazinul Mediteranean, între ea însăşi şi continentul mamă. Antarctica, Australia şi pământul marcat de insulele Pacificului s-au desprins la sud şi la est, şi au deviat considerabil de atunci.

(668.2) 58:4.4 Noi, Purtătorii Vieţii, implantaserăm forma primitivă a vieţii marine în golfurile tropicale adăpostite ale mărilor centrale ale faliei est-vest produsă prin dislocarea masei de pământ continentale. Scopul nostru de a face trei implantări de viaţă marină a fost acela de a ne asigura că fiecare mare masă continentală va purta această viaţă cu ea, în apele ei marine calde, când, mai târziu, pământurile se vor fi separat. Noi prevedem că în cursul erei următoare a vieţii terestre vaste oceane de apă vor separa aceste mase de pământ continentale aflate în derivă.

5. Deriva continentală

(668.3) 58:5.1 Deriva continentală a continuat. Nucleul pământului a devenit la fel de dens şi de rigid ca şi oţelul, fiind supus la o presiune de aproape 3.500 tone pe centimetru pătrat, iar din pricina enormei presiuni a gravitaţiei, a fost şi încă este foarte fierbinte în adâncime. Temperatura creşte de la suprafaţă în jos până când, la centru, ea este puţin deasupra temperaturii de suprafaţă a soarelui.

(668.4) 58:5.2 În cei o mie şase sute de kilometri exteriori ai ei, masa pământului e constituită în principal din diferite feluri de roci. Dedesubt sunt elementele metalice mai dense şi mai grele. De-a lungul erelor preatmosferice primitive, datorită stării ei de fuziune şi de intensă căldură, lumea era aproape fluidă, încât metalele mai grele s-au scufundat adânc în interior. Cele care se găsesc astăzi la suprafaţă reprezintă extruziunile vulcanilor străvechi, importantele scurgeri de lavă ulterioare şi de depunerile meteorice mai recente.

(668.5) 58:5.3 Scoarţa exterioară avea o grosime de circa şaizeci şi cinci de kilometri. Această crustă externă stătea direct pe un suport constituit dintr-o mare de bazalt în fuziune de grosime variabilă; acest strat mobil de lavă topită era ţinut la înaltă presiune, dar întotdeauna avea tendinţa de a curge încoace şi încolo pentru a echilibra deplasările presiunilor planetare, tinzând astfel să stabilizeze scoarţa terestră.

(668.6) 58:5.4 Chiar şi astăzi, continentele continuă să plutească pe perna necristalizată a acestei mări de bazalt topit. Dacă nu ar fi existat acest fenomen protector, cutremurele de pământ cele mai violente ar fi zguduit lumea, literalmente făcând-o bucăţele. Cutremurele sunt cauzate de alunecarea şi de deplasarea scoarţei exterioare solide, şi nu de vulcani.

(668.7) 58:5.5 Atunci când se răcesc, straturile de lavă ale scoarţei terestre formează granitul. Densitatea medie a Urantiei este puţin mai mare de cinci ori şi jumătate decât aceea a apei; densitatea granitului este de trei ori mai mică decât aceea a apei. Nucleul pământului este de doisprezece ori mai dens decât apa.

(668.8) 58:5.6 Fundurile marine sunt mai dense decât masele continentale, şi asta este ceea ce menţine continentele deasupra apei. Când fundurile marine sunt împinse afară deasupra nivelului mării, se va vedea că ele sunt constituite în mare parte din bazalt, o formă de lavă cu mult mai grea decât granitul maselor continentale. Dealtfel, dacă continentele nu ar fi mai uşoare decât fundurile oceanelor, gravitaţia ar face ca marginea oceanelor să urce pe pământ, dar asemenea fenomene nu sunt observabile.

(668.9) 58:5.7 Greutatea oceanelor este şi ea un factor în creşterea presiunii exercitate asupra fundului mărilor. Fundurile oceanice mai joase, însă comparativ mai grele, plus greutatea apei care le acoperă, aproximează greutatea continentelor, mai înalte, dar mult mai uşoare. Dar toate continentele tind să alunece în oceane. Presiunea continentală de la nivelele fundurilor oceanice este de circa 1.300 kilograme pe centimetrul pătrat. Adică, aceasta ar fi presiunea unei mase continentale care stă la înălţimea de 5.000 de metri deasupra bazei oceanului. Presiunea apei de la baza oceanului este de numai circa 350 kilograme pe centimetrul pătrat. Aceste presiuni diferenţiale tind să facă continentele să alunece către albiile oceanelor.

(669.1) 58:5.8 Surparea fundului oceanului în cursul perioadelor anterioare vieţii deplasase ascendent o masă continentală solitară la o asemenea înălţime încât presiunea ei laterală a avut tendinţa de a face ca marginile sudice, vestice şi estice să alunece în jos, peste albiile de lavă semivâscoasă care o acopereau, în apele înconjurătoare ale Oceanului Pacific. Acest fenomen a compensat atât de perfect presiunea continentală, încât nu s-a produs o ruptură largă pe malul stâng al acestui continent Asiatic străvechi, însă de atunci acel litoral oriental a plutit deasupra prăpastiei adâncurilor lui oceanice învecinate, ameninţând să alunece într-un mormânt acvatic.

6. Perioada de tranziţie

(669.2) 58:6.1 Cu 450.000.000 de ani în urmă, s-a produs tranziţia de la viaţa vegetală la cea animală. Aceste metamorfoze au avut loc în apele puţin adânci ale golfurilor şi ale lagunelor tropicale adăpostite situate pe lungile ţărmuri ale continentelor în curs de separare, iar această dezvoltare, în întregime inerentă modelelor de viaţă originare, s-a petrecut progresiv. Au fost multe stadii de tranziţie între formele de viaţă vegetale primitive şi organismele animale ulterioare bine definite. Chiar şi astăzi mai persistă încă amprentele mâloase de tranziţie, şi ele cu greu pot fi clasificate fie ca plante, fie ca animale.

(669.3) 58:6.2 Deşi evoluţia vieţii vegetale poate fi urmărită în viaţa animală, şi cu toate că s-au găsit serii gradate de plante şi de animale care conduc progresiv de la cele mai simple la cele mai complexe şi avansate organisme, voi nu veţi fi în stare să găsiţi aceste elemente de legătură dintre marile diviziuni ale regnului animal, nici dintre cele mai înalte tipuri de animale preumane şi oamenii de început ai raselor umane. Aceste aşa-zise „verigi lipsă”, vor rămâne pentru totdeauna lipsă, pentru simplul motiv că ele nu au existat niciodată.

(669.4) 58:6.3 De la eră la eră, se ivesc specii radical noi de viaţă animală. Ele nu evoluează ca rezultat al acumulării progresive de mici variaţii; ele apar ca ordine de viaţă noi pe deplin dezvoltate, şi apar brusc.

(669.5) 58:6.4 Apariţia bruscă de noi specii şi de ordine diversificate de organisme vii este în întregime biologică, strict naturală. Nu este nimic supranatural în legătură cu aceste mutaţii genetice.

(669.6) 58:6.5 Când oceanele au avut un grad corespunzător de salinitate, atunci viaţa animală a evoluat; şi a fost relativ simplu să se facă apele foarte sărate să circule prin corpurile animalelor vieţii marine. Dar când oceanele s-au contractat şi procentajul de sare a fost sporit considerabil, aceleaşi animale au dobândit prin evoluţie capacitatea de a reduce salinitatea fluidelor corpurilor lor, tot aşa cum acele organisme care au învăţat să trăiască în apă proaspătă au dobândit capacitatea de a menţine gradul corespunzător de clorură de sodiu în fluidele corpurilor lor prin tehnici ingenioase de conservare a sării.

(669.7) 58:6.6 Studiul fosilelor de viaţă marină încrustate în roci, revelează luptele ancestrale de adaptare ale acestor organisme primitive. Plantele şi animalele nu încetează niciodată să facă aceste experimente de adaptare. Mediul este în perpetuă modificare, şi întotdeauna sunt organisme vii care se străduiesc să se acomodeze cu aceste fluctuaţii care nu se sfârşesc niciodată.

(670.1) 58:6.7 Echipamentul fiziologic şi structura anatomică ale tuturor noilor ordine de viaţă corespund la acţiunea legii fizice, dar înzestrarea ulterioară cu minte este o dăruire a spiritelor-minte adjutante, în conformitate cu capacitatea înnăscută a creierului. Mintea, deşi nu este o evoluţie fizică, este în întregime dependentă de capacitatea creierului obţinută prin dezvoltări pur fizice şi evolutive.

(670.2) 58:6.8 Prin cicluri aproape nesfârşite de dobândiri şi de pierderi, de ajustări şi de reajustări, toate organismele vii pendulează înainte şi înapoi din eră în eră. Acelea care ating unitatea cosmică rămân, pe câtă vreme acelea care nu izbutesc să ajungă la acest ţel încetează să existe.

7. Cartea istoriei geologice

(670.3) 58:7.1 Vastul ansamblu de sisteme de roci care au alcătuit scoarţa externă a lumii în cursul erei zorilor vieţii, ori al erei Proterozoice, nu apar acum decât în puţine puncte de pe suprafaţa pământului, iar atunci când ies la iveală de sub toate acumulările perioadelor ulterioare, vor fi găsite numai resturile de fosile ale vieţii vegetale şi ale vieţii animale primitive. Unele dintre aceste roci mai vechi sedimentate de apă sunt amestecate cu straturi mai recente, şi uneori ele prezintă resturi de fosile ale unora dintre formele anterioare de viaţă vegetală, în vreme ce pe straturile superioare pot fi găsite din când în când unele dintre formele străvechi de organisme animale ale vieţii marine primitive. În multe locuri se întâlnesc cele mai vechi straturi de rocă stratificată, care conţin fosilele vieţii marine primitive, atât animale, cât şi vegetale, direct deasupra pietrei mai vechi şi nediferenţiate.

(670.4) 58:7.2 Fosilele acestei ere cuprind alge, plante asemănătoare cu coralii, protozoare primitive şi organisme de tranziţie care seamănă cu bureţii. Dar absenţa unor asemenea fosile din straturile de rocă primitive nu dovedeşte în mod necesar că lucrurile vii nu au fost în existenţă altundeva în momentul depunerii lor. Viaţa a fost răspândită de-a lungul acestor timpuri primitive, şi numai în mod lent şi-a găsit drumul pe suprafaţa pământului.

(670.5) 58:7.3 Rocile acestor perioade străvechi sunt acum pe suprafaţa pământului, sau foarte aproape de suprafaţa lui, peste circa o optime din aria de pământ existentă. Grosimea medie a acestei pietre de tranziţie, care formează cele mai vechi pături de rocă stratificată, este de circa 2.500 de metri. În anumite puncte, aceste sisteme de rocă străvechi ating o grosime de 6.500 de metri, dar multe din straturile care au fost atribuite acestei ere aparţin perioadelor de mai târziu.

(670.6) 58:7.4 În America de Nord, acest strat străvechi şi primitiv de piatră fosiliferă vine la suprafaţa regiunilor estice, centrale şi nordice ale Canadei. Există, de asemenea, o creastă intermitentă est-vest a acestei roci care se extinde din Pennsylvania şi din străvechii Munţi Adirondak spre vest prin Michigan, Wisconsin şi Minesota. Alte creste pornesc de la Newfoaundland până la Alabama şi de la Alaska până la Mexico.

(670.7) 58:7.5 Rocile acestei ere sunt vizibile din loc în loc pe toată suprafaţa lumii, dar nici unele nu sunt atât de uşor supuse interpretării ca acelea din jurul Lacului Superior şi din Marele Canion din Colorado, unde aceste roci fosilifere primitive, existând în mai multe straturi, sunt dovada ridicărilor şi fluctuaţiilor de suprafaţă ale acelor vremuri îndepărtate.

(670.8) 58:7.6 Acest strat de piatră, cel mai vechi strat fosilifer din scoarţa pământului, a fost ondulat, împăturit şi grotesc încreţit ca efect al transformărilor cutremurelor de pământ şi al vulcanilor primitivi. Scurgerile de lavă ale acestei perioade au adus mult fier, cupru, şi le-au dus în sus aproape de suprafaţa planetară.

(670.9) 58:7.7 Există puţine locuri pe pământ unde asemenea activităţi sunt întipărite într-un mod mai grafic decât în valea St. Croix din Wisconsin. În regiune au avut loc o sută douăzeci şi şapte de scurgeri succesive de lavă pe pământ, care a fost apoi scufundat în apă şi acoperit de un depozit de rocă. Cu toate că o mare parte din sedimentarea de rocă superioară şi din scurgerile intermitente de lavă este absentă astăzi, şi deşi partea inferioară a acestui sistem este îngropat adânc în pământ, totuşi, circa şaizeci şi cinci sau şaptezeci dintre aceste arhive stratificate ale epocilor trecute sunt acum expuse vederii.

(671.1) 58:7.8 În aceste perioade îndepărtate, nivelul unei mari părţi din pământ era aproape de nivelul mării, astfel încât câmpiile au fost succesiv scufundate şi descoperite de un mare număr de ori. Scoarţa pământului tocmai intra în perioada ei mai târzie de relativă stabilizare. Ondulaţiile, înălţările şi surpările, provocate de deriva continentală anterioară au contribuit la frecvenţa scufundării periodice a marilor mase continentale.

(671.2) 58:7.9 În cursul acestor vremuri de viaţă marină primitivă, importante întinderi din ţărmul continental s-au cufundat sub mări, de la câţiva metri până la opt sute de metri. O mare parte din gresii şi din conglomeratele mai vechi reprezintă acumulările sedimentare ale acestor ţărmuri străvechi. Rocile sedimentare aparţinând acestei stratificări primitive stau direct pe acele straturi datând cu mult dinainte de originea vieţii şi care se pierd în trecut, cam până la prima apariţie a oceanului mondial.

(671.3) 58:7.10 Unele dintre straturile superioare ale acestor depuneri de rocă de tranziţie conţin mici cantităţi de şisturi sau de ardezie de culori întunecate, indicând prezenţa de carbon organic şi atestând existenţa strămoşilor acelor forme de viaţă vegetală care au invadat pământul pe parcursul viitoarei ere Carbonifere sau a erei carbonului. O mare parte din cuprul din aceste straturi de rocă au fost depuse de ape. O parte se găseşte în fisurile rocilor mai vechi; el vine din concentraţia de apă mlăştinoasă stagnantă al vreunui străvechi ţărm adăpostite. Minele de fier ale Americii de Nord şi ale Europei sunt localizate în depuneri şi extruziuni care se află în parte în rocile nestratificate mai vechi şi în parte în acele roci stratificate mai recente ale perioadelor de tranziţie de formare a vieţii.

(671.4) 58:7.11 Această eră asistă la răspândirea vieţii peste tot în apele lumii; viaţa marină a devenit bine stabilită pe Urantia. Fundurile adânci şi întinse ale mărilor interne sunt treptat invadate de o abundenţă de vegetaţie luxuriantă, în timp ce apele de la ţărm mişună de forme simple de viaţă animală.

(671.5) 58:7.12 Toată această istorie este relatată grafic în paginile fosile ale vastei „cărţi de piatră” a arhivelor lumii. Şi paginile acestor gigantice arhive biogeologice vă spun în mod infailibil adevărul, cu condiţia ca voi să dobândiţi pricepere în interpretarea lor. Multe dintre aceste străvechi funduri marine sunt acum înălţate cu mult deasupra nivelului mării, iar depunerile lor ne spun eră după eră povestea luptelor pentru viaţă din cursul acelor vremuri primitive. Aşa cum a zis poetul vostru, Este literalmente adevărat că „Ţărâna pe care păşim a fost odată vie.”

(671.6) 58:7.13 [Prezentat de un membru al Corpului de Purtători ai Vieţii al Urantiei aflat acum pe planetă.]

Până la o nouă revedere, vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Originea Urantiei (Terrei)

Dragi prieteni,

După ce am tot călatorit prin stele din inima Paradisului și pană în sistemul nostru local vă propun acum  să pornim din nou în călătoria noastră prin intermediul cărtii Urantia și să mai facem un pas în explorarea noastră  pentru a vedea cum a luat naștere Urantia, mult iubita noastră planetă Pământ, Terra, Gaia,  cunoscută si ca  Planeta Albastră.

Sunt diverse teorii asupra originii planetei noastre și nu e cazul să rezumez eu unele din ele, ci mai bine vă las să citiți cum este prezentată originea Pământului a Urantiei în cartea cu același nume .

Materialul îl puteți citi fie de mai jos, sau îl puteți citi în original accesând  linkul de mai jos de unde a fost preluat :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-57-originea-urantiei

Capitolul 57

Originea Urantiei

(651.1) 57:0.1 LA PREZENTAREA extraselor din arhivele Jerusemului pentru înregistrările Urantiei cu privire la antecedentele şi la istoria ei timpurie, noi suntem îndrumaţi să calculăm timpul în termeni de uz curent – prezentul calendar de ani bisecţi de 365¼ de zile. De regulă, nu se va face nici o încercare de a se indica numărul exact de ani, deşi aceştia sunt cunoscuţi. Noi vom folosi cele mai apropiate numere întregi ca pe o metodă mai bună de prezentare a acestor fapte istorice.

(651.2) 57:0.2 Când se face referire la un eveniment vechi de acum unul sau două milioane de ani, noi intenţionăm să datăm o astfel de întâmplare ca petrecută cu acel număr de ani în urma, având ca punct de plecare primele decenii ale secolului al XX-lea al erei creştine. Vom descrie astfel derularea acestor evenimente mult îndepărtate ca având loc în perioade regulate de mii, de milioane şi de miliarde de ani.

1. Nebuloasa Andronover

(651.3) 57:1.1 Urantia îşi are originea în soarele vostru, iar soarele vostru este unul dintre diversele vlăstare ale nebuloasei Andronover, care a fost odată organizat ca o parte componentă a puterii fizice şi a substanţei materiale ale universului local al Nebadonului, şi însăşi această mare nebuloasă şi-a aflat originea în sarcina-forţă universală a spaţiului din suprauniversul Orvontonului, cu mult, mult timp în urmă.

(651.4) 57:1.2 În perioada de la începutul acestei relatări, Organizatorii Principali de Forţă Primară ai Paradisului avuseseră mult timp controlul deplin asupra energiilor spaţiale care au fost mai târziu organizate sub forma nebuloasei Andronover.

(651.5) 57:1.3 În urmă cu 987 de miliarde de ani, organizatorul de forţă asociat, îndeplinind atunci funcţiile inspectorului activ numărul 811.307 din seria Orvontonului, care călătorea în afara Uversei, a raportat Celor Îmbătrâniţi de Zile că toate condiţiile spaţiale erau favorabile iniţierii de fenomene de materializare într-un anumit sector al segmentului, la vremea aceea oriental, al Orvontonului.

(651.6) 57:1.4 În urmă cu 900 de miliarde de ani, după cum atestă arhivele Uversei, s-a înregistrat un permis dat de către Consiliul uversan al Echilibrului guvernului suprauniversului şi autorizând trimiterea unui personal şi a unui organizator de forţă în regiunea proiectată anterior de către inspectorul cu numărul 811.307. Autorităţile Orvontonului l-au împuternicit pe descoperitorul originar al acestui univers potenţial pentru a executa mandatul Celor Îmbătrâniţi de Zile, care prevedea organizarea unei noi creaţii materiale.

(652.1) 57:1.5 Înregistrarea acestei permisiuni semnifică faptul că personalul şi organizatorul de forţă plecaseră deja de pe Uversa în lunga călătorie către sectorul spaţial estic, unde urmau ca ulterior să se angajeze în acele activităţi prelungite încheiate cu ivirea unei noi creaţii fizice în Orvonton.

(652.2) 57:1.6 În urmă cu 875 de miliarde de ani, enorma nebuloasă Andronover, cu numărul 876.926, a fost iniţiată cum trebuie. S-a cerut numai prezenţa organizatorului de forţă şi a personalului de legătură pentru a se inaugura vârtejul de energie care s-a transformat până la urmă într-un vast ciclon spaţial. Ca urmare a iniţierii acestor mişcări de revoluţie nebulare, organizatorii de forţă vii se retrag pur şi simplu, perpendicular pe planul discului în rotaţie; apoi, calităţile inerente ale energiei asigură evoluţia progresivă şi ordonată a acestor noi sisteme fizice.

(652.3) 57:1.7 Cam prin această perioadă, expunerea trece la funcţionarea personalităţilor suprauniversului. În realitate, povestea are propriul ei început în punctul acesta – aproape în momentul în care organizatorii de forţă ai Paradisului se pregăteau să se retragă, după ce au făcut ca toate condiţiile de spaţiu-energie să fie gata pentru acţiunea directorilor de putere şi a controlorilor fizici ai suprauniversului Orvontonului.

2. Stadiul nebular primar

(652.4) 57:2.1 Toate creaţiile materiale evolutive sunt născute din nebuloasele circulare gazoase, şi toate aceste nebuloase primare sunt circulare pe tot parcursul primei părţi a existenţei lor gazoase. Pe măsură ce îmbătrânesc, ele devin de regulă spirale, iar atunci când funcţiunea lor de formaţiune solară şi-a terminat cursul, ele sfârşesc adesea ca roiuri stelare ori ca sori enormi, înconjuraţi de un număr variabil de planete, de sateliţi şi de mici grupuri de materie, asemănătoare în multe feluri propriului vostru minuscul sistem solar.

(652.5) 57:2.2 În urmă cu 800 de miliarde de ani, creaţia Andronover a fost bine statornicită ca fiind una dintre magnificele nebuloase primare ale Orvontonului. Când astronomii universurilor apropiate au privit în afară la acest fenomen al spaţiului, ei au văzut prea puţine lucruri care să le atragă atenţia. Estimările gravitaţiei făcute în creaţiile adiacente au indicat că materializările spaţiale aveau loc în regiunile andronoveriene, însă asta era tot.

(652.6) 57:2.3 În urmă cu 700 de miliarde de ani, sistemul Andronoverului a atins proporţii gigantice, şi au fost trimişi controlori fizici suplimentari pe nouă creaţii materiale înconjurătoare, pentru a oferi sprijin şi cooperare centrelor de putere ale acestui nou sistem material care evolua atât de rapid. La această dată îndepărtată, toate materialele lăsate moştenire creaţiilor ulterioare erau conţinute în limitele acestei gigantice roţi spaţiale, care a continuat să se rotească mereu şi, după ce a ajuns la diametrul ei maxim, să se rotească tot mai repede pe măsură ce a continuat să se contracte şi să se condenseze.

(652.7) 57:2.4 În urmă cu 600 de miliarde de ani, s-a ajuns la apogeul perioadei de mobilizare a energiei Andronoverului; nebuloasa a dobândit maximul masei ei. În această perioadă, ea era un gigantic nor circular de gaz într-o formă întrucâtva asemănătoare cu un sferoid turtit. Aceasta a fost perioada timpurie a formării diferenţiale a masei şi a variaţiei vitezei de rotaţie. Gravitaţia şi alte influenţe erau pe cale de a începe acţiunea lor de conversie a gazelor din spaţiu în materie organizată.

3. Stadiul nebular secundar

(653.1) 57:3.1 Enorma nebuloasă a început atunci să capete forma spirală şi să devină clar vizibilă, chiar şi pentru astronomii universurilor îndepărtate. Aceasta este istoria naturală a majorităţii nebuloaselor; înainte de a începe să emane sori şi de a porni lucrarea de construcţie a universului, aceste nebuloase spaţiale secundare sunt observate de obicei sub aspectul fenomenelor spirale.

(653.2) 57:3.2 Observând această metamorfoză a nebuloasei Andronover, astronomii acestei ere îndepărtate au văzut exact ceea ce văd astronomii secolului al douăzecilea atunci când îşi îndreaptă telescoapele spre spaţiu şi privesc nebuloasele spirale din epoca prezentă a spaţiului extern adiacent.

(653.3) 57:3.3 Aproape în perioada în care s-a atins maximul masei, controlul gravitaţiei conţinutului de gaz a început să slăbească; a urmat stadiul scurgerilor de gaz – gazul ţâşnind ca două braţe gigantice distincte, care au plecat din două părţi opuse ale masei-mamă. Rotaţia rapidă ale acestui enorm nucleu central au dat curând o aparenţă de spirală celor doi curenţi de gaz care ţâşneau. Răcirea şi condensarea ulterioară a unor porţiuni dintre aceste braţe care s-au exteriorizat, au produs până la urmă un aspect noros. Aceste porţiuni mai dense erau vaste sisteme şi subsisteme de materie fizică, care se roteau prin spaţiu în mijlocul norului gazos al nebuloasei, totul fiind ţinut în siguranţă sub imperiul gravitaţiei roţii-mamă.

(653.4) 57:3.4 Însă nebuloasa începuse să se contracte, iar creşterea în viteză a mişcării de revoluţie a micşorat şi mai mult controlul gravitaţiei. În puţin timp, regiunile gazoase externe au început efectiv să scape de sub influenţa imediată a nucleului nebular, ieşind afară în spaţiu şi urmând nişte circuite cu contur neregulat, reîntorcându-se la regiunile nucleare pentru a închide circuitele, şi aşa mai departe. Dar acesta nu era decât un stadiu temporar al progresiei nebulare. Viteza mereu crescândă a rotirii urma ca în curând să lanseze în spaţiu sori enormi, pe circuite independente.

(653.5) 57:3.5 Şi iată ce s-a întâmplat pe Andronover cu epoci în urmă. Roata de energie a tot crescut, până când a ajuns la expansiunea ei maxima şi, apoi, când a început contracţia, ea s-a rotit tot mai repede până când, în cele din urmă, a fost atins stadiul centrifugal critic şi a început marea dezintegrare.

(653.6) 57:3.6 În urmă cu 500 de miliarde de ani, s-a născut primul soare andronoverian. Această rază arzândă s-a desprins de sub dominaţia gravitaţiei materne, şi a s-a lansat în spaţiu într-o aventură independentă în cosmosul creaţiei. Orbita ei a fost determinată de calea ei de ieşire. Aceşti sori tineri au devenit repede sferici, şi şi-au început lungile lor cariere pline de evenimente ca stele ale spaţiului. Exceptând nucleele nebulare terminale, marea majoritate a sorilor Orvontonului au avut o naştere similară. Aceşti sori expulzaţi trec prin diverse perioade de evoluţie şi de serviciu universal subsecvent.

(653.7) 57:3.7 În urmă cu 400 de miliarde de ani, nebuloasa Andronover a intrat în perioada sa de recaptare. Mulţi dintre sorii apropiaţi mai mici au fost capturaţi din nou ca rezultat al lărgirii treptate şi al condensării pe mai departe a nucleului-mamă. Foarte curând, a fost inaugurată faza terminală de condensare nebulară, perioada care precede întotdeauna segregarea finală a acestor imense agregate spaţiale de energie şi materie.

(654.1) 57:3.8 Abia la un milion de ani după această epocă, Mihail din Nebadon, un Fiu Creator din Paradis, a ales această nebuloasă aflată în dezintegrare ca fiind locul aventurii lui în construirea universului. Aproape imediat, a început crearea lumilor arhitecturale ale Salvingtonului şi ale grupurilor planetare, cele o sută de sedii de constelaţie. A fost nevoie de aproape un milion de ani pentru a completa aceste îngrămădiri de lumi, în special lumi create. Planetele-sediu ale sistemului local au fost construite de-a lungul unei perioade care se întinde din vremea aceea, până în urmă cu cinci miliarde de ani.

(654.2) 57:3.9 În urmă cu 300 de miliarde de ani, circuitele solare andronoveriene erau bine stabilite, iar sistemul nebular trecea printr-o perioadă de tranziţie, de relativă stabilitate fizică. Cam în această perioadă, personalul lui Mihail a sosit pe Salvington, iar guvernul Uversei, capitala Orvontonului, şi-a extins recunoaşterea fizică până la universul local al Nebadonului.

(654.3) 57:3.10 În urmă cu 200 de miliarde de ani, contracţia şi condensarea Andronoverului au progresat cu o enormă generare de căldură în roiul lui central, sau în masa lui nucleară. Spaţiul relativ a apărut chiar şi în regiunile de lângă roata soarelui-mamă central. Regiunile externe deveneau mai stabile şi mai bine organizate; unele planete dezvoltându-se în jurul sorilor nou-născuţi, se răciseră suficient pentru a fi potrivite implantării de viaţă. Cele mai vechi planete locuite ale Nebadonului datează din vremurile acelea.

(654.4) 57:3.11 Acum, mecanismul universal terminat al universului Nebadonului începe pentru prima dată să funcţioneze, iar creaţia lui Mihail este înregistrată pe Uversa ca fiind univers de reşedinţă şi de ascensiune progresivă a muritorilor.

(654.5) 57:3.12 În urmă cu 100 de miliarde de ani, s-a ajuns la apogeul nebular al tensiunii condensării; a fost atins punctul de maximă tensiune a căldurii. Acest stadiu critic al luptei gravitaţie-căldură durează uneori aproape o veşnicie, dar, mai devreme sau mai târziu, căldura câştigă lupta cu gravitaţia, şi începe perioada spectaculoasă a dispersiei soarelui; aceasta marchează sfârşitul carierei secundare a unei nebuloase spaţiale.

4. Stadiile terţiar şi cuaternar

(654.6) 57:4.1 Stadiul primar al nebuloasei este circular; cel secundar, spiral; stadiul terţiar este acela al primei dispersii a soarelui, în timp ce stadiul cuaternar îmbrăţişează al doilea şi cel din urmă ciclu al dispersiei soarelui, cu nucleul mamă sfârşind fie ca o îngrămădire globulară, fie ca un soare solitar care funcţionează ca centru al unui sistem solar terminal.

(654.7) 57:4.2 În urmă cu 75 de miliarde de ani, această nebuloasă atinsese culmea stadiului ei din familia solară. Acesta a fost apogeul primei perioade de pierderi de sori. Majoritatea acestor sori au luat de atunci în stăpânire sisteme extinse de planete, de sateliţi, de insule întunecate, de comete, de meteori, şi de nori de praf cosmici.

(654.8) 57:4.3 În urmă cu 50 de miliarde de ani, a fost încheiată această primă perioadă de dispersie solară; nebuloasa îşi încheia rapid ciclul ei terţiar de existenţă, în cursul căruia dădu-se naştere unui număr de 876.926 de sisteme solare.

(654.9) 57:4.4 Perioada de acum 25 de miliarde de ani a asistat la încheierea ciclului terţiar al vieţii nebuloasei, şi a adus cu sine organizarea şi relativa stabilizare a întinselor sisteme stelare provenite din nebuloasa-părinte. Însă procesul contracţiei fizice şi producerea sporită de căldură au continuat în masa centrală a rămăşiţei nebulare.

(655.1) 57:4.5 În urmă cu 10 de miliarde de ani, a început ciclul cuaternar al Andronoverului. Se atinsese maximul de temperatură al masei nucleare; punctul critic de condensare era tot mai aproape. Nucleul-mamă iniţial se convulsiona sub presiunea combinată a propriei lui tensiuni de condensare a căldurii interne şi a efectului de maree tot mai puternic al gravitaţiei sistemelor solare eliberate. Erupţiile nucleare care trebuiau să inaugureze doilea ciclu nebular de dispersie solară erau iminente. Ciclul cuaternar al existenţei nebulare era pe cale de a începe.

(655.2) 57:4.6 Acum 8 de miliarde de ani, a început teribila erupţie definitivă. Numai sistemele externe sunt în siguranţă în momentul unei asemenea prefaceri totale, iar acesta a fost începutul sfârşitului nebuloasei. Această revărsare finală a soarelui s-a desfăşurat pe durata unei perioade de aproape două miliarde de ani.

(655.3) 57:4.7 Perioada de acum 7 miliarde de ani a asistat la apogeul prăbuşirii finale a Andronoverului. Aceasta a fost perioada naşterii sorilor terminali mai mari şi, de asemenea, perioada apogeului perturbărilor fizice locale.

(655.4) 57:4.8 Perioada de acum 6 miliarde de ani marchează sfârşitul prăbuşirii definitive şi naşterea soarelui vostru, al cincizeci şi şaselea din ultima familie solară secundă a Andronoverului. Erupţia finală a nucleului nebular a dat naştere la 136.702 de sori, majoritatea fiind corpuri cereşti solitare. Numărul total de sori şi de sisteme solare care îşi au originea în nebuloasa Andronover a fost 1.013.628. Numărul soarelui sistemului solar este 1.013.572.

(655.5) 57:4.9 Acum marea nebuloasă Andronover nu mai există, însă ea trăieşte mai departe în numeroşii sori şi în familiile lor planetare, care îşi au originea în acest nor-mamă spaţial. Rămăşiţa nucleară finală a acestei magnifice nebuloase încă arde cu o strălucire roşiatică, şi continuă să răspândească lumină şi căldură moderate peste rămăşiţele familiei ei planetare de o sută şi şaizeci şi cinci de lumi, care gravitează acum în jurul acestei venerabile mame a două puternice generaţii de monarhi ai luminii.

5. Originea Monmatiei — sistemul solar al Urantiei

(655.6) 57:5.1 În urmă cu 5 miliarde de ani, soarele vostru era un glob ceresc incandescent, după ce adunase în el cea mai mare parte a materiei circulante din spaţiul apropiat, rămăşiţele recentei transformări care au însoţit propria lui naştere.

(655.7) 57:5.2 Astăzi, soarele vostru a atins o stabilitate relativă, dar ciclurile petelor solare de unsprezece ani şi jumătate amintesc de faptul că a fost o stea variabilă în tinereţea ei. În primele zile ale soarelui vostru, contracţia continuă şi creşterea gradată a temperaturii care a urmat, au iniţiat extraordinare convulsii pe suprafaţa lui. Aceste titanice înălţări şi coborâri ritmice au necesitat trei zile şi jumătate pentru a completa un ciclu de luminozitate variabilă. Această stare variabilă, această pulsaţie periodică, au făcut ca soarele vostru să fie extrem de sensibil la anumite influenţe din afară, care urmau să fie întâlnite curând.

(655.8) 57:5.3 Astfel a fost scena spaţiului local pregătită pentru originea unică a Monmatiei, acesta fiind numele familiei planetare a soarelui vostru, sistemul solar căruia îi aparţine lumea voastră. Mai puţin de un procent din sistemele planetare ale Orvontonului au avut o origine similară.

(655.9) 57:5.4 În urmă cu 4, 5 miliarde de ani, enormul sistem Angona a început să se apropie de acest soare solitar. Centrul acestui mare sistem era un întunecat gigant al spaţiului, solid, extrem de încărcat şi posedând o extraordinară atracţie gravitaţională.

(656.1) 57:5.5 Pe măsură ce Angona se apropia de soare, în momente de maximă expansiune din timpul pulsaţiilor solare, vapori de material gazos erau azvârliţi în spaţiu ca nişte gigantice limbi solare. La început, aceste limbi de gaz cuprinse de flăcări cădeau invariabil înapoi în soare, dar pe măsură ce Angona a venit din ce în ce mai aproape, atracţia gravitaţională a giganticului vizitator a devenit atât de mare, încât aceste limbi de gaz se frângeau în anumite puncte, rădăcina căzând înapoi în soare, în timp ce secţiunile exterioare se desprindeau pentru a forma corpuri independente de materie, de meteoriţi solari, care au început imediat să se învârtă în jurul soarelui pe propriile lor orbite eliptice.

(656.2) 57:5.6 Pe măsură ce sistemul Angona s-a apropiat, extruziunile solare au devenit tot mai importante, tot mai multă materie a fost atrasă din soare, pentru a se forma corpuri independente circulante în spaţiul înconjurător. Această situaţie s-a dezvoltat timp de aproape cinci sute de mii de ani, până când Angona s-a a ajuns la cea mai mare apropiere de soare; imediat după aceea, soarele, în conjuncţie cu una dintre convulsiile lui periodice, a suferit o dislocare parţială; din părţi opuse şi simultan, s-a revărsat un volum enorm de materie. Dinspre partea Angonei, a fost atrasă o vastă coloană de gaze solare, ambele ei capete erau mai degrabă subţiate şi centrul ei era mult bombat; ea a scăpat definitiv de sub controlul gravitaţional imediat al soarelui.

(656.3) 57:5.7 Această imensă coloană de gaze solare care a fost astfel separată de soare s-a dezvoltat ulterior în cele douăsprezece planete ale sistemului solar. Evacuarea reverberaţională de gaz din partea opusă a soarelui, într-un sincronism ciclic cu gigantica extruziune ancestrală a sistemului solar, s-a condensat de atunci în meteorii şi în praful spaţial din sistemul solar, deşi multă, foarte multă din această materie a fost ulterior recaptată de gravitaţia solară, pe măsură ce sistemul Angona s-a retras în spaţiul îndepărtat.

(656.4) 57:5.8 Deşi Angona a reuşit să îndepărteze materialul ancestral al planetelor sistemului solar şi al enormului volum de materie care circulă acum în jurul soarelui ca asteroizi şi meteori, ea nu şi-a asigurat pentru sine nimic din această materie solară. Sistemul vizitator nu a venit îndeajuns de aproape pentru a sustrage efectiv vreun pic din substanţa soarelui, dar s-a rotit suficient de aproape pentru a atrage în spaţiul intermediar tot materialul care cuprinde sistemul solar actual.

(656.5) 57:5.9 Cele cinci planete interne şi cel cinci externe formate curând în miniatură de nucleele pe cale de răcire şi de condensare de la extremităţile conice şi mai puţin voluminoase ale giganticei protuberanţe a gravitaţiei pe care a Angona a reuşit să le desprindă de soare, în vreme ce Saturn şi Jupiter s-au format din porţiunile centrale mai voluminoase şi mai proeminente. Puternica atracţie gravitaţională a lui Jupiter şi a lui Saturn a capturat de la început aproape tot materialul sustras de la Angona, după cum atestă mişcarea retrogradă a unora dintre sateliţii lor.

(656.6) 57:5.10 Jupiter şi Saturn, fiind provenite din chiar centrul enormei coloane de gaze solare supraîncălzite, conţineau atât de mult material solar puternic încălzit, încât aveau o lumină strălucitoare şi emanau un volum enorm de căldură; ele au fost în realitate sori secundari pentru o perioadă scurtă după formarea lor ca corpuri separate ale spaţiului. Aceste două planete, cele mai mari ale sistemului solar, au rămas în mare parte gazoase până în ziua de azi, nefiind nici măcar răcite până la punctul de completă condensare sau solidificare.

(656.7) 57:5.11 Nucleele de contracţie gazoasă ale celorlalte zece planete au ajuns curând la stadiul de solidificare, şi astfel au început să atragă la ele cantităţi sporite de materie meteorică care circulă prin spaţiul apropiat. Lumile sistemului solar au avut astfel o dublă origine: nuclee de condensare gazoasă, crescute mai târziu de capturarea de enorme cantităţi de meteori. Într-adevăr, ele continuă încă să capteze meteori, dar în număr mult mai mic.

(657.1) 57:5.12 Planetele nu se învârt în jurul soarelui în planul ecuatorial al mamei lor solare, ceea ce ele ar fi făcut dacă ar fi fost respinse de mişcare de rotaţie a soarelui. Mai degrabă, ele călătoresc în planul protuberanţei solare cauzate de Angona, plan care forma un unghi accentuat cu cel al planului ecuatorului solar.

(657.2) 57:5.13 În timp ce Angona nu a putut capta nimic din masa solară, soarele a adăugat familiei voastre planetare care se metamorfoza ceva din materialul circulant din orbita sistemului vizitator. Datorită intensului câmp gravitaţional al Angonei, planetele tributare din familia ei au urmat orbite aflate la distanţă mare de întunecatul gigant; la puţin timp după extruziunea masei ancestrale a sistemului solar şi în timp ce Angona era încă în vecinătatea soarelui, trei dintre planetele majore ale sistemului Angonei s-au rotit atât de aproape de masivul ancestru al sistemului solar, încât atracţia lui gravitaţională, sporită de cea a soarelui, a fost suficientă ca să răstoarne echilibrul influenţa gravitaţiei Angonei şi să detaşeze permanent aceste trei tributare ale rătăcitorului celest.

(657.3) 57:5.14 Tot materialele sistemului solar provenite din soare au circulau originar pe orbite cu direcţie omogenă. Fără intruziunea acestor trei corpuri străine din spaţiu, toate materialele sistemului solar ar menţine încă aceeaşi direcţie de mişcare orbitală. Ca să zicem aşa, impactul celor trei tributare ale Angonei a injectat forţe direcţionale noi şi străine în sistemul solar emergent, de unde şi apariţia mişcării retrograde. Mişcarea retrogradă din orice sistem astronomic este întotdeauna accidentală şi apare întotdeauna ca rezultat al impactului colizional al corpurilor străine din spaţiu. Se poate ca asemenea coliziuni să nu producă întotdeauna o mişcare retrogradă, însă nici o mişcare retrogradă nu apare niciodată altfel decât într-un sistem care conţine mase care au origini diverse.

6. Stadiul sistemului solar

(657.4) 57:6.1 Ulterior naşterii sistemului solar a urmat o perioadă de diminuare a revărsării solare. Pentru o altă perioadă de cinci sute de mii de ani, soarele a continuat să reverse un volum tot mai scăzut de materie în spaţiul înconjurător. Însă în cursul acestor timpuri ale orbitelor rătăcitoare, când corpurile din jur au avut cea mai mare apropiere de soare, părintele solar a fost în stare să recaptureze o mare parte din aceste materiale meteorice.

(657.5) 57:6.2 Planetele aflate cel mai aproape de soare au fost primele care au avut rotaţia încetinită de fricţiunea cauzată de efectele de maree. Asemenea influenţe gravitaţionale contribuie în egală măsură la stabilizarea orbitelor planetare, în timp ce acţionează ca o frână asupra ritmului de rotaţie al planetelor în jurul axei lor, făcând ca o planetă să se învârtă tot mai încet, până când rotaţia lor axială încetează, lăsând o emisferă a planetei întotdeauna întoarsă către soare sau către corpul mai mare, după cum o arată şi exemplele planetelor Mercur şi Luna, aceasta din urmă arătându-şi întotdeauna aceeaşi faţă către Urantia.

(657.6) 57:6.3 Când fricţiunile cauzate de efectele de maree ale Lunii şi ale Pământului se vor egaliza, Pământul va întoarce mereu aceeaşi emisferă către Lună, iar ziua şi luna vor fi analoge – de o durată de circa patruzeci şi şapte de zile terestre. Când este atinsă o asemenea stabilitate a orbitelor, fricţiunile mareice vor intra în acţiune inversă, nemaiîndepărtând Luna de Pământ, ci atrăgând treptat satelitul către planetă. Şi apoi, în acel viitor mult îndepărtat când Luna va intra în raza de aproximativ unsprezece mii de mile a Pământului, acţiunea gravitaţiei acestuia va face ca Luna să se sfărâme, şi această explozie a gravitaţiei mareice va împrăştia luna în mici particule, care s-ar putea strânge în jurul lumii ca nişte inele de materie asemănătoare cu acelea ale lui Saturn sau ar putea să fie treptat atrase către Pământ sub formă de meteori.

(658.1) 57:6.4 Dacă corpurile din spaţiu sunt similare în mărime şi în densitate, se pot produce coliziuni. Însă dacă două corpuri spaţiale de densitate similară sunt relativ inegale în mărime, atunci, dacă acela care este mai mic se apropie progresiv de acela mai mare, sfărâmarea corpului mai mic se va produce atunci când raza orbitei lui va deveni de două ori şi jumătate mai mică decât raza corpului mai mare. Coliziunile dintre giganţii spaţiului sunt într-adevăr rare, dar aceste explozii produse de efectelor de maree gravitaţională ale corpurilor mai mici sunt destul de comune.

(658.2) 57:6.5 Stelele căzătoare se produc în roiuri, deoarece ele sunt fragmente ale unor corpuri de materie mai mari care au fost dislocate de gravitaţia mareică exercitată de corpurile spaţiale învecinate şi chiar mai mari. Inelele lui Saturn sunt fragmentele unui satelit dezintegrat. Una dintre lunile lui Jupiter se apropie acum periculos de mult de zona critică de dislocare produsă de efectul de maree şi, în câteva milioane de ani, ea va fi fie revendicată de planetă, fie va fi supusă unei dezintegrări de către gravitaţie din cauza efectelor de maree. A cincia planetă a sistemului solar, cu foarte mult timp în urmă, a parcurs o orbită neregulată, apropiindu-se periodic tot mai mult de Jupiter, până când a intrat în zona critică de dezintegrare gravitaţională cauzată de efectele de maree; ea a fost atunci rapid fragmentată, şi a devenit roiul actual de asteroizi.

(658.3) 57:6.6 Perioada de acum 4 miliarde de ani a asistat la organizarea sistemelor lui Jupiter şi al lui Saturn, sub o formă foarte asemănătoare celei de astăzi, în afară de lunile lor, care au continuat să crească în mărime timp de mai multe miliarde de ani. De fapt, toate planetele şi sateliţii sistemului solar sunt încă în creştere, ca rezultat al captărilor meteorice continue.

(658.4) 57:6.7 Cu 3, 5 miliarde de ani în urmă, nucleele de condensare ale celorlalte zece planete erau bine formate, iar miezurile majorităţii lunilor erau intacte, deşi câţiva dintre sateliţii mai mici s-au îmbinat mai apoi pentru a forma lunile mai mari din ziua de azi. Această perioadă se poate considera ca fiind era asamblării planetare.

(658.5) 57:6.8 Cu 3 miliarde de ani în urmă, sistemul solar funcţiona cam tot aşa cum funcţionează astăzi. Mărimea membrilor lui a continuat să crească în mărime pe măsură ce meteorii din spaţiu au continuat să se reverse peste planete şi peste sateliţii lor la o viteză formidabilă.

(658.6) 57:6.9 Cam în această perioadă, sistemul vostru solar a fost înscris în registrul fizic al Nebadonului şi i s-a dat numele de Monmatia.

(658.7) 57:6.10 Cu 3 miliarde de ani în urmă, planetele crescuseră imens în mărime. Urantia era o sferă bine dezvoltată, având aproximativ o zecime din masa ei prezentă şi crescând rapid prin acumulare meteorică.

(658.8) 57:6.11 Toată această extraordinară activitate face în mod normal parte din edificarea unei lumi evolutive de ordinul Urantiei şi constituie preliminariile astronomice pentru pregătirea terenului pentru începerea evoluţiei fizice a unor asemenea lumi spaţiale în vederea aventurilor de viaţă din timp.

7. Era meteorică — Era vulcanică
Atmosfera planetară primitivă

(658.9) 57:7.1 Pe tot parcursul acestei epoci primitive regiunile spaţiale ale sistemului solar mişunau de mici corpuri formate prin fragmentare şi condensare. În absenţa unei atmosfere de combustie protectoare asemenea corpuri s-au prăbuşit direct pe suprafaţa Urantiei. Aceste impacturi neîncetate au ţinut suprafaţa planetei mai mult sau mai puţin încălzită, şi aceasta, împreună cu acţiunea sporită a gravitaţiei pe măsură ce sfera s-a lărgit, a început să pună în mişcare acele influenţe care au făcut ca treptat elementele mai grele, cum este fierul, să se acumuleze tot mai mult către centrul planetei.

(659.1) 57:7.2 Cu 2.000.000.000 de ani în urmă pământul a început să devină net mai mare decât luna. Întotdeauna planeta fusese mai mare decât satelitul ei, însă nu a fost o diferenţă aşa de mare în mărime cam până prin timpul acesta, când enorme corpuri spaţiale au fost captate de pământ. Urantia avea atunci cam o cincime din mărimea ei prezentă şi devenise îndeajuns de mare ca să reţină atmosfera primitivă care începuse să apară ca rezultat al conflictului elemental intern dintre interiorul încălzit şi scoarţa pe cale de răcire.

(659.2) 57:7.3 Acţiunea vulcanică propriu-zisă datează din timpurile acelea. Căldura internă a pământului a continuat să fie sorită de tot mai adânca îngropare a elementelor mai grele sau radioactive aduse din spaţiu de către meteori. Studiul acestor elemente radioactive a revelat faptul că la suprafaţa ei Urantia are o vechime de peste un miliard de ani. Ceasul cu radium este ceasornicul vostru cel mai fiabil pentru a se evalua ştiinţific vârsta planetei, dar toate aceste estimări sunt prea slabe, deoarece materialele radioactive disponibile pentru cercetarea voastră provin toate din suprafaţa pământului şi, de aceea, ele reprezintă achiziţiile relativ recente ale Urantiei în acest domeniu.

(659.3) 57:7.4 Cu 1.500.000.000 de ani în urmă pământul avea două treimi din mărimea lui prezentă, în timp ce luna se apropia de masa ei actuală. Avansarea rapidă a pământului faţă de lună în ceea ce priveşte mărimea i-a permis să înceapă sustragerea lentă a puţinei atmosfere pe care a avut-o iniţial satelitul său.

(659.4) 57:7.5 Activitatea vulcanică este acum la apogeul ei. Întregul pământ este un veritabil infern în flăcări, suprafaţa fiind asemănătoare cu starea ei primitivă de fuziune de dinainte ca metalele mai grele să fi gravitat către centru. Aceasta este era vulcanică. Cu toate acestea, se formează treptat o scoarţă, constituită în principal din granit comparativ mai uşor. Se pregăteşte scena pentru o planetă care poate că într-o bună zi va putea susţine viaţa.

(659.5) 57:7.6 Atmosfera planetară primitivă se dezvoltă lent, conţinând acum ceva vapori de apă, monoxid de carbon, dioxid de carbon, şi clorură de hidrogen, dar este puţin sau chiar nici un pic de azot liber sau oxigen liber. Atmosfera unei lumi din era vulcanică prezintă un spectacol straniu. Pe lângă gazele enumerate ea este greu încărcată cu numeroase gaze vulcanice şi, pe măsura formării centurii de aer, cu produsele de combustie ale grelelor ploi meteorice care se abat pe suprafaţa planetei. Această combustie meteorică menţine oxigenul atmosferic la un nivel apropiat de epuizare, iar ritmul bombardamentului meteoric este încă formidabil.

(659.6) 57:7.7 În curând, atmosfera a devenit mai stabilă şi suficient de răcită pentru a declanşa precipitaţii de ploaie pe suprafaţa stâncoasă fierbinte a planetei. Timp de mii de ani Urantia a fost învăluită într-o singură vastă şi continuă pătură de vapori. În cursul acestor ere soarele n-a strălucit niciodată pe suprafaţa pământului.

(659.7) 57:7.8 O mare parte din carbonul atmosferei a fost extras din carbonaţii variatelor metale care abundau în straturile superficiale ale planetei. Mai târziu, cantităţi mult mai mari dintre aceste gaze de carbon au fost consumate de viaţa prolifică a primelor plante.

(660.1) 57:7.9 Chiar şi în cursul perioadelor ulterioare scurgerile persistente de lavă şi căderile de meteori au consumat aproape complet oxigenul din aer. Chiar şi primele depuneri din oceanul primitiv care avea să apară în curând nu conţineau nici pietre colorate, nici şisturi. O lungă perioadă de timp după apariţia oceanului, nu a existat practic nici un pic de oxigen liber în atmosferă; şi el n-a apărut în cantităţi semnificative până când n-a fost generat mai târziu de algele marine şi de alte forme de viaţă vegetală.

(660.2) 57:7.10 Atmosfera planetară primitivă a erei vulcanice oferă puţină protecţie împotriva impacturilor cauzate de coliziunile roiurilor meteorice. Milioane şi milioane de meteori pot să străpungă pătura de aer şi să se izbească de scoarţa planetară ca nişte corpuri solide. Dar odată cu trecerea timpului, sunt tot mai puţini meteori destul de mari pentru a rezista scutului fricţiunii atmosferic constant reîntărită prin îmbogăţirea cu oxigen a erelor de mai târziu.

8. Stabilizarea scoarţei
Epoca cutremurelor de pământ
Oceanul lumii şi primul continent

(660.3) 57:8.1 Perioada de acum 1 miliard de ani este data începutului efectiv al istoriei Urantiei. Planeta a atins cu aproximaţie mărimea ei actuală, iar în această perioadă, ea a fost înscrisă în registrele fizice ale Nebadonului şi i s-a dat numele Urantia.

(660.4) 57:8.2 Atmosfera, precum şi precipitaţiile neîncetată de umiditate, au facilitat răcirea scoarţei terestre. Acţiunea vulcanică a egalizat de la început presiunea căldurii interne şi contracţia scoarţei. Apoi vulcanii s-au diminuat rapid şi cutremurele şi-au făcut apariţia în timp ce această epocă de adaptare şi de răcire a scoarţei a progresat.

(660.5) 57:8.3 Istoria geologică reală a Urantiei începe în momentul când scoarţa terestră este suficient de rece ca să provoace formarea primului ocean. Condensarea de vapori de apă pe suprafaţa în răcire a Pământului, odată începută, a continuat până când a devenit practic completă. La sfârşitul acestei perioade, oceanul acoperea toată suprafaţa planetei, până la o adâncime medie de aproape doi kilometri. Mareele erau şi atunci, aşa cum sunt observate şi azi, dar acest ocean primitiv nu era sărat; el era practic un înveliş de apă dulce al lumii. În acele zile, cea mai mare parte a clorului era combinată cu diverse metale, dar a fost suficient ca, în combinaţie cu hidrogenul, să producă această apă uşor acidă.

(660.6) 57:8.4 La începutul acestei ere îndepărtate, Urantia ar trebui considerată ca o planetă înconjurată de apă. Mai târziu, scurgerile de lavă de origine mai adâncă, şi prin urmare mai dense, au ieşit la suprafaţă pe fundul prezentului Ocean Pacific, iar această parte a suprafeţei acoperite de apă s-a scufundat considerabil. Prima masă de sol continental a ieşit la iveală din oceanul lumii pentru a restabili echilibrul şi a compensa îngroşarea progresivă a scoarţei terestre.

(660.7) 57:8.5 Cu 950 de milioane de ani în urmă Urantia prezintă tabloul unui mare continent de pământ şi al unui întins corp de apă, Oceanul Pacific. Vulcanii sunt încă răspândiţi peste tot, iar cutremurele sunt şi frecvente şi severe. Meteorii continuă să bombardeze pământul, dar ei se micşorează atât în frecvenţă, cât şi în mărime. Atmosfera se limpezeşte, dar cantitatea de dioxid de carbon continuă să fie importantă. Scoarţa pământului se stabilizează treptat.

(660.8) 57:8.6 Cam prin epoca aceasta a fost Urantia alipită sistemului Sataniei pentru administrarea ei planetară şi a fost înscrisă în registrul de viaţă al Norlatiadekului. Apoi a început recunoaşterea administrativă a măruntei şi insignifiantei sfere, care era destinată să fie planeta pe care Mihail se va angaja ulterior în formidabila sa acţiune de manifestare ca muritor şi va participa la acele experienţe care de atunci au făcut ca Urantia să devină cunoscută local sub numele de „lumea crucii.”

(661.1) 57:8.7 Cu 900 de milioane de ani în urmă, s-a asistat la sosirea pe Urantia a primului grup de cercetare al Sataniei trimis din Jerusem pentru a examina planeta şi a face un raport despre posibilităţile de adaptare ca staţiune experimentală a vieţii. Această comisie era constituită din douăzeci şi patru de membri, cuprinzând Purtătorii Vieţii, Fii Lanonandeki, Melchizedekii, serafimii, şi alte ordine de viaţă celestă care se ocupau de organizarea şi de administrarea iniţiale ale planetei.

(661.2) 57:8.8 După ce a făcut o examinare minuţioasă a planetei, această comisie s-a reîntors în Jerusem şi a făcut un raport favorabil Suveranului Sistemului, recomandând ca Urantia să fie înscrisă în registrul de experimentare a vieţii. Lumea voastră a fost corespunzător înregistrată în Jerusem ca o planetă zecimală, şi Purtătorii Vieţii au fost anunţaţi că primesc permisiunea de a institui noi modele de mobilizare mecanică, chimică şi electrică în momentul sosirii lor ulterioare cu ordinele de transplantare şi de implantare a vieţii.

(661.3) 57:8.9 La timpul cuvenit, măsurile luate pentru ocuparea planetei au fost luate de către comisia mixtă a celor doisprezece de pe Jerusem şi aprobată de către comisia planetară a celor şaptezeci de pe Edentia. Aceste planuri, propuse de către consilierii sfătuitori ai Purtătorilor Vieţii, au fost în final acceptate pe Salvington. Curând după aceea, transmisiunile Nebadonului au dat vestea că Urantia va deveni cadrul în care Purtătorii Vieţii vor executa în Satania al şaizecilea lor experiment destinat să amplifice şi să amelioreze tipul satanian de modele de viaţă a Nebadonului.

(661.4) 57:8.10 La scurt timp după ce Urantia a fost recunoscută prima dată în transmisiunile universului către tot Nebadonul, ei i s-a acordat statutul deplin al acestui univers. Curând după aceea, ea a fost înregistrată în arhivele planetelor sediu din sectorul major şi din cel minor ale suprauniversului; şi înainte ca această epocă să se termine, Urantia fusese deja înscrisă în registrul de viaţă planetară al Uversei.

(661.5) 57:8.11 Toată această epocă a fost caracterizată de furtuni violente şi frecvente. Scoarţa terestră primitivă era într-o stare de flux continuu. Răcirea suprafeţei a alternat cu imense scurgeri de lavă. Nicăieri pe suprafaţa lumii nu se poate găsi nici cea mai mică urmă din această scoarţă planetară originară. Ea a fost amestecată de prea multe ori cu lave ieşite de la mari adâncimi şi cu depuneri ulterioare din oceanul mondial primitiv.

(661.6) 57:8.12 Nicăieri pe suprafaţa lumii nu se vor găsi mai multe reziduuri modificate ale acestor străvechi roci preoceanice, decât în Canada nord-estică în jurul Golfului Hudson. Această vast platou granitic este compus din piatră care aparţinea erelor preoceanice. Aceste straturi de rocă au fost încălzite, curbate, răsucite, încreţite şi au trecut fără întrerupere prin aceste experienţe metamorfice deformante.

(661.7) 57:8.13 De-a lungul erelor oceanice, straturi enorme de piatră stratificată fără fosilă s-au depus pe acest fund ancestral al oceanului. (Calcarul se poate forma ca rezultat al unui precipitat chimic; nu toate calcarele mai vechi a fost produse prin sedimentarea vieţii marine.) În nici una dintre aceste străvechi formaţiuni de rocă nu se vor găsi urme de viaţă; ele nu conţin fosile decât dacă depunerile ulterioare, datând din epocile acvatice, nu s-au amestecat cumva, accidental, cu aceste straturi mai vechi, anterioare vieţii.

(662.1) 57:8.14 Scoarţa terestră primitivă a fost extrem de instabilă, dar munţii nu erau în curs de formare. Planeta s-a contractat sub presiunea gravitaţiei pe măsură ce se format. Munţii nu sunt rezultatul dislocării scoarţei în curs de răcire a unei sfere în contracţie; ei apar mai târziu sub acţiunea ploii, a gravitaţiei şi a eroziunii.

(662.2) 57:8.15 Masa continentală de pământ a acestei ere a crescut până a acoperit aproape zece procente din suprafaţa pământului. Cutremurele severe nu au început până când masa continentală de pământ nu s-a ridicat bine deasupra apei. De îndată ce au început, ele au sporit în frecvenţă şi în severitate de-a lungul vremurilor. În milioane şi milioane de ani cutremurele au ajuns să se domolească, dar Urantia tot mai are o medie de cincisprezece zilnic.

(662.3) 57:8.16 Acum 850 de milioane de ani, a început prima epocă reală a stabilizării scoarţei pământului. Majoritatea metalelor mai grele s-au fixat către centrul globului; scoarţa în curs de răcire a încetat să se mai surpe la o scară aşa de extinsă ca epocile anterioare. S-a stabilit un echilibru mai bun între extruziunile de pământ şi fundul mai dens al oceanului. Pe sub scoarţa terestră, fluxul de lavă s-a extins aproape în toată lumea, ceea ce a compensat şi a stabilizat fluctuaţiile cauzate de răcire, de contracţie şi de glisările. superficiale

(662.4) 57:8.17 Frecvenţa şi violenţa erupţiilor vulcanice şi a cutremurelor de pământ au continuat să se diminueze. Atmosfera se curăţa de gazele vulcanice şi de vaporii de apă, dar procentajul de dioxid de carbon era încă ridicat.

(662.5) 57:8.18 Perturbaţiile electrice din aer şi din pământ erau şi ele în descreştere. Scurgerile de lavă au adus la suprafaţă un amestec de elemente care au diversificat scoarţa şi au izolat mai bine planeta de anumite energii spaţiale. Şi toate astea au contat mult în facilitarea controlului asupra energiei terestre şi în regularizarea fluxului ei, aşa cum o revelează funcţionarea polilor magnetici.

(662.6) 57:8.19 Cu 850 de milioane de ani în urmă s-a asistat la inaugurarea primei epoci a marelui pământ, perioada emergenţei continentale sporite.

(662.7) 57:8.20 De la condensarea hidrosferei pământului, mai întâi în oceanul mondial şi ulterior în Oceanul Pacific, această masă mai recent de apă ar trebui reprezentată ca acoperind atunci nouă zecimi din suprafaţa pământului. Meteorii care cădeau în mare s-au acumulat pe fundul oceanului, căci ei sunt în general compuşi din materiale dense. Cele care cădeau pe pământ au fost foarte oxidate, apoi uzate prin eroziune şi în cele din urmă înghiţite în bazinele oceanice. Astfel fundul oceanului a devenit tot mai greu, cu atât mai mult cu cât la aceasta s-a adăugat greutatea unei mase de apă care avea în anumite locuri o adâncime de şaisprezece kilometri.

(662.8) 57:8.21 Apăsarea crescândă care adâncea Oceanul Pacific a continuat să acţioneze pentru ridicarea maselor terestre continentale. Europa şi Africa au început să se înalţe din adâncurile Pacificului laolaltă cu acele mase numite acum Australia, America de Nord şi de Sud, şi continentul Antarcticii, în vreme ce albia Oceanului Pacific a continuat să se afunde pentru a compensa această mişcare. La sfârşitul acestei perioade, pământurile apărute constituiau aproape o treime din suprafaţa globului şi nu formau decât o singură masă continentală.

(662.9) 57:8.22 Odată cu această înălţare a pământurilor au apărut primele diferenţe climatice ale planetei. Înălţarea pământului, norii cosmici, şi influenţele oceanice sunt factorii principali în fluctuaţia climatică. Creasta masei de pământ asiatice a atins o înălţime de aproape cincisprezece mii de metri în timpul apogeului emergenţei solului. Dacă ar fi fost multă umezeală în aerul care plutea asupra acestor regiuni foarte ridicate, s-ar fi format pături enorme de gheaţă, iar epoca glaciară ar fi sosit mult mai devreme. S-au scurs mai multe sute de milioane de ani înainte ca mase continentale tot atât de mari să mai apară deasupra apei.

(663.1) 57:8.23 Cu 750 de milioane de ani în urmă primele breşe în masa continentală au început să apară odată cu marea surpare nord-sud, care a fost mai târziu măturată de apele oceanului. Aceste breşe au pregătit calea pentru alunecarea lentă către vest a continentelor Americii de Nord şi de Sud, inclusiv a Groenlanda. Această lungă falie est-vest a separat Africa de Europa şi a detaşat de continentul asiatic masele de pământ ale Australiei, ale Insulelor Pacificului, şi ale Antarcticii.

(663.2) 57:8.24 Cu 700 de milioane de ani în urmă Urantia se apropia de condiţiile de maturitate necesare pentru menţinerea vieţii. Deriva continentală se continua; oceanul a pătruns tot mai mult în pământuri sub forma unor lungi braţe de mare furnizând apele puţin adânci şi micile golfuri adăpostite care sunt atât de potrivite ca habitat pentru viaţa marină.

(663.3) 57:8.25 Epoca de acum 650 de milioane de ani a asistat la o noua scindare a maselor de pământ şi, în consecinţă, la o nouă extindere a mărilor continentale. Aceste ape au atins rapid gradul de salinitate indispensabil vieţii de pe Urantia.

(663.4) 57:8.26 Aceste mări şi cele care le-au succedat sunt cele care au stabilit analele vieţii Urantiei, aşa cum s-au descoperit ulterior în pagini de piatră bine conservate, volum după volum, pe măsură ce erele se succedau erele şi odată cu scurgerea vremii. Aceste mări înconjurate de pământ din timpuri străvechi au fost adevăratul leagăn al evoluţiei.

(663.5) 57:8.27 [Prezentat de către un Purtător al Vieţii, membru al Corpurilor originare al Urantiei, în prezent observator locuitor permanent.]

Până la o noua revedere, vă îmbrațișez cu mult drag,

Pace și lumina pentru toti !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Unitate Universală

Dragi prieteni ,

După ce am văzut cum e viața  pe lumile stabilite în lumină şi viaţă  și apoi am comparat-o cu perioada actuala pe care o traversează Pământul spunând că e cazul să ne trezim pentru a vedea cum funcționează societatea de astăzi și cum ne conduc aleșii atat ai noștri cât și cei care conduc lumea .. haideți să vedem prin intermediul acestui articol câte ceva despre Unitatea Universala  despre adevar, frumusețe, bunătate, iubire.

Aceste valori  ar trebui sa domine nu doar în lumile stabilite în lumină și adevăr ci și în acesta lume a noastra momentan dominta în loc de unitate de individualism și separare, de lipsa de cooperare și a aspectarii binelui colectiv, cand în goana dupa bani nu mai știm să deosebim binele de rău, frumosul de urât, minciuna de adevăr iar iubirea față de aproape și de tot ce ne înconjoară e un lucru rar, mergand în goana asta oarbă și lipsită de conștiența și conștiință până la a distruge chiar și mediul în care trăim.

Deci dragi prieteni .. e timpul să ne trezim din separare si sa pășim pe calea unitații și adevărului unde să lăsam iubirea din noi să se reverse în dorința de a face bine tuturor, întregii planete și deci implicit întregii creații, pentru a ne corecta și a corecta astfel această lume lipsita momentan de aceste valori calitative care imbrațișează revelația lui Dumnezeu .. pentru că așa cum se spune și în finalul acestui articol:

” Pentru omul limitat, adevărul, frumuseţea şi bunătatea îmbrăţişează deplina revelaţie a realităţii divine. Pe măsură ce această iubire-înţelegere a Deităţii îşi găseşte o expresie spirituală în vieţile muritorilor cunoscători de Dumnezeu, apar şi roadele divinităţii: pacea intelectuală, progresul social, satisfacţia morală, bucuria spirituală şi înţelepciunea cosmică. Muritorii avansaţi într-o lume aflată în al şaptelea stadiu al luminii şi vieţii au învăţat că iubirea este cel mai mare lucru din univers – şi ei ştiu că Dumnezeu este iubire … iar … Iubirea este dorinţa de a face bine altuia.”

Articolul de mai jos este din cartea Urantia și este preluat de pe:

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-56-unitate-universala

*****

 Acest capitol despre Unitatea Universală face parte dintr-o serie de expuneri

făcute de feluriţi autori care au fost coordonaţi ca grup de către o comisie de personalităţi de pe Nebadon formată din doisprezece membri şi activând sub conducerea lui Mantutia Melchizedek .. transcrise în limba engleză în anul 1934.

*****

 

Capitolul 56

Unitate universală

(637.1) 56:0.1 DUMNEZEU este unitate. Deitatea este coordonată universal. Universul universurilor este un vast mecanism integrat care este controlat în mod absolut de o singură minte infinită. Domeniul fizic, cel intelectual şi cel spiritual ale creaţiei universale sunt corelate prin putere divină. Perfectul şi imperfectul sunt într-adevăr în corelaţie, şi datorită acestui lucru, creatura finită evolutivă poate să se înalţe în Paradis respectând ordinul Tatălui Universal: „ Fiţi perfecţi, aşa cum şi eu sunt perfect.”

(637.2) 56:0.2 Diversele nivele ale creaţiei sunt toate unificate în planurile şi în administraţia Arhitecţilor Universului Principal. Pentru minţile încercuite ale muritorilor din timp-spaţiu universul poate prezenta multe probleme şi situaţii care aparent oferă un tablou de disarmonie şi indică absenţa unei coordonări efective; însă aceia dintre noi care sunt capabili să observe întinderi mai largi ale fenomenelor universale, şi care sunt experimentaţi în această artă de a sesiza unitatea fundamentală pe care se sprijină diversitatea creativă şi de a descoperi unicitatea divină răspândită în toată această funcţionare a pluralităţii, aceia percep mai bine ţelul divin şi unic expus în toate aceste numeroase manifestări ale energiei creatoare universale.

1. Coordonare Fizică

(637.3) 56:1.1 Creaţia fizică sau materială nu este infinită, însă ea este perfect coordonată. Există forţa, energia, şi puterea, însă toate au o singură origine. Cele şapte suprauniversuri sunt, în aparenţă, de o natură duală, universul central de o natură triunică, iar Paradisul de o constituţie unică. Paradisul este sursa actuală a tuturor universurilor materiale – trecute, prezente şi viitoare. Această derivaţie cosmică este însă un eveniment al eternităţii; în nici un moment din timp- trecut, prezent sau viitor – spaţiul sau cosmosul material nu provin din Insula nucleară de Lumină. Ca sursă cosmică, Paradisul funcţionează dinainte de spaţiu şi înainte de timp. Derivaţiile sale ar părea a fi deci lipsite de origine în timp şi spaţiu, dacă ele nu ar apărea prin intermediul Absolutului Necalificat, depozitarul lor ultim în spaţiu, revelatorul şi regulatorul lor în timp.

(637.4) 56:1.2 Absolutul Necalificat susţine universul fizic, în timp ce Absolutul Deităţii motivează distinsul supracontrol al întregii realităţi materiale, iar ambele Absolute sunt unite în mod funcţional de Absolutul Universal. Această corelaţie coezivă a universului material este cel mai bine înţeleasă de toate personalităţile – materiale, morontiale, absonite şi spirituale – prin observarea faptului că toată realitatea materială autentică este sensibilă la gravitaţia care converge în Paradisul inferior.

(638.1) 56:1.3 Unificarea prin gravitaţie este universală şi invariantă; sensibilitatea faţă de energia pură fiind, de asemenea, universală şi ineluctabilă. Energia pură (forţa primordială) şi spiritul pur sunt pe deplin presensibile faţă de gravitaţie. Aceste forţe primordiale, inerente Absolutelor, sunt controlate personal de Tatăl Universal al purei energii şi al purului spirit în lăcaşul său supramaterial.

(638.2) 56:1.4 Energia pură este ancestrul tuturor realităţilor funcţionale relative, nespirituale, în timp ce spiritul pur este potenţialul supracontrolului divin conducător al tuturor sistemelor energetice fundamentale, iar aceste realităţi, a căror diversitate se manifestă în întregul spaţiu şi se observă în mişcările timpului, sunt ambele centrate în persoana Tatălui Paradisului. În el, ele sunt una – trebuie să fie unificate – deoarece Dumnezeu este unul. Personalitatea Tatălui este absolut unificată.

(638.3) 56:1.5 În natura infinită a lui Dumnezeu nu poate exista nici o dualitate a realităţii, adică o realitate fizică şi una spirituală; însă de îndată ce privim în afara nivelelor infinite şi de realitatea absolută a valorilor personale ale Tatălui Paradisiac, observăm existenţa acestor două realităţi şi recunoaştem că ele sunt pe deplin sensibile la prezenţa sa personală. În el subzistă toate lucrurile.

(638.4) 56:1.6 În momentul în care vă îndepărtaţi de conceptul necalificat al personalităţii infinite a Tatălui Paradisului, trebuie să admiteţi că MINTEA reprezintă tehnica inevitabilă de a unifica divergenţa tot mai accentuată a acestor manifestări universale duale ale personalităţii monotetice originare a Creatorului, Prima Sursă-Centru – EU SUNT-ul.

2. Unitate intelectuală

(638.5) 56:2.1 Tatăl-Gând realizează expresia spiritului în Fiul-Cuvânt şi obţine expansiunea realităţii în vastele universuri materiale. Expresiile spirituale ale Fiului Etern sunt corelate cu nivelele materiale ale creaţiei prin funcţiunile Spiritului Infinit. Aceasta stabileşte corelaţia dintre realităţile spirituale şi repercusiunile materiale ale Deităţii cu ajutorul minţii sensibile la spirit şi prin actele minţii care dirijează fizicul.

(638.6) 56:2.2 Mintea este înzestrarea funcţională a Spiritului Infinit, având prin urmare potenţial infinit şi răspândire universale. Gândul primordial al Tatălui Universal se eternizează într-o expresia duală: pe de o parte Insula Paradisului, şi pe de altă parte egalul ei în Deitate, Fiul Etern spiritual. O astfel de dualitate a realităţii eterne face ca Dumnezeul minte, Spiritul Infinit, să fie inevitabil. Mintea este cadrul de comunicare indispensabil între realităţile spirituale şi materiale. Creatura materială evolutivă poate concepe şi înţelege spiritul interior doar prin intermediul minţii.

(638.7) 56:2.3 Această minte infinită şi universală apare în universurile timpului şi spaţiului ca minte cosmică; şi, cu toate că se întinde de la serviciul primitiv al spiritelor adjutante până la mintea magnifică a conducătorului executiv al unui univers, chiar şi această minte cosmică este unificată în mod adecvat prin supravegherea celor Şapte Spirite Stăpân, care sunt la rândul lor coordonate de Mintea Supremă a timpului şi spaţiului, şi în perfectă corelare cu mintea Spiritului Infinit care înglobează totul.

3. Unificare spirituală

(639.1) 56:3.1 Aşa cum gravitaţia universală a minţii este centrată în prezenţa personală a Spiritului Infinit în Paradis, tot aşa şi gravitaţia universală a spiritului se centrează în prezenţa personală a Fiului Etern în Paradis. Tatăl Universal este unul, însă pentru timp-spaţiu el este revelat în fenomenele duale ale energiei pure şi ale spiritului pur.

(639.2) 56:3.2 Realităţile spirituale ale paradisului sunt una toate; însă, în toate situaţiile şi relaţiile din timp-spaţiu acest spirit unic este revelat în fenomenele duale ale personalităţilor şi emanaţiilor spirituale ale Fiului Etern şi ale personalităţilor şi influenţelor spirituale ale Spiritului Infinit şi ale creaţiilor lui asociate; şi mai există o a treia manifestare – fragmentările spiritului pur – dăruirea de către Tată a Ajustorilor Gândirii şi altor entităţi spirituale care sunt prepersonale.

(639.3) 56:3.3 Oricare ar fi nivelul activităţilor universale la care aţi întâlni fenomene spirituale sau aţi lua legătura cu fiinţe spirituale, să ştiţi că ele derivă din Dumnezeu, care este spirit, prin intermediul Fiului Spirit şi al Spiritului Mental Infinit., iar acest vast spirit operează sub formă de fenomen pe lumile evolutive ale timpului în funcţie de indicaţiile venite din sediul universurilor locale. Din aceste capitale ale Fiilor Creatori vin Spiritul Sfânt şi Spiritul Adevărului, împreună cu serviciul spiritelor mentale adjutante, pe nivelele inferioare ale minţilor materiale aflate în evoluţie.

(639.4) 56:3.4 În timp ce mintea este mai unificată la nivelul Spiritelor Stăpân în asociere cu Fiinţa Cosmică şi în calitate de minte cosmică subordonată Minţii Absolute, serviciul spiritului pe lângă lumile aflate în evoluţie este mai direct unificat în personalităţile aflate în sediile universurilor locale şi în persoanele Slujitoarelor Divine care le cârmuiesc, acestea fiind la rândul lor în corelaţie aproape perfectă cu circuitul paradisiac de gravitaţie al Fiului Etern, în care se produce unificarea finală a tuturor manifestărilor spirituale din spaţiu-timp.

(639.5) 56:3.5 Existenţa ca creatură devenită perfectă poate fi atinsă, susţinută şi eternizată prin contopirea minţii conştiente de sine cu un fragment al înzestrării spirituale pre-Trinitare al uneia din persoanele Trinităţii Paradisului. Mintea muritoare este creaţia Fiilor şi Fiicelor Fiului Etern şi a Spiritului Infinit şi, atunci când este contopită cu Ajustorul Gândirii de la Tată, ea participă la înzestrarea spirituală trinitară a tărâmurilor evolutive. Aceste trei expresii spirituale devin însă perfect unificate în finalitari, aşa cum erau unificate în eternitate în Universalul EU SUNT înainte ca el să devină Tatăl Universal al Fiului Etern şi al Spiritului Infinit.

(639.6) 56:3.6 Întotdeauna şi în ultimă instanţă Spiritul trebuie să devină triplu în expresia sa şi unificat Trinitar în realizarea sa finală. Spiritul provine dintr-o singură sursă printr-o expresie triplă; iar în finalitate el trebuie să atingă şi atinge efectiv deplina sa realizare în unificarea divină care este experimentată găsindu-l pe Dumnezeu – unitatea cu divinitatea – în eternitate şi prin intermediul minţii cosmice a expresiei infinite a cuvântului etern al gândirii universale a Tatălui .

4. Unificare a personalitătii

(639.7) 56:4.1 Tatăl Universal este o personalitate unificată prin putere divină; prin urmare, toţi copiii săi ascendenţi vor fi la rândul lor personalităţi pe deplin unificate înainte de a atinge Havona, fiind purtaţi în Paradis de avântul forţei vii a Ajustorilor Gândirii, care au plecat din Paradis pentru a locui în muritorii materiali conformându-se mandatului Tatălui

(640.1) 56:4.2 Personalitatea are aptitudinea inerentă de a-şi extinde raza de acţiune pentru a unifica toate realităţi care o constituie. Personalitatea Infinită a Primei Surse-Centru, Tatăl Universal, unifică cele şapte Absolute care formează Infinitatea; iar personalitatea omului muritor, fiind un dar exclusiv şi direct al Tatălui Universal, posedă la rândul ei potenţialul de a unifica factorii constituenţi ai creaturii muritoare. O astfel de creativitate unificatoare a oricărei personalităţi a creaturii este un semn din naştere al sursei sale înalte şi exclusive şi totodată o probă suplimentară a contactului ei neîntrerupt cu aceeaşi sursă prin circuitul personalităţii, prin intermediul căruia personalitatea creaturii menţine un contract direct şi susţinut cu Tatăl Paradisiac al tuturor personalităţilor.

(640.2) 56:4.3 Cu toate că Dumnezeu se manifestă pornind din domeniile Septuplului trecând prin ceea ce este suprem şi ultim, până la Dumnezeul Absolut, circuitul personalităţii, centrat în Paradis şi în persoana Dumnezeului Tată, oferă condiţii pentru unificarea completă şi perfectă a tuturor acestor expresii diverse ale personalităţii divine în ceea ce le priveşte pe toate personalităţile creaturilor, la toate nivelele de existenţă inteligentă şi în toate tărâmurile universurilor perfecte, devenite perfecte şi în curs de perfecţionare.

(640.3) 56:4.4 Pentru şi în universuri, Dumnezeu este într-adevăr tot ceea ce am descris; însă, pentru voi şi pentru toate celelalte creaturi care îl cunosc pe Dumnezeu, el este unul, Tatăl vostru şi al lor. Pentru o personalitate, Dumnezeu nu poate reprezenta o pluralitate. Dumnezeu este Tată pentru fiecare dintre creaturile sale, şi este literalmente imposibil ca vreun copil să aibă mai mult decât un tată.

(640.4) 56:4.5 Din punct de vedere filozofic, cosmic şi cu referire la nivelele diferenţiate şi la locurile de manifestare, puteţi şi trebuie să concepeţi funcţionarea Deităţilor plurale şi să postulaţi existenţa mai multor Trinităţi; cu toate acestea, de la un capăt la altul al universului stăpân, în experienţa adoraţiei, Dumnezeu este unul în contactul personal al fiecărei persoane care îl adoră; iar această Deitate personală şi unificată este părintele nostru din Paradis, Dumnezeu Tatăl, dăruitorul, ocrotitorul, şi Tatăl tuturor personalităţilor, de la oamenii muritori de pe lumile locuite până la Fiul Etern de pe Insula Centrală de Lumină.

5. Unitate a deităţii

(640.5) 56:5.1 Unitatea, indivizibilitatea Deităţii Paradisului este existenţială şi absolută. Există trei personalizări eterne ale Deităţii – Tatăl Universal, Fiul Etern, şi Spiritul Infinit – însă în Trinitatea Paradisului ele sunt realmente o singură Deitate, nedivizată şi indivizibilă.

(640.6) 56:5.2 Începând cu nivelul originar Paradis-Havona al realităţii existenţiale, s-au diferenţiat două nivele subabsolute, pe care Tatăl, Fiul şi Spiritul au început să creeze numeroşi asociaţi şi subordonaţi personali. Şi cu toate că nu este nimerit, din acest punct de vedere, să luăm în considerare unificarea deităţii absonite pe nivelele transcendente ale ultimităţii, este posibil să se examineze câteva caracteristici ale funcţiunii unificatoare a diverselor personalităţi ale Deităţii în care divinitatea se manifestă funcţional în diversele sectoare ale creaţiei şi pentru diferite ordine de fiinţe inteligente.

(640.7) 56:5.3 Funcţionarea prezentă a divinităţii în suprauniversuri se manifestă activ în acţiunile Creatorilor Supremi – Fii şi Spirite Creatoare ale universurilor locale, Cei Îmbătrâniţi de Zile ai suprauniversurilor şi cele Şapte Spirite Stăpân ale Paradisului. Aceste fiinţe constituie primele trei nivele ale Dumnezeului cel Septuplu, conducând interior la Tatăl Universal, iar tot acest domeniu al Dumnezeului Septuplu se coordonează pe primul nivel al deităţii experienţiale în Fiinţa Supremă în evoluţie.

(641.1) 56:5.4 În Paradis şi în universul central, unitatea Deităţii este un fapt existenţial. În toate universurile care evoluează în timp şi spaţiu, unitatea Deităţii este ceva care se dobândeşte.

6. Unificarea deităţii evoluţionare

(641.2) 56:6.1 Când cele trei persoane eterne ale Deităţii funcţionează ca Deitate nedivizată în Trinitatea Paradisului, ele dobândesc unitatea perfectă. Tot astfel, atunci când ele creează, fie în asociere, fie separat, progenitura lor Paradisiacă arată unitatea caracteristică a divinităţii, iar această divinitate de intenţie, manifestată de Creatorii şi Conducătorii Supremi ai domeniilor spaţio-timpului, se traduce prin potenţialul de putere verificat al suveranităţii supremaţiei universale care, în prezenţa unităţii energiei impersonale a universului, constituie o tensiune a realităţii care poate fi rezolvată numai prin unificarea adecvată cu realităţile personalităţii experienţiale ale Deităţii experienţiale.

(641.3) 56:6.2 Realităţile de personalitate ale Fiinţei Supreme emană de la Deităţile Paradisului şi se unifică, pe lumea călăuză a circuitului exterior Havonei, cu prerogativele puterii Atotputernicului Suprem care provin de la divinităţile Creatoare ale marelui univers. Dumnezeu Supremul a existat ca persoană, în Havona, înainte de crearea celor şapte suprauniversuri, însă a funcţionat doar pe nivele spirituale. Evoluţia Atotputernicei puteri a Supremaţiei prin diverse sinteze de divinitate în universurile în evoluţie s-a tradus printr-o nouă prezenţă de putere a Deităţii, care s-a coordonat cu persoana spirituală a supremului în Havona prin intermediul Minţii Supreme, care a trecut în acelaşi timp de la potenţialul aflat în mintea infinită a Spiritului Infinit la mintea funcţional activă a Fiinţei Supreme.

(641.4) 56:6.3 Creaturile cu minte materială din lumile evolutive ale celor şapte suprauniversuri pot înţelege unitatea Deităţii numai urmărindu-i evoluţia în această sinteză putere-personalitate a Fiinţei Supreme. Oricare ar fi nivelul de existenţă, Dumnezeu nu poate depăşi capacitatea conceptuală a fiinţelor care trăiesc pe un asemenea nivel. Omul muritor trebuie, prin recunoaşterea adevărului, prin aprecierea frumuseţii şi prin adorarea bunătăţii, să dezvolte recunoaşterea unui Dumnezeu al iubirii şi să progreseze apoi prin nivele de deitate ascendentă, până la înţelegerea Supremului. După ce a fost astfel percepută ca unificată în putere, Deitatea poate fi apoi personalizată în spirit pentru a fi înţeleasă şi atinsă de creaturi.

(641.5) 56:6.4 Muritorii ascendenţi dobândesc înţelegerea puterii Atotputernicului în capitalele suprauniversului şi înţelegerea personalităţii Supremului pe circuitele Havonei; cu toate acestea, ei nu găsesc efectiv Fiinţa Supremă aşa cum sunt destinaţi să găsească Deităţile Paradisului. Nici chiar finalitarii, care sunt spirite de al şaselea stadiu, nu au găsit Fiinţa Supremă, şi nici nu au şansa de a o găsi până când nu au dobândit statutul de spirite aflate în al şaptelea stadiu, şi până când Supremul nu devine efectiv funcţional în activităţile universurilor viitoare exterioare.

(641.6) 56:6.5 În schimb, atunci când ascenderii găsesc Tatăl Universal ca al şaptelea nivel al Dumnezeului Septuplu, ei au atins personalitatea Primei Persoane a tuturor nivelelor de deitate de relaţii personale cu creaturile universale.

7. Repercursiuni evoluţionare universale

(642.1) 56:7.1 Progresul continuu al evoluţiei în universurile timpului-spaţiu este însoţit de revelaţii tot mai cuprinzătoare ale Deităţii pentru toate creaturile inteligente. Când apogeul progresului evolutiv este atins într-o lume, într-un sistem, într-o constelaţie, într-un univers, într-un supraunivers, sau în marele univers, acesta reprezintă semnalul care corespunde extinderii funcţiunii deităţii pentru şi în aceste unităţi progresive ale creaţiei, iar fiecare dintre aceste intensificări ale realizării divine este însoţită de anumite repercusiuni bine definite ale unei manifestări lărgite a Deităţii în toate celelalte sectoare ale creaţiei. Extinzându-se din Paradis către exterior, fiecare nou domeniu al evoluţiei realizate şi dobândite constituie o revelaţie nouă şi lărgită a Deităţii experienţiale pentru universul universurilor.

(642.2) 56:7.2 Pe măsură ce componentele unui univers local sunt treptat stabilizate în lumină şi viaţă, Dumnezeu cel Septuplu este manifestat tot mai mult. Evoluţia în timp-spaţiu începe pe o planetă cu prima expresie a Dumnezeului Septuplu – asocierea Fiului Creator cu Spiritul Creativ – şi sub controlul lor. Odată cu stabilirea unui sistem în lumină, această legătură Fiu – Spirit atinge deplinătatea funcţiunii; iar când o întreagă constelaţie este astfel stabilită, o a doua fază a Dumnezeului Septuplu devine mai activă în tot acest ţinut. Împlinirea evoluţiei administrative a unui univers local este atinsă de servicii noi şi mai directe ale Spiritelor Stăpân ale suprauniversurilor; iar în acest punct începe şi acea revelare şi realizare din ce în ce mai profundă a Dumnezeului Suprem, care culminează în înţelegerea Fiinţei Supreme de către ascenderi atunci când trec prin lumile celui de-al şaselea circuit al Havonei.

(642.3) 56:7.3 Tatăl Universal, Fiul Etern şi Spiritul Infinit sunt manifestări ale deităţii existenţiale pentru creaturile inteligente ele nefiind, prin urmare, tot atât de extinse în relaţii de personalitate cu creaturile mentale şi spirituale ale întregii creaţii.

(642.4) 56:7.4 Ar trebui notat că muritorii ascendenţi pot experimenta prezenţa impersonală a nivelurilor succesive ale Deităţii cu mult înainte ca ei să devină îndeajuns de spiritualizaţi şi adecvat educaţi pentru a ajunge să recunoască personal şi experimental aceste Deităţi şi să ia contact cu ele în calitate de fiinţe personale.

(642.5) 56:7.5 Fiecare nouă împlinire evolutivă dintr-un sector al creaţiei, la fel ca orice nouă invazie a spaţiului de către manifestările deităţii, sunt însoţite de expansiuni simultane ale revelaţiei funcţionale a Deităţii în cadrul unităţilor întregii creaţii existând în acel moment şi organizate anterior. Această nouă invazie a muncii administrative a universurilor şi a unităţilor lor componente poate uneori să pară a nu fi executată întotdeauna în deplin acord cu tehnica anterior descrisă, deoarece se obişnuieşte să se trimită înainte grupuri de administratori pentru a pregăti calea pentru erele subsecvente şi succesive ale noului supercontrol administrativ. Chiar şi Dumnezeul Ultim lasă să se întrezărească supracontrolul său transcendental al universurilor pe parcursul stadiilor avansate ale unui univers local acordat în lumină şi în viaţă.

(642.6) 56:7.6 Este un fapt stabilit că pe măsură ce creaţiile timpului şi spaţiului sunt stabilizate progresiv în statutul evolutiv, se observă o funcţionare şi mai desăvârşită a Dumnezeului Suprem concomitent cu o retragere corespunzătoare a primelor trei manifestări ale Dumnezeului Septuplu. Dacă marele univers ar deveni stabilizat în lumină şi viaţă, care ar fi viitoarea funcţiune a manifestărilor Creatoare-Creative ale Dumnezeului Septuplu dacă Dumnezeul Suprem preia controlul direct al acestor creaţii ale timpului şi spaţiului? Va trebui oare ca aceşti organizatori şi pionieri ai universurilor spaţio-timpului să fie eliberaţi pentru activităţi similare şi în spaţiul exterior? Nu ştim, însă emitem o mulţime de ipoteze referitor la aceste probleme şi la altele legate de ele.

(643.1) 56:7.7 Cum frontierele Deităţii exponenţiale sunt extinse în afară în domeniile Necalificatului Absolut, noi ne imaginăm activitatea Dumnezeului Septuplu în cursul epocilor evolutive iniţiale ale acestor creaţii ale viitorului. Nu suntem cu toţii de acord în ceea ce priveşte statutul viitor al Celor Îmbătrâniţi de Zile şi al Spiritelor Stăpân ale suprauniversului. Nu ştim nici dacă Fiinţa Supremă va funcţiona sau nu ca în cele şapte suprauniversuri. Însă presupunem cu toţii că Mihailii, Fiii Creatori, sunt destinaţi să funcţioneze în aceste universuri exterioare. Unii susţin că epocile viitoare vor fi martorele unei forme de unire mai strânse dintre Fiii Creator şi Slujitoarele Divine asociate; este posibil chiar şi ca o asemenea uniune creatoare să se exteriorizeze într-o nouă expresie de identitate asociată-creatoare de natură ultimă. În realitate însă nu ştim nimic despre aceste posibilităţi ale viitorului nedezvăluit.

(643.2) 56:7.8 Cu toate acestea, ştim că în universurile timpului şi spaţiului, Dumnezeul Septuplu asigură o apropiere progresivă de Tatăl Universal, şi că această abordare evolutivă este unificată în mod exponenţial în Dumnezeul Suprem. Putem presupune că un astfel de plan trebuie să prevaleze în universuri exterioare; pe de altă parte, noile ordine de fiinţe care este posibil să locuiască în aceste universuri pot fi capabile să abordeze Deitatea pe nivele ultime şi prin tehnici absonite. Pe scurt, nu avem nici cea mai vagă idee asupra tehnicii de abordare a deităţii care ar putea deveni operativă în universurile viitoare ale spaţiului exterior.

(643.3) 56:7.9 Cu toate acestea, estimăm că suprauniversurile devenite perfecte vor face într-un fel sau altul parte din cariera de ascensiune către Paradis a acelor fiinţe care ar putea locui aceste creaţii exterioare. Este pe deplin posibil ca în acea epocă viitoare să fim martorii apropierii locuitorilor spaţiului exterior de Havona prin cele şapte Suprauniversuri, administrate de Dumnezeu Supremul, cu sau fără colaborarea celor Şapte Spiritele Stăpân.

8. Unificatorul suprem

(643.4) 56:8.1 Fiinţa Supremă are o funcţiune triplă în experienţa omului muritor. În primul rând, ea este unificatorul divinităţii temporal-spaţiale, Dumnezeul Septuplu. În al doilea rând, ea reprezintă maximul de Deitate pe care creaturile finite o pot efectiv înţelege. În al treilea rând, ea este singura cale pe care omul muritor poate aborda experienţa transcendentă de asociere cu mintea absonită, cu spiritul etern şi cu personalitatea Paradisiacă.

(643.5) 56:8.2 Finalitarii ascendenţi, care s-au născut în universurile locale, care au crescut în suprauniversuri şi care au fost educaţi în universul central, îmbrăţişează în experienţele lor personale potenţialul deplin de înţelegere a divinităţii temporal-spaţiale a Dumnezeului Septuplu, care se unifică în Suprem. Finalitarii servesc succesiv în universuri diferite de cele în care s-au născut, adunând astfel experienţă după experienţă până când diversitatea septuplă a experienţelor posibile pentru creaturi a fost înglobată în toată plenitudinea sa. Prin intermediul Ajustorilor interiori, finalitarii sunt capabili să îl găsească pe Tatăl Universal, însă prin acele tehnici ale experienţei ajung ei cu adevărat să cunoască Fiinţa Supremă, ei fiind meniţi serviciului şi revelaţiei acestei Deităţi Supreme în şi pentru universurile viitoare ale spaţiului exterior.

(644.1) 56:8.3 Amintiţi-vă de tot ceea ce Dumnezeu Tatăl şi Fiii săi din Paradis fac pentru noi; la rândul nostru, şi în spirit, avem ocazia să le facem pentru Fiinţa Supremă emergentă, şi în ea. În univers, experienţa iubirii, a bucuriei şi a slujirii este reciprocă. Dumnezeu Tatăl nu are nevoie ca fiii săi să îi ofere înapoi tot ceea ce el revarsă asupra lor; ei însă oferă (sau pot oferi) toate acestea semenilor lor şi Fiinţei Supreme aflate în evoluţie.

(644.2) 56:8.4 Toate fenomenele de creaţie reflectă activităţi spirituale creatoare anterioare. Isus a spus, şi este literalmente adevărat:”Fiul face doar acele lucruri pe care le vede făcute de Tată.” La un moment dat, voi muritorii, puteţi începe să revelaţi supremul semenilor voştri şi puteţi lărgi treptat această revelaţie pe măsură ce vă înălţaţi către Paradis. În eternitate, veţi putea fi autorizaţi, în calitate de finalitari în al şaptelea stadiu, să faceţi revelaţii tot mai profunde ale acestui Dumnezeu al creaturilor evolutive pe nivele supreme – şi poate chiar ultime.

9. Unitate universală absolută

(644.3) 56:9.1 Absolutul Necalificat şi Absolutul Deităţii sunt unificate în Absolutul Universal. Absolutele sunt coordonate în Cel Ultim, condiţionate în Cel Suprem şi modificate spaţio-temporal în Dumnezeul Septuplu. Pe nivelele subinfinite există trei Absolute, însă în infinitate ele apar ca fiind unul. În Paradis există trei personalizări ale Deităţii, însă în Trinitate ele sunt una.

(644.4) 56:9.2 Problema filozofică majoră a universului principal este următoarea: Absolutul (cele trei Absolute considerate ca unul singur în infinitate) există de dinainte de Trinitate?

(644.5) 56:9.3 Este oare Absolutul anterior Trinităţii sau Trinitatea precede Absolutul? Este Absolutul Necalificat o forţă-prezenţă independentă de Trinitate? Prezenţa Absolutului Deităţii implică funcţiunea nelimitată a Trinităţii? Şi reprezintă el, Absolutul Universal, funcţiunea finală a Trinităţii, sau chiar şi o Trinitate a Trinităţilor ?

(644.6) 56:9.4 La o primă abordare, un concept al Absolutului ca strămoş al tuturor lucrurilor – chiar şi al Trinităţii – pare să aducă o mulţumire provizorie care satisface logica şi unifică filozofia, însă orice concluzie de acest fel este invalidată de faptul că eternitatea Trinităţii Paradisului este actuală. Suntem învăţaţi şi credem că Tatăl Universal şi asociaţii săi Trinitari sunt eterni în natură şi existenţă. Există, prin urmare, o singură concluzie filozofică logică: pentru toate inteligenţele din univers, Absolutul este reacţia impersonală şi coordonată a Trinităţii (Trinităţilor) la toate situaţiile fundamentale şi primordiale ale spaţiului, în interiorul şi în exteriorul universului. Pentru toate personalităţile inteligente ale marelui univers, Trinitatea Paradisului rămâne mereu în finalitate, în eternitate, în supremaţie şi în ultimitate şi, în vederea tuturor scopurilor practice referitoare la înţelegerea personală şi la realizarea creaturilor, ea este absolută.

(644.7) 56:9.5 Modul în care mintea creaturilor poate aborda această problemă conduce la postulatul final care stabileşte Universalul EU SUNT ca fiind cauza primordială şi sursa necalificată atât a Trinităţii, cât şi a Absolutului. Prin urmare, atunci când dorim să ne formăm un concept personal asupra Absolutului, revenim la ideile şi la idealurile noastre ale Tatălui din Paradis. Când dorim să înlesnim înţelegerea sau să mărim percepţia acestui Absolut, altfel impersonal, ne întoarcem la faptul că Tatăl Universal este Tatăl existenţial al personalităţii absolute; Fiul Etern este Persoana Absolută, deşi în sens experienţial el nu este personalizarea Absolutului, iar apoi continuăm pe această linie, considerând că Trinităţile experienţiale culminează în personalizarea experienţială a Absolutului Deităţii. În acelaşi timp, noi concepem Absolutul Universal constituind, în univers şi în afara universului, fenomenele prezenţei manifeste a activităţilor impersonale a asocierilor coordonate şi verificate ale Deităţii, asocieri de supremaţie, de ultimitate şi de infinitate – Trinitatea Trinităţilor.

(645.1) 56:9.6 Dumnezeu Tatăl este perceptibil la toate nivelele de la finit la infinit şi, cu toate că creaturile sale, din Paradis până în lumile evolutive, l-au perceput diferit, numai Fiul Etern şi Spiritul Infinit îl cunosc ca infinitate.

(645.2) 56:9.7 Personalitatea spirituală este absolută numai în Paradis, iar conceptul de Absolut este necalificat numai în infinitate. Prezenţa Deităţii este absolută numai în Paradis, iar revelarea lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna parţială, relativă, şi progresivă, până când puterea sa devine experienţial infinită în puterea spaţiului Absolutului Necalificat, în timp ce manifestarea personalităţii sale devine experienţial infinită în prezenţa manifestă a Absolutului Deităţii, iar aceste două potenţiale ale infinităţii devin unificate prin realitate în Absolutul Universal.

(645.3) 56:9.8 Dincolo de nivelele subfinite însă, cele trei Absolute sunt unul, şi acesta este modul în care infinitatea este realizată de Deitate, indiferent dacă vreun alt ordin al existenţei va realiza vreodată prin el însuşi conştiinţa infinităţii.

(645.4) 56:9.9 Statutul existenţial în eternitate implică o conştiinţă de sine existenţială a infinităţii, chiar dacă s-ar putea ca încă o eternitate să fie necesară pentru a experimenta realizarea de sine a potenţialităţilor experienţiale inerente unei eternităţi a infinităţii – o infinitate eternă.

(645.5) 56:9.10 Iar Dumnezeu Tatăl este sursa personală a tuturor manifestărilor Deităţii şi realităţii pentru toate creaturile inteligente şi pentru toate fiinţele spirituale din întregul univers al universurilor. Indiferent dacă atingeţi realizarea Dumnezeului Septuplu, dacă înţelegeţi Dumnezeul cel Suprem, dacă găsiţi pe Dumnezeul cel Ultim sau dacă încercaţi să realizaţi conceptul Dumnezeului Absolut, fie asta acum, fie în experienţele universale succesive ale eternului viitor, voi veţi descoperi, ca personalitate, spre satisfacţia voastră veşnică, că prin consumarea fiecărei aventuri l-aţi redescoperit, pe noi nivele experienţiale, pe Dumnezeul etern – Tatăl Paradisiac al tuturor personalităţilor universului.

(645.6) 56:9.11 Tatăl Universal este explicaţia unităţii universale aşa cum trebuie ea să fie realizată în mod suprem, chiar ultim, în unitatea postultimă a valorilor şi a semnificaţiilor absolute – Realitatea necalificată .

(645.7) 56:9.12 Maeştrii Organizatori ai Forţei ies în spaţiu şi îi mobilizează energiile pentru a-l face sensibil gravitaţional la atracţia paradisiacă a Tatălui Universal. Urmează apoi Fiii Creator, care organizează aceste forţe sensibile la gravitaţie în universuri locuite şi în ele evoluează creaturi inteligente, care primesc pentru ele însele spiritul Tatălui Paradisiac şi se ridică apoi către Tată pentru a deveni la fel ca el în toate atributele posibile ale divinităţii.

(645.8) 56:9.13 Înaintarea neîncetată şi în permanentă creştere a forţelor creative ale Paradisului prin spaţiu pare a prevesti întinderea neîncetată a domeniului de influenţă gravitaţională a Tatălui Universal şi nesfârşita înmulţire a diferitelor tipuri de creaturi inteligente care sunt capabile să îl iubească pe Dumnezeu şi să fie iubite de el şi care, devenind astfel cunoscătoare de Dumnezeu, pot alege să fie ca el, pot decide să atingă Paradisul şi să îl găsească pe Dumnezeu.

(646.1) 56:9.14 Universul universurilor este pe deplin unificat. Dumnezeu este unul în putere şi în personalitate. Toate nivelele energiei şi toate fazele personalităţii sunt coordonate. Din punct de vedere filozofic şi experienţial, în concept şi în realitate, toate lucrurile şi fiinţele sunt centrate în Tatăl Paradisului. Dumnezeu este totul şi în toate, şi nici un lucru sau fiinţă nu există fără el.

10. Adevăr, bunătate şi frumuseţe

(646.2) 56:10.1 Pe măsură ce lumile stabilite în viaţă şi lumină progresează de la etapa iniţială până la epoca a şaptea, ele caută succesiv să ajungă la realizarea realităţii Dumnezeului Septuplu, mergând de la adorarea Fiului Creator până la adorarea Tatălui său din Paradis. Pe parcursul celei de-a şaptea etape a istoriei unei astfel de lumi, muritorii aflaţi într-un permanent progres cresc în cunoaşterea Dumnezeului Suprem, în timp ce disting vag realitatea serviciului dominant al Dumnezeului Ultim.

(646.3) 56:10.2 Pe tot parcursul acestei epoci măreţe, căutarea principală a muritorilor aflaţi într-un permanent progres este aceea a unei mai depline înţelegeri şi a unei realizări mai depline a elementelor comprehensibile ale Deităţii – adevăr, frumuseţe şi bunătate. Acesta reprezintă efortul omului de a-l distinge pe Dumnezeu în minte, în materie şi în spirit. Şi, pe măsură ce muritorii urmează această căutare, ei se pomenesc din ce în ce mai absorbiţi în studiul experienţial al filozofiei, al cosmologiei şi al divinităţii.

(646.4) 56:10.3 Voi pricepeţi într-un oarecare măsură filozofia şi înţelegeţi divinitatea în adoraţie, în serviciul social şi în experienţa spirituală personală, însă limitaţi prea adesea căutarea frumuseţii – cosmologia – la studiul încercărilor artistice grosolane umane. Frumuseţea, arta, este în mare măsură o problemă de unificare a contrastelor. Frumuseţea supremă, apogeul artei finite, este drama unificării vastităţii extremelor cosmice ale Creatorului şi Creaturii. Omul îl găseşte pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl găseşte pe om – creatura devine perfectă precum este Creatorul – aceasta este împlinirea celestă a frumuseţii supreme, atingerea culmii artei cosmice.

(646.5) 56:10.4 Materialismul, ateismul, reprezintă deci culmea urâţeniei, apogeul antitezei finite a frumosului. Cea mai înaltă frumuseţe constă în imaginea panoramică a unificării variaţiilor care s-au născut din realitatea armonioasă preexistentă.

(646.6) 56:10.5 Atingerea nivelelor cosmogonice ale gândirii include:

(646.7) 56:10.6 1. Curiozitatea. Foamea de armonie şi setea de frumuseţe. Încercări persistente de a descoperi noi nivele de relaţii cosmice armonioase.

(646.8) 56:10.7 2. Aprecierea estetică. Iubirea de frumos şi aprecierea tot mai mare a aspectului artistic care marchează toate manifestările creative pe toate nivelele de realitate.

(646.9) 56:10.8 3. Sensibilitatea etică. Prin realizarea adevărului, aprecierea frumuseţii conduce la sentimentul eternei justeţi a acestor lucruri, ajungând astfel la recunoaşterea divinei bunătăţi în relaţiile Deităţii cu toate fiinţele; iar astfel, chiar şi cosmogonia duce la căutarea valorilor divine ale realităţii – la conştiinţa de Dumnezeu.

(646.10) 56:10.9 Lumile stabilite în lumină şi viaţă sunt atât de preocupate de înţelegerea adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii pentru că aceste valori calitative îmbrăţişează revelaţia Deităţii pentru ţinuturile timpului şi spaţiului. Semnificaţiile adevărului etern exercită o atracţie combinată asupra naturii intelectuale şi spirituale a omului muritor. Frumuseţea universală îmbrăţişează relaţiile armonioase şi ritmurile creaţiei cosmice; ea constituie mai mult apelul intelectual şi conduce spre o înţelegere unificată şi sincronă a universului material. Bunătatea divină reprezintă revelaţia valorilor infinite minţii finite, pentru a fi percepute şi elevate până în pragul nivelului spiritual al înţelegerii umane.

(647.1) 56:10.10 Adevărul reprezintă fundamentul ştiinţei şi filozofiei, el fiind fundamentul intelectual al religiei. Frumuseţea susţine arta, muzica şi ritmurile semnificative ale oricărei experienţe umane. Bunătatea îmbrăţişează sensul etic, moralitatea şi religia – apetitul pentru perfecţiune experienţială.

(647.2) 56:10.11 Existenţa frumuseţii implică prezenţa unei minţi a creaturii care o apreciază, tot aşa cum, la fel de sigur, faptul evoluţiei progresive indică dominaţia Minţii Supreme. Frumuseţea este recunoaşterea intelectuală a sintezei spaţio-temporale armonioase a vastelor diversificări ale realităţii fenomenale, a cărei totalitate provine dintr-o unitate eternă preexistentă.

(647.3) 56:10.12 Bunătatea este recunoaşterea mentală a valorilor relative ale diverselor nivele de perfecţiune divină. Recunoaşterea bunătăţii implică o minte cu statut de muritor, o minte personală având capacitatea de a discerne între bine şi rău. Însă posesiunea bunătăţii, a măreţiei, este măsura unei reale ajungeri la divinitate.

(647.4) 56:10.13 Recunoaşterea adevăratelor relaţii implică existenţa unei minţi capabile să discearnă între adevăr şi eroare. Spiritul Adevărului dăruit care investeşte minţile umane de pe Urantia reacţionează infailibil la adevăr – relaţia spirituală vie a tuturor lucrurilor şi a tuturor fiinţelor aşa cum sunt ele coordonate în ascensiunea eternă către Dumnezeu.

(647.5) 56:10.14 Fiecare impuls al fiecărui electron, gând, sau spirit, reprezintă o unitate activă în întregul univers. Numai păcatul este izolat, iar răul rezistă gravitaţiei pe nivelele mentale şi spirituale. Universul este un întreg; nici un lucru sau fiinţă nu există şi nu trăieşte în izolare. Realizarea de sine este potenţial rea dacă este antisocială. Este literalmente adevărat: „Nici un om nu trăieşte prin sine.” Socializarea cosmică constituie cea mai înaltă formă a unificării personalităţii, Isus a spus: „Cel care va voi să fie cel mai mare dintre voi, să devină slujitorul tuturor.”

(647.6) 56:10.15 Chiar şi adevărul, frumuseţea şi bunătatea – abordarea intelectuală a oamenilor pentru a înţelege universul minţii, al materiei şi al spiritului – trebuie să fie combinate într-un concept unificat al unui ideal divin şi suprem. În măsura în care personalitatea muritoare unifică experienţa umană cu materia, cu mintea şi cu spiritul, acel ideal divin şi suprem devine unificat în putere în Supremaţie şi apoi personalizat ca un Dumnezeu al iubirii părinteşti.

(647.7) 56:10.16 Orice înţelegere intuitivă a relaţiei dintre părţi faţă de orice întreg dat necesită o pricepere inteligentă a relaţiilor tuturor părţilor cu acel întreg; iar în univers, aceasta înseamnă relaţia părţilor create cu Întregul Creativ. Deitatea devine astfel ţelul transcendental, chiar infinit, al realizării universale şi eterne.

(647.8) 56:10.17 Frumuseţea universală este recunoaşterea reflectării Insulei Paradisului în creaţia materială, în timp ce adevărul etern este ajutorul special al Fiilor Paradisului, care nu numai că se dăruiesc maselor muritoare, ci şi Bunătatea divină este şi mai evidentă în serviciul plin de iubire al multiplelor personalităţi ale Spiritului Infinit.îşi răspândesc Spiritul Adevărului asupra tuturor oamenilor. Însă iubirea, suma totală a acestor trei însuşiri, reprezintă perceperea de către om a lui Dumnezeu ca fiind Tată său Spiritual.

(648.1) 56:10.18 Materia fizică este umbra spaţio-temporală a strălucitoarei energii paradisiace a Deităţilor absolute. Semnificaţiile adevărului sunt repercusiunile în intelectul muritor ale cuvântului etern al Deităţii – înţelegerea spaţio-temporală a conceptelor supreme. Valorile bunătăţii divinităţii sunt serviciile pline de compasiune ale personalităţilor spirituale ale Universalului, ale Eternului şi ale Infinitului pe lângă creaturile finite temporal-spaţiale ale sferelor evolutive.

(648.2) 56:10.19 Aceste valori semnificative ale realităţii divinităţii sunt amestecate sub formă de iubire divină în relaţia Tatălui cu fiecare creatură personală. Ele sunt coordonate în Fiu şi în Fiii săi sub formă de compătimire divină. Ele îşi manifestă calităţile prin spirit şi prin copiii săi spirituali ca slujire divină, imagine a compătimirii divine a copiilor timpului. Aceste trei divinităţi sunt manifestate primordial cu Fiinţa Supremă, în calitate de sinteză a personalităţii-puterii. Ele sunt arătate în chip divers de Dumnezeul Septuplu în şapte asocieri diferite de semnificaţii şi de valori divine, pe şapte nivele ascendente.

(648.3) 56:10.20 Pentru omul limitat, adevărul, frumuseţea şi bunătatea îmbrăţişează deplina revelaţie a realităţii divine. Pe măsură ce această iubire-înţelegere a Deităţii îşi găseşte o expresie spirituală în vieţile muritorilor cunoscători de Dumnezeu, apar şi roadele divinităţii: pacea intelectuală, progresul social, satisfacţia morală, bucuria spirituală şi înţelepciunea cosmică. Muritorii avansaţi într-o lume aflată în al şaptelea stadiu al luminii şi vieţii au învăţat că iubirea este cel mai mare lucru din univers – şi ei ştiu că Dumnezeu este iubire.

(648.4) 56:10.21 Iubirea este dorinţa de a face bine altuia.

(648.5) 56:10.22 [Prezentat de un Puternic Mesager în vizită pe Urantia, la cererea Corpului Revelator din Nebadon şi în colaborare cu  Melchizedek, Prinţ Planetar locţiitor al Urantiei.]

 

Pană la o nouă revedere,

Pace și lumină pentru toți!

Costi

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sferele luminii și ale vieții

Dragii mei,

Așa cum am precizat în articolul trecut dupa ce am văzut epocile planetare .. pentru a ne face cât de cât o ideie completă asupra stadiilor evolutive a unei planete .. e bine să vedem și stadiile viitoare de evoluție ale unei planete în epoca luminii .. asa cum sunt ele prezentată în cartea Urantia.                                                                                                                                                                                                                                                                         Material preluat de pe :                                                                                                                                                                                                                          http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-55-sferele-luminii-si-ale-vietii

Capitolul 55

Sferele luminii şi ale vieţii

(621.1) 55:0.1 EPOCA luminii şi a vieţii este împlinirea evolutivă finală a unei lumi a timpului şi spaţiului. Din vremurile îndepărtate ale omului primitiv, o astfel de lume locuită a trecut prin seria epocilor planetare, epocile anterioare şi posterioare Prinţului Planetar, epoca postadamică, epoca posterioară Fiului Magistral, şi epoca posterioară Fiului de Manifestare. Această lume este atunci pregătită pentru împlinirea evolutivă culminantă, statutul stabilit al lumini şi vieţii, prin intermediul misiunilor planetare succesive ale Fiilor Învăţători ai Trinităţii cu revelaţiile lor tot mai avansate ale adevărului divin şi ale înţelepciunii cosmice. În eforturile lor de a stabili epoca planetară finală, Fiii Învăţători beneficiază întotdeauna de ajutorul Strălucitoarelor Stele de Seară şi, uneori, de acela al Melchizedekilor.

(621.2) 55:0.2 Această eră de lumină şi de viaţă, inaugurată de Fiii Învăţători la sfârşitul misiunii lor planetare terminale, continuă la nesfârşit pe lumile locuite. Acţiunile judecătoreşti ale Fiilor Magistrali pot diviza fiecare stadiu progresiv al statutului confirmat într-o succesiune de domnii divine, însă toate acestea acte judecătoreşti sunt pur tehnice, şi nu modifică cu nimic cursul evenimentelor planetare.

(621.3) 55:0.3 Doar planetele care iau fiinţă în circuitele principale ale suprauniversului sunt încredinţate de o supravieţuire perpetuă însă, după câte ştim noi, aceste lumi ancorate în lumină şi viaţă sunt destinate să îşi urmeze cursul în toate epocile eterne ale timpurilor viitoare.

(621.4) 55:0.4 Desfăşurarea erei luminii şi vieţii pe o lume evolutivă comportă şapte stadii, şi în această privinţă trebuie să notăm că lumile muritorilor care s-au contopit cu Spiritul evoluează de-a lungul unor linii identice cu cele ale seriilor de Ajustori. Iată cele şapte stadii ale luminii şi vieţii:

(621.5) 55:0.5 1. Primul stadiu sau stadiul planetar.

(621.6) 55:0.6 2. Al doilea stadiu sau stadiul sistemic.

(621.7) 55:0.7 3. Al treilea stadiu sau stadiul constelaţiei.

(621.8) 55:0.8 4. Al patrulea stadiu sau stadiul universului local.

(621.9) 55:0.9 5. Al cincilea stadiu sau stadiul sectorului minor.

(621.10) 55:0.10 6. Al şaselea stadiu sau stadiul sectorului major.

(621.11) 55:0.11 7. Al şaptelea stadiu sau stadiul suprauniversal.

(621.12) 55:0.12 La sfârşitul capitolului prezent, aceste stadii de dezvoltare progresivă sunt descrise după raporturile lor cu organizarea universului, însă valorile planetare ale oricărui stadiu pot fi atinse de orice lume, cu totul independent de dezvoltarea altor lumi sau a altor nivele supraplanetare de administrare ale universului.

1. Templul morontial

(622.1) 55:1.1 Prezenţa unui templu morontial pe capitala unei lumi locuite este certificarea admiterii acestei sfere la epocile confirmate de lumină şi de viaţă. Înainte ca Fiii Învăţători să părăsească o lume la sfârşitul misiunii lor terminale, ei inaugurează această epocă finală de împlinire evolutivă; ei prezidează în ziua în care „templul sfânt coboară pe pământ”. Acest eveniment marchează începutul epocii luminii şi vieţii; el este întotdeauna onorat de prezenţa personală a Fiului Paradisiac de manifestare al planetei, care vine să asiste la această zi mare. În acest templu, de o frumuseţe fără egal, Fiul Paradisiac manifestare îl proclamă pe cel care a fost multă vreme Prinţul Planetar al sferei drept noul Suveran Planetar şi îi conferă acestui fidel Fiu Lanonandek noi puteri şi o autoritate extinsă asupra problemelor planetare. Suveranul Sistemului este şi el prezent şi ia cuvântul pentru a confirma aceste declaraţii.

(622.2) 55:1.2 Un templu morontial este împărţit în trei părţi: în centru se găseşte sanctuarul Fiului Paradisiac de consacrare; la dreapta se găseşte sediul vechiului Prinţ Planetar, de acum Suveran Planetar; şi când acest Fiu Lanonandek este prezent în templu, indivizii cei mai spiritualizaţi ai tărâmului pot să îl vadă; la stânga, se găseşte sediul conducătorului în exerciţiu al finalitarilor ataşaţi planetei.

(622.3) 55:1.3 Cu toate că s-a vorbit despre templele planetare ca „venind jos din cer” nici un material nu este de fapt adus din sediul sistemului. Arhitectura fiecărui templu este elaborată în miniatură pe capitala sistemică. Supraveghetorii Puterii Morontiale aduc apoi pe planetă aceste planuri aprobate şi acolo, în asociere cu Controlorii Fizici Principali, ei procedează la construirea templului morontial conform specificaţiilor.

(622.4) 55:1.4 Într-un templu morontial obişnuit pot să încapă aproximativ trei sute de mii de spectatori. Aceste edificii nu sunt utilizate nici pentru cult, nici pentru jocuri, nici pentru a primi transmisiuni; ele sunt consacrate ceremoniilor speciale ale planetei, cum ar fi comunicările cu Suveranul Sistemic sau cu cei Preaînalţi, ceremonii speciale de vizualizare destinate să reveleze prezenţa personală a fiinţelor spirituale şi contemplări cosmice tăcute. Aici este locul în care şcolile de filozofie cosmică organizează exerciţiile lor de gradare, şi tot aici fiinţele umane ale tărâmului primesc recunoştinţa planetară pentru mari servicii sociale şi pentru alte împliniri remarcabile.

(622.5) 55:1.5 Templul morontial serveşte, de asemenea, ca loc de reuniune pentru a se asista la transferul muritorilor vii la existenţa morontială. Datorită faptului că templul de transfer este construit din materiale morontiale, el nu este distrus de strălucirea orbitoare a focului consumator care nimiceşte atât de complet corpul fizic al muritorilor care suportă fuziunea definitivă cu Ajustorul lor divin. Pe o sferă mare, aceste fulgere de plecare sunt aproape continue, şi pe măsură ce numărul transferurilor creşte, se construiesc în diverse zone ale planetei sanctuare auxiliare ale vieţii morontiale. Nu demult, am locuit pe o planetă situată în nordul foarte îndepărtat unde erau în funcţiune optzeci şi cinci dintre aceste sanctuare morontiale.

(622.6) 55:1.6 Pe lumile care se pregătesc să fie ancorate, planete fără templu morontial, fulgerele de fuziune se produc, adesea, în atmosfera planetară în care corpul material al candidatului la transfer este ridicat de creaturile mediene şi de controlorii fizici.

2. Moartea şi transferul

(623.1) 55:2.1 Moartea fizică naturală nu este inevitabilă pentru fiinţele umane. Majoritatea fiinţelor evolutive avansate, cetăţeni ai lumilor ajunse la stadiul final al luminii şi al vieţii nu mor; ele sunt transferate direct, de la viaţa în trup la existenţa morontială.

(623.2) 55:2.2 Această experienţă a transferului de la viaţa materială la starea morontială – contopirea sufletului nemuritor cu Ajustorul interior – se produce cu o frecvenţă care creşte proporţional cu progresul evolutiv al planetei. La început doar câţiva muritori ating, în cursul fiecărei epoci, nivelele de progres spiritual care să permită transferul, însă odată cu apropierea epocilor succesive inaugurate de Fiii Învăţători, se produc din ce în ce mai multe fuziuni cu Ajustorul, înainte de sfârşitul vieţii, din ce în ce mai lungă, a acestor muritori în progres, iar în epoca misiunii finale a Fiilor Învăţători, aproximativ un sfert dintre aceşti minunaţi muritori sunt scutiţi de moartea naturală.

(623.3) 55:2.3 Mai târziu încă, în era luminii şi a vieţii, creaturile mediene sau asociaţii lor simt apropierea stării în care un suflet se va uni probabil cu Ajustorul său. Ei semnalează acest fapt păzitorilor destinului care, la rândul lor, comunică informaţia grupului finalitar sub jurisdicţia căruia se află muritorul. Apoi Prinţul Planetar îl invită acest muritor să îşi dea demisia din toate funcţiile sale planetare, să îşi ia rămas bun de la lumea sa de origine şi să se prezinte în templul interior al Suveranului Planetar pentru a aştepta tranzitul morontial, fulgerul de transfer de la domeniul material al evoluţiei la nivelul morontial de progres spiritual.

(623.4) 55:2.4 Când familia, prietenii şi grupul de muncă al candidatului la fuziune s-au adunat în templul morontial, ei se aşează în jurul scenei centrale, unde candidaţii la fuziune se odihnesc, timp în care discută deschis cu prietenii lor reuniţi. Se creează un cerc intermediar de personalităţi celeste care să protejeze pe muritorii materiali de acţiunea energiilor care se manifestă în momentul în care ţâşneşte „fulgerul vieţii” eliberând de legăturile trupului muritor pe candidatul la ascensiune. Acest fulger operează asupra muritorului evolutiv toate transformările pe care moartea naturală le efectuează asupra celor pe care ea îi eliberează de trup.

(623.5) 55:2.5 Numeroşi candidaţi la fuziune pot fi reuniţi în acelaşi timp în templul spaţios. Ce minunat prilej este pentru muritori acela de a se aduna astfel ca să asiste la ascensiunea celor dragi lor în flăcările spirituale, şi ce contrast cu epocile anterioare, în care muritorii trebuiau să-i încredinţeze pe morţii lor în braţele elementelor pământeşti. Scenele de bocete şi vaiete care caracterizează epocile primitive ale evoluţiei umane sunt acum înlocuite de o bucurie extatică şi de un entuziasm sublim, în timp ce aceşti muritori, cunoscători de Dumnezeu, îşi iau rămas bun temporar de la cei dragi lor şi sunt descătuşaţi de legăturile lor materiale, folosind focul spiritual al măreţiei înflăcărate şi al strălucirii ascendente. Pe lumile stabilizate în lumină şi viaţă „funeraliile” sunt prilej de bucurie supremă, de satisfacţie profundă, şi de speranţă inexprimabilă.

(623.6) 55:2.6 Sufletul acestor muritori în progres este tot mai plin de credinţă, de speranţă şi de încredinţare. Spiritul de care sunt pătrunşi spectatorii care înconjoară sanctuarul de tranziţie seamănă cu acela al prietenilor şi al părinţilor bucuroşi care ar asista la examenele de admitere ale candidatului grupului lor sau care s-ar aduna pentru a fi martori ai conferirii unor mari onoruri unuia dintre ei. În mod sigur ar fi de folos ca fiinţele umane mai puţin evoluate să înveţe să considere moartea naturală cu ceva din aceeaşi voioşie şi chiar bucurie.

(624.1) 55:2.7 După fulgerul de fuziune, observatorii muritori nu pot să mai vadă nimic din tovarăşii lor transferaţi. Sufletele transferate se duc direct, prin tranzitul Ajustorilor, în sala de reînviere a lumii corespunzătoare de educaţie morontială. Problemele legate de transferul muritorilor vii în lumea morontială sunt supravegheate de un arhanghel ataşat sferei în ziua în care aceasta a fost stabilizată în lumină şi în viaţă.

(624.2) 55:2.8 În epoca în care o lume atinge al patrulea stadiu al luminii şi vieţii, mai mult de jumătate dintre muritori părăsesc planeta prin transfer dintre cei vii. Scăderea numărului celor morţi se produce constant, însă nu cunosc nici un sistem ale cărui lumi locuite, chiar şi ancorate de mult timp în viaţă, să fi fost în întregime eliberate de moartea naturală, ca tehnică de scăpare din lanţurile trupului. Şi până când această stare superioară de evoluţie planetară va fi dobândită în mod uniform, trebuie ca lumile de pregătire morontială ale universului local să continue să servească ca sfere educative şi culturale pentru cei care progresează în domeniul morontial în evoluţie. Eliminarea morţii este teoretic posibilă, însă din câte am observat, ea nu s-a produs încă. Poate că acest statut este susceptibil de a fi atins în îndepărtatele etape viitoare ale epocilor succesive, marcând al şaptelea stadiu al ancorării în viaţa planetară.

(624.3) 55:2.9 Sufletele transferate în cursul epocilor de înflorire ale sferelor ancorate nu trec prin lumile palat. Ele nu călătoresc nici pe lumile morontiale ale sistemului sau ale constelaţiei pentru a studia. Ele nu trec prin nici una dintre fazele primitive ale vieţii morontiale. Aceşti ascendenţi muritori sunt singurii care aproape că scapă de tranziţia morontială de la existenţa materială la statutul semispiritual. Experienţa iniţială a acestor muritori prinşi de Fii în cariera lor ascendentă are loc în serviciile lumilor de progres din sediul universului local. Plecând astfel dintre aceste lumi de studiu ale Salvingtonului ei se întorc ca instructori pe lumile pe care le-au străbătut şi se îndreaptă apoi spre interior, către Paradis, pe calea stabilită de ascensiune a muritorilor.

(624.4) 55:2.10 Dacă aţi putea măcar să vizitaţi o planetă cu un stadiu avansat de dezvoltare, voi aţi înţelege repede motivele care determină o primire diferenţiată a muritorilor ascendenţi pe lumile palat şi pe lumile morontiale superioare. Aţi înţelege cu uşurinţă că fiinţele care părăsesc aceste sfere înalt evoluate sunt pregătite să-şi reia ascensiunea lor către Paradis cu mult înainte de majoritatea muritorilor sosind dintr-o lume dezordonată şi înapoiată, ca Urantia.

(624.5) 55:2.11 Oricare ar fi nivelul de înfăptuire planetară de pe care pleacă oamenii pentru a se ridica în lumile morontiale, cele şapte sfere palat le oferă ample oportunităţi de a dobândi prin experienţă, ca profesori-elevi, toate noţiunile care le lipsesc din cauza statutului avansat al planetei lor natale.

(624.6) 55:2.12 Universul nu întârzie niciodată să aplice tehnici de egalizare destinate să vegheze ca nici un ascender să nu fi privat de nimic esenţial experienţei sale de ascensiune.

3. Epocile de aur

(624.7) 55:3.1 Pe parcursul acestei epoci de lumină şi viaţă, lumea prosperă tot mai mult sub domnia părintească a Suveranului Planetar. În aceste epoci, lumile progresează cu forţa vie a unei singure limbi, a unei singure religii şi, pe sferele normale, a unei singure rase. Însă această epocă nu este perfectă. Aceste lumi au încă spitale bine instalate, clinici de îngrijire a bolnavilor. Rămân încă de rezolvat rănirile accidentale şi infirmităţile inevitabile care însoţesc decrepitudinea vârstei şi tulburările senilităţii. Boala nu a fost în întregime învinsă şi animalele terestre nu au fost pe deplin îmblânzite, însă aceste lumi seamănă cu Paradisul în comparaţie cu primele timpuri ale omului primitiv, înaintea epocii precedente celei a Prinţului Planetar. Dacă pe neaşteptate aţi putea fi transportaţi pe o planetă cu acest stadiu de dezvoltare, aţi descrie instinctiv acest tărâm drept împărăţia cerului pe pământ.

(625.1) 55:3.2 Un guvern uman pentru conducerea problemelor materiale continuă să funcţioneze pe parcursul acestei epoci de progres şi de perfecţiune relative. Pe o lume vizitată recent şi care era în primul stadiu al luminii şi al vieţii, activităţile publice erau finanţate prin tehnica dijmei. Fiecare muncitor adult – şi toţi cetăţenii valizi lucrau ceva – plătea zece la sută din veniturile sale sau din plus-valorile lui trezoreriei publice care dispunea de această sumă în modul următor:

(625.2) 55:3.3 1. Trei la sută erau cheltuite pentru propagarea adevărului – ştiinţă, educaţie şi filozofie.

(625.3) 55:3.4 2. Trei la sută erau consacrate frumuseţii – jocuri, destinderi sociale şi arte.

(625.4) 55:3.5 3. Trei la sută erau consacrate bunătăţii – servicii sociale, altruism şi religie.

(625.5) 55:3.6 4. Unu la sută era afectat rezervelor de asigurare contra riscului de incapacitate de muncă cauzată de accidente, de boli, de bătrâneţe sau de dezastre implacabile.

(625.6) 55:3.7 Resursele naturale ale acestei planete erau administrate ca posesiuni sociale, proprietăţi ale comunităţii.

(625.7) 55:3.8 Pe această lume, cea mai mare onoare conferită unui cetăţean era ordinul „serviciului suprem”, singurul titlu de recunoştinţă care era decernat în templul morontial. El era acordat celor care s-au distins vreme îndelungată într-o fază de descoperiri supramateriale sau de serviciu social planetar.

(625.8) 55:3.9 Cea mai mare parte a posturilor sociale şi administrative erau ocupate în comun de un bărbat şi o femeie. Cea mai mare parte a învăţăturii era, de asemenea, dată în comun, iar responsabilităţile judiciare erau toate preluate de cupluri asociate în acelaşi fel.

(625.9) 55:3.10 Pe aceste lumi superbe, perioada de fecunditate a femeilor nu este mult prelungită. Nu este de dorit să existe prea mari diferenţe de vârstă între copiii unei aceleiaşi familii. Când sunt apropiaţi ca vârstă, ei pot să contribuie mult mai bine la educaţia lor reciprocă. Pe aceste planete, ei sunt magnific educaţi de sistemele competitive de eforturi asidue în domeniile şi în departamentele avansate unde se realizează înfăptuiri diverse în controlul adevărului, al frumuseţii şi al bunătăţii. Nu vă temeţi însă, chiar şi aceste sfere slăvite prezintă o mare doză de rău, atât real, cât şi potenţial, fapt care stimulează alegerea dintre adevăr şi falsitate, dintre bine şi rău, dintre păcat şi justeţe.

(625.10) 55:3.11 Cu toate acestea, există o pedeapsă sigură şi inevitabilă ataşată existenţei muritoare de pe planetele evolutive avansate. Atunci când o lume stabilizată progresează până dincolo de al treilea stadiu al luminii şi al vieţii, toţi ascenderii sunt meniţi să primească, înainte de a atinge sectorul minor, o sarcină temporară de un fel sau altul, pe o planetă care trece prin stadiile primitive de evoluţie.

(626.1) 55:3.12 Fiecare eră succesivă reprezintă o înfăptuire mai elevată în toate fazele de împlinire planetară. În stadiul iniţial al luminii, revelaţia adevărului este lărgită până când îmbrăţişează mersul universului universurilor, în timp ce pe durata celei de-a doua epoci, studiul Deităţii tinde să aprofundeze conceptul protean asupra naturii, a misiunii, a serviciului, a asociaţiilor, a originii şi a destinului Fiilor Creatori, primul nivel al Dumnezeului Septuplu.

(626.2) 55:3.13 Când o planetă de dimensiunea Urantiei este destul de bine ancorată, ea dispune de o sută de subcentre administrative. Aceste centre subordonate sunt prezidate de un membru al următoarelor grupuri de administratori calificaţi:

(626.3) 55:3.14 1. Tinerii Fii şi Fiice Materiali aduşi din sediul sistemic pentru a lucra ca asistenţi ai Adamului şi al Evei domnitori.

(626.4) 55:3.15 2. Descendenţii statului major semimuritor al Prinţului Planetar, care au fost procreaţi pe anumite lumi în vederea acestei responsabilităţi şi a altor câtorva asemănătoare.

(626.5) 55:3.16 3. Urmaşii planetari direcţi a lui Adam şi Eva.

(626.6) 55:3.17 4. Creaturile mediene materializate şi umanizate.

(626.7) 55:3.18 5. Muritorii având statutul de fuziune cu Ajustorul lor şi care, la propria lor cerere şi la ordinul Ajustorului Personalizat şef al ordinului său în univers, sunt temporar scutiţi de transfer pentru a putea păstra pe planetă anumite posturi administrative importante.

(626.8) 55:3.19 6. Muritori special instruiţi ieşind din şcolile planetare de administrare, şi care au meritat ordinul supremului serviciu al templului morontial.

(626.9) 55:3.20 7. Anumite comisii alese, de câte trei cetăţeni bine calificaţi, uneori alese de comunitate sub conducerea Suveranului Planetar după aptitudinea lor specială de a îndeplini anumite sarcini care sunt necesare în acest sector planetar specific.

(626.10) 55:3.21 Marele handicap cu care se confruntă Urantia în încercarea ei de a atinge înaltul destin planetar al luminii şi al vieţii rezultă din problemele bolii, ale degenerării, ale războiului, ale raselor de diferite culori şi ale varietăţii limbilor vorbite.

(626.11) 55:3.22 Nici o lume evolutivă nu poate spera să progreseze dincolo de primul stadiu al ancorării în lumină fără a fi dobândit o singură limbă, o singură religie, o singură filozofie. Faptul de a nu aparţine decât unei singure rase uşurează mult această înfăptuire, însă existenţa a numeroase popoare pe Urantia nu exclude ajungerea la stadii superioare.

4. Ajustări administrative

(626.12) 55:4.1 Pe parcursul stadiilor succesive ale existenţei stabilizate, lumile locuite fac minunate progrese sub administrarea înţeleptă şi plină de înţelegere a voluntarilor corpului finalităţii, ascenderi care au ajuns în Paradis şi s-au reîntors pentru a-i ajuta pe fraţilor lor întrupaţi. Aceşti finalitari cooperează activ cu Fiii Învăţători ai Trinităţii, însă nu încep să participe real la problemele lumii înainte de apariţia pe pământ a templului morontial.

(626.13) 55:4.2 După ce s-a instalat în mod oficial serviciul planetar al Corpului Finalităţii, majoritatea legiunilor celeste se retrag, însă păzitorii serafici de destin îşi continuă slujirea personală pe lângă muritorii care progresează în lumină; în realitate, aceşti îngeri sosesc în număr tot mai mare de-a lungul epocilor stabilizate, deoarece grupuri tot mai largi de fiinţe umane ating în cursul vieţii lor pe planetă al treilea cerc cosmic de înfăptuire muritoare coordonată.

(627.1) 55:4.3 Aceasta nu este decât prima dintre ajustările administrative însoţind dezvoltarea epocilor succesive de împlinire tot mai strălucitoare pe lumile locuite, trecând de la primul la al şaptelea stadiu de existenţă stabilizată.

(627.2) 55:4.4 1. Primul stadiu de lumină şi viaţă. O lume aflată în acest stadiu iniţial de ancorare este administrată de trei conducători:

(627.3) 55:4.5 a. Suveranul Planetar care urmează să fie sfătuit de un Fiu Învăţător al Trinităţii, foarte probabil şeful ultimului corp al fiilor care au acţionat pe planetă.

(627.4) 55:4.6 b. Şeful corpului planetar al finalitarilor.

(627.5) 55:4.7 c. Adam şi Eva care împreună unifică dublul comandament al Prinţului Suveran şi al şefului finalitarilor.

(627.6) 55:4.8 Acţionând ca tălmăcitori pentru păzitorii serafici şi finalitari, se situează creaturile mediene înălţate şi eliberate. Una dintre ultimele acţiuni ale Fiilor Învăţători ai Trinităţii, în misiunea lor finală, constă în a elibera pe medienii tărâmului şi în a-i promova (sau a-i restabili) la statutul planetar avansat, numindu-i în posturi de răspundere în noua administraţie a sferei stabilizate. În câmpul viziunii umane au fost deja efectuate suficiente modificări cât să le permită muritorilor să îi recunoască pe aceşti veri ai regimului Adamic iniţial, până acum invizibil. Acest fapt este făcut posibil de ultimele descoperiri ale ştiinţei fizice în corelaţie cu funcţiunile planetare sporite ale Controlorilor Fizici Principali.

(627.7) 55:4.9 Suveranul Sistemic are autoritatea de a le elibera pe creaturile mediene în orice moment după primul stadiu de ancorare îngăduindu-le astfel să se umanizeze pe nivelele morontiale cu ajutorul Purtătorilor Vieţii şi al Controlorilor Fizici. Apoi, după ce au primit Ajustorii lor de Gândire, ele se vor putea porni în ascensiunea lor în Paradis.

(627.8) 55:4.10 Pe parcursul celui de al treilea stadiu, şi al celui următor, câţiva medieni activează încă în calitate de personalităţi de contact pentru finalitari însă, pe măsură ce se intră în stadiile succesive ale luminii şi ale vieţii, noi ordine de slujitori de legătură vin să înlocuiască cea mai mare parte a medienilor. Foarte puţini dintre ei mai rămân dincolo de cel de al patrulea stadiu al luminii. În al şaptelea stadiu se va asista la venirea din Paradis a primilor slujitori absoniţi care să servească în locul anumitor creaturi din univers.

(627.9) 55:4.11 2. Al doilea stadiu al luminii şi vieţii. Această epocă este marcată pe lumi de sosirea unui Purtător al Vieţii, care devine consultantul voluntar al conducătorilor planetari în ceea ce priveşte eforturile de făcut în continuare pentru purificarea şi stabilizarea rasei muritoare. Acesta este modul în care – fizic, social şi economic – Purtătorii Vieţii participă activ la procesul de evoluţie al rasei umane. Ei îşi extind atunci supravegherea pentru realizarea unei purificări şi mai mari a liniilor de muritori, eliminându-le drastic pe cele înapoiate şi care subzistă cu un potenţial inferior de natură intelectuală, filozofică, cosmică şi spirituală. Cei care pregătesc şi implantează viaţa pe o lume locuită sunt pe deplin calificaţi pentru a-i sfătui pe Fiicele şi pe Fiii Materiali, care au o autoritate completă şi indiscutabilă în purificarea rasei în evoluţie de toate influenţele dăunătoare.

(627.10) 55:4.12 De la al doilea stadiu, şi pe tot parcursul carierei unei planete stabilizate, Fiii Învăţători servesc în calitate de consilieri pe lângă finalitari. În cursul acestor misiuni, ei servesc de bunăvoie, iar nu însărcinaţi de altcineva; şi ei slujesc exclusiv alături de corpul finalitar; totuşi, cu consimţământul Suveranului Sistemic, ei le pot fi sfătuitori Adamului şi Evei Planetari.

(628.1) 55:4.13 3. Al treilea stadiu al luminii şi vieţii. În cursul acestei epoci, lumile locuite ajung la o nouă apreciere a Celor Îmbătrâniţi de Zile, cea de-a doua fază a Dumnezeului Septuplu, iar reprezentanţii acestor cârmuitori ai suprauniversului intră apoi în noi relaţii cu administrarea planetară.

(628.2) 55:4.14 În fiecare dintre epocile succesive ale existenţei stabilizate, finalitarii dobândesc în funcţiunea lor tot mai multe roluri. Există o strânsă relaţie de lucru între finalitari, Stele de Seară (supraîngerii) şi Fii Învăţători ai Trinităţii.

(628.3) 55:4.15 În cursul acestei epoci sau al celei următoare, un Fiu Învăţător, ajutat de consiliul său de spirite slujitoare, este ataşat şefului executiv uman ales, care devine asociatul Suveranului Planetar, ca administrator în comun al problemelor lumii. Aceşti şefi executivi muritori servesc douăzeci şi cinci de ani de timp planetar. Această nouă dezvoltare este ceea ce le permite Adamului şi Evei Planetari să se elibereze de-a lungul epocilor următoare de lumea căreia i-au fost ataşaţi un timp atât de îndelungat.

(628.4) 55:4.16 Consiliile de spirit slujitoare sunt compuse din: şeful serafic al sferei, consilierul secorafic suprauniversal, arhanghelul transferurilor şi omniafimul care acţionează ca reprezentant personal al Santinelei Ataşate staţionate în sediul sistemului. Însă aceşti consultanţi nu formulează niciodată un sfat decât atunci când li se cere.

(628.5) 55:4.17 4. Al patrulea stadiu al luminii şi al vieţii. Pe lumile locuite, Fiii Învăţători ai Trinităţii apar în noi roluri. Asistaţi de Fiii Trinitizaţi, creaturi asociate demult timp ordinului lor, ei vin acum pe lumi în calitate de consilieri şi consultanţi voluntari pe lângă Suveranul Planetar şi asociaţii săi. Aceste cupluri de Fii Trinitizaţi din Paradis-Havona şi de Fii Trinitizaţi prin ascenderi reprezintă puncte de vedere diferite asupra universului şi experienţe personale diverse, care le sunt extrem de utile şefilor planetari.

(628.6) 55:4.18 Oricând după acest al patrulea stadiu, Adamul şi Eva Planetari pot interveni pe lângă Fiul Creator Suveran pentru a obţine eliberarea de îndatoririle lor planetare, pentru a-şi putea începe ascensiunea către Paradis. Ei pot, de asemenea, rămâne pe planetă pentru a conduce ordinul nou apărut al unei societăţi tot mai spirituale, compuse din muritori avansaţi care se străduiesc să înţeleagă învăţăturile filozofice ale finalitarilor expuse de Strălucitoarele Stele de Seară, care acum sunt afectate acestor lumi, pentru a colabora în perechi cu seconafimii veniţi din sediul suprauniversului.

(628.7) 55:4.19 Finalitarii se ocupă, în principal, de inaugurarea activităţilor noi şi supramateriale ale societăţii – sociale, culturale, filozofice, cosmice şi spirituale. După cât ne putem noi da seama, ei vor continua cu acest serviciu până foarte târziu, în cea de-a şaptea epocă de stabilitate evolutivă. Este posibil ca ei să meargă apoi să îl exercite în spaţiul exterior şi, în acest caz, presupunem că ar putea fi înlocuiţi de fiinţe absonite venite din Paradis.

(628.8) 55:4.20 5. Al cincilea stadiu al luminii şi vieţii. Reajustările acestui stadiu de existenţă stabilizată ţine, aproape în întregime, de domeniul fizic şi sunt preocuparea primordială a şefului Controlorilor Fizici Principali.

(628.9) 55:4.21 6. Al şaselea stadiu al luminii şi vieţii este martorul dezvoltării noilor funcţiuni ale circuitelor mentale ale tărâmului. Înţelepciunea cosmică pare a deveni parte constitutivă a serviciului universal al minţii.

(628.10) 55:4.22 7. Al şaptelea stadiu al luminii şi vieţii. Deja, din a şaptea epocă, Învăţătorul Trinităţii care îl sfătuieşte pe Suveranul Planetar este însoţit de un consilier voluntar trimis de Cei Îmbătrâniţi de Zile şi, mai târziu, se va adăuga un al treilea consultant trimis de Executivul Suprem al suprauniversului.

(629.1) 55:4.23 La un moment dat al acestei epoci, şi dacă acest lucru nu a mai avut loc înainte, Adam şi Eva sunt întotdeauna eliberaţi de îndatoririle lor planetare. Dacă în corpul finalitar se găseşte şi un Fiu Material, acesta poate deveni asociat al Şefului Executiv muritor, şi, uneori, cel care se oferă pentru a lucra în această funcţie este un Melchizedek. Dacă există un median printre finalitari, toţi medienii care mai sunt încă pe planetă sunt eliberaţi îndată.

(629.2) 55:4.24 După ce au fost eliberaţi de misiunea lor milenară, un Adam şi o Evă Planetari pot alege dintre următoare cariere:

(629.3) 55:4.25 1. Ei pot obţine eliberarea lor planetară şi pleca imediat din sediul universului pentru cariera lor în Paradis, primind Ajustori ai Gândirii, după încheierea experienţei lor morontiale.

(629.4) 55:4.26 2. Foarte adesea, un Adam şi o Evă primesc Ajustori în timp ce servesc încă pe o lume stabilizată în lumină. Acest fapt coincide atunci cu primirea Ajustorului de unii dintre urmaşii lor direcţi, importaţi ca voluntari pentru un anumit termen în serviciul planetar. Ulterior, ei vor putea toţi să meargă în sediul universului şi să înceapă cariera către Paradis.

(629.5) 55:4.27 3. Un Adam şi o Evă Planetari pot alege, aşa cum fac Fiicele şi Fiii Materiali ai capitalei sistemice – să meargă direct în lumea midsonită pentru o scurtă şedere în cursul căreia îi vor primi pe Ajustorii lor.

(629.6) 55:4.28 4. Ei pot decide să se întoarcă în capitala sistemului pentru a ocupa acolo, pe o anumită perioadă de timp, sediile tribunalului suprem. După acest serviciu, ei vor primi Ajustori şi vor începe ascensiunea către Paradis.

(629.7) 55:4.29 5. Părăsind funcţiunile lor administrative, ei pot alege să se întoarcă în lumea lor natală pentru a servi în calitate de instructori pentru o anumită vreme. Un Ajustor va veni să locuiască în ei momentul transferării lor în sediul universului.

(629.8) 55:4.30 Pe toată durata acestor epoci, Fiicele şi Fiii Materiali importaţi ca asistenţi exercită o influenţă formidabilă asupra ordinelor sociale şi economice aflate în progres. Ei sunt potenţial nemuritori, cel puţin până în clipa când aleg să se umanizeze, să primească Ajustori, şi să plece către Paradis.

(629.9) 55:4.31 Pe lumile evolutive, trebuie ca fiinţele să se umanizeze pentru a putea primi un Ajustor al Gândirii. Toţi membrii ascendenţi ai corpului muritorilor finalitari, cu excepţia serafimilor, au fost locuiţi de câte un Ajustor şi s-au contopit cu el. Serafimii sunt locuiţi de un alt fel de spirit al Tatălui în momentul în care sunt înrolaţi în acest corp.

5. Apogeul dezvoltării materiale

(629.10) 55:5.1 Creaturile muritoare care trăiesc pe o lume izolată, lovită de păcat, dominată de rău şi egoistă, cum este Urantia, nu prea pot concepe perfecţiunea fizică, împlinirea intelectuală, şi dezvoltarea spirituală, fapte care caracterizează epocile avansate ale evoluţiei pe o sferă lipsită de păcat.

(629.11) 55:5.2 Stadiile avansate ale unei lumi stabilizate în lumină şi viaţă reprezintă apogeul dezvoltării materiale evolutive. Pe aceste lumi culte, nemulţumirile şi fricţiunile epocilor primitive iniţiale au dispărut. Sărăcia şi inegalităţile sociale aproape că nu există, degenerarea a dispărut, delicvenţa se observă rar. Nebunia a încetat practic să existe, iar debilitatea mintală este o raritate.

(629.12) 55:5.3 Statutul economic, social şi administrativ al acestor lumi este de un ordin elevat şi perfecţionat. Ştiinţa, artele, şi industria înfloresc, societatea este un mecanism de înaltă realizare materială, intelectuală şi culturală, care funcţionează bine. Industria s-a orientat în mare parte spre a servi scopurilor mai înalte ale acestei civilizaţii superbe. Viaţa economică a acestei lumi a devenit etică.

(630.1) 55:5.4 Războiul este de acum o problemă a trecutului, nu mai există armate, nici forţe poliţieneşti. Guvernul este pe cale de dispariţie. Stăpânirea de sine face treptat ca legile stabilite de fiinţele umane să fie perimate. Într-o stare intermediară a civilizaţiei avansate, amploarea guvernului civil şi a reglementărilor obligatorii este invers proporţională cu moralitatea şi spiritualitatea totalităţii cetăţenilor.

(630.2) 55:5.5 Şcolile sunt considerabil perfecţionate, ele se consacră educării minţii şi expansiunii sufletului. Centrele de artă sunt distinse, iar organizaţiile muzicale superbe. Templele de cult şi şcolile lor asociate de filozofie şi de religie experienţială sunt creaţii pline de frumuseţe şi de măreţie. Arenele în aer liber, pentru adunările culturale sunt, de asemenea, sublime prin simplitatea amenajării lor artistice.

(630.3) 55:5.6 Aşezăminte pentru jocurile de competiţie, pentru umor şi pentru alte faze de înfăptuiri personale şi colective sunt ample şi corespunzătoare. O trăsătură specială a activităţilor de competiţie pe aceste lumi înalt cultivate se referă la eforturile indivizilor şi ale grupurilor de a excela în ştiinţele şi filozofiile cosmologiei. Literatura şi arta oratorică înfloresc, limbajul este perfecţionat până într-acolo încât să simbolizeze concepte, precum şi pentru a exprima idei. Viaţa este de o simplitate odihnitoare; oamenii au coordonat, în sfârşit, o stare înaltă de dezvoltare mecanică cu înfăptuiri intelectuale seducătoare; ei le-au dominat pe amândouă cu o reuşită spirituală deosebită. Urmărirea fericirii este o experienţă de bucurie şi de satisfacţie.

6. Muritorii individuali

(630.4) 55:6.1 Pe măsură ce lumile progresează în statutul confirmat al luminii şi vieţii, societatea devine tot mai paşnică. Individul rămâne la fel de independent şi de devotat familiei sale, însă a devenit mai altruist şi mai fratern.

(630.5) 55:6.2 Pe Urantia cu greu puteţi aprecia statutul avansat şi natura progresivă a raselor iluminate a acestor lumi perfecţionate. Locuitorii lor sunt înflorirea raselor revoluţionare, însă astfel de fiinţe sunt încă muritoare. Ele continuă să respire, să mănânce, să bea şi să doarmă. Această mare evoluţie nu este cerul, ci o prefigurare sublimă a lumilor divine care vor fi întâlnite în ascensiunea către Paradis.

(630.6) 55:6.3 Într-o lume normală, a trecut mult timp de când aptitudinea biologică a rasei a fost adusă la un nivel înalt în cursul epocilor postadamice; iar, acum, evoluţia oamenilor se continuă, din epocă în epocă, de-a lungul erelor de ancorare. Câmpul viziunii şi al auzului se lărgeşte. Cifra populaţiei este staţionară. Reproducerea este reglementată după necesităţile planetare şi după înzestrările ereditare înnăscute. În cursul acestei epoci, locuitorii planetei se împart în grupuri, de la cinci până la zece, iar grupurile inferioare nu au dreptul să procreeze decât până la jumătate din numărul de copii permis grupurilor superioare. Ameliorarea constantă a unei rase atât de magnifice pe toată durata unei epoci de lumină şi viaţă este în mare măsură o problemă de reproducere selectivă a acelor viţe rasiale, care au arătat calităţi superioare de natură socială, filozofică, cosmică şi spirituală.

(630.7) 55:6.4 Ajustorii continuă să sosească, ca şi în stadiile evolutive anterioare, şi odată cu trecerea epocilor trec, aceşti muritori sunt tot mai capabili să comunice cu fragmentul interior al Tatălui. De-a lungul stadiilor de dezvoltare embrionară şi prespirituală, spiritele mentale adjutante mai lucrează încă. Sfântul Spirit şi serviciul îngerilor sunt şi mai eficiente, în măsura în care s-a trecut prin epocile succesive ale vieţii stabilizate. În al patrulea stadiu al luminii şi al vieţii, indivizii avansaţi par a trăi experienţa unui important contact conştient cu prezenţa spirituală a Spiritului Stăpân, a cărui jurisdicţie se întinde asupra suprauniversului lor, în timp ce filozofia lumii lor se canalizează în efortul de a înţelege noile revelaţii ale Dumnezeului Suprem. Pe planetele ce se bucură de acest statut avansat, mai mult de jumătate din locuitori trăiesc experienţa transferului la starea morontială plecând din domeniul celor vii. Este chiar aşa: „vechile lucruri pier şi, iată, toate lucrurile devin noi”.

(631.1) 55:6.5 Noi socotim că evoluţia fizică atinge deplina ei dezvoltare la sfârşitul celei de a cincia epoci a erei luminii şi a vieţii. Noi constatăm că limitele superioare ale dezvoltării spirituale, asociate minţii umane în evoluţie, sunt determinate de fuziunea cu Ajustorul, la un nivel la care valorile morontiale şi semnificaţiile cosmice sunt îmbinate. Însă, în ceea ce priveşte înţelepciunea, deşi nu o ştim cu adevărat, noi credem că nu pot exista niciodată limite la evoluţia intelectuală şi la dobândirea înţelepciunii. Pe o lume aflată în cel de-al şaptelea stadiu, înţelepciunea poate epuiza potenţialele materiale, poate dobândi puterea de pătrundere a motei şi , în cele din urmă, poate chiar şi să guste mai dinainte din măreţia absonită.

(631.2) 55:6.6 Pe lumile înalt evoluate care sunt demult în al şaptelea stadiu noi constatăm că fiinţele umane învaţă bine limbajul universului local înainte de a fi transferate; şi chiar am vizitat câteva planete foarte vechi, unde abandonterii îi învăţau pe muritorii mai vârstnici limba suprauniversului. Şi am observat pe aceste lumi tehnica prin care personalităţile absonite revelează prezenţa finalitarilor în templul morontial.

(631.3) 55:6.7 Aceasta este istoria ţelului magnific al eforturilor muritorilor pe lumile evolutive, şi toate acestea au loc înainte chiar ca oamenii să se lanseze în cariera lor morontială. Toate această splendidă dezvoltare poate fi atinsă de muritori materiali pe lumile locuite pe tot parcursul primului lor stadiu al carierei lor eterne şi incomprehensibile de înălţare în Paradis şi de atingere a divinităţii.

(631.4) 55:6.8 Însă vă puteţi voi imagina cu vreun chip ce fel de muritori evolutivi sunt aceia care vin acum de pe lumi care erau deja de mult în cea de-a şaptea perioadă a ancorării în lumină şi viaţă? Fiinţe ca acestea sunt acelea care se duc pe lumile morontiale ale capitalei universului local pentru a începe aici cariera lor de ascensiune.

(631.5) 55:6.9 Dacă muritorii Urantiei, lume dezorientată, ar putea măcar să vadă una dintre aceste lumi mai avansate, stabilizate de mult timp în lumină şi viaţă, nu ar mai pune niciodată la îndoială înţelepciunea planului evolutiv al creaţiei. Chiar dacă progresul etern al creaturilor nu ar avea viitor, realizările evolutive superbe ale raselor umane de pe astfel de lumi bine stabilite de înfăptuiri desăvârşite ar justifica amplu crearea omului pe planetele timpului şi spaţiului.

(631.6) 55:6.10 Noi reflectăm adesea la aceasta: dacă marele univers ar fi stabilizat în lumină şi viaţă, distinşii ascendenţi muritori ar mai fi ei oare destinaţi Corpului Finalităţii? Însă nu ştim asta.

7. Primul stadiu sau stadiul planetar

(631.7) 55:7.1 Această epocă se întinde de la apariţia templului morontial în noul cartier general al planetei până în momentul în care întregul sistem este stabilizat în lumină şi viaţă. Această epocă este inaugurată de Fiii Învăţători ai Trinităţii la sfârşitul misiunilor lor succesive în lume, atunci când Prinţul Planetar este avansat la statutul de Suveran Planetar la ordinul Fiului Paradisiac de manifestare al acestei sfere şi în prezenţa sa personală. Finalitarii inaugurează în acelaşi timp participarea lor activă la problemele planetare.

(632.1) 55:7.2 După aparenţele exterioare şi vizibile, şefii sau directorii efectivi ai unei asemenea lumi stabilizate în lumină şi viaţă sunt Fiicele şi Fiii Materiali, Adamul şi Eva Planetari. Finalitarii sunt invizibili, la fel ca şi Prinţul Suveran, afară de cazul când el este în templul morontial. Adevăraţii şefi actuali ai regimului planetar sunt, aşadar, Fiicele şi Fiii Materiali. Cunoaşterea acestor dispoziţii este ceea ce a dat prestigiu ideii de regi şi regine pe toate tărâmurile universului. Regii şi reginele reprezintă o mare reuşită în aceste împrejurări ideale, când o lume are la dispoziţie aceste înalte personalităţi pentru a acţiona în numele şefilor încă şi mai înalţi, însă invizibili.

(632.2) 55:7.3 Când această eră va fi atinsă pe planeta voastră, nu există nici o îndoială că Machiventa Melchizedek, în prezent Prinţ Planetar locţiitor al Urantiei, va ocupa sediul Suveranului Planetar; iar pe Jerusem, a trecut mult timp de când s-a decis că el va fi însoţit de un fiu şi o fiică a lui Adam şi a Evei pe Urantia, care sunt în prezent reţinuţi pe Edentia ca pupili ai Preaînalţilor Norlatiadekului. Aceşti copii ai lui Adam ar putea servi astfel pe Urantia în asociere cu Suveranul Melchizedek, căci ei au fost privaţi de puterea lor procreatoare aproape cu 37,000 de ani în urmă, atunci când şi-au părăsit corpul lor material de pe Urantia pentru a se pregăti pentru tranzitul lor pe Edentia.

(632.3) 55:7.4 Această epocă de ancorare continuă indefinit, până când toate planetele sistemului ating era stabilizării; şi atunci când lumea cea mai tânără – ultima care să se ancoreze în lumină şi viaţă – va fi avut experienţa acestei stabilităţi vreme de un mileniu al timpului sistemic, ansamblul sistemului dobândeşte statutul stabilizat, iar lumile individuale intră în epoca sistemică a erei luminii şi vieţii.

8. Al doilea stadiu sau stadiul sistemic

(632.4) 55:8.1 Atunci când un întreg sistem se ancorează în viaţă, Se instaurează un nou ordin de guvernare. Suveranii Planetari devin membrii ai conclavului sistemului, şi acest nou corp administrativ, supus vetoului Părinţilor Constelaţiei, dispune de autoritatea supremă. Un astfel de sistem de lumi locuite devine practic autarhic. Ansamblul legislativ al sistemului este constituit de lumea-sediu, şi fiecare planetă şi-i trimite pe cei zece reprezentanţi ai ei. Tribunale sunt acum instalate pe capitalele sistemice, şi numai apelurile sunt trimise în faţa curţilor sediului universului odată cu ancorarea sistemului, Santinela Ataşată, reprezentantul Executivului Suprem al suprauniversului, devine consultant voluntar pe lângă curtea sistemică supremă şi preşedinte efectiv al noii adunări legislative.

(632.5) 55:8.2 După stabilizarea în lumină şi viaţă a unui întreg sistem Suveranii Sistemici nu se vor mai succede. Fiecare suveran va rămâne pe vecie în fruntea sistemului său. Suveranii asistenţi continuă să fie înlocuiţi ca pe parcursul epocilor precedente.

(632.6) 55:8.3 Pe parcursul acestei epoci de stabilizare, midsonitarii vin pentru prima dată din lumile-sedii ale universului unde locuiesc, pentru a acţiona în calitate de consilieri pe lângă adunările legislative, şi în calitate de consultanţi pe lângă tribunalele judecătoreşti. Aceşti midsonitari fac astfel eforturi de a insufla noi semnificaţii ale motei, având o valoare supremă, proiectelor de învăţământ pe care le susţin împreună cu finalitarii.

(632.7) 55:8.4 Creaturile midsonite joacă atunci, pe lângă fiinţele umane unificate şi înălţate în domeniile aflate într-un continuu progres ale filozofiei şi ale gândirii spiritualizate, rolul pe care şi Fiii Materiali îl jucaseră, biologic, pentru rasele muritoare.

(633.1) 55:8.5 Pe lumile locuite, Fiii Învăţători devin colaboratorii voluntari ai finalitarilor; şi aceiaşi Fii Învăţători îi însoţesc, de asemenea, pe lumile palat, atunci când aceste sfere încetează să fie utilizate ca lumi receptoare diferenţiate după ancorarea întregului sistem în lumină şi viaţă. Cel puţin asta este adevărat în epoca în care întreaga constelaţie a evoluat astfel, însă nu există încă grupuri atât de avansate în Nebadon.

(633.2) 55:8.6 Noi nu suntem autorizaţi să revelăm natura lucrării finalitarilor care vor supraveghea aceste lumi palat consacrate din nou. Voi aţi fost, totuşi, informaţi că există, pretutindeni în universuri, felurite tipuri de creaturi inteligente care nu au fost descrise în aceste expuneri.

(633.3) 55:8.7 Şi acum, pe măsură ce sistemele se ancorează unul câte unul în lumină, în virtutea progresului lumilor care le compun, soseşte clipa în care ultimul sistem al unei anumite constelaţii atinge stabilizarea, administratorii universului – Fiul Maestru, Uniunea de Zile şi Strălucitoarea Stea de Dimineaţă – sosesc atunci pe capitala constelaţiei pentru a proclama că Preaînalţii sunt conducătorii incontestabili ai noii familii făcute perfecte a celor o sută de sisteme stabilizate de lumi locuite.

9. Al treilea stadiu sau stadiul constelaţiei

(633.4) 55:9.1 Unificarea unei constelaţii întregi de sisteme stabilizate este însoţită de o nouă repartizare a autorităţii executive şi de remanieri suplimentare în administraţia universului. Această epocă este martora unor înfăptuiri avansate pe toate lumile locuite, însă ea este în mod deosebit caracterizată de ajustări în sediul constelaţiei cu notabile schimbări de relaţii, pe de-o parte cu supravegherea sistemică şi pe de altă parte cu guvernarea universului local. În cursul acestei epoci, numeroase activităţi ale constelaţiei şi ale universului sunt transferate pe capitalele sistemelor. Reprezentanţii suprauniversului stabilesc relaţii noi şi mai strânse cu cârmuitorii planetelor, ai sistemelor şi ai universului. Concomitent cu stabilirea acestor noi asociaţii, anumiţi administratori ai suprauniversului se instalează în capitalele constelaţiilor în calitate de consultanţi voluntari pe lângă Părinţii Preaînalţi.

(633.5) 55:9.2 Atunci când o constelaţie este astfel stabilizată în lumină, organizarea legislativă ia sfârşit şi ansamblul Suveranilor Sistemici, prezidat de Preaînalţi, va lucra în locul ei. Acum, şi pentru prima dată, aceste adunări administrative tratează direct cu guvernul suprauniversului chestiuni care ţin de relaţiile cu Havona şi cu Paradisul. Dealtfel, constelaţia rămâne ataşată universului local ca şi înainte. Pe parcursul stadiilor succesive ale vieţii stabilizate, univitaţii continuă să administreze lumile morontiale ale constelaţiei.

(633.6) 55:9.3 Odată cu trecerea epocilor, Părinţii Constelaţiei preiau tot mai multe dintre funcţiile mai detaliate de administrare sau de supraveghere, alteori centralizate în sediul universului. Când al şaselea stadiu al stabilizării va fi atins, aceste constelaţii unificate vor fi dobândit o poziţie de autonomie aproape completă. La intrarea în al şaptelea stadiu de ancorare se vor vedea, fără nici o îndoială, conducătorii lor înălţaţi la adevărata demnitate pe care o semnifică numele lor, cei Preaînalţi. În toate privinţele, constelaţiile vor trata atunci direct cu şefii suprauniversului, în timp ce guvernul universului local se va extinde pentru a prelua responsabilităţile noilor obligaţii faţă de marele univers.

10. Al patrulea stadiu al universului local

(634.1) 55:10.1 Când un univers local se ancorează în lumină şi viaţă, intră îndată în circuitele stabilite ale suprauniversului. Cei Îmbătrâniţi de Zile proclamă atunci instituţia consiliului suprem de autoritate nelimitată. Acest nou corp guvernamental este compus dintr-o sută de Fideli ai Zilelor şi este prezidat de Uniunea Zilelor. Primul lui act constă în a recunoaşte că suveranitatea Fiului Creator Stăpân este menţinută.

(634.2) 55:10.2 Administrarea universului, în ceea ce îi priveşte pe Gabriel şi pe Tatăl Melchizedek, nu suportă nici o schimbare. Acest consiliu de autoritate nelimitată se ocupă, în principal, de noi probleme şi de noi condiţii ce se ivesc din statutul avansat al luminii şi vieţii.

(634.3) 55:10.3 Inspectorul Asociat mobilizează acum toate Santinele Ataşate pentru a constitui corpul de stabilizare al universului local şi cere Tatălui Melchizedek să împartă supravegherea cu el. Acum, şi pentru prima dată, un corp al Spiritului Inspirat al Trinităţii este ataşat serviciului Uniunii Zilelor.

(634.4) 55:10.4 Ancorarea unui întreg univers local în lumină şi viaţă iniţiază profunde remanieri în întregul plan administrativ, de la lumile locuite individuale până la sediul universului. Se stabilesc noi relaţii cu constelaţiile şi cu sistemele. Spiritul-Mamă al universului local trăieşte experienţa unor noi relaţii de legătură cu Spiritul Stăpân al suprauniversului. Gabriel stabileşte cu Cei Îmbătrâniţi de Zile un contact direct care îi permite să acţioneze în cazul în care Fiul Maestru ar lipsi din lumea sa sediu.

(634.5) 55:10.5 În cursul acestei epoci şi a celor următoare, Fiii Magistrali continuă să funcţioneze ca judecători ai guvernării divine, în timp ce o sută dintre aceşti Fii Avonali ai Paradisului formează un nou consiliu superior al Strălucitoarei Stele de Dimineaţă în capitala universului. Mai târziu, şi la cererea Suveranilor Sistemici, unul dintre aceşti Fii Magistrali va deveni consilierul suprem staţionat pe lumea-sediu a fiecărui sistem, până când va fi atins al şaptelea stadiu al unităţii.

(634.6) 55:10.6 Pe parcursul acestei epoci, nu numai Fiii Învăţători ai Trinităţii acţionează în calitate de consultanţi voluntari pe lângă Suveranii Planetari, ci tot aşa ei servesc, în grupuri de câte trei, şi pe lângă Părinţii Constelaţiei. Şi aceşti din urmă Fii îşi găsesc, în cele din urmă, locul lor în universul local, căci în momentul acela ei încetează să fie supuşi jurisdicţiei creaţiei locale şi sunt ataşaţi serviciului consiliului suprem cu autoritate nelimitată.

(634.7) 55:10.7 Atunci, şi pentru prima dată, corpul finalitarilor recunoaşte jurisdicţia unei autorităţi exterioare Paradisului, consiliul suprem. Până acum, finalitarii nu admiteau nici o supraveghere în partea aceasta a Paradisului.

(634.8) 55:10.8 Fiii Creatori ai acestui univers stabilizat petrec mult timp în Paradis şi pe lumile sale asociate şi, de asemenea, pentru a sfătui numeroasele grupuri finalitare servind în orice creaţie locală. În acest fel Mihail ca om se asociază frăţeşte, într-un mod mai deplin, cu muritorii finalitari înălţaţi.

(634.9) 55:10.9 Este cu totul inutil să se speculeze asupra funcţiunilor Fiilor Creatori faţă de universurile exterioare, în prezent în curs de asamblare preliminară, însă noi ne angajăm toţi, din când în când, în astfel de speculaţii. Cu prilejul atingerii celui de-al patrulea stadiu al dezvoltării, Fiul Creator devine administrativ liber. Divina Slujitoare îşi îmbină tot mai mult serviciul ei cu cel al Spiritului Stăpân al suprauniversului său şi cu Spiritul Infinit. Se pare că se stabilesc noi şi sublime relaţii între Fiul Creator, Spiritul Creativ, Stelele de Seară, Fiii Învăţători şi corpul tot mai mare al finalitarilor.

(635.1) 55:10.10 Dacă Mihail ar trebui vreodată să părăsească Nebadonul, Gabriel ar deveni fără îndoială administratorul general împreună cu Tatăl Melchizedek ca asociat. În acelaşi timp, un nou statut ar fi conferit tuturor ordinelor de cetăţeni permanenţi, cum ar fi Fiii Materiali, univitaţii, midsonitarii, susaţii şi muritorii contopiţi cu Spiritul, însă atâta timp cât evoluţia va continua, serafimii şi îngerii vor fi necesari în administrarea universului.

(635.2) 55:10.11 Noi am dobândit, cu toate acestea, o convingere în ceea ce priveşte două dintre punctele speculaţiilor noastre: dacă Fiii Creatori sunt destinaţi să lucreze în universurile exterioare, Divinele Slujitoare îi vor însoţi cu siguranţă. Noi suntem, de asemenea, siguri că Melchizedekii vor rămâne în universurile lor de origine. Noi susţinem că ei sunt destinaţi să joace roluri comportând responsabilităţi tot mai mari în guvernarea şi în administrarea universului local.

11. Stadiile sectoarelor minore şi majore

(635.3) 55:11.1 Sectoarele minore şi majore ale suprauniversului nu figurează direct în planul de ancorare în lumină şi viaţă. Acest progres evolutiv ţine în primul rând de universul local ca unitate, şi nu se referă la componentele lor. Un supraunivers este stabilizat în lumină şi viaţă imediat ce toate universurile locale care îl compun sunt astfel făcute perfecte, însă nici unul dintre cele şapte suprauniversuri nu a atins încă nivelul de progres care să îl apropie de această fază , nici măcar pe departe.

(635.4) 55:11.2 Epoca sectoarelor minore. Atât cât se poate pătrunde cu observarea, al cincilea stadiu de stabilizare, sau stadiul sectoarelor minore, se referă exclusiv la statutul fizic şi la ancorarea coordonată a celor o sută de universuri locale asociate în circuitele stabilite ale suprauniversului. Se pare că doar centrele de putere şi asociaţii lor vor fi atinşi de aceste realinieri ale creaţiei materiale.

(635.5) 55:11.3 Epoca sectoarelor majore. În ceea ce priveşte al şaselea stadiu, acela al stabilizării sectoarelor majore, noi nu putem decât să invocăm nişte ipoteze, deoarece nici unul dintre noi nu a asistat la un astfel de eveniment. Noi putem, cu toate acestea, să facem numeroase presupuneri în ceea ce priveşte remanierile administrative şi de alt gen care vor însoţi probabil un statut atât de avansat al lumilor locuite şi al grupărilor lor din univers.

(635.6) 55:11.4 Din moment ce statutul sectoarelor minore se referă la coordonarea echilibrului fizic, noi deducem că unificarea sectoarelor majore va interesa anumite noi nivele de împlinire intelectuală şi, poate, anumite înfăptuiri avansate în realizarea supremă a înţelepciunii cosmice.

(635.7) 55:11.5 Pentru a ajunge la concluzii privitoare la remanierile care vor însoţi probabil realizarea nivelelor de progres evolutive încă neatinse, noi ne bazăm pe rezultatele unor asemenea înfăptuiri omoloage din lumile individuale şi pe experienţele muritorilor individuali care locuiesc pe sfere vechi şi foarte dezvoltate.

(635.8) 55:11.6 Să fie clar că mecanismele administrative şi tehnicile guvernamentale ale universului şi ale unui supraunivers nu pot în nici un fel limita, sau întârzia, dezvoltarea evolutivă sau progresul spiritual al unei planete individuale locuite sau a vreunui muritor de pe această sferă.

(635.9) 55:11.7 În unele dintre universurile mai vechi, noi găsim lumi stabilizate în al cincilea şi în al şaselea stadiu al vieţii – şi care chiar au intrat bine în ce-a de-a şaptea epocă – sistemele lor locale nu sunt încă stabilizate în lumină. Planetele mai tinere pot întârzia unificarea sistemului, însă acest fapt nu împiedică cu nimic progresul unei lumi mai vârstnice şi mai evoluate. Limitările datorate mediului nu pot nici ele, nici chiar pe o lume izolată, contracara împlinirea personală a individului muritor. Isus din Nazaret, ca om între oameni, a atins personal statutul luminii şi al vieţii pe Urantia cu peste o mie nouă sute de ani în urmă.

(636.1) 55:11.8 Observând ceea ce se întâmplă pe lumi stabilizate de foarte mult timp, noi ajungem la concluzii destul de valabile cu privire la ceea ce se va întâmpla când un supraunivers întreg se va ancora în lumină, chiar dacă nu putem formula ipoteze bine întemeiate asupra stabilizării celor şapte suprauniversuri.

12. Al şaptelea stadiu sau stadiul suprauniversurilor

(636.2) 55:12.1 Nu putem prevedea pozitiv ceea ce s-ar întâmpla dacă un supraunivers s-ar ancora în lumină, deoarece un astfel de eveniment nu s-a produs niciodată. Conform învăţăturilor Melchizedekilor, care nu au fost niciodată contrazise, noi deducem că se vor efectua schimbări radicale în organizarea şi în administrarea fiecărei unităţi de creaţie a timpului şi spaţiului, de la lumile locuite până la cartierele generale ale suprauniversului.

(636.3) 55:12.2 Se crede, în general, că un mare număr de Fii Trinitizaţi de creaturi şi neavând alte sarcini speciale vor fi adunaţi în cartierele generale şi în capitalele divizionare ale suprauniversurilor stabilizate. Acest fapt ar putea servi la pregătirea din timp pentru primirea într-o bună zi a celor ce sosesc din spaţiul exterior, îndreptându-se către Havona şi Paradis. Însă, în realitate, noi nu ştim cu siguranţă acest lucru.

(636.4) 55:12.3 Dacă un supraunivers s-ar ancora în lumină şi viaţă, noi credem că Supraveghetorii Necalificaţi ai Supremului, care sunt acum consilierii săi, ar devenii corpurile administrative superioare pe lumea-sediu a suprauniversului. Ei sunt personalităţile capabile să contacteze direct pe administratorii absoniţi, care ar deveni imediat activi în suprauniversul stabilizat. Cu toate că aceşti Supraveghetori Necalificaţi au lucrat mult timp în funcţia de consilieri şi de consultanţi în unităţi evolutive avansate ale creaţiei, ei nu şi-ar asuma responsabilităţi administrative înainte ca autoritatea Fiinţei Supreme să fi devenit suverană.

(636.5) 55:12.4 Supraveghetorii Necalificaţi ai Supremului care acţionează mai larg în această epocă nu sunt nici finiţi, nici absoniţi, nici ultimi, nici infiniţi: ei sunt supremaţia şi nu fac decât să îl reprezinte pe Dumnezeul Suprem. Ei personalizează supremaţia spaţiului-timp şi nu acţionează, deci, în Havona. Ei lucrează doar ca unificatori supremi. Poate că sunt implicaţi în tehnica reflexivităţii universale, însă noi nu suntem siguri de acest lucru.

(636.6) 55:12.5 Nici unul dintre noi nu are o idee satisfăcătoare despre ceea ce se va întâmpla când marele univers (grupul celor şapte suprauniversuri depinzând de Havona) va fi în întregime stabilizat în lumină şi viaţă. Este în afară de orice îndoială că acest eveniment va reprezenta în analele eternităţii evenimentul cel mai important de la apariţia universului central. Unii susţin că Fiinţa Supremă însăşi se va ridica din misterul Havonei care învăluie persoana sa spirituală şi îşi va stabilii reşedinţa în sediul celui de al şaptelea supraunivers ca suveran atotputernic şi experienţial al creaţiilor făcute perfecte ale timpului şi spaţiului, însă, în realitate, nu ştim cu siguranţă acest lucru.

(636.7) 55:12.6 [Prezentat de un Puternic Mesager ataşat temporar Consiliului Arhanghelilor pe Urantia.]

Până la o nouă revedere vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți ! 

Costi 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Epocile planetare ale muritorilor

Înainte de a vedea cum a evoluat viața pe Pământ .. asa cum este prezentată în cartea Uratia .. haideți să ne facem în acest articol o idee despre epocile de viață umană care au loc pe o planetă de la începutul ei, din primele faze și până la trecerea ei in lumină și viață .. și apoi intr-un articol viitor stadiile în epoca luminii .. pentru a ne face cât de cât o ideie completă asupra stadiilor evolutive a unei planete.

 

Precizare

Aș vrea să vă atrag atenția asupra următorului lucru .. întrucât am mai facut uneori unele rezumate sau chiar și mici comentarii .. nu aș vrea să înțelegeți că materialele transmise sunt opinia mea personală .. ci ele sunt în conformitate cu cartea Urantia .. menționez că eu rezonez cu informațiile din această carte de aceia am și ales-o pentru a prelua unele materiale din ea  … deci … acestă carte nu este scrisă de mine și nici nu este cartea unei anume secte ci este o carte transmisă .. la sfârșitul fiecărui capitol fiind precizat cine a transmis informația .. și bănuiesc că nici o minte umană nu ar fi fost capabilă să o conceapă la complexitatea conținutului , claritatea și logica ei  .. cartea având 196 capitole din care 76 privind viața și învătăturile lui Iisus.

 

Material preluat de pe :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-52-epocile-planetare-ale-muritorilor

Capitolul 52

Epocile planetare ale muritorilor

(589.1) 52:0.1 De la începerea vieţii pe o planetă evolutivă, până în momentul înfloriri ei finale, în era luminii şi a vieţii, cel puţin şapte epoci de viaţă umană se conturează pe scena acţiunii lumii. Aceste epoci succesive sunt determinate de misiunile planetare ale Fiilor divini, şi pe o lume locuită medie aceste epoci vor apărea în ordinea următoare:

(589.2) 52:0.2 1. Omul anterior Prinţului Planetar.

(589.3) 52:0.3 2. Omul Posterior Prinţului Planetar

(589.4) 52:0.4 3. Omul postadamic

(589.5) 52:0.5 4. Omul posterior Fiului Magistral

(589.6) 52:0.6 5. Omul posterior Fiului de manifestare

(589.7) 52:0.7 6. Omul posterior Fiilor Învăţători.

(589.8) 52:0.8 7. Era Luminii şi a Vieţii.

(589.9) 52:0.9 Imediat ce lumile spaţiului convin fizic vieţii, ele sunt înscrise în registrul Purtătorilor Vieţii şi, la timpul potrivit, aceşti Fii sunt trimişi pe aceste planete cu scopul de a declanşa viaţa. Întreaga perioadă cuprinsă între această declanşare a vieţii şi apariţia omului se numeşte era preumană, şi ea precede epocile succesive ale muritorilor studiate în această expunere.

1. Omul primitiv

(589.10) 52:1.1 Începând cu momentul în care oamenii se ridică de pe nivelul animal – stadiu în care pot alege să îl venereze pe Creatorul lor – până la sosirea Prinţului Planetar, creaturile volitive muritoare sunt numite oameni primitivi. Există şase tipuri fundamentale sau rase de oameni primitivi, şi aceste popoare primitive apar succesiv în ordinea culorilor spectrului, începând cu culoarea roşie. Durata acestei evoluţii primitive a vieţii variază considerabil pe diferitele lumi. Ea se întinde între o sută cincizeci de mii de ani, până la mai mult de un milion de ani, timp al Urantiei.

(589.11) 52:1.2 Rasele evolutive – de culoare roşie, portocalie, galbenă, verde, albastră şi indigo – încep să apară aproape de momentul în care oamenii primitivi dezvoltă un limbaj simplu şi încep să îşi exercite imaginaţia lor creatoare. În epoca respectivă, omul este bine obişnuit să se menţină în poziţie verticală.

(589.12) 52:1.3 Oamenii primitivi sunt vânători viguroşi şi combatanţi feroce. Legea epocii respective este supravieţuirea celor mai apţi; guvernarea epocii este, în întregime, aceea a tribului. Pe numeroase lumi, unele dintre rasele evolutive sunt distruse pe parcursul războaielor rasiale primitive, cum a fost cazul pe Urantia. Cei care supravieţuiesc sunt, în general, amestecaţi ulterior cu rasa violetă importată mai târziu, popoarele Adamice.

(589.13) 52:1.4 În lumina civilizaţiei ulterioare, această eră o oamenilor primitivi este un lung capitol sumbru şi sângeros. Legea junglei şi morala pădurilor virgine nu sunt în armonie cu normele călăuzirilor ulterioare ale religiei revelate şi ale dezvoltării spirituale superioare. Pe lumile normale şi neexperimentale această epocă este foarte diferită de luptele prelungite şi extraordinar de brutale, caracteristice acestei epoci pe Urantia. Atunci când vă veţi fi ridicat din prima voastră experienţă planetară, veţi începe să vedeţi de ce această lungă luptă dureroasă are loc pe lumile evolutive şi, pe măsură ce veţi avansa pe calea Paradisului, veţi înţelege tot mai bine înţelepciunea acestor acţiuni aparent stranii. Însă, în ciuda tuturor vicisitudinilor primelor epoci ale emergenţei umane, înfăptuirile oamenilor primitivi reprezintă un capitol minunat şi chiar eroic în analele unei lumi evolutive a timpului şi spaţiului.

(590.1) 52:1.5 Primii oameni evolutivi nu sunt creaturi pitoreşti. Aceşti muritori primitivi locuiesc, în general, în caverne, sau rămân pe faleze. Ei construiesc, de asemenea, bordeie rudimentare în arborii înalţi. Înainte de a se manifesta un ordin înalt de inteligenţă, planetele sunt uneori invadate de tipuri de animale de mărime mare, însă de la începutul acestei ere muritorii învaţă să aprindă şi să întreţină focul, şi odată cu creşterea imaginaţiei lor inventive şi cu construirea uneltelor lor, oamenii în evoluţie triumfă curând asupra animalelor mai mari şi mai agile. Rasele primitive se folosesc foarte mult, de asemenea, marile animale zburătoare. Aceste enorme păsări pot să transporte una sau două persoane de mărime medie pe parcursul unui zbor neîntrerupt de peste opt sute de kilometri. Pe anumite planete, aceste păsări aduc mari foloase, deoarece sunt înzestrate cu o inteligenţă de un ordin elevat şi pot adesea pronunţa numeroase cuvinte ale limbii planetare. Aceste păsări sunt foarte inteligente, foarte supuse, şi deosebit de afectuoase. Rasa acestor păsări transportatoare s-a stins de mult pe Urantia, însă strămoşii voştri primitivi beneficiau de serviciile lor.

(590.2) 52:1.6 Dobândirea de către oameni a judecăţii etice şi a voinţei morale coincide, în general, cu apariţia limbajului primitiv. După această emergenţă a voinţei, când aceste fiinţe ating nivelul uman, ele devin receptive la admiterea temporară a Ajustorilor divini. La moarte, mulţi dintre ei sunt aleşi ca supravieţuitori şi marcaţi cu o pecete de arhangheli pentru o reînviere ulterioară şi o contopire cu Spiritul. Arhanghelii însoţesc întotdeauna pe Prinţii Planetari, şi are loc în acelaşi timp cu sosirea prinţului o judecată de izbăvire a tărâmului.

(590.3) 52:1.7 Toţi muritorii locuiţi de un Ajustor al Gândirii sunt potenţiali adoratori potenţiali; ei au fost „iluminaţi de adevărata lumină” şi sunt înzestraţi cu capacitatea de a căuta un contact reciproc cu divinitatea. Cu toate acestea, religia iniţială sau biologică a oamenilor primitivi constă în mare parte într-o persistenţă a fricii animale, dublată de o teamă ignorantă şi de superstiţii tribale. Supravieţuirea superstiţiilor la rasele Urantiei nu onorează deloc dezvoltarea voastră evolutivă, şi nu este deloc compatibilă cu reuşitele voastre, de altfel splendide, în progresele materiale. Însă această religie iniţială a fricii serveşte unui scop foarte util, controlând caracterele prea temperamentale ale acestor creaturi primitive. Ea este premergătorul civilizaţiei şi terenul în care Prinţul Planetar şi slujitorii săi vor planta ulterior germenii religiei revelate.

(590.4) 52:1.8 Prinţul Planetar soseşte, în general, la mai puţin de o sută de mii de ani după epoca în care oamenii se menţin normal în poziţie verticală. Suveranul Sistemului îl trimite după ce a fost informat de Purtătorii Vieţii că voinţa funcţionează, chiar dacă sunt puţini indivizii care s-au dezvoltat astfel. Oamenii primitivi îl primesc, în general, bine pe Prinţul Planetar şi statutul său major vizibil. În realitate, ei îi consideră, adesea, cu teamă şi respect, aproape cu veneraţie, dacă nu se înfrânează de la asta.

2. Omul Posterior Prinţului Planetar

(591.1) 52:2.1 Odată cu sosirea Prinţului Planetar, începe o nouă distribuire. Apare pe pământ un guvern, şi epoca avansată a triburilor este stinsă. Câteva milenii ale regim ca acesta permit mari progrese sociale. În condiţii normale, pe parcursul acestei epoci, muritorii ating un grad înalt de civilizaţie. Ei nu luptă în barbarie tot atât de mult ca rasele urantiene, însă viaţa pe o lume locuită este atât de schimbată de rebeliune, încât nu puteţi deloc să vă imaginaţi acest regim pe o planetă normală.

(591.2) 52:2.2 Durata medie a acestei perioade de cârmuire divină este de cinci sute de mii de ani, uneori mai mult, alteori mai puţin. Pe parcursul acestei epoci, planeta este instalată în circuitele sistemice, şi un prim contingent de serafimi şi alte ajutoare celeste este însărcinat cu administrarea ei. Ajustorii Gândirii vin în număr tot mai mare, şi păzitorii serafici amplifică regimul lor de supraveghere a muritorilor.

(591.3) 52:2.3 În momentul în care Prinţul Planetar soseşte pe o lume primitivă, religia evolutivă a fricii şi ignoranţei este predominantă. Prinţul şi statul său major fac primele revelaţii asupra adevărurilor superioare şi a organizării universului. Aceste prezentări iniţiale ale religiei revelate sunt deosebit de simple şi se referă, de obicei, la problemele sistemului local. Înainte de sosirea Prinţului Planetar religia este, în întregime, un proces evolutiv. Ea progresează apoi, atât prin revelaţii gradate, cât şi prin creştere evolutivă. Fiecare distribuire, fiecare epocă a muritorilor, primeşte o prezentare lărgită a adevărului spiritual şi eticii religioase. Evoluţia capacităţii receptivităţii religioase în locuitorii unei lumi determină, în mare parte, gradul avansării lor spirituale şi întinderea revelaţiei religioase care le este făcută.

(591.4) 52:2.4 Această distribuire este martora unei aurore spirituale, iar diferitele rase şi diversele lor triburi tind să dezvolte sisteme specializate de gândire religioasă şi filozofică. Două tendinţe se fac uniform simţite în aceste religii rasiale: temerile iniţiale ale oamenilor primitivi şi revelaţiile ulterioare ale Prinţului Planetar. În anumite privinţe, Urantienii nu par a fi în întregime ieşiţi din acest stadiu de evoluţie planetară. Urmând acest studiu, voi veţi distinge tot mai clar cât de mult se îndepărtează lumea voastră de cursul mediu al progresului şi al dezvoltării evolutive.

(591.5) 52:2.5 Însă Prinţul Planetar nu este „Prinţul Păcii”. Luptele raselor şi războaiele triburilor se continuă în cursul acestei perioade de administrare divină, însă cu mai puţină frecvenţă şi brutalitate. Este marea epocă a dispersiei raselor, care culminează într-o perioadă de naţionalism înfocat. Culoarea este baza grupărilor în triburi şi naţiuni, şi diferitele rase elaborează adesea limbi separate. Fiecare grup uman în expansiune caută să se izoleze. Această segregare este favorizată de existenţa a numeroase limbi. Înainte ca diversele rase să se poată unifica, războaiele lor implacabile ajung adesea să anihileze popoare întregi. Oamenii portocalii şi verzi riscă în mod special să fie astfel distruşi.

(591.6) 52:2.6 Pe cea lumile de rând şi în timpul ultimei părţi a domniei prinţului, viaţa naţională începe să înlocuiască organizarea tribală sau, mai degrabă, să se impună grupărilor de triburi existente. Însă marea realizare socială a epocii prinţului este emergenţa vieţii de familie. Până acum, relaţiile umane au fost, în principal, tribale; acum, începe să se stabilească căminul familial.

(591.7) 52:2.7 Este distribuirea în care se realizează egalizarea sexelor. Pe unele planete masculii pot să conducă femelele; pe altele este invers. În cursul acestei epoci, lumile normale stabilesc deplina egalitate a sexelor, preliminar necesar pentru a realiza mai complet idealurile vieţii de familie. Este începutul epocii de aur a căminelor. Ideea legii tribului cedează treptat locul conceptului dublu de viaţă naţională şi familială.

(592.1) 52:2.8 Pe parcursul acestei epoci, îşi face apariţia agricultura. Dezvoltarea ideii de familie este incompatibilă cu viaţa rătăcitoare şi instabilă a vânătorilor. Obiceiul domiciliilor fixe şi cultura solului se stabilesc treptat. Domesticirea animalelor şi practica meşteşugurilor iau un puternic având. La apogeul evoluţiei biologice a fost atins un înalt nivel de civilizaţie, însă dezvoltarea de ordin mecanic este slabă. Invenţia este caracteristica epocii următoare.

(592.2) 52:2.9 Înainte de sfârşitul acestei ere, rasele sunt purificate şi aduse la o înaltă stare de perfecţiune fizică şi de vigoare intelectuală. Planul, constând în favorizarea înmulţirii tipurilor superioare de muritori şi în reducerea proporţiei tipurilor inferioare, contribuie mult la dezvoltarea iniţială a unei lumi normale. Popoarele voastre primitive nu au reuşit să facă o astfel de discriminare între tipuri, ceea ce explică prezenţa a atât de mulţi indivizi plini de defecte şi degeneraţi printre rasele Urantiene de astăzi.

(592.3) 52:2.10 Una dintre marile realizări ale epocii prinţului constă în restrângerea înmulţirii indivizilor debili mentali şi neadaptaţi social. Cu mult înainte de epoca sosirii Fiilor de ordinul al doilea, adamii, cea mai mare parte a lumilor se angajează serios la sarcina purifica rasa, lucru pe care popoarele Urantiei nici măcar nu l-au întreprins încă serios astăzi.

(592.4) 52:2.11 Această problemă a ameliorării rasei nu este o întreprindere atât de mare atunci când este atacat de la începutul evoluţiei umane. Perioada anterioară a luptelor dintre triburi şi a durelor întreceri pentru supravieţuirea rasei a eliminat cea mai mare parte a neamurilor anormale sau pline de defecte. Un idiot nu are prea multe şanse să supravieţuiască în organizarea socială a unui trib primitiv şi războinic. Falsa sentimentalitate a civilizaţiilor voastre parţial perfecţionate este cea care întreţine, protejează şi perpetuează viţele iremediabil defectuoase ale raselor umane evolutive.

(592.5) 52:2.12 Nu există nici tandreţe, nici altruism în faptul de manifesta o compătimire inutilă unor fiinţe degenerate, unor muritori iremediabil anormali şi inferiori. Chiar pe lumile evolutive cele mai normale, există între indivizi şi între numeroase grupuri sociale suficiente diferenţe pentru a permite tuturor trăsăturilor nobile de sentimente altruiste şi de întrajutorare umană dezinteresată să se manifeste fără a perpetua neamurile neadaptabile social şi degenerate moral ale omenirii în evoluţie. Se ivesc din plin prilejuri pentru a practica toleranţa şi altruismul în favoarea indivizilor nenorociţi sau aflaţi în nevoie, care nu şi-au pierdut în mod ireparabil moştenirea lor morală şi nici nu şi-au distrus patrimoniul lor spiritual.

3. Omul postadamic

(592.6) 52:3.1 Când impulsul originar al vieţii evolutive şi-a epuizat elanul său biologic şi omul a atins apogeul dezvoltării animale, intervine al doilea ordin de filiaţie, şi este iniţiată a doua împărţire de har şi de ajutor. Acest lucru este adevărat pe toate lumile evolutive. Când nivelul cel mai elevat posibil al vieţii evolutive a fost atins, când omul primitiv a urcat cât a putut de sus pe scara biologică, un Fiu şi o Fiică Materiali apar întotdeauna pe planetă, trimişi de Suveranul Sistemului.

(593.1) 52:3.2 Ajustorii Gândirii sunt acordaţi în număr tot mai mare oamenilor postadamici, şi aceşti muritori ating în număr tot mai mare capacitatea de a fuziona ulterior cu Ajustorul lor. În timp ce ei operează ca fii descendenţi, adamii nu posedă Ajustori, însă descendenţii lor planetari direcţi, precum şi cei cu sânge amestecat, devin candidaţi calificaţi în mod legitim pentru a primi, la un moment dat, un Veghetor de Mister. La sfârşitul epocii postadamice, planeta este în posesia contingentului ei complet de slujitori celeşti. Doar Ajustorii destinaţi contopirii nu au fost încă atribuiţi în mod universal.

(593.2) 52:3.3 Scopul principal al domniei Adamice este de a influenţa oamenii în evoluţie pentru ca ei să încheie trecerea de la stadiul civilizaţiei vânătorilor şi păstorilor la acela al agricultorilor şi horticultorilor, completat ulterior de apariţia accesoriilor urbane şi industriale ale civilizaţiei. Sunt suficienţi zece mii de ani ai acestei distribuiri de elevatori biologici pentru a efectua o transformare minunată. După douăzeci şi cinci de mii de ani de administrare, prin înţelepciunea unită a Prinţului Planetar şi a Fiilor Materiali, planeta este, în general, pregătită pentru sosirea unui Fiu Magistral.

(593.3) 52:3.4 Această epocă asistă la realizarea, în general, a eliminării neadaptaţilor, şi viţele rasiale se purifică încă şi mai mult. Pe lumile normale, tendinţele bestiale perverse au dispărut aproape în întregime din liniile reproducătoare ale tărâmului.

(593.4) 52:3.5 Progenitura Adamică nu se amestecă niciodată cu viţele inferioare ale raselor evolutive. Planul divin nu prevedea nici ca Adam sau Eva Planetari să se împreuneze personal cu popoarele evolutive. Proiectul de a ameliorare al rasei este sarcina progeniturii, însă descendenţii Fiicelor şi ai Fiilor Materiali sunt mobilizaţi cu generaţii înainte de a se fi inaugurat serviciul de amalgamare rasială.

(593.5) 52:3.6 Când plasma vitală adamică este transmisă raselor muritoare, rezultă o înălţare imediată a capacităţii lor intelectuale şi o accelerare a progresului lor spiritual. Se produce, de asemenea, de obicei, o ameliorare fizică. Pe o lume medie, distribuirea postadamică este o epocă de mari invenţii, de control al energiei, şi de dezvoltare mecanică. Este era în care apar industrii multiforme şi un control al forţelor naturale. Este vârsta de aur a explorării şi a dominării finale a planetei. O mare parte a progresului material al unei lumi se efectuează pe parcursul acestei perioade iniţiale a dezvoltării ştiinţelor fizice, mai exact în epoca care este traversată în prezent de Urantia. Lumea voastră este în urmă cu o întreagă perioadă de cârmuire divină, şi chiar mai mult, faţă de programul planetar mediu.

(593.6) 52:3.7 Către sfârşitul perioadei domniei adamice pe o planetă normală, rasele sunt practic amalgamate, astfel încât se poate proclama cu adevărat că „Dumnezeu a făcut un singur sânge din toate naţiunile” şi că Fiul său „a dat o aceeaşi culoare tuturor popoarelor”. Culoarea rasei amalgamate este de o nuanţă puţin măslinie a tentei violete, „albul” rasial al sferelor.

(593.7) 52:3.8 Oamenii primitivi sunt în principal carnivori. Fiicele şi Fiii Materiali nu mănâncă carne însă, după câteva generaţii, descendenţii lor gravitează în general către nivelul omnivor, cu toate că grupuri întregi dintre ei continuă uneori să se abţină de la consumul de carne. Această dublă origine a raselor postadamice explică cum fiinţele umane cu sânge amestecat prezintă vestigii anatomice provenind atât din grupurile animale carnivore, cât şi erbivore.

(593.8) 52:3.9 În cei zece mii de ani care urmează amalgamării rasiale, rasele rezultante arată diverse grade de fuziune anatomică. Anumite neamuri poartă mai mult urmele ascendenţei lor vegetariene, iar altele prezintă mai mult trăsături distinctive şi caracteristici fizice ale procreatorilor lor evolutivi carnivori. Majoritatea raselor lumii devine în curând omnivoră, şi se hrăneşte cu o gamă largă de alimente, provenind atât din regnul animal, cât şi din regnul vegetal.

(594.1) 52:3.10 Epoca postadamică este distribuirea internaţionalismului. Sarcina de amestecare a raselor fiind aproape îndeplinită, naţionalismul creşte şi fraternitatea oamenilor începe cu adevărat să se materializeze. Guverne reprezentative tind să înlocuiască formele de domnie monarhice şi patriarhale. Sistemul educativ se construieşte la scară mondială, iar limbile raselor cedează progresiv locul limbii poporului violet. Pacea şi cooperarea universale sunt rar atinse înainte ca rasele să fie destul de bine amalgamate şi să vorbească o limbă comună.

(594.2) 52:3.11 Pe parcursul ultimelor secole ale epocii postadamice, un nou interes se manifestă pentru artă, muzică şi literatură, şi această trezire mondială este un semnal care precede apariţia unui Fiu Magistral. Dezvoltarea care încununează această eră este interesul universal pentru realităţile intelectuale, pentru adevărata filozofie. Religia devine mai puţin naţionalistă şi din ce în ce mai mult o chestiune planetară. Noi revelaţii ale adevărului marchează aceste epoci, şi Preaînalţii constelaţiilor încep să facă legea în treburile oamenilor. Se revelează adevărul până la nivelul administraţiei constelaţiilor.

(594.3) 52:3.12 Era este caracterizată printr-un mare progres etic; fraternitatea oamenilor este ţelul societăţii. Pacea mondială, încetarea conflictelor dintre rasele şi animozităţile naţionale indică faptul că planeta este pregătită pentru sosirea unui membru din al treilea ordin de filiaţie, un Fiu Magistral.

4. Omul posterior Fiului Magistral

(594.4) 52:4.1 La începutul acestei epoci, pe planetele normale şi loiale, rasele muritoare sunt amestecate şi biologic adaptate. Nu există probleme de rasă sau de culoare; toate naţiunile şi toate rasele au literalmente acelaşi sânge. Fraternitatea oamenilor se dezvoltă, şi naţiunile învaţă să trăiască pe pământ în pace şi linişte. O asemenea lume se găseşte în pragul unei mari dezvoltări intelectuale culminante.

(594.5) 52:4.2 Când o lume evolutivă devine atât de pregătită pentru epoca magistrală, îşi face apariţia în misiune magistrală un membru al ordinului elevat al Fiilor Avonali. Prinţul Planetar şi Fiii Materiali îşi au originea în universul local; Fiul Magistral soseşte din Paradis.

(594.6) 52:4.3 Când Avonalii Paradisului vin pe sferele muritorilor pentru acţiuni judiciare şi doar ca judecători ai unei perioade de domnie divină, ei nu sunt niciodată întrupaţi. Însă atunci când sosesc pentru misiuni magistrale, ei sunt întotdeauna întrupaţi, cel puţin pentru prima misiune, cu toate că nu trec prin experienţa naşterii şi prin moartea materială a copiilor tărâmului. În cazurile în care ei rămân în calitate de şefi, pot continua să trăiască vreme de câteva generaţii pe anumite planete. Când misiunile lor sunt îndeplinite, ei abandonează viaţa lor planetară şi se întorc la starea lor anterioară de filiaţie divină.

(594.7) 52:4.4 Fiecare nouă guvernare divină lărgeşte orizontul religiei revelate, şi Fiii Magistrali extind revelaţia adevărului până la descrierea problemelor universului local şi a tuturor tributarilor săi.

(594.8) 52:4.5 După vizita iniţială a unui Fiu Magistral, rasele procedează, în curând, la eliberarea lor economică. Munca cotidiană necesară fiecărui om pentru a-şi asigura independenţa ar lua două ore şi jumătate din timpul vostru. Nu există nici un pericol în eliberarea unor muritori atât de inteligenţi şi etici. Popoare atât de rafinate ştiu bine cum să folosească plăcerile pentru a se ameliora şi a face să progreseze planeta. Pe parcursul acestei epoci, liniile rasiale se purifică şi mai mult prin restrângerea reproducerii indivizilor mai puţin adaptaţi şi mai puţin înzestraţi.

(595.1) 52:4.6 Guvernarea politică şi administrarea socială a raselor continuă să se amelioreze. Către sfârşitul epocii, autonomia guvernamentală este destul de bine stabilită. Noi numim autonomie guvernamentală tipul cel mai elevat al guvernului reprezentativ. Lumile în chestiune îi avansează şi îi onorează numai pe şefii şi pe conducătorii cei mai competenţi pentru a-şi asuma responsabilităţi sociale şi politice.

(595.2) 52:4.7 În timpul acestei epoci, majoritatea muritorilor lumii este locuită de Ajustori însă, chiar şi atunci, acordarea de Veghetori Divini nu este întotdeauna universal. Ajustorii destinaţi contopirii nu au fost încă dăruiţi tuturor muritorilor planetari. Creaturile volitive trebuie încă să aleagă faptul de a primi un Veghetor de Mister.

(595.3) 52:4.8 În cursul epocilor care încheie această perioadă de cârmuire divină, societatea începe să revină la forme de viaţă mai simplificate. Natura complexă a unei civilizaţii în progres îşi urmează cursul, şi muritorii învaţă să trăiască mai natural şi mai eficient. Această tendinţă creşte cu fiecare epocă succesivă. Este epoca în care înfloresc artele, muzica şi studiile superioare. Ştiinţele fizice au atins deja apogeul dezvoltării lor. Pe o lume ideală, sfârşitul acestei epoci vede plenitudinea unei mari treziri religioase, o iluminare spirituală a întregii lumi. Această trezire generalizată de natură spirituală a raselor este semnalul aşteptat pentru sosirea Fiului de manifestare şi pentru inaugurarea celei de a cincia epoci a muritorilor.

(595.4) 52:4.9 Pe numeroase lumi, se întâmplă să nu fie suficientă numai o singură misiune magistrală pentru a pregăti planeta pentru sosirea unui Fiu de Manifestare. În acest caz, va exista un al doilea Fiu Magistral, sau chiar o succesiune, dintre care fiecare va face să progreseze rasele de la o perioadă de guvernare divină la următoarea, până când planeta este gata pentru dăruirea Fiului de Manifestare. Fiii Magistrali pot fi încarnaţi sau nu pentru o a doua misiune şi pentru cele următoare. Însă, indiferent de numărul Fiilor Magistrali care apar – şi pot să existe după Fiul de Manifestare – venirea fiecăruia dintre ei marchează sfârşitul unei domnii divine şi începerea alteia.

(595.5) 52:4.10 Aceste cârmuiri ale Fiilor Magistrali durează douăzeci şi cinci până la cincizeci de mii de ani ai timpului Urantiei. Se întâmplă ca unele dintre ele să fie mult mai scurte, şi rareori sunt mai lungi, însă, de cele mai multe ori, unul dintre aceşti Fii Magistrali se va naşte ca Fiu de Manifestare al Paradisului.

5. Omul posterior Fiului de manifestare

(595.6) 52:5.1 Când un anumit nivel de dezvoltare intelectuală şi spirituală este atins pe o lume locuită, un Fiu de efuziune al Paradisului soseşte întotdeauna. Pe lumile normale, el nu apare în trup înainte ca rasele să se fi ridicat la cele mai înalte nivele de inteligenţă şi de progres etic. Însă, pe Urantia, Fiul de Manifestare care era Fiul vostru Creator în persoană, a apărut la sfârşitul domniei adamice, însă nu aceea este ordinea obişnuită a evenimentelor pe lumile spaţiului.

(595.7) 52:5.2 Când o lume este gata pentru spiritualizare, soseşte Fiul de Manifestare. Acest Fiu aparţine întotdeauna ordinului Avonal zis Magistral, însă nu şi atunci când Fiul Creator efectuează manifestarea sa finală pe o lume evolutivă, caz care se produce o singură dată în fiecare univers local. Este ceea ce s-a întâmplat când Mihail din Nebadon a apărut pe Urantia pentru a se dărui raselor voastre muritoare. Un astfel de dar nu este rezervat decât unei singure lumi din aproape zece milioane. Toate celelalte lumi progresează spiritual prin manifestarea Fiilor Paradisului din ordinul avonalilor.

(596.1) 52:5.3 Fiul de manifestare soseşte pe o lume în care educaţia culturală este foarte avansată. El întâlneşte o rasă spiritual educată, gata să asimileze învăţături superioare şi să aprecieze această misiune de consacrare. Pe parcursul acestui stadiu, întreaga lume caută cultura morală şi adevărul spiritual. Muritorii acestei guvernări divine au pasiunea de a pătrunde realitatea cosmică şi de a comunica cu realitatea spirituală. Revelaţia adevărului se întinde până la includerea suprauniversului. Sistemele de educaţie şi de guvernare, în întregime noi, se dezvoltă pentru a înlocui regimurile primitive ale timpurilor de demult. Bucuria de a trăi capătă o culoare nouă şi reacţiile vieţii sunt exaltate la nivele celeste de ton şi de nuanţă.

(596.2) 52:5.4 Fiul de consacrare trăieşte şi moare pentru înnobilarea spirituală a raselor muritoare ale unei lumi. El stabileşte „calea nouă şi vie”; viaţa sa este o încarnare a adevărului Paradisului în trup muritor – Spiritul Adevărului însuşi – în cunoaşterea căruia toţi oamenii vor fi eliberaţi.

(596.3) 52:5.5 Pe Urantia, stabilirea acestei „căi noi şi vii” a fost manifestată atât în fapt, cât şi în adevăr. Izolarea Urantiei în rebeliunea lui Lucifer a suspendat procesul prin care muritorii pot trece direct pe ţărmurile lumilor palat imediat după moarte. Înaintea epocii lui Cristos Mihail pe Urantia, toate sufletele dormeau până la reînvierile judecăţii de ispăşire sau până la reînvierile milenare speciale. Nici Moise însuşi, nu a avut permisiunea să meargă de cealaltă parte a văii morţii înainte de a prilejul unei reînvieri speciale, deoarece Prinţul Planetar decăzut, Caligastia, se opunea acestei eliberări. Însă, din ziua Învierii, muritorii Urantiei pot, din nou, să meargă direct pe sferele morontiale.

(596.4) 52:5.6 Pe parcursul reînvierii sale, a treia zi după ce a renunţat la viaţa sa întrupată, Fiul de efuziune urcă la dreapta Tatălui Universal, primeşte asigurarea că misiunea sa de consacrare a fost acceptată, şi se întoarce la Fiul Creator în sediul universului local. Atunci, Avonalul de consacrare şi Mihailul Creator trimit spiritul lor asociat, Spiritul Adevărului, pe lumea de consacrare. Este ocazia cu care „spiritul Fiului triumfător este revărsat peste toată carnea”. Spiritul-Mamă al Universului participă, de asemenea, la această revărsare a Spiritului Adevărului, şi în acelaşi timp are lor proclamarea edictului de consacrare a Ajustorilor Gândirii. După aceasta, toate creaturile volitive ale acestei lumi, a căror minte este normală, vor primi un Ajustor de îndată ce vor atinge vârsta responsabilităţii morale, aceea a alegerii spirituale.

(596.5) 52:5.7 Dacă un Avonal de consacrare ar trebui să se întoarcă pe lumea misiunii sale de manifestare, el nu s-ar întrupa, ci ar veni „în glorie cu oştirile serafice”.

(596.6) 52:5.8 Epoca posterioară Fiului de efuziune poate dura între zece şi o sută de mii de ani. Nici o limită arbitrară a timpului nu este impusă acestei ere de cârmuire divină. Este o epocă de mare progres etic şi spiritual. Sub influenţa spirituală a acestor epoci, caracterul uman trece prin transformări uluitoare şi suportă o dezvoltare fenomenală. Devine posibilă punerea în practică a regulii de aur. Învăţăturile lui Isus sunt cu adevărat aplicabile într-o lume de muritori care a primit instruirea preliminară care precede manifestarea Fiilor cu călăuzirile lor care înnobilează caracterul şi maturizează cultura.

(596.7) 52:5.9 Pe parcursul acestei ere, problemele bolii şi ale delicvenţei sunt practic rezolvate. Degenerescenţa a fost deja larg eliminată prin reproducerea selectivă. Boala a fost practic învinsă prin înaltele calităţi de rezistenţă ale neamurilor adamice şi prin inteligenta aplicare mondială a descoperirilor făcute în domeniul ştiinţelor fizice de-a lungul epocilor precedente. Pe parcursul acestei perioade, durata vieţii se creşte mult peste echivalentul a trei sute de ani ai timpului Urantiei.

(597.1) 52:5.10 Supravegherea guvernamentală se atenuează progresiv pe parcursul acestei epoci. Încep să funcţioneze adevărate guverne autonome. Este tot mai puţin necesar să se promulge legi restrictive. Departamentele militare de rezistenţă naţională sunt pe cale de dispariţie; era armoniei internaţionale vine cu adevărat. Există numeroase naţiuni, în principal determinate de geografia pământurilor lor, însă doar o singură rasă, o singură limbă şi o singură religie. Treburile muritorilor sunt aproape utopice. Este cu adevărat o epocă mare şi glorioasă.

6. Epoca posterioară conacrării pe Urantia

(597.2) 52:6.1 Fiul de consacrare este Prinţul Păcii. El soseşte cu mesajul „Pace pe pământ şi înţelegere între oameni”. Pe lumile normale, este o perioadă aducătoare de pace generală în lume; naţiunile nu mai propovăduiesc războiul, însă aceste influenţe salutare nu au însoţit venirea Fiului vostru de consacrare, Cristos Mihail. Urantia nu procedează conform ordinii normale. Lumea voastră nu păşeşte în pas cu procesiunea planetară. Când Maestrul vostru era pe pământ, el şi-a prevenit discipolii că sosirea sa nu aducea domnia obişnuită a păcii pe Urantia. El le-a explicat clar că „vor fi războaie şi zvonuri de războaie” şi că unele naţiuni se vor ridica împotriva altor naţiuni. La un moment dat, el a spus: „să nu credeţi că am venit ca să aduc pacea pe pământ”.

(597.3) 52:6.2 Chiar şi pe lumile evolutive normale, nu este uşor să se realizeze înfrăţirea mondială a oamenilor. Pe o planetă ca Urantia, unde domnesc confuzia şi dezordinea, această împlinire cere mult mai mult timp şi necesită un efort mult mai mare. Este aproape imposibil unei evoluţii sociale să ajungă, fără ajutor exterior, la aceste rezultate fericite pe o sferă spiritual izolată. Revelaţia religioasă este esenţială pentru realizarea fraternităţii pe Urantia. Isus a indicat corect calea de a se atinge imediat fraternitatea spirituală. Însă realizarea fraternităţii sociale pe lumea voastră depinde mult de realizarea transformărilor personale şi de ajustările planetare următoare:

(597.4) 52:6.3 1. Fraternitate socială. Înmulţirea contactelor sociale internaţionale şi inter-rasiale şi a asocierilor fraterne prin călătorii, prin comerţ şi prin jocuri competitive. Dezvoltarea unui limbaj comun şi proliferarea polilingviştilor, schimburile naţionale şi rasiale de studenţi, de profesori, de industriaşi şi de filozofi religioşi.

(597.5) 52:6.4 2. Fecundarea prin încrucişare a gândirii. Fraternitatea este imposibilă pe o lume ai cărei locuitori sunt prea primitivi pentru a recunoaşte nebunia unui egoism pe care nimic nu îl potoleşte. Este nevoie de un schimb de literatură internaţională şi rasială; fiecare rasă trebuie să se familiarizeze cu gândirea tuturor celorlalte rase, fiecare naţiune trebuie să cunoască sentimentele tuturor naţiunilor; ignoranţa creează suspiciune, iar suspiciunea este incompatibilă cu atitudinea esenţială a simpatiei şi a iubirii.

(597.6) 52:6.5 3. Trezirea etică. Doar conştiinţa etică poate demasca imoralitate intoleranţei umane şi păcatul luptelor fraticide. Doar o conştiinţă morală poate condamna răul invidiei naţionale şi pizmei rasiale. Doar nişte fiinţe morale vor căuta întotdeauna clarviziunea spirituală care este esenţială pentru a trăi regula de aur.

(598.1) 52:6.6 4. Înţelepciunea politică. Maturitatea emotivă este indispensabilă pentru auto-control. Doar maturitatea emotivă garantează că tehnicile internaţionale de judecată civilizată se vor substitui arbitrajului barbar al războiului. Oamenii de stat înţelepţi vor lucra într-o bună zi pentru bunăstarea omenirii, chiar şi atunci când se vor strădui să promoveze interesul grupurilor lor naţionale şi rasiale. Iscusinţa politică egoistă duce la sinucidere, la distrugerea tuturor calităţilor care asigură supravieţuirea grupurilor planetare.

(598.2) 52:6.7 5. Clarviziunea spirituală. În cele din urmă fraternitatea oamenilor este bazată pe recunoaşterea paternităţii lui Dumnezeu. Maniera cea mai rapidă de a realiza fraternitatea oamenilor pe Urantia este de a efectua transformarea spirituală a omenirii de astăzi. Singura tehnică de accelerare a tendinţei naturale a evoluţiei sociale constă în exercitarea unei presiuni spirituale de sus, ceea ce intensifică clarviziunea morală, mărind totodată capacitatea sufletului tuturor oamenilor de a-i înţelege şi de a-i iubi pe toţi semenii lor. Înţelegerea reciprocă şi iubirea fraternă sunt factori civilizatori transcendenţi şi factori puternici în realizarea mondială a fraternităţii oamenilor.

(598.3) 52:6.8 Dacă aţi putea fi transportaţi de pe lumea voastră rămasă în urmă şi plină de confuzie pe vreo planetă normală aflată acum în epoca posterioară Fiului de consacrare, voi v-aţi crede că aţi fost transferaţi în cerul menţionat în tradiţiilor voastre. Greu vă va veni să credeţi că observaţi acţiunile evolutive normale ale unei sfere locuite de oameni. Aceste lumi sunt plasate în circuitele spirituale ale tărâmului lor. Ele beneficiază de toate avantajele teledifuziunilor universului lor şi de serviciile reflexivităţii ale suprauniversului lor.

7. Omul posterior Fiilor Instructori

(598.4) 52:7.1 Ordinul de filiaţie care urmează apoi pe lumile evolutive medii este acela al Fiilor Învăţători ai Trinităţii, divinii Fii ai Trinităţii Paradisului. Noi constatăm din nou că Urantia nu este în cadenţă cu sferele ei surori şi de aceea acel Isus al vostru a făgăduit să se întoarcă. El îşi va îndeplini, cu siguranţă, făgăduiala, însă nimeni nu ştie dacă venirea sa va precede sau va urma apariţia pe Urantia a unui Fiu Magistral sau a Fiilor Învăţători.

(598.5) 52:7.2 Fiii Învăţători vin în grup pe lumile care se spiritualizează. Un Fiu Învăţător planetar este asistat şi sprijinit de şaptezeci de fii primari, doisprezece fii secundari, şi trei membrii aleşi dintre cei mai elevaţi şi cei mai experimentaţi din ordinul suprem al Daynalilor. Acest corp rămâne câtva timp pe lumile respective, destul de mult pentru a efectua tranziţia dintre epocile evolutive şi era luminii şi vieţii, nu mai puţin de o mie de ani ai timpului planetar, şi adesea mult mai mult. Această misiune este o contribuţie a Trinităţii la eforturile anterioare ale tuturor personalităţilor divine care şi-au slujit pe lângă o lume locuită.

(598.6) 52:7.3 Revelaţia adevărului se extinde acum la universul central şi la Paradis. Rasele devin înalt spirituale. Un mare popor a evoluat şi o mare epocă se apropie. Sistemele educative, economice şi administrative ale planetei suportă transformări radicale. Se stabilesc noi valori şi noi relaţii. Împărăţia cerurilor apare pe pământ, şi gloria lui Dumnezeu se răspândeşte în această lume.

(598.7) 52:7.4 Este distribuirea în care un mare număr de muritori sunt transferaţi direct dintre cei vii pe lumile morontiale. Pe măsură ce era Fiilor Învăţători ai Trinităţii progresează, loialitatea spirituală a muritorilor timpului devine tot mai universală. Moartea naturală devine din ce în ce mai puţin frecventă, în măsura în care Ajustorii fuzionează tot mai mult cu subiectele lor pe parcursul vieţii lor în trup. Planeta sfârşeşte prin a fi clasată ca aparţinând ordinului primar modificat al ascensiunii muritorilor.

(599.1) 52:7.5 Viaţa pe parcursul acestei ere este agreabilă şi benefică. Degenerescenţa şi elementele antisociale, la sfârşitul acestei lungi lupte evolutive au fost practic eliminate. Durata vieţii se apropie de cinci sute de ani ai Urantiei, şi nivelul de creştere a reproducerii raselor este inteligent controlat. Apare o ordine socială în întregime nouă; subzistă încă mari diferenţe între oameni, însă starea societăţii se apropie de idealurile de fraternitate sociale şi de egalitate spirituală. Guvernele reprezentative tind să dispară, şi lumea trece sub legea autocontrolului individual. Funcţiunea guvernului se orientează, în principal, către scopurile colective ale administrării sociale şi ale coordonării economice. Epoca de aur avansează rapid; ţelul temporal al îndelungatei şi intensei lupte planetare pentru evoluţie se întrevede bine. Răsplata timpurilor va fi curând primită. Înţelepciunea zeilor este pe punctul de a se manifesta.

(599.2) 52:7.6 Pe parcursul acestei epoci, administrarea fizică a unei lumi cere o oră pe zi din timpul fiecărui individ adult, vrem să spunem o oră a timpului Urantiei. Planeta este în strâns contact cu treburile universului, şi locuitorii săi pot să recepţioneze ultimele teledifuziuni cu un interes la fel de viu ca acela pe care voi îl manifestaţi astăzi pentru ultimele ediţii ale jurnalelor voastre cotidiene. Aceste rase se ocupă cu o mie de lucruri interesante necunoscute pe lumea voastră.

(599.3) 52:7.7 Adevărata loialitate planetară faţă Fiinţa Supremă se dezvoltă tot mai mult. Generaţie după generaţie, un număr crescut de indivizi ai rasei intră în rând cu cei care practică dreptatea şi trăiesc compasiunea. Încet, dar sigur, lumea este câştigată de partea serviciului bucuros al Fiilor lui Dumnezeu. Greutăţile fizice şi problemele materiale au fost în mare parte rezolvate. Planeta este pregătită pentru viaţa superioară şi pentru o existenţă mai stabilă.

(599.4) 52:7.8 Din timp în timp, pe parcursul domniei lor, Fiii Învăţători continuă să vină pe aceste lumi pacifice. Ei nu părăsesc o lume înainte de a fi asiguraţi că planul evolutiv se derulează fără nici un obstacol pe planeta respectivă. Un Fiu Magistral de judecată însoţeşte, în general, pe Fiii Învăţători în misiunile lor succesive, în timp ce un alt Fiu din acelaşi ordin activează în momentul plecării lor, şi aceste acţiuni judecătoreşti continuă din epocă în epocă pe tot parcursul regimului muritor al timpului şi spaţiului.

(599.5) 52:7.9 Fiecare misiune nouă a Fiilor Învăţători ai Trinităţii ridică această lume celestă pe culmi tot mai înalte de înţelepciune, de spiritualitate şi de iluminare cosmică, însă nobilii nativi ai acestei sfere sunt încă finiţi şi muritori; nimic nu este perfect, însă vedem dezvoltându-se o calitate de cvasiperfecţiune în operaţiunile unei lumi imperfecte şi în viaţa locuitorilor ei umani.

(599.6) 52:7.10 Fiii Învăţători ai Trinităţii pot reveni de nenumărate ori pe aceeaşi lume însă, mai devreme sau mai târziu, în raport cu sfârşitul uneia din misiunile lor, Prinţul Planetar este înălţat la poziţia de Suveran Planetar, iar Suveranul Sistemic apare pentru a proclama intrarea acestei lumi în era luminii şi vieţii.

(599.7) 52:7.11 În ceea ce priveşte concluzia misiunii finale a Fiilor Învăţători (cel puţin conform cronologiei unei lumi normale) Ioan a scris: „văd noi ceruri şi un nou pământ şi noul Ierusalim coborând de lângă Dumnezeu, din cer, împodobit ca o mireasă pregătită pentru mire”.

(600.1) 52:7.12 Este acelaşi pământ reînnoit, stadiul planetar avansat pe care clarvăzătorul din vechime, care a avut viziunea, l-a descris astfel: „căci, la fel cum noile ceruri şi noul pământ pe care le voi face vor rămâne în faţa mea, tot astfel veţi supravieţui voi şi copiii voştri; şi se va întâmpla ca de la o nouă lună la alta şi din Sabat în Sabat tot ce este întrupat va veni să se prosterneze în faţa mea, spune Domnul”.

(600.2) 52:7.13 Muritorii acestei epoci sunt descrişi ca „o generaţie aleasă, un sacerdoţiu regal, o naţiune sfântă, un popor elevat; iar voi veţi cânta omagii celui care v-a chemat din întuneric spre această minunată lumină”.

(600.3) 52:7.14 Indiferent de istoria naturală specială a unei planete individuale şi de faptul că o împărăţie a fost în întregime loială, pângărită de rău sau blestemată de păcat – puţin importă antecedentele – mai devreme sau mai târziu graţia lui Dumnezeu şi sprijinul îngerilor vor anunţa ziua venirii Fiilor Învăţători ai Trinităţii; şi plecarea lor ca urmare a misiunii lor finale va inaugura vârsta superbă a luminii şi vieţii.

(600.4) 52:7.15 Toate lumile Sataniei pot să împărtăşească experienţa celui care scrie: „cu toate acestea, potrivit cu promisiunea lui, noi vom atinge noi ceruri şi un pământ nou, unde domneşte dreptatea. Astfel, prea iubiţilor, văzând că voi speraţi aceste lucruri, vegheaţi să fiţi găsiţi în pace, neprihăniţi şi ireproşabili”.

(600.5) 52:7.16 Plecarea corpului Fiilor Învăţători, la sfârşitul primei lor domnii sau a unei domnii subsecvente, anunţă aurora erei luminii şi vieţii – pragul de tranziţie dintre timp şi anticamera eternităţii. Realizarea planetară a acestei ere de lumină şi de viaţă depăşeşte cu mult cele mai dragi speranţe ale muritorilor Urantiei, ale căror concepte referitoare la viaţa viitoare nu se extind dincolo de cele îmbrăţişate de credinţele religioase care descriu cerul ca fiind destinul imediat şi ţelul final al muritorilor supravieţuitori.

(600.6) 52:7.17 [Prezentat de un Puternic Mesager ataşat temporar statutului major al lui Gabriel.]

 

Până la o nouă revedere vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți ! 

Costi 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter