Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Pe drumul Ierusalimului

1. Plecarea din Pella

2. Estimarea preţului

3. Turul în Pereea

4. Propovăduind la Livias

5. Orbul din Ierihon

6. Vizita la Zacheu

7. „Pe când trecea Iisus”

8. Parabola lirelor

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 171

Pe drumul Ierusalimului

^{(1867.1) 171:0.1} ÎN ZIUA de după memorabila predică despre Împărăţia cerurilor, Iisus a anunţat că va pleca în ziua următoare, cu apostolii, pentru a asista la Paşte în Ierusalim, vizitând, în drum, numeroase oraşe ale Pereei meridionale.

^{(1867.2) 171:0.2} Cuvântarea asupra împărăţiei şi anunţul că el va asista la Paşte i-au determinat pe toţi discipolii să creadă că el mergea la Ierusalim pentru a inaugura regatul temporar al supremaţiei iudaice. Indiferent de ceea ce ar fi putut spune Iisus în legătură cu caracterul nematerial al împărăţiei, el n-a putut înlătura în întregime din mintea auditorilor săi iudei ideea că Mesia trebuia să întemeieze un fel de guvern naţionalist cu sediul la Ierusalim.

^{(1867.3) 171:0.3} Ceea ce a spus Iisus în predica sa de sabat n-a făcut decât să deruteze pe majoritatea discipolilor săi; foarte puţini dintre ei au fost iluminaţi de discursul Maestrului. Principalii discipoli înţelegeau întrucâtva învăţăturile sale privitoare la împărăţia interioara „împărăţia cerurilor din voi”, dar ei mai ştiau că Iisus vorbise şi de un alt regat viitor, şi credeau că de aceea urca Iisus acum la Ierusalim, pentru a stabili acest regat. Când au fost dezamăgiţi în aceste aşteptări, când Maestrul a fost respins de iudei şi când, mai târziu, Ierusalimul a fost efectiv distrus, ei s-au încă agăţat de această speranţă, crezând sincer că Maestrul va reveni curând în lume pentru a stabili împărăţia făgăduită.

^{(1867.4) 171:0.4} În după-amiaza din duminica aceea Salomeea, mama lui Iacob şi a lui Ioan Zebedeu, a venit către Iisus cu ai ei doi fii apostoli, ca şi cum s-ar fi apropiat de un potentat oriental; ea a căutat să-l facă pe Iisus să-i făgăduiască anticipat că îi va acorda ceea ce îi va cere, oricare ar fi cererea ei. Dar Maestrul n-a vrut să făgăduiască nimic; în loc de asta, el i-a cerut: Ce doreşti să fac pentru tine? Şi Salomeea a răspuns: Maestre, acum că mergi în sus către Ierusalim pentru a institui împărăţia, aş vrea făgăduinţa ta că fiii mei vor fi onoraţi odată cu tine, unul şezând în dreapta ta şi celălalt în stânga ta în împărăţia ta.

^{(1867.5) 171:0.5} Când Iisus a auzit această cerere a Salomeei, i-a zis: „Femeie, tu nu ştii ce ceri.” Apoi, uitându-se drept în ochii celor doi apostoli care căutau onoruri, le-a zis: „Pentru că vă cunosc şi vă iubesc de multă vreme, pentru că am şi locuit în casa mamei voastre, pentru că Andrei va desemnat să fiţi tot timpul pe lângă mine, voi îi permiteţi mamei voastre să vină în taină la mine şi să formuleze această cerere necuviincioasă. Îngăduiţi-mi să vă întreb aceasta: Sunteţi voi în stare să beţi din cupa din care sunt eu gata să beau?” Fără a sta nici o clipă pe gânduri, Iacob şi Ioan au răspuns: „Da, Maestre, suntem în stare.” Iisus zise atunci: „Sunt întristat să aflu că voi nu ştiţi de ce mergem la Ierusalim; sunt mâhnit să aflu că nu înţelegeţi natura împărăţiei mele. Sunt dezamăgit că o aduceţi pe mama voastră ca să-mi prezinte această cerere. Ştiu însă că, în inima voastră, voi mă iubiţi. Eu vă declar deci că într-adevăr, veţi bea cupa mea de amar şi veţi împărtăşi umilirea mea, dar nu mie îmi revine să vă confer un loc la dreapta mea sau la stânga mea. Aceste onoruri sunt rezervate celor care au fost desemnaţi de Tatăl meu.”

^{(1868.1) 171:0.6} Între timp, cineva raportase această conversaţie lui Petru şi celorlalţi apostoli; aceştia au fost indignaţi de faptul că Iacob şi Ioan ar fi căutat ca ei să fie preferaţi înaintea lor şi s-ar fi dus în taină cu mama lor formulând o astfel de cerere. Când au ajuns să discute între ei, Iisus i-a reunit pe toţi şi le-a zis: „Voi înţelegeţi bine cum conducătorii gentili îi domină pe supuşii lor, şi cum mai marii îşi exercită autoritatea. Însă nu tot aşa va fi în împărăţia cerurilor. Dacă careva vrea să fie mare printre voi, atunci să devină mai întâi servitorul vostru. Dacă cineva vrea să fie primul în regat, atunci să vă servească. Eu vă declar că Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci pentru a servi. Merg acum în Ierusalim pentru a-mi da viaţa făcând voia Tatălui meu, şi fiind în serviciul fraţilor mei.” Când apostolii au auzit aceste cuvinte, s-au retras ca să se roage. În seara aceea, ca răspuns la eforturile lui Petru, Iacob şi Ioan şi-au cerut scuzele de rigoare celor zece şi au intrat din nou în graţiile tovarăşilor lor.

^{(1868.2) 171:0.7} Cerând locuri în dreapta şi în stânga lui Iisus la Ierusalim, fiii lui Zebedeu nu îşi închipuiau nici pe departe că în mai puţin de o lună, învăţătorul lor preaiubit va fi atârnat, pe o cruce romană, cu un hoţ muribund la dreapta sa, iar în stânga un alt răufăcător. Şi mama lor, care a asistat la crucificare, şi-a adus aminte de prosteasca cerere cu care venise la Iisus în Pella cu privire la onorurile pe care cu atâta inconştienţă le căutase pentru fiii ei apostoli.

1. Plecarea din Pella

^{(1868.3) 171:1.1} Luni dimineaţa, pe 1 martie, Iisus şi cei doisprezece apostoli ai săi şi-au luat definitiv adio de la tabăra din Pella şi au pornit către sud în turul lor prin oraşele Pereei meridionale, unde asociaţii lui Abner erau la lucru. Ei au petrecut peste două săptămâni discutând cu cei şaptezeci, apoi s-au dus direct la Ierusalim pentru Paşte.

^{(1868.4) 171:1.2} Când Maestrul a plecat din Pella, discipolii, în număr de vreo mie, care erau în tabără cu apostolii, l-au urmat. La vadul Iordanului de pe drumul Ierihonului, aproape jumătate din acest grup l-a părăsit aflând că mergea la Hesbon, şi după ce şi-a ţinut predica despre „Estimarea Preţului”. Această jumătate şi-a continuat drumul şi a urcat către Ierusalim, în timp ce cealaltă jumătate a grupului l-a urmat pe Iisus vreme de două săptămâni pe parcursul turului său prin oraşele Pereei de sud.

^{(1868.5) 171:1.3} Într-un mod general, cea mai mare parte a discipolilor imediaţi ai lui Iisus au înţeles că tabăra din Pella fusese abandonată, dar luau asta ca pe o indicaţie că Maestrul lor îşi propunea, în sfârşit, mergea la Ierusalim pentru a-şi pune în valoare pretenţiile sale la tronul lui David. Marea majoritate a discipolilor săi n-a fost niciodată capabilă să priceapă vreun alt concept de regat al cerurilor. Oricare ar fi fost învăţăturile lui Iisus, ei n-ar fi vrut să renunţe la această concepţie iudaică despre regat.

^{(1868.6) 171:1.4} Acţionând pe baza instrucţiunilor apostolului Andrei, David Zebedeu a închis tabăra de vizitatori din Pella miercuri, 15 martie. În momentul acesta, aproape patru mii de vizitatori se aflau acolo, fără a mai socoti cele peste o mie de persoane care stăteau cu apostolii într-un loc cunoscut sub numele de „tabăra învăţătorilor”, şi care l-au însoţit pe Iisus şi pe cei doisprezece către sud. În ciuda neplăcerii sale de a o face, David a vândut tot echipamentul taberei unor numeroşi cumpărători şi s-a dus în Ierusalim cu fondurile astfel adunate, ca să le încredinţeze ulterior lui Iuda Iscariotul.

^{(1869.1) 171:1.5} David a fost prezent în Ierusalim în săptămâna ultimei şi tragicei săptămâni. El a luat-o pe mama sa cu el la Bethsaida după crucificare. Aşteptându-i pe Iisus şi pe apostoli, David s-a oprit la Lazăr în Bethania şi a fost profund tulburat de maniera în care fariseii începuseră să-l persecute şi să-l hărţuiască pe Lazăr de la reînvierea sa. Andrei îi ordonase lui David să întrerupă serviciul de mesageri, ceea ce a fost interpretat de toţi ca o indicaţie că împărăţia urma să fie curând instaurată în Ierusalim. David se pomenise fără slujbă şi aproape că se decisese să devină apărătorul voluntar al lui Lazăr, când obiectul solicitudinii sale indignate a fugit în grabă la Filadelfia. În consecinţă, la câtăva vreme după reînvierea lui şi după moartea mamei sale, David s-a dus în Filadelfia, însă nu mai înainte a o ajuta pe Marta şi pe Maria sa îşi vândă proprietăţile. El şi-a petrecut restul vieţii în asociere cu Abner şi cu Lazăr, şi a devenit supervizorul financiar al tuturor marilor activităţi care interesau împărăţia şi care îşi aveau centrul în Filadelfia pe durata vieţii lui Abner.

^{(1869.2) 171:1.6} La puţin timp după distrugerea Ierusalimului, Antiohia a devenit cartierul general al creştinismului Pavelian, în vreme ce Filadelfia rămânea centrul împărăţiei cerurilor după Abner. Din Antiohia, versiunea Paveliană a învăţăturilor lui Iisus şi despre Iisus s-a răspândit în toată lumea occidentală. Pornind din Filadelfia, misionarii versiunii abneriene a împărăţiei cerurilor s-au răspândit în toată Mesopotamia şi în Arabia, până în epoca ulterioară în care aceşti emisari intransigenţi ai învăţăturilor lui Iisus au fost copleşiţi de subita dezvoltare a islamului.

2. Estimarea preţului

^{(1869.3) 171:2.1} Când Iisus şi suita sa de aproape o mie de persoane au sosit la marginea Iordanului, la vadul din Bethania uneori numit Bethabara, discipolii lui au început să înţeleagă că Maestrul nu mergea direct la Ierusalim. În timp ce ezitau şi discutau între ei, Iisus s-a urcat pe o stâncă mare şi a rostit discursul care a fost intitulat „Estimarea preţului”. Maestrul a zis:

^{(1869.4) 171:2.2} ”Începând de acum, cei ce vor să mă urmeze trebuie să accepte să plătească preţul unei consacrări totale facerii voii Tatălui meu. Dacă vreţi să fiţi discipolii mei, trebuie să fiţi dispuşi să abandonaţi tată, mamă, soţie, copii, fraţi şi surori. Cine vrea de acum încolo să fie discipolul meu trebuie să accepte să renunţe chiar şi la viaţa sa, tot aşa cum Fiul Omului este gata să-şi ofere viaţa pentru a-şi desăvârşi misiunea de facere a voii Tatălui, pe pământ şi în întrupare.

^{(1869.5) 171:2.3} ”Dacă nu sunteţi dispuşi să plătiţi întregul preţ, voi nu  aveţi cum să fiţi discipolii mei. Înainte de a continua, fiecare dintre voi ar trebui să şadă şi să socotească cât costă să fie discipolul meu. Care dintre voi se va apuca să construiască un turn de pază pe pământurile sale fără ca mai întâi să stea ca să estimeze costul şi să vadă dacă posedă atâţia bani ca să-l cumpere? Dacă nu calculaţi mai întâi preţul, poate că veţi descoperi, după ce aţi pus temeliile, că sunteţi incapabili să terminaţi ceea ce aţi început. Atunci, toţi vecinii voştri vă vor lua în râs spunând: ‚Uitaţi-vă, omul acesta a început să construiască, dar n-a fost în stare să-şi termine lucrul. Încă o dată, care rege, atunci când se pregăteşte să poarte un război cu alt rege, nu începe prin a se aşeza să chibzuiască pentru a şti dacă, cu zece mii de oameni, va putea face faţă celui care vine contra lui cu douăzeci de mii? Dacă regele acesta nu îşi poate înfrunta inamicul pentru că nu este pregătit, atunci trimite o solie la celălalt rege, în vreme ce acesta din urmă este încă departe, şi se informează de condiţiile păcii.

^{(1870.1) 171:2.4} ”Trebuie, aşadar, ca acum fiecare dintre voi să se aşeze pentru a evalua ce îl costă să fie discipolul meu. De acum înainte nu mă mai puteţi urma ascultând învăţătura şi practicând lucrările. Va trebui să faceţi faţă unor persecuţii înverşunate şi să depuneţi mărturie în favoarea acestei evanghelii în faţa unor decepţii zdrobitoare. Dacă voi nu acceptaţi să renunţaţi la tot ceea ce sunteţi şi să consacraţi acestei lucrări tot ceea ce posedaţi, atunci nu sunteţi vrednici de a fi discipolii mei. Dacă v-aţi cucerit deja în inima voastră, nu aveţi de ce vă teme de victoria exterioară pe care va trebui curând s-o câştigaţi când Fiul Omului va fi respins de conducătorii preoţilor şi ai saducheilor, şi daţi pe mâna necredincioşilor zeflemişti.

^{(1870.2) 171:2.5} ”Acum trebuie să vă analizaţi şi să descoperiţi mobilul vostru pentru a fi discipolul meu. Dacă căutaţi onoruri şi glorie, dacă gândirea voastră înclină către lume, voi semănaţi cu sarea care şi-a pierdut savoarea. Şi, când ceea ce este socotit drept gustul ei sărat şi-a pierdut savoarea, cu ce va fi asezonat? Un asemenea condiment este atunci inutil, nu-i bun decât de aruncat la gunoi. Acum, eu v-am avertizat, îndemnându-vă să vă întoarceţi la casele voastre dacă nu sunteţi dispuşi să beţi cu mine cupa care se pregăteşte. În repetate rânduri, eu v-am zis că împărăţia mea nu este al acestei lumi, dar voi nu vreţi să mă credeţi. Cel care are urechi să audă, să audă ceea ce zic.”

^{(1870.3) 171:2.6} Imediat după ce a rostit aceste cuvinte, Iisus, conducându-i pe cei doisprezece a plecat către Hesbon, urmat de aproape cinci sute de persoane. La puţin timp după aceea, cealaltă jumătate a mulţimii şi-a continuat drumul în sus la Ierusalim. Apostolii, precum şi principalii discipoli, au reflectat îndelung la aceste cuvinte, dar au rămas ataşaţi de credinţa că după această scurtă perioadă de adversitate şi de încercări, regatul va fi cu certitudine instaurat oarecum în conformitate cu speranţele lor îndelung nutrite.

3. Turul în Pereea

^{(1870.4) 171:3.1} Vreme de peste două săptămâni, Iisus şi cei doisprezece, urmaţi de o mulţime de mai multe sute de discipoli, au călătorit prin sudul Pereei şi au vizitat toate oraşele în care lucrau cei şaptezeci. Mulţi gentili locuiau în regiunea aceasta şi, de vreme ce puţini dintre ei sărbătoreau Paştele la Ierusalim, mesagerii împărăţiei au putut continua fără întrerupere munca lor de propovăduire şi de predicare.

^{(1870.5) 171:3.2} Iisus l-a întâlnit pe Abner la Hesbon, şi Andrei a ordonat ca lucrările celor şaptezeci să nu fie întrerupte de sărbătoarea paştelor. Iisus le-a recomandat mesagerilor să-şi continue munca fără a ţine în nici un fel cont de ceea ce avea să se petreacă la Ierusalim. El l-a mai sfătuit pe Abner şi să permită femeilor din corpul evanghelic, cel puţin celor care o doreau, să meargă de Paşti la Ierusalim. Aceasta a fost ultima oară când Abner l-a mai văzut pe Iisus întrupat. Maestrul şi-a luat adio de la el spunând: Fiule, ştiu că tu vei fi fidel împărăţiei, şi rog Tatăl să-ţi acorde înţelepciune, ca tu să-i poţi iubi şi înţelege pe fraţii tăi.”

^{(1870.6) 171:3.3} În cursul călătoriei lor din oraş în oraş, un mare număr dintre însoţitorii lor i-au părăsit pentru a se duce la Ierusalim, astfel că în momentul în care Iisus a plecat pentru Paşti, numărul celor care îl urmaseră zi după zi se redusese la cel puţin două sute.

^{(1871.1) 171:3.4} Apostolii au înţeles că Maestrul mergea la Ierusalim de Paşti. Ei ştiau că Sinedriul difuzase, în tot Israelul, un mesaj care anunţa că Iisus fusese condamnat la moarte, şi care ordona ca orice persoană care ştia unde se găsea să informeze despre asta Sinedriul. În ciuda acestui fapt, apostolii nu erau tot atât de alarmaţi ca atunci când Iisus le spusese, în Filadelfia, că se ducea să-l vadă pe Lazăr. Această schimbare de atitudine, trecând de la o frică intensă la o stare de discretă expectativă, se datora în principal reînvierii lui Lazăr. Apostolii ajunseseră la concluzia că în caz de urgenţă, Iisus ar putea să-şi afirme puterea divină şi săi acopere de ruşine pe inamicii săi. Această încredere, dublată de credinţa lor mai profundă şi mai matură în supremaţia spirituală a Maestrului lor, explică curajul exterior manifestat de discipolii lui imediaţi; aceştia se pregăteau acum să-l urmeze până în Ierusalim, înfruntând proclamaţia publică a Sinedriului cum că Iisus trebuia să moară.

^{(1871.2) 171:3.5} Majoritatea apostolilor şi mulţi dintre discipolii lui apropiaţi nu credeau că Iisus poate să moară. Socotind că el era „reînvierea şi viaţa”, ei îl considerau ca nemuritor şi triumfător deja asupra morţii.

4. Propovăduind la Livias

^{(1871.3) 171:4.1} Miercuri seara, pe 29 martie, Iisus şi discipolii lui şi-au aşezat tabăra la Livias, pe drumul Ierusalimului, după ce şi-au încheiat turul lor prin oraşele din Pereea meridională. În timpul acestei nopţi din Livias, Simon Zelotul şi Simon Petru, care complotaseră să li se livreze, în locul acesta, peste o sută de săbii, au primit şi au distribuit aceste arme tuturor celor care voiau să le accepte şi să le poarte ascunse în mantiile lor. Simon Petru îşi purta încă sabia în noaptea în care Maestrul a fost trădat în grădina din Gheţimani.

^{(1871.4) 171:4.2} Joi dimineaţa devreme, înainte ca ceilalţi să se trezească, Iisus l-a chemat pe Andrei şi a zis: „Trezeşte-i pe tovarăşii tăi! Am să le zic ceva.” Iisus ştia de săbii şi care dintre apostoli primiseră şi purtau asemenea arme, dar nu le-a destăinuit niciodată că cunoştea treaba asta. Când Andrei i-a deşteptat pe tovarăşii lui şi aceştia s-au adunat, Iisus le-a zis: „Copiii mei, aţi trăit vreme îndelungată alături de mine, şi eu v-am învăţat multe lucruri utile pentru epoca noastră; aş vrea acum să vă avertizez să nu vă puneţi încrederea nici în certitudinile cărnii, nici în slăbiciunile apărării umane contra încercărilor care ne aşteaptă curând. V-am luat aici de o parte pentru a vă zice, încă o dată, în mod clar, că noi urcăm către Ierusalim, unde ştiţi că Fiul Omului a fost deja condamnat la moarte. Eu vă repet că Fiul Omului va fi predat conducătorilor preoţilor şi liderilor religioşi; ei îl vor condamna şi îl vor da pe mâinile gentililor. Ei îşi vor bate joc de Fiul Omului; vor îndrăzni chiar şi să îl scuipe şi să îl biciuiască, şi îl vor trimite la moarte. Să nu fiţi consternaţi când ei îl vor ucide pe Fiul Omului, căci vă declar că el va reînvia în cea de-a treia zi. Aveţi grijă de voi înşivă şi să vă aduceţi aminte că v-am prevenit.”

^{(1871.5) 171:4.3} Din nou, apostolii au fost stupefiaţi, nedumeriţi, dar n-au putut reuşi să ia cuvintele lui în sensul lor literal; nu puteau înţelege că Maestrul le vorbise fără ocolişuri. Erau atât de orbiţi de credinţa lor persistentă într-un regat temporar pe pământ, cu sediul în Ierusalim, încât nu puteau – nu voiau – să accepte ca literale vorbele lui Iisus. Ei au meditat toată ziua la ceea ce voise să le zică Maestrul prin declaraţii atât de ciudate, dar nici unul nu a îndrăznit să-i pună întrebări referitoare la ele. Numai după moartea sa apostolii dezorientaţi au ajuns să înţeleagă că Maestrul le vorbise cu francheţe şi direct, acesta prevăzându-şi răstignirea.

^{(1872.1) 171:4.4} Aici în Livias s-a întâmplat că anumiţi farisei simpatizanţi au venit la Iisus şi după ce au luat micul dejun i-au zis: „Fugi grabnic de pe aceste meleaguri, căci Irod caută acum să te omoare, întocmai cum a făcut-o şi cu Ioan. El se teme de ridicarea poporului şi ţi-a hotărât moartea. Îţi aducem acest avertisment ca tu să poţi să scapi.”

^{(1872.2) 171:4.5} Or, aceasta era parţial adevărat. Reînvierea lui Lazăr îl înfricoşase şi alarmase pe Irod. Ştiind că Sinedriul îndrăznise să-l condamne pe Iisus înainte de a-l aduce la judecată, Irod hotărâse fie să-l omoare pe Iisus, fie să-l izgonească de pe domeniile sale. El dorea realmente cea de-a doua soluţie, căci se temea atât de mult de Iisus încât spera să nu fie obligat să-l execute.

^{(1872.3) 171:4.6} După ce a ascultat ceea ce fariseii aveau de zis, Iisus a răspuns: Eu îl cunosc bine pe Irod cu frica sa de această evanghelie a împărăţiei. Însă nu vă înşelaţi, el ar prefere mult să-l vadă pe Fiul Omului mergând în sus la Ierusalim şi conducătorii religioşi să fie cei care să-l facă să sufere şi să moară. După ce îşi pătase mâinile cu sângele lui Ioan, el nu era dornic să poarte responsabilitatea morţii Fiului Oului. Mergeţi şi spuneţi-i acestui vulpoi că Fiul Omului predică astăzi în Pereea, că se va duce mâine în Iudeea şi că după câteva zile el îşi va fi desăvârşit misiunea pe pământ şi va fi pregătit pentru ascensiunea lui către Tată.

^{(1872.4) 171:4.7} Apoi Iisus s-a întors către apostolii săi şi a zis: „Din vremuri îndepărtate, profeţii au pierit la Ierusalim şi se cade ca Fiul Omului să meargă în cetatea casei Tatălui pentru a fi jertfit ca preţ al sectarismului omenesc şi ca consecinţă a prejudecăţilor religioase şi a orbirii spirituale. O, Ierusalime, Ierusalime, care îţi omori profeţii şi arunci cu pietre în învăţătorii adevărului! De câte ori n-aşi vrut oare să-i adun pe copiii tăi aşa cum o cloşcă îşi strânge puii sub aripile ei, dar n-aţi vrut să mă lăsaţi să o fac! Iată, casa voastră are să vă fie abandonată în dezolare. Veţi dori de multe ori să mă vedeţi, dar nu mă veţi vedea. Mă veţi căuta atunci, dar nu mă veţi găsi.” După ce a vorbit astfel, Iisus s-a întors către cei care îl înconjurau şi le-a zis: „Orice ar fi, să mergem la Ierusalim pentru a asista la Paşti şi să ne facem datoria îndeplinind voia Tatălui care este în ceruri.”

^{(1872.5) 171:4.8} Acesta a fost un grup de credincioşi nedumeriţi şi descumpăniţi care l-a urmat pe Iisus în ziua aceea în Ierihon. În declaraţiile lui Iisus referitoare la regat, apostolii nu puteau discerne decât certitudinea triumfului final. Ei nu se puteau resemna la înţelegerea avertismentului unui iminent eşec. Când Iisus a vorbit de „reînvierea în cea de-a treia zi”, ei au interpretat această afirmaţie ca semnificând un triumf sigur al împărăţiei imediat consecutiv unei dezagreabile încăierări preliminare cu liderii religioşi iudei. „Ziua a treia” era o expresie curentă a limbii iudaice însemnând „curând” sau „la puţină vreme după”. Când Iisus a vorbit de reînviere, el a crezut că el făcea aluzie la „reînvierea împărăţiei”.

^{(1872.6) 171:4.9} Aceşti credincioşi îl acceptaseră pe Iisus ca Mesia, iar iudeii nu ştiau nimic sau aproape nimic despre un Mesia care să sufere. Ei nu înţelegeau că, prin moartea sa, Iisus urma să înfăptuiască multe lucruri pe care nu le-ar fi putut face să se îndeplinească prin viaţa sa. Reînvierea lui Lazăr dăduse apostolilor curajul de a intra în Ierusalim, dar aceasta a fost amintirea transfigurării care l-a susţinut pe Maestru în această perioadă grea a manifestării sale.

5. Orbul din Ierihon

^{(1873.1) 171:5.1} Târziu în după-amiaza de joi 20 martie, Iisus şi apostolii săi, urmaţi de o companie de vreo două sute de discipoli, s-au apropiat de zidurile Ierihonului. Ajungând în apropierea porţilor cetăţii, ei au întâlnit o mulţime de cerşetori, printre care se găsea un anume Bartimeu, un bărbat de o vârstă înaintată care era orb din tinereţea sa. Acest cerşetor orb auzise mult vorbindu-se de Iisus, şi era la curent cu tămăduirea orbului Iosia din Ierusalim. El nu ştiuse de ultima trecere a lui Iisus prin Ierihon înainte ca Maestrul să fi plecat către Bethania. Bartimeu hotărâse să nu-l mai lase niciodată pe Iisus să viziteze Ierihonul fără a face apel la el pentru a-i restabili vederea.

^{(1873.2) 171:5.2} Vestea apropierii lui Iisus fusese anunţată în tot Ierihonul şi sute de locuitori se adunaseră pentru a merge în întâmpinarea sa. Când această grămadă de oameni a venit escortându-l pe Maestru la intrarea sa în oraş, Bartimeu a auzit marele zgomot al tropăiturilor mulţimii şi a ştiut că se petrecea ceva neobişnuit. El i-a întrebat deci pe vecinii săi ce anume se întâmpla, şi unul dintre cerşetori i-a răspuns: Tocmai trece Iisus din Nazareth. Când Bartimeu a auzit că Iisus era în apropiere, şi-a dres glasul şi a început să strige: Iisuse, Iisuse, ai milă de mine! şi, cum striga tot mai tare, unii însoţitori ai lui Iisus s-au dus la el şi l-au mustrat rugându-l să stea liniştit; dar asta n-a servit la nimic; Bartimeu n-a făcut decât să strige şi mai tare.

^{(1873.3) 171:5.3} Când Iisus l-a auzit pe orb strigând, s-a oprit şi, când l-a văzut, le-a zis prietenilor lui: Aduceţi la mine omul acela. La care, ei s-au dus la Bartimeu zicând: Ai curaj şi vino cu noi, căci Maestrul te-a chemat la el. La auzul acestor cuvinte, Bartimeu şi-a aruncat mantaua şi a sărit în mijlocul drumului, în timp ce persoanele cele mai apropiate l-au călăuzit către Iisus. Adresându-se lui Bartimeu, Iisus a zis: Ce vrei să fac pentru tine? Şi orbul a răspuns: Aş vrea ca vederea să-mi fie restabilită. La auzul acestei cereri şi înaintea acestei credinţe, Iisus a spus: Tu îţi vei recăpăta vederea; mergi în drumul tău; credinţa ta te-a vindecat. Şi Bartimeu şi-a recăpătat numaidecât vederea; a rămas lângă Iisus, slăvindu-l pe Dumnezeu, până la plecarea lui Iisus din ziua următoare către Ierusalim; şi, atunci, el a precedat mulţimea proclamând la toată lumea cum fusese restabilită vederea sa în Ierihon.

6. Vizita la Zacheu

^{(1873.4) 171:6.1} Când procesiunea Maestrului a intrat în Ierihon, soarele era aproape de asfinţit, şi Iisus era dispus să rămână în oraş peste noapte. În momentul în care a trecut prin faţa biroului de taxe, Zacheu, şeful publican sau perceptorul de taxe, se găsea acolo; or, el dorea foarte mult să-l vadă pe Iisus. Acest şef publican era foarte bogat şi auzise vorbindu-se mult de acest profet din Galileea. El hotărâse să vadă ce fel de om era Iisus data viitoare când ar veni în Ierihon. În consecinţă, Zacheu a căutat să-şi croiască drum prin mulţime, dar ea era prea densă, şi Zacheu era mic de statură, astfel încât nu putea vedea pe deasupra capetelor. Atunci, şeful publican a urmat mulţimea până la centrul oraşului, nu departe de locul unde locuia el. Văzând că nu izbutea să străbată mulţimea şi închipuindu-şi că poate Iisus avea de gând să traverseze oraşul fără a se opri în el, el a alergat înainte şi s-a căţărat într-un sicomor ale cărui ramuri întinse atârnau deasupra drumului. El ştia că, în felul acesta, va putea să-l vadă bine pe Maestru în trecerea sa. Şi nu se înşelase, căci, trecând pe acolo, Iisus s-a oprit, şi-a ridicat ochii către Zacheu şi a zis: „Grăbeşte-te să cobori, Zacheu, căci în seara asta va trebui să rămân în casa ta.” Când Zacheu a auzit aceste cuvinte surprinzătoare, aproape că a căzut din copac în graba sa de a coborî. Mergând către Iisus, el şi-a exprimat marea bucurie datorată faptului că Maestrul vroia să se oprească la el acasă.

^{(1874.1) 171:6.2} S-au dus acolo numaidecât, iar locuitorii Ierihonului au fost foarte miraţi că Iisus a consimţit să stea la conducătorul publicanilor. În timp ce Maestrul şi apostolii lui zăboveau cu Zacheu în faţa porţii casei, unul dintre fariseii din Ierihon care se găsea prin preajmă a zis: „Voi vedeţi că omul acesta a mers să se adăpostească la un fiu apostat al lui Avram, un păcătos care este un perceptor şi îşi fură propriul popor.” Când Iisus a auzit aceasta, s-a uitat la Zaheu şi a zâmbit. Atunci Zaheu s-a urcat pe un scaun şi a zis: „Oameni din Ierihon, ascultaţi-mă! Poate că sunt un publican şi un păcătos, dar marele învăţător a venit să stea în casa mea. Înainte ca el să intre, vă zic că eu am să dau săracilor jumătate din toate bunurile mele; şi, de mâine, dacă am cerut pe nedrept ceva de la cineva, îi voi da înapoi împătrit. Am să caut salvarea cu toată inima mea şi am să învăţ să făptuiesc cu justeţe în ochii lui Dumnezeu.”

^{(1874.2) 171:6.3} Când Zaheu a sfârşit de vorbit, Iisus a zis: „Astăzi, salvarea a venit în casa asta, şi tu ai devenit, în adevăr, un fiu al lui Avram.” Apoi, întorcându-se către mulţimea adunată în jurul lor, Iisus a zis: „Nu vă miraţi de ceea ce zic şi nu vă simţiţi ofensaţi de ceea ce facem, căci mereu am declarat că Fiul Omului a venit ca să caute şi să salveze ceea ce se pierduse.”

^{(1874.3) 171:6.4} Iisus şi apostolii lui au fost găzduiţi la Zaheu pentru noaptea aceea şi, în dimineaţa zilei următoare au pornit pe „drumul tâlharilor”, în direcţia Betaniei, pentru a asista la paşte în Ierusalim.

7. „Pe când trecea Iisus”

^{(1874.4) 171:7.1} Iisus a împrăştiat încurajări peste tot pe unde trecea. El era plin de graţie şi de adevăr. Asociaţii lui n-au încetat să se minuneze de cuvintele amabile care ieşeau din gura sa. Se poate cultiva amabilitatea, dar bunăvoinţa este aroma prieteniei care emană dintr-un suflet saturat de iubire.

^{(1874.5) 171:7.2} Bunătatea forţează întotdeauna respectul, dar, când ea este lipsită de graţie, ea înlătură adesea afecţiunea. Numai când bunătatea este graţioasă poate ea să exercite o atracţie universală. Bunătatea nu este eficientă decât dacă este atrăgătoare.

^{(1874.6) 171:7.3} Iisus îi înţelegea realmente pe oameni; de aceea putea să manifeste o veritabilă simpatie şi să arate o sinceră compasiune. Dar rareori se lăsa cuprins de milă. Cât timp compasiunea sa era nelimitată, simpatia sa era practică, personală şi constructivă. Niciodată familiaritatea lui cu suferinţa n-a generat indiferenţa, şi ştia să-şi aducă ajutorul sufletelor îndurerate fără a le spori compătimirea de sine.

^{(1874.7) 171:7.4} Iisus putea să fie un astfel de ajutor pentru oameni pentru că îi iubea sincer. Îl iubea cu adevărat pe fiecare bărbat, pe fiecare femeie şi pe fiecare copil. Putea fi un adevărat prieten datorită remarcabilei sale puteri de pătrundere – el cunoştea în întregime conţinutul inimii şi al minţii omului. El era un observator plin de interes şi de fineţe. Era expert în înţelegerea nevoilor oamenilor şi abil în detectarea dorinţelor lor.

^{(1874.8) 171:7.5} Iisus nu era niciodată presat. El avea timp să-i îmbărbăteze pe semenii săi „trecând pe lângă ei”. Avea întotdeauna grijă ca prietenii lui să se simtă ca acasă. Era un ascultător fermecător. Nu încerca niciodată să scruteze într-o manieră indiscretă sufletul asociaţilor lui. Când încuraja o minte înfometată şi îngrija un suflet însetat, beneficiarul milosteniei sale nu avea tot atât de mult sentimentul de a i se confesa, ci mai degrabă de a sta de vorbă cu el. Ei aveau în el o încredere nelimitată pentru că vedeau că el avea atâta credinţă în ei.

^{(1875.1) 171:7.6} Iisus nu părea niciodată să dea dovadă de curiozitate faţă de oameni şi nu manifesta niciodată dorinţa de a le porunci, de a-i dirija, sau de a păstra contactul cu timpul. El inspira o profundă încredere în sine şi un solid curaj celor care se bucurau de compania sa. Când surâdea vreunei persoane, aceasta simţea o capacitate sporită de a rezolva multiplele ei probleme.

^{(1875.2) 171:7.7} Iisus îi iubea atât de mult pe oameni, şi cu atâta înţelepciune, încât nu ezita niciodată să fie sever cu ei ori de câte ori ocazia cerea această disciplină. Pentru a ajuta o persoană, el începea adesea prin a-i cere ajutorul. În felul acesta el îi suscita interesul şi făcea apel la cele mai bune elemente umane.

^{(1875.3) 171:7.8} Maestrul a putut discerne credinţa care salvează în grosolana superstiţie a femeii care căuta vindecarea prin contactul cu un colţ al veşmântului său. El era oricând pregătit şi dispus să întrerupă o predică sau să facă să aştepte o mulţime în vreme ce răspundea nevoilor vreunei creaturi izolate, sau chiar şi ale vreunui copilaş. Mari evenimente se produceau nu numai pentru că oamenii aveau credinţă în Iisus, dar şi pentru că Iisus avea o atât de mare încredere în ei.

^{(1875.4) 171:7.9} Cea mai mare parte dintre lucrurile realmente importante pe care Iisus le-a zis sau le-a făcut au părut să se producă întâmplător, „pe când trecea”. Serviciul terestru al Maestrului a prezentat foarte puţine aspecte profesionale, bine prevăzute, sau premeditate. El distribuia sănătate şi răspândea fericire cu naturaleţe şi cu graţie în cursul călătoriei sale prin viaţă. Era literalmente adevărat că el „umbla făcând bine”.

^{(1875.5) 171:7.10} În toate epocile, a fost de datoria discipolilor Maestrului să îngrijească „în trecere” – să facă bine cu dezinteres văzându-şi de îndatoririle lor cotidiene.

8. Parabola lirelor

^{(1875.6) 171:8.1} Grupul apostolic n-a părăsit Ierihonul decât cu puţin înainte de după-amiază, căci veghease până târziu în timpul serii precedente în timp ce Iisus propovăduia evanghelia împărăţiei lui Zaheu şi familiei sale. Aproape de jumătatea drumului care urca în Bethania, grupul a făcut o pauză pentru a lua prânzul, în vreme ce mulţimea continua să meargă către Ierusalim fără a şti că Iisus şi apostolii urmau să se instaleze, în noaptea aceea, pe Muntele Măslinilor.

^{(1875.7) 171:8.2} Contrar parabolei talanţilor, care se adresa tuturor discipolilor, parabola lirelor a fost istorisită în mai mare exclusivitate apostolilor. Ea era în mare măsură întemeiată pe experienţa lui Arhelau şi pe zadarnica încercare de a câştiga suveranitatea peste regatul Iudeei. Aceasta este una dintre rarele parabole ale Maestrului bazată pe un personaj istoric real. Nu era de mirare că apostoli s-au gândit la Arhelau, căi casa lui Zaheu din Ierihon era foarte aproape de palatul lui Arhelau, bogat decorat, iar apeductul mergea de-a lungul drumului pe care plecaseră din Ierihon.

^{(1875.8) 171:8.3} Iisus a zis: „Voi vă gândiţi că Fiul Omului merge la Ierusalim pentru a primi un regat, dar eu declar că voi sunteţi sortiţi dezamăgiri. Nu vă amintiţi voi povestea unui prinţ care a mers într-o ţară îndepărtată pentru a primi un regat? Înainte chiar de a fi apucat să revină, cetăţenii din provincia sa, care îl respinseseră deja din inima lor, au trimis la el o solie care spunea: Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi. Aşa cum suveranitatea temporară a acestui rege a fost înlăturată, la fel şi suveranitatea spirituală a Fiului Omului are să fie respinsă. Eu declar din nou că împărăţia mea nu este al acestei lumi. Dar, dacă i s-ar fi acordat Fiului Omului suveranitatea spirituală peste poporul său, el ar fi acceptat acest regat de suflete omeneşti şi ar fi domnit peste acest imperiu de inimi umane. Deşi au înlăturat suveranitatea mea spirituală asupra lor, eu voi reveni pentru a primi din mâinile altora, împărăţia spiritual care mi-a fost acum refuzat. Îl veţi vedea pe Fiul Omului respins astăzi, dar într-o altă epocă, ceea ce fiii lui Avram renegă în prezent va fi primit şi exaltat.

^{(1876.1) 171:8.4} ”Acum, ca şi prinţul respins al acestei parabole, eu aş vrea să convoc înaintea mea pe cei doisprezece servitori ai mei, intendenţii mei speciali şi să dau fiecăruia dintre voi suma de o liră. Vă recomand să vegheaţi cu grijă la porunca mea de a comercializa cu sârguinţă cu banii care vă sunt încredinţaţi în timpul absenţei mele, pentru ca voi să aveţi cu ce justifica locotenenţa voastră atunci când voi reveni, când vi se va cere să daţi socoteală.

^{(1876.2) 171:8.5} ”Chiar dacă Fiul respins n-ar trebui să vină, un alt Fiu va fi trimis pentru a primi acest regat, şi acest Fiu va trimite după voi toţi pentru a primi raportul vostru de locotenenţă şi a se bucura de câştigurile voastre.

^{(1876.3) 171:8.6} ”Când aceşti intendenţi au fost ulterior convocaţi pentru darea de seamă, primul va ieşi înainte spunând: ‚Doamne, cu lira ta eu am câştigat încă zece lire.’ Şi Stăpânul lui îi zice: ‚Bravo, eşti un bun slujitor şi, din moment ce te-ai arătat fidel în treaba aceasta, eu îţi voi da autoritate peste zece oraşe.’ Apoi al doilea a venit spunând: ‚Lira pe care mi-ai încredinţat-o, Doamne, a produs cinci.’ Şi Stăpânul a zis: ‚Atunci, am să te pun conducătorul a cinci oraşe.’ Şi aşa mai departe pentru toţi ceilalţi slujitori, până ce ultimul dintre ei a fost chemat să dea şi el socoteală şi a zis: ‚Doamne, uite lira ta pe care am păstrat-o cu grijă învelită în pânza aceasta. Am făcut aceasta pentru că mă temeam de tine. M-am gândit că erai nechibzuit, având în vedere că tu aduni de acolo de unde nu ai depus nimic, şi că culegi de acolo de unde n-ai semănat.’ Atunci, stăpânului lui a zis: ‚Servitor neglijent şi necredincios, o să te judec după propriile tale cuvinte. Tu ştii că eu culeg de acolo unde nu par să fi cultivat nimic; tu ştii deci că se pretindea de la tine această dare de seamă. Ştiind aceasta, ai fi putut măcar încredinţa banii mei vreunui bancher, pentru ca la întoarcerea mea, eu să-i găsesc cu o dobândă convenabilă.’

^{(1876.4) 171:8.7} ”Apoi prinţul a zis celor care stăteau acolo: ‚Luaţi banul de la acest servitor trândav şi daţi-l celui care are zece lire.’ Şi când ei i-au adus atras stăpânului atenţia că primul servitor avea deja zece lire, prinţul a zis: ‚Celui care are, i se va da şi mai mult; însă, celui care nu posedă nimic, i se va lua chiar şi ceea ce deţine.’”

^{(1876.5) 171:8.8} Apostolii vor căuta atunci să cunoască deosebirea dintre semnificaţia acestei parabole şi cea a fostei parabole a talanţilor, dar Maestrul n-a vrut să răspundă decât atâta numeroaselor lor întrebări: Meditaţi bine la aceste cuvinte în inima voastră, în timp ce fiecare dintre voi va descoperi în ea adevăratul înţeles.

^{(1876.6) 171:8.9} Nataniel, care a propovăduit atât de bine semnificaţia acestor două parabole în cursul anilor ulteriori, şi-a rezumat învăţăturile în concluziile care urmează:

^{(1876.7) 171:8.10} 1. Aptitudinea este măsura practică a ocaziilor oferite de viaţă. Nu va fi nimeni ţinut răspunzător pentru ceea ce depăşeşte aptitudinile voastre.

^{(1876.8) 171:8.11} 2. Fidelitatea măsoară infailibil gradul în care un om este demn de încredere. Este probabil ca cel care este fidel în lucrurile mici va da dovadă de tot atâta fidelitate şi în tot ceea ce este compatibil cu facultăţile lui.

^{(1876.9) 171:8.12} 3. Maestrul acordă o recompensă mai mică pentru o fidelitate mai mică când şansele sunt egale.

^{(1877.1) 171:8.13} 4. El acordă o recompensă egală pentru un fidel când şansele sunt mai mici.

^{(1877.2) 171:8.14} Când au terminat de mâncat şi când mulţimea celor care îl urmau şi-au continuat drumul către Ierusalim, Iisus s-a ridicat înaintea apostolilor la umbra unei stânci care se apleca deasupra drumului. Cu o demnitate senină şi cu o maiestate plină de graţie, el a arătat cu degetul spre vest şi a zis: „Veniţi, fraţilor, întronaţi în Ierusalim pentru a primi acolo ceea ce ne aşteaptă. Vom înfăptui astfel, în toate lucrurile, voia Tatălui ceresc.”

^{(1877.3) 171:8.15} Iisus şi apostolii lui s-au pornit deci la drum. Aceasta era ultima călătorie la Ierusalim a Maestrului întrupat sub înfăţişarea cărnii omului muritor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Împărăția Cerurilor

1. Conceptele împărăţiei Cerurilor

2. Conceptul de regat la Iisus

3. În raport cu justeţea

4. Învăţătura lui Iisus asupra împărăţiei

5. Idei ulterioare despre regat

Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 170

Împărăţia Cerurilor

^{(1858.1) 170:0.1} ÎN după-amiaza de sâmbătă 11 martie, Iisus a ţinut ultima sa predică de la Pella. Aceasta a fost una dintre cuvântările cele mai remarcabile ale slujirii sale publice. Ea a îmbrăţişat o discutare completă şi detaliată a împărăţiei cerurilor. El îşi dădea seama de confuzia care domnea în mintea apostolilor şi discipolilor lui cu privire la sensul şi semnificaţia expresiilor „împărăţia cerurilor” şi „împărăţia lui Dumnezeu”, pe care le folosea fără nici o distincţie între ele pentru a desemna misiunea sa de manifestare. Chiar termenul de regat al cerurilor ar fi fost suficient pentru a separa ceea ce reprezenta el de orice conexiune cu regatele pământeşti şi de guvernele temporare, dar n-a fost aşa. Ideea unui rege temporar era prea adânc înrădăcinată în mintea iudeilor pentru a fi astfel scoasă afară într-o singură generaţie. Iată de ce Iisus nu s-a opus deschis, de prima dată, acestui concept mult timp întreţinut al împărăţiei.

^{(1858.2) 170:0.2} În cursul acestei după-amiezi de sabat, Maestrul a căutat să clarifice învăţătura despre împărăţia cerurilor. El a tratat subiectul sub toate unghiurile şi s-a străduit să explice numeroasele sensuri diferite în care fusese folosit termenul. În această expunere, noi vom adăuga, la discursul său, mai multe declaraţii făcute de Iisus cu prilejuri anterioare, şi vom include aici unele remarci făcute exclusiv apostolilor în cursul discuţiilor de seară din aceeaşi zi. Noi vom face de asemenea anumite comentarii asupra dezvoltării ulterioare a ideii de regat în relaţie cu Biserica creştină edificată mai târziu.

1. Conceptele împărăţiei Cerurilor

^{(1858.3) 170:1.1} În legătură cu relatarea predicii lui Iisus, trebuie notat că totalitatea Scripturilor ebraice comportă un dublu concept de regat al cerurilor. Profeţii au prezentat împărăţia lui Dumnezeu ca fiind:

^{(1858.4) 170:1.2} 1. O realitate prezentă; şi ca

^{(1858.5) 170:1.3} 2. O speranţă viitoare – când împărăţia va fi realizat în plenitudinea lui în momentul apariţiei lui Mesia. Acesta este conceptul împărăţiei propovăduit de Ioan Botezătorul.

^{(1858.6) 170:1.4} Încă de la început, Iisus şi apostolii au propovăduit fiecare dintre aceste două concepte. Ar trebui păstrate în minte încă alte două idei despre regat:

^{(1858.7) 170:1.5} 3. Conceptul iudaic ulterior al unui regat mondial şi transcendental de origine supranaturală şi de inaugurare miraculoasă.

^{(1858.8) 170:1.6} 4. Învăţăturile persane descriu întemeierea unui regat divin ca rezultat al triumfului binelui asupra răului la sfârşitul acestei lumi.

^{(1858.9) 170:1.7} Chiar înainte de venirea lui Iisus pe pământ, iudeii combinau şi confundau toate aceste idei despre regat în conceptul lor apocaliptic asupra venirii lui Mesia pentru a stabili epoca triumfului iudaic, epoca eternă a suveranităţii supreme a lui Dumnezeu pe pământ, noua lume, era în care umanitatea îl va adora pe Iehova. Alegând să utilizeze acest concept de regat al cerurilor, Iisus a decis să-şi însuşească moştenirea cea mai elevată şi cea mai esenţială a celor două religii, iudaică şi persană.

^{(1859.1) 170:1.8} Împărăţia cerurilor, aşa cum a fost el când just când fals înţeles de-a lungul secolelor erei creştine, îmbrăţişa patru grupuri distincte de idei:

^{(1859.2) 170:1.9} 1. Conceptul de iudei.

^{(1859.3) 170:1.10} 2. Conceptul de persani.

^{(1859.4) 170:1.11} 3. Conceptul de experienţă personală a lui Iisus, „împărăţia cerurilor din voi.”

^{(1859.5) 170:1.12} 4. Conceptele compozite şi confuze pe care fondatorii şi promotorii creştinismului au căutat să le insufle lumii.”

^{(1859.6) 170:1.13} În diferite epoci şi în diverse împrejurări, se pare că Iisus a prezentat numeroase concepte de regat în lecţiile sale publice. Dar, apostolilor lui, el a propovăduit întotdeauna împărăţia ca îmbrăţişarea experienţei personale a unui om prin raport cu contemporanii lui de pe pământ şi cu Tatăl din ceruri. Ultimele sale cuvinte, referitoare la regat, erau întotdeauna: „Împărăţia este în voi.”

^{(1859.7) 170:1.14} Trei factori au cauzat veacuri şi veacuri de confuzie cu privire la sensul expresiei „împărăţia cerurilor”:

^{(1859.8) 170:1.15} 1. Confuzia pricinuită de ideea de regat de-a lungul modificării ei progresive de către Iisus şi apostolii săi, odată cu trecerea ei prin diverse faze.

^{(1859.9) 170:1.16} 2. Confuzia care a însoţit inevitabil transplantarea creştinismului primitiv de pe un teren iudaic pe un teren păgân.

^{(1859.10) 170:1.17} 3. Confuzia inerentă faptului că creştinismul a devenit o religie organizată în jurul ideii centrale de persoană a lui Iisus. Evanghelia împărăţiei a devenit tot mai mult o religie despre Iisus.

2. Conceptul de regat la Iisus

^{(1859.11) 170:2.1} Maestrul a făcut să fie clar că împărăţia cerurilor trebuie să înceapă prin dublul concept al adevărului paternităţii lui Dumnezeu şi al faptului corelativ al fraternităţii oamenilor, şi că el trebuie să rămână centrat în acest dublu concept. Iisus a declarat că acceptarea unei asemenea învăţături i-ar elibera pe oameni de aservirea milenară faţă de teama animală, şi în acelaşi timp ar îmbogăţi viaţa omenească cu următoarele daruri ale noii vieţi de libertate spirituală:

^{(1859.12) 170:2.2} 1. Posesiunea unui nou curaj şi a unei puteri spirituale sporite. Evanghelia împărăţiei trebuia să-l elibereze pe om şi să-i dea inspiraţia bună pentru a îndrăzni să spere la viaţa veşnică.

^{(1859.13) 170:2.3} 2. Evanghelia aducea un mesaj de nouă încredere şi de adevărată consolare tuturor oamenilor, chiar şi săracilor:

^{(1859.14) 170:2.4} 3. Evanghelia era ea înseşi un nou etalon al valorilor morale, un nou criteriu etic care permitea măsurarea conduitei umane. Ea descria idealul unei noi ordini sociale care va rezulta din ea.

^{(1859.15) 170:2.5} 4. Ea propovăduia întâietatea spiritualului faţă de material; ea preamărea realităţile spirituale şi exalta idealurile supraumane.

^{(1860.1) 170:2.6} 5. Această nouă evanghelie prezenta realizarea spirituală ca pe adevăratul ţel al vieţii. Viaţa omenească primea o nouă înzestrare de valoare morală şi de demnitate divină.

^{(1860.2) 170:2.7} 6. Iisus a propovăduit că realităţile eterne erau rezultatul (răsplata) justeţei din eforturile pământeşti. Şederea muritorilor pe pământ a dobândit noi semnificaţii ca consecinţe ale recunoaşterii unui destin nobil.

^{(1860.3) 170:2.8} 7. Noua evanghelia afirma că salvarea umană este revelarea unui plan divin de mare anvergură ce ar trebui să fie îndeplinit şi realizat în destinul viitor de slujire fără sfârşit a fiilor lui Dumnezeu care vor fi mântuiţi.

^{(1860.4) 170:2.9} Aceste învăţăturile acoperă ideea amplificată de regat pe care o propovăduia Iisus. Acest mare concept nu era mai deloc inclus în noţiunile elementare şi confuze pe care le propovăduia despre regat Ioan Botezătorul .

^{(1860.5) 170:2.10} Apostolii erau incapabili să priceapă semnificaţia reală a spuselor Maestrului cu privire la regat. Deformarea ulterioară a învăţăturile lui Iisus , aşa cum sunt ele înregistrate în Noul Testament, provin din aceea că conceptul autorilor evanghelici era colorat de credinţa că Iisus se retrăsese din această lume numai pentru o perioadă scurtă, şi că nu va întârzia să revină pentru a restabili împărăţia în putere şi în mărire – exact ideea de care ei se ataşaseră câtă vreme Maestrul era cu ei în carne. Dar Iisus nu legase întemeierea împărăţiei de ideea întoarcerii sale în această lume. Că au trecut secolele fără nici un semn al apariţiei „Noii Ere” nu contrazice în nici un fel învăţătura lui Iisus.

^{(1860.6) 170:2.11} Marele efort încorporat în această predică a fost încercarea de a transfera conceptul de regat al cerurilor în idealul ideii de a face voia lui Dumnezeu. De mult timp Maestrul îi învăţase pe discipolii lui să se roage: „Domnia ta să vină, voia ta să se facă.” Pe vremea aceasta, el a căutat în mod serios să-i facă să abandoneze folosirea expresiei, împărăţia lui Dumnezeu, în favoarea unui echivalent mai practic, voia lui Dumnezeu, dar n-a izbutit.

^{(1860.7) 170:2.12} Iisus dorea să înlocuiască ideea de regat, de rege şi de supuşi cu conceptul de familie celestă, de Tată celest şi de Fii ai lui Dumnezeu eliberaţi, angajaţi într-o slujire voioasă şi voluntară în favoarea semenilor lor umani şi în adorarea sublimă şi inteligentă a lui Dumnezeu Tatăl.

^{(1860.8) 170:2.13} Până atunci, apostolii dobândiseră un dublu punct de vedere asupra împărăţiei. Ei îl considerau ca:

^{(1860.9) 170:2.14} 1. O chestiune de experienţă personală pe atunci prezentă în inima adevăraţilor credincioşi.

^{(1860.10) 170:2.15} 2. O chestiune de fenomen rasial sau mondial; împărăţia era în viitor, ceva ce trebuia anticipat cu plăcere.

^{(1860.11) 170:2.16} Apostolii considerau venirea împărăţiei în inima oamenilor ca pe o dezvoltare treptată, asemănătoare cu drojdia din aluat sau cu creşterea grăuntelui de muştar. Ei credeau că venirea împărăţiei în sensul rasial sau mondial va fi atât subită cât şi spectaculoasă. Niciodată Iisus n-a contenit din a le spune că împărăţia cerurilor era experienţa lor personală constând în realizarea calităţilor superioare ale vieţii spirituale, şi că aceste realităţi ale experienţei spirituale sunt progresiv transferate planurilor noi şi superioare de certitudine divină şi de măreţie eternă.

^{(1860.12) 170:2.17} În acea după-amiază, Maestrul a propovăduit cu limpezime un nou concept al dublei naturi a împărăţiei, în sensul că el a descris următoarele două faze:

^{(1860.13) 170:2.18} ”În primul rând, împărăţia lui Dumnezeu în această lume, suprema dorinţă de a face voia lui Dumnezeu, iubirea dezinteresată a oamenilor care dă bunele roade ale unei conduite etice şi morale ameliorate.

^{(1861.1) 170:2.19} ”În al doilea rând, împărăţia lui Dumnezeu, în ceruri, ţelul credincioşilor muritori, starea în care iubirea de Dumnezeu a ajuns la perfecţiune şi în care voia lui Dumnezeu este înfăptuită într-un mod mai divin.”

^{(1861.2) 170:2.20} Iisus a propovăduit că, prin credinţă, credinciosul intră de pe acum în regat. În aceste diverse discursuri, el a propovăduit că două lucruri sunt esenţiale pentru a intra prin credinţă în regat:

^{(1861.3) 170:2.21} 1. Încrederea, sinceritatea. A veni ca un copilaş, a primi foloasele filiaţiei ca pe un dar; a accepta să faci, fără a pune la îndoială, voia Tatălui, cu o încredere deplină şi sinceră în înţelepciunea Tatălui; a intra în regat, liber de prejudecăţi şi de idei preconcepute; a avea spiritul deschis şi a fi la fel de uşor de instruit ca un copil nerăsfăţat.

^{(1861.4) 170:2.22} 2. Foamea de adevăr. Setea de dreptate, o schimbare a minţii, dobândirea unui mobil care să te îndemne să fii asemeni lui Dumnezeu şi să-l găseşti pe Dumnezeu.

^{(1861.5) 170:2.23} Iisus a propovăduit că păcatul nu este consecinţa unei naturi defectuoase, ci mai degrabă fructul unei minţi conştiente dominată de o voinţă rebelă. În ceea ce priveşte păcatul, el a propovăduit că Dumnezeu a iertat, şi prin actul de a-l ierta pe aproapele nostru putem noi să ne facem iertarea lui Dumnezeu disponibilă în favoarea noastră personală. Când îl iertaţi pe fratele vostru întrupat, voi creaţi astfel în propriul vostru suflet, capacitatea de a primi realitatea iertării lui Dumnezeu pentru propriile voastre fapte greşite.

^{(1861.6) 170:2.24} Pe vremea când apostolul Ioan a început să scrie povestea vieţii şi a învăţăturilor lui Iisus, primii creştini trecuseră prin atâtea necazuri legate de ideea de regat al lui Dumnezeu ca generatoare de persecuţii încât aproape că au abandonat folosirea acestui termen. Ioan vorbeşte mult despre „viaţa veşnică”. Iisus a vorbit adesea despre ea ca de „împărăţia vieţii”. Tot adeseori el făcea aluzie la „împărăţia lui Dumnezeu din voi”. El a calificat, o dată, această experienţă drept „comunitatea familială cu Dumnezeu Tatăl”. Iisus a căutat să înlocuiască cu numeroase expresii cuvântul „regat”, dar întotdeauna fără succes. El a folosit între altele: familia lui Dumnezeu, voia Tatălui, prietenii lui Dumnezeu, comunitatea credincioşilor, fraternitatea oamenilor, stâna Tatălui, copiii lui Dumnezeu, comuniunea celor fideli, serviciul Tatălui şi fii lui Dumnezeu eliberaţi.

^{(1861.7) 170:2.25} Însă el n-a putut evita utilizarea ideii de regat. Acest concept al împărăţiei a început să se schimbe numai cu o jumătate de secol mai târziu, după distrugerea Ierusalimului de către armatele romane. El s-a transformat în cultul vieţii eterne, în timp ce aspectele lui sociale şi instituţionale erau preluate de Biserica creştină pe cale de dezvoltare şi de cristalizare rapide.

3. În raport cu justeţea

^{(1861.8) 170:3.1} Iisus s-a străduit întotdeauna să insufle apostoli şi discipolilor săi necesitatea dobândirii, prin credinţă, a unei justeţi care v-a depăşi pe cea a lucrărilor servile pe care unii scribi şi farisei o etalau cu atâta vanitate înaintea lumii.

^{(1861.9) 170:3.2} Iisus a propovăduit că credinţa, simpla încredere copilărească, este cheia porţii împărăţiei, dar a propovăduit totodată că după ce ai trecut poarte, există trepte succesive de justeţe pe care copilul credincios trebuie să le urce pentru a creşte până la deplina statură a robuştilor fii ai lui Dumnezeu.

^{(1861.10) 170:3.3} Prin studiul tehnicii de a primi iertarea lui Dumnezeu se revelează maniera de a atinge justeţea împărăţiei. Credinţa este preţul pe care îl plătiţi pentru a intra în familia lui Dumnezeu; dar iertarea este actul lui Dumnezeu care acceptă credinţa voastră ca preţ al admiterii. Şi primirea iertării lui Dumnezeu de către un credincios în regat implică o experienţă precisă şi reală care cuprinde cele patru următoare etape, etapele împărăţiei justeţei interioare:

^{(1862.1) 170:3.4} 1. Omul poate dispune efectiv de iertarea lui Dumnezeu şi să aibă acea experienţa personală exact în măsura în care şi el îi iartă pe semenii lui.

^{(1862.2) 170:3.5} 2. Un om nu iartă cu adevărat pe semenii lui, decât dacă îi iubeşte ca pe el însuşi.

^{(1862.3) 170:3.6} 3. Faptul de a iubi astfel pe aproapele tău ca pe tine însuţi este etica cea mai elevată.

^{(1862.4) 170:3.7} 4. Conduita morală, adevărata dreptate, este atunci rezultatul natural al acestei iubiri.

^{(1862.5) 170:3.8} Este deci evident că adevărata religie interioară a împărăţiei tinde infailibil, şi tot mai mult, să se manifeste în căile practice ale ajutorului social. Iisus a propovăduit o religie vie care obliga pe fidelii săi să se angajeze în fapte de servire ca expresie a iubirii. Dar Iisus n-a pus etica în locul religiei. El a propovăduit religia ca pe o cauză, şi etica ca pe un rezultat.

^{(1862.6) 170:3.9} Justeţea unei fapte trebuie să se măsoare după mobilul ei: formele cele mai elevate ale binelui sunt deci inconştiente. Iisus nu s-a interesat niciodată de morală, nici de etică în ele înseşi. El s-a preocupat exclusiv de comuniunea interioară şi spirituală cu Dumnezeu Tatăl, comuniune care se manifestă atât de direct şi cu atâta certitudine sub forma serviciilor exterioare făcute oamenilor cu dragoste. El a propovăduit că evanghelia împărăţiei este o experienţă personală autentică pe care nimeni n-o poate păstra pentru sine însuşi. Conştiinţa de a fi un membru al familiei de credincioşi conduce inevitabil la practicarea preceptelor bunei conduite familiale, slujirea fraţilor şi surorilor în efortul lor de a întări şi a dezvolta fraternitatea.

^{(1862.7) 170:3.10} Religia împărăţiei este personală, individuală; roadele ei, rezultatele ei, sunt familiale şi sociale. Iisus n-a neglijat niciodată să exalte caracterul sacru al individului prin contrast cu comunitatea. Dar el recunoştea, deopotrivă, că omul îşi dezvoltă caracterul prin serviciul dezinteresat; el îşi dezvăluie natura sa morală în raporturile afectuoase cu semenii săi.

^{(1862.8) 170:3.11} Propovăduind că omul este interior, exaltând individul, Iisus dădea lovitura de graţie vechii ordini sociale, în sensul că el inaugura împărţirea adevăratei dreptăţi sociale. Lumea a cunoscut puţin această nouă ordine socială, deoarece ea a refuzat să practice principiile evangheliei împărăţiei cerurilor. Când acest regat de preeminenţă spirituală se va stabili realmente pe pământ, el nu se va manifesta în mod simplu printr-o ameliorare a condiţiilor materiale şi sociale; aceasta s-a tradus mai degrabă prin gloria valorilor spirituale superioare şi îmbogăţite, care caracterizează apropierea de epoca relaţiilor umane îmbunătăţite şi a înfăptuirilor spirituale în continuă avansare.

4. Învăţătura lui Iisus asupra împărăţiei

^{(1862.9) 170:4.1} Iisus n-a dat niciodată o definiţie precisă a împărăţiei. O dată rostea un discurs asupra împărăţiei, altă dată trata un aspect diferit al fraternităţii domniei lui Dumnezeu în inima oamenilor. În cursul predicii din această după-amiază de sabat, Iisus a făcut aluzie la cel puţin cinci faze, sau epoci ale împărăţiei, care sunt următoarele:

^{(1862.10) 170:4.2} 1. Experienţa personală şi lăuntrică a vieţii spirituale a credinciosului în comuniunea sa individuală cu Dumnezeu Tatăl.

^{(1863.1) 170:4.3} 2. Cunoaşterea fraternităţii credincioşilor evangheliei, aspectele sociale ale moralei superioare şi ale eticii însufleţite ce rezultă din domnia spiritului lui Dumnezeu în inima credincioşilor individuali.

^{(1863.2) 170:4.4} 3. Fraternitatea supramuritoare a fiinţelor spirituale invizibile care prevalează pe pământ şi în cer, împărăţia supraumană al lui Dumnezeu.

^{(1863.3) 170:4.5} 4. Perspectiva înfăptuirii mai desăvârşite a voii lui Dumnezeu, progresul către aurora unei noi ordini sociale în legătură cu o viaţă spirituală ameliorată – următoarea eră a omenirii.

^{(1863.4) 170:4.6} 5. Împărăţia în plenitudinea sa, epoca viitoare de lumină şi de viaţă pe pământ.

^{(1863.5) 170:4.7} De aceea trebuie întotdeauna să analizăm învăţătura Maestrului pentru a şti la care dintre aceste cinci faze vrea să se refere când foloseşte expresia „împărăţia cerurilor”. Prin acest proces de schimbare treptată a voinţei omului şi de modificare corelativă a deciziilor umane, Mihail şi asociaţii lui se schimbă la fel, progresiv, dar cu certitudine, pe tot parcursul evoluţiei umane sociale şi de orice alt fel.

^{(1863.6) 170:4.8} Cu această ocazie, Maestrul a pus accentul pe următoarele cinci puncte reprezentând caracteristicile esenţiale ale evangheliei împărăţiei:

^{(1863.7) 170:4.9} 1. Preeminenţa individului.

^{(1863.8) 170:4.10} 2. Voinţa ca factor determinant în experienţa umană.

^{(1863.9) 170:4.11} 3. Comuniunea spirituală cu Dumnezeu Tatăl.

^{(1863.10) 170:4.12} 4. Satisfacţiile supreme ale serviciului expresie a iubirii omului.

^{(1863.11) 170:4.13} 5. Transcendenţa spiritualului asupra materialului în personalitatea umană.

^{(1863.12) 170:4.14} Această lume n-a pus niciodată la încercare cu seriozitate, cu sinceritate şi cu onestitate aceste idei dinamice şi aceste idealuri divine ale doctrinei împărăţiei cerurilor expuse de Iisus. Voi însă nu ar trebui să vă lăsaţi descurajaţi de încetineala aparentă a progresului ideii împărăţiei pe Urantia. Amintiţi-vă că ordinea de evoluţie progresivă este supusă schimbărilor periodice bruşte şi neaşteptate, atât în lumea materială cât şi în lumea spirituală. Manifestarea lui Iisus ca Fiu întrupat a fost precis unul dintre aceste evenimente ciudate şi neaşteptate în viaţa spirituală a lumii. În căutarea semnificaţiei manifestării împărăţiei în epoca contemporană, să nu cumva să săvârşiţi greşeala fatală de a omite stabilirea lui în propria voastră inimă.

^{(1863.13) 170:4.15} Iisus a făcut aluzie la o fază a împărăţiei ca fiind situată în viitor, şi a sugerat, cu numeroase ocazii, că ea ar putea să apară ca element al unei crize mondiale. Pe de altă parte, în mai multe împrejurări, el a promis clar că va reveni cu siguranţă pe Urantia. Dar trebuie notat că el n-a stabilit niciodată o legătură pozitivă între aceste două idei. El a promis o nouă revelaţie a împărăţiei pe pământ la un moment dat al viitorului; el a mai promis şi că va reveni într-o bună zi, în persoană, pe această lume; dar n-a zis niciodată că aceste două evenimente vor coincide. După câte ştim, se poate ca aceste promisiuni să se refere sau nu la acelaşi eveniment.

^{(1863.14) 170:4.16} Apostolii şi discipolii săi au stabilit cu foarte mare certitudine o legătură între aceste două promisiuni. Când împărăţia nu s-a materializat după cum se aşteptaseră, ei şi-au adus aminte de învăţătura Maestrului privitoare la împărăţia viitor şi şi-au reamintit făgăduinţa sa de a reveni; ei au dedus îndată că aceste promisiuni se refereau la acelaşi eveniment. De aceea au trăit ei în speranţa reîntoarcerii sale iminente pentru a stabili împărăţia în plenitudinea sa, cu putere şi cu glorie. Şi aşa au trăit pe pământ generaţii succesive de credincioşi nutrind aceeaşi nădejde inspiratoare şi totodată decepţionantă.

5. Idei ulterioare despre regat

^{(1864.1) 170:5.1} După ce am rezumat învăţăturile lui Iisus asupra împărăţiei cerurilor, noi suntem autorizaţi să descriem anumite idei ulterioare care s-au ataşat conceptului de regat, şi să ne angajăm într-o previziune profetică a împărăţiei aşa cum ar putea el să evolueze în epoca ce vine.

^{(1864.2) 170:5.2} De-a lungul primelor secole de propagandă creştină, ideea de regat al cerurilor a fost foarte mult influenţată de noţiunile idealismului grec, care se răspândeau pe atunci cu rapiditate, ideea de natural ca umbră a spiritualului – a temporalului ca umbră a eternului în timp.

^{(1864.3) 170:5.3} Totuşi, marele pas care a marcat transplantarea învăţăturilor lui Iisus de pe un sol iudeu pe un sol păgân a fost făcut atunci când Mesia împărăţiei a devenit Mântuitorul Bisericii, o organizaţie socială şi religioasă izvorâtă din activităţile lui Pavel şi ale succesorilor lui, şi întemeiată pe învăţăturile lui Iisus cărora la care se adăugau ideile lui Philon şi doctrinele persane ale binelui şi răului.

^{(1864.4) 170:5.4} Ideile şi idealurile lui Iisus, încorporate în învăţătura evangheliei împărăţiei, aproape că au eşuat a mai fi realizate când discipolii săi au deformat progresiv declaraţiile sale. Conceptul de regat prezentat de Maestru a fost modificat în mod remarcabil de două mari tendinţe:

^{(1864.5) 170:5.5} 1. Credincioşii iudei persistau în a-l considera pe Iisus drept Mesia. Ei au crezut că Maestrul va reveni într-un viitor foarte apropiat pentru a stabili un regat mondial mai mult sau mai puţin material.

^{(1864.6) 170:5.6} 2. Gentilii creştini au început de devreme să accepte doctrinele lui Pavel, care au condus din ce în ce mai mult la credinţa generală că Iisus era Mântuitorul copiilor Bisericii; acest concept nou şi instituţional a succedat un concept primitiv al fraternităţii pur spirituale a împărăţiei.

^{(1864.7) 170:5.7} Biserica, ca o consecinţă socială a împărăţiei, ar fi fost în întregime naturală şi chiar dezirabilă. Răul Bisericii n-a fost existenţa ei, ci mai degrabă faptul că ea a înlăturat aproape complet conceptul de regat prezentat de Iisus. Biserica lui Pavel, ridicată la rangul de instituţie a devenit un substituent virtual pentru împărăţia cerurilor pe care îl proclamase Iisus.

^{(1864.8) 170:5.8} Dar nu vă îndoiţi, acest acelaşi regat al cerurilor, a cărui existenţă Maestrul o propovăduia a fi în inima oamenilor, va fi proclamat în această Biserică creştină, precum şi toate celelalte religii, rase şi naţiuni ale pământului – şi chiar şi fiecare individ.

^{(1864.9) 170:5.9} Împărăţia propovăduită de Iisus, idealul spiritual de justeţe individuală şi conceptul de divină comuniune a omului cu Dumnezeu, s-a întemeiat treptat în concepţia mistică a persoanei lui Iisus ca Mântuitor-Creator şi lider spiritual al unei comunităţi religioase socializate. În acest fel, o Biserică oficială şi instituţională a devenit substitutul fraternităţii împărăţiei condus individual de către spirit.

^{(1864.10) 170:5.10} Biserica a fost un rezultat social, inevitabil şi util al vieţii şi al învăţăturilor lui Iisus. Tragedia a constat în faptul că această reacţie socială la învăţăturile împărăţiei a înlocuit atât de complet conceptul spiritual de adevărat regat, aşa cum l-a propovăduit şi trăit Iisus.

^{(1865.1) 170:5.11} Pentru iudei, împărăţia era comunitatea israelită; pentru gentili a devenit Biserica creştină. Pentru Iisus, el era totalitatea indivizilor care îşi mărturisiseră credinţa în paternitatea lui Dumnezeu, proclamându-şi prin acesta consacrarea sinceră facerii voii lui Dumnezeu, şi devenind, astfel, membrii fraternităţii spirituale a oamenilor.

^{(1865.2) 170:5.12} Maestrul înţelegea perfect că anumite rezultate sociale apăreau în lume ca o consecinţă a difuziunii evangheliei împărăţiei. Dar intenţia sa era că toate aceste manifestări sociale dezirabile survin ca consecinţe naturale, inconştiente şi inevitabile, ca şi roadele spontane ale acestei experienţe personale lăuntrice a credincioşilor individuali, ale acestei comunităţi şi ale acestei comuniuni pur spirituale cu duhul divin care locuieşte în toţi aceşti credincioşi şi îi animă totodată.

^{(1865.3) 170:5.13} Iisus prevedea că o organizaţie socială, sau Biserică, va urma progresul veritabilului regat spiritual, şi de aceea nu s-a opus niciodată practicării de către apostoli a ritului botezului lui Ioan. El a propovăduit că sufletul care iubeşte adevărul – cel căruia îi este foame şi sete de justeţe şi de Dumnezeu – este admis prin credinţă în împărăţia spirituala; în acelaşi timp, apostolii propovăduiau că acelaşi credincios este admis în organizaţia socială a discipolilor prin ritul exterior al botezului.

^{(1865.4) 170:5.14} Când discipolii imediaţi ai lui Iisus au recunoscut eşecul lor parţial în realizarea idealului constând în stabilirea împărăţiei în inima oamenilor prin dominarea şi guvernarea spiritului la credincioşii individuali, ei au căutat să evite ca învăţătura Maestrului să fie în întregime pierdută; în acest scop, ei au substituit idealul său de regat cu crearea progresivă a unei organizaţii sociale vizibile, Biserica creştină. Când ei au îndeplinit acest program de substituire, ei s-au apucat să situeze împărăţia în viitor, cu scopul de a menţine logica şi de a asigura recunoaşterea învăţăturilor Maestrului asupra faptului împărăţiei. De îndată ce Biserica a fost solid întemeiată, a început să propovăduiască că în realitate împărăţia trebuia să apară la apogeul erei creştine, la a doua venire a lui Christos.

^{(1865.5) 170:5.15} În felul acesta, împărăţia a devenit conceptul unei epoci, ideea unei vizitări viitoare, şi idealul mântuirii finale a sfinţilor Celui Preaînalt. Primii creştini (şi mult prea mulţi dintre creştinii ulteriori) au pierdut în general din vedere ideea de Tată-şi-fiu încorporată în învăţătura lui Iisus despre regat, în vreme ce ei o substituiau cu comunitatea socială bine organizată a Bisericii. În fond, Biserica a devenit astfel în principal o fraternitate socială care a substituit efectiv conceptul şi idealul lui Iisus de fraternitate spirituală.

^{(1865.6) 170:5.16} Conceptul ideal al lui Iisus n-a reuşit să se impună, dar, pe fundamentele vieţii şi ale învăţăturilor personale ale Maestrului, completate de conceptele greceşti şi persane ale vieţii veşnice, şi sporite de doctrina lui Philon asupra contrastului temporalului cu spiritualul, Pavel s-a apucat să construiască una dintre societăţile umane cele mai progresiste care au existat vreodată pe Urantia.

^{(1865.7) 170:5.17} Conceptul lui Iisus este încă viu în religiile evoluate ale lumii. Biserica creştină a lui Pavel este umbra socializată şi umanizată a ceea ce proiectase Iisus să fie împărăţia cerurilor – şi precum va deveni totuşi cu mare siguranţă. Pavel şi succesorii lui au transferat parţial de la individ la Biserică responsabilitatea problemelor privitoare la viaţa veşnică. Christos a devenit astfel conducătorul Bisericii mai degrabă decât fratele mai mare fiecărui credincios din familia Tatălui din regat. Pavel şi contemporanii lui au aplicat Bisericii, în calitate de grup de credincioşi, toate implicaţiile spirituale ale lui Iisus privitoare la propria sa persoană şi la credincioşii individuali. Făcând aceasta, ei au dat o lovitură mortală conceptului lui Iisus care proclama împărăţia divin în inima fiecărui credincios.

^{(1866.1) 170:5.18} Astfel, de-a lungul secolelor, Biserica creştină a fost foarte stânjenită în lucrările ei pentru că a îndrăznit să-şi atribuie misterioasele puteri şi privilegii ale împărăţiei; or, acestea nu pot fi exercitate şi experimentate decât între Iisus şi fraţii săi spirituali credincioşi. Astfel, a devenit clar că apartenenţa la Biserică nu semnifică în mod necesar comunitate în regat; al doilea este spiritual, prima este în principal socială.

^{(1866.2) 170:5.19} Mai devreme sau mai târziu, un Ioan Botezătorul nou şi mai mare se va ridica proclamând că „împărăţia cerurilor este la îndemână” – însemnând o reîntoarcere la conceptul superior al lui Iisus care proclama că împărăţia este voia Tatălui său celest, dominantă şi transcendentă, din inima credincioşilor. Şi el a înfăptuit toate acestea fără a face nici cea mai mică aluzie la Biserica pământească vizibilă, nici la a doua venire anticipată a lui Christos. Trebuie să se producă o renaştere a învăţăturilor lui Iisus după cum le- a dat el, iar doctrina sa să fie re-expusă pentru a rectifica lucrarea discipolilor iniţiali care s-au pornit să creeze un sistem socio-filozofic de credinţe privind faptul şederii lui Mihail pe pământ. În foarte puţin timp, învăţătura acestei istorii despre Iisus a înlocuit aproape în întregime învăţătura evangheliei lui Iisus despre regat. În felul acesta, o religie istorică s-a substituit învăţăturii în care Iisus amestecase ideile morale şi idealurile spirituale cele mai elevate ale oamenilor cu cele mai sublime speranţe pentru viitor – viaţa veşnică. Or, aceea era evanghelia împărăţiei.

^{(1866.3) 170:5.20} Şi tocmai pentru că evanghelia lui Iisus prezenta atâtea aspecte diferite, în cuprinsul a câteva secole, cei care au studiat relatările învăţăturilor sale s-au divizat în atât de multe culte şi secte. Această jalnică divizare a credincioşilor creştini rezultă din incapacitatea lor de a discerne, în aspectele multiple ale învăţăturilor Maestrului, divina unitate a vieţii sale incomparabile. Dar va veni o zi când adevăraţii credincioşi în Iisus nu vor fi spiritualmente divizaţi în felul acesta în atitudinea lor în faţa necredincioşilor. Noi putem avea întotdeauna o diversitate a înţelegerii şi a interpretării intelectuale, şi chiar şi diverse grade de socializare, dar lipsa de fraternitate spirituală este atât nescuzabilă cât şi blamabilă.

^{(1866.4) 170:5.21} Nu vă înşelaţi! Există în învăţăturile lui Iisus o natură eternă care nu le va permite să rămână la infinit sterile în inima oamenilor chibzuiţi. Împărăţia aşa cum îl concepea Iisus a eşuat într-o mare măsură pe pământ; deocamdată, locul i-a fost luat de o Biserică exterioară; dar voi ar trebui să înţelegeţi că această Biserică este numai starea larvară a împărăţiei spiritual zădărnicit, şi care îl va purta prin această epocă materială până la o epocă mai spirituală în care învăţăturile Maestrului vor găsi ocazia de a se dezvolta mai pe deplin. Biserica aşa-zisă creştină devine în felul acesta crisalida unde dormitează acum conceptul împărăţiei în sensul lui Iisus. Împărăţia fraternităţii divine este întotdeauna viu; el va ieşi în mod sigur din lunga sa scufundare, tot atât de sigur ca şi faptul că fluturele sfârşeşte prin a ieşi la iveală ca magnifică dezvoltare a crisalidei sale metamorfice mai puţin atrăgătoare.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this:

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

          Ultimile  învățături din Pella

1. Parabola fiului pierdut

2. Parabola intendentului iscusit

3. Bogatul şi cerşetorul

4. Tatăl şi împărăţia sa                                                                                                                                                                                                                                                              Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje

   colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

    

            http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online 

Capitolul 169

Ultimele învăţături din Pella

^{(1850.1) 169:0.1} LUNI şase martie, seara târziu, Iisus şi cei zece apostoli au sosit în tabăra din Pella. Aceasta a fost ultima săptămână pe care Iisus a petrecut-o acolo, şi s-a apucat foarte activ să dea învăţături mulţimii şi să-i instruiască pe apostoli. În toate după-amiezile, el predica mulţimilor şi, în toate serile, răspundea întrebărilor apostolilor şi ale unor discipoli evoluaţi care se aflau în tabără.

^{(1850.2) 169:0.2} Vestea reînvierii lui Lazăr ajunsese în tabără cu două zile mai înainte de sosirea Maestrului, şi toată adunarea era agitată. De la episodul când hrănise pe cei cinci mii, niciodată nu se mai petrecuse ceva care să stârnească atâta imaginaţia oamenilor. Aşadar, în apogeul celei de-a doua faze a serviciului său public, Iisus a decis să propovăduiască în Pella pentru o singură săptămână scurtă, apoi să înceapă turneul din Pereea meridională, urmat direct de experienţele finale şi tragice din ultima săptămână din Ierusalim.

^{(1850.3) 169:0.3} Fariseii şi conducătorii preoţilor începuseră să-şi formuleze inculpările şi să-şi cristalizeze acuzaţiile. Ei se opuneau învăţăturilor Maestrului pentru următoarele motive:

^{(1850.4) 169:0.4} 1. El este un prieten al publicanilor şi a-l păcătoşilor; el primeşte pe nelegiuiţi şi mănâncă cu ei.

^{(1850.5) 169:0.5} 2. El este un blasfemator; el vorbeşte de Dumnezeu ca fiind Tatăl său şi se crede egalul lui Dumnezeu.

^{(1850.6) 169:0.6} 3. El violează legea. Vindecă bolnavii în ziua de sabat şi ia în derâdere în multe alte feluri legea sacră a Israelului.

^{(1850.7) 169:0.7} 4. El se aliază cu demonii. El face minuni şi înfăptuieşte miracole evidente prin puterea lui Belzebut, prinţul demonilor.

1. Parabola fiului pierdut

^{(1850.8) 169:1.1} Joi după-amiază, Iisus a vorbit mulţimii despre „Harul Salvării”. În cursul acestei predici, el a spus din nou povestea oilor pierdute, şi pe cea a monezii pierdute, apoi a adăugat parabola sa preferată a fiului risipitor. Iisus a zis:

^{(1850.9) 169:1.2} ”De la Samuel la Ioan, profeţii v-au recomandat să-l căutaţi pe Dumnezeu – să căutaţi adevărul. Ei au zis întruna: „Căutaţi-l pe Domnul cât timp poate fi găsit. Toată această învăţătură ar trebui să fie luată la inimă, dar eu am venit ca să vă arăt că, cât timp încercaţi să-l găsiţi pe Dumnezeu, el încearcă în egală măsură să vă găsească pe voi. Eu v-am istorisit de multe ori povestea bunului păstor care a abandonat cele nouăzeci şi nouă de oi în stână pentru a merge în căutarea celei care se pierduse; şi, când a găsit oaia rătăcită, el a pus-o pe umăr şi a purtat-o cu blândeţe până la stână. Când oile rătăcite au fost aduse înapoi la stână, voi vă amintiţi că bunul păstor i-a convocat pe toţi prietenii săi şi i-a invitat se bucure cu el de a-şi fi găsit oaia pierdută. Din nou, eu vă zic că este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se căieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de căinţă. Faptul că sufletele sunt pierdute nu face decât să sporească interesul pe care li-l poartă Tatăl ceresc. Eu am venit în această lume pentru a îndeplini ordinele Tatălui meu, şi s-a zis pe drept cuvânt despre Fiul Omului că el este un prieten al publicanilor şi a-l păcătoşilor.

^{(1851.1) 169:1.3} ”Aţi fost învăţaţi că admiterea voastră alături de Dumnezeu vine după căinţa voastră şi ca o consecinţă a tuturor lucrărilor de sacrificiu şi de penitenţă, dar eu vă asigur că Tatăl vă acceptă chiar şi înainte ca voi să vă fi căit; el îi trimite pe Fiul său şi pe asociaţii lui pentru a vă găsi şi a vă readuce cu voioşie la stână – împărăţia filiaţiei şi progresul spiritual. Voi toţii sunteţi ca şi oile rătăcite, iar eu am venit să-i caut şi să-i salvez pe cei care sunt pierduţi.

^{(1851.2) 169:1.4} ”Aduceţi-vă aminte şi de povestea femeii care avusese un şirag de zece bănuţi de argint făcute colier, şi care pierdu-se unul dintre bănuţi; ea a aprins lampa, a măturat cu hărnicie casa şi şi-a continuat căutarea până ce a regăsit bănuţul de argint pierdut. De îndată ce a găsit bănuţul pe care îl pierduse, ea şi-a convocat prietenii şi vecinii zicând: „Bucuraţi-vă cu mine, căci mi-am găsit bănuţul de argint pierdut. Eu vă repet că este întotdeauna bucurie la îngerii cerului pentru un păcătos care se căieşte şi revine la stâna Tatălui. Eu vă spun această poveste pentru a vă face să înţelegeţi bine că Tatăl şi Fiul merg în căutarea celor care sunt pierduţi. În această căutare, noi folosim toate influenţele susceptibile de a ajuta eforturile noastre stăruitoare de a-i găsi pe cei rătăciţi, pe cei care au nevoie să fie salvaţi. Astfel, Fiul Omului se duce în locurile pustii şi sălbatice pentru a căuta oaia rătăcită, dar el caută şi bănuţul de argint pierdut în casă. Oaia se rătăceşte inconştient; bănuţul este acoperită de praful timpului şi ascunsă de o acumulare de lucruri omeneşti.

^{(1851.3) 169:1.5} ”Acum, aş vrea să vă spun povestea fiului nesocotit al unui bogat fermier, care a părăsit de bună voie casa tatălui său şi s-a dus într-o ţară străină unde a trecut printr-o mulţime de necazuri. Voi vă amintiţi că oile s-au rătăcit din neatenţie, dar acest tânăr şi-a părăsit căminul intenţionat. Istoria s-a petrecut după cum urmează:

^{(1851.4) 169:1.6} ”Un om avea doi fii. Cel mai tânăr era vesel şi lipsit de griji, căutând întotdeauna să se distreze şi să se eschiveze de la orice responsabilităţi, în vreme ce fratele său mai mare era serios, sobru, muncitor şi gata să-şi asume responsabilităţi. Cei doi fraţi nu se înţelegeau bine; erau într-o continuă dispută şi ceartă. Mezinul era voios şi vioi, dar leneş, şi nu te puteai bizui pe el; cel mare era sârguincios şi iscusit, dar în acelaşi timp egocentric, ursuz şi vanitos. Fiul mezin aprecia joaca, dar evita munca; cel mare se consacra muncii, dar se juca rar. Această asociere a devenit atât de penibilă încât mezinul s-a dus la tatăl său şi i-a zis: „Tată, dă-mi o treime din averea ta, ceea ce mi-ar reveni ca moştenire, şi îngăduie-mi să plec în lume să-mi încerc norocul. Tatăl ştia bine că băiatul era nefericit acasă din pricina fratelui său mare. După ce a auzit această cerere, el şi-a împărţit bunurile şi i-a dat mezinului partea lui.

^{(1851.5) 169:1.7} ”În câteva săptămâni, tânărul şi-a adunat toate fondurile şi a pornit în călătorie către o ţară îndepărtată. Negăsind nimic de făcut care să fie atât folositor, cât şi agreabil, el şi-a risipit curând toată moştenirea ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a survenit în ţinuturile acelea o foamete prelungită, şi tânărul s-a pomenit în mizerie. După ce a îndurat de foame şi a suferit cumplit, el a găsit de lucru la un locuitor din ţinutul acela, care l-a trimis pe câmp să dea de mâncare porcilor. Tânărul şi-ar fi potolit foamea cu pleava destinată porcilor, dar nimeni nu voia să-i dea nimic.

^{(1852.1) 169:1.8} ”Într-o zi când îi era tare foame, el şi-a revenit în fire şi şi-a zis: ‚Cât de mulţi dintre servitorii tatălui meu au pâine din belşug, pe câtă vreme eu mor de foame hrănind nişte porci dintr-o ţară străină! Am să mă spăl, am să mă duc la tatăl meu şi am să-i spun: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Eu nu mai sunt vrednic de a mă numi fiul tău. Binevoieşte numai să mă angajezi ca unul dintre servitorii tăi plătiţi.’ Şi, când tânărul a ajuns la această hotărâre, el s-a ridicat şi a pornit către casa tatălui său.

^{(1852.2) 169:1.9} ”Or, tatăl fusese foarte îndurerat de pe urma fiului său. Tare îi dusese dorul tânărului vesel, însă nechibzuit. Acest tată îl iubea pe acest fiu şi mereu aştepta cu nerăbdare reîntoarcerea sa, astfel încât, în ziua în care fiul s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut, deşi era încă la mare depărtare. Mişcat de compasiune şi de dragoste, el a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrăţişat cu afecţiune şi l-a sărutat. După această primă întâlnire fiul a privit faţa înlăcrimată a tatălui său şi a zis: ‚Tată, eu am păcătuit contra cerului şi contra ta. Nu mai sunt demn de a fi numit un fiul’ – dar n-a putut să-şi termine mărturisirea, căci tatăl bucuros peste măsură le-a zis servitorilor care între timp veniseră în fuga mare: ‚Aduceţi repede roba sa mai frumoasă, cea pe care am păstrat-o, puneţi-o pe el şi băgaţi-i pe deget inelul de fiu şi căutaţi sandale pentru picioarele lui.’

^{(1852.3) 169:1.10} ”Apoi, după ce fericitul tată şi-a condus în casă băiatul istovit şi cu picioarele umflate de mers, a strigat la servitori: ‚Aduceţi viţelul gras şi omorâţi-l; să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul acesta al meu era mort şi trăieşte din nou. Era pierdut şi este regăsit.’ Şi s-au strâns cu toţii în jurul tatălui pentru a se bucura cu el de înapoierea fiului său.

^{(1852.4) 169:1.11} ”În acest moment, în vreme ce petreceau, fiul mai mare s-a întors de la munca sa zilnică de la câmp; apropiindu-se de casă, el a auzit muzica şi dansurile. Sosit la poarta din spate, el a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat de semnificaţia tuturor acestor festivităţi. Servitorul i-a răspuns: ‚Fratele tău pierdut de multă vreme a revenit acasă, iar tatăl tău a omorât viţelul gras pentru a se veseli că l-a văzut întors întreg şi nevătămat. Intră ca să-l saluţi şi tu pe fratele tău şi să-l primeşti înapoi în casa tatălui tău.’

^{(1852.5) 169:1.12} ”Când fratele mare a auzit acestea, el a fost atât de rănit şi de supărat că nici n-a mai vrut să intre în casă. Aflând de ranchiuna fratelui mai mare cu privire la buna întâmpinare rezervată mezinului, tatăl a ieşit pentru a-şi ruga fiul mai mare să vină. Dar acesta din urmă n-a vrut să cedeze insistenţelor şi i-a răspuns tatălui: ‚În toţi aceşti ani eu te-am slujit aici fără a încălca nici cea mai mică dintre poruncile tale, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat niciodată nici măcar un ied ca să pot petrece cu prietenii mei. Eu am rămas mereu aici să am grijă de tine, şi tu n-ai dat niciodată petreceri pentru fidela mea slujire; dar, când mezinul tău a revenit după ce a risipit aproape toată averea ta cu prostituatele, tu te grăbeşti să omori viţelul cel gras şi să sărbătoreşti reîntoarcerea lui.’

^{(1852.6) 169:1.13} ”Or, tatăl îi iubea sincer pe amândoi fii ai lui; el a încercat să discute cu băiatul lui mare: ‚Dar, fiule, tu ai fost întotdeauna cu mine, şi tot ceea ce am eu este şi al tău. Tu ai fi putut avea un ied în orice moment dacă ţi-ai fi făcut prieteni pentru a-ţi împărtăşi veselia. Se cuvine, astăzi, ca tu să te alături mie pentru a fi fericit şi bucuros de întoarcerea fratelui tău. Gândeşte-te la asta, fiul meu, fratele tău era pierdut şi este regăsit; el s-a întors viu la noi!’”

^{(1853.1) 169:1.14} Aceasta a fost una dintre parabolele cele mai emoţionante şi cele mai eficiente pe care le-a prezentat Iisus pentru a-i face pe auditorii săi să înţeleagă bine bunăvoinţa Tatălui la primirea celor care caută să intre în împărăţia cerurilor.

^{(1853.2) 169:1.15} Iisus avea o mare predilecţie pentru povestirea acestor trei povestiri una după alta. El prezenta povestea oii pierdute pentru a arăta că, dacă oamenii se îndepărtează involuntar de cărarea vieţii, Tatăl îşi face griji pentru aceşti copii pierduţi şi iese cu Fiii, adevăraţii păstori ai turmei, pentru a căuta oaia rătăcită. El istorisea după aceea povestea bănuţului pierdut în casă, pentru a ilustra minuţiozitatea căutării divine a tuturor celor care sunt tulburaţi, derutaţi, sau în vreun alt fel orbiţi din punct de vedere spiritual de grijile materiale şi de masa de detalii a vieţii. După aceea, Iisus se apuca de povestirea parabolei fiului pierdut, a primirii risipitorului la întoarcerea sa, pentru a arăta cât de desăvârşită este reintegrarea fiului pierdut în casa şi în inima Tatălui său.

^{(1853.3) 169:1.16} În repetate rânduri de-a lungul anilor de propovăduire a învăţăturii sale, Iisus a istorisit şi a repetat acea poveste a fiului risipitor. Această parabolă şi întâmplare a bunului samaritean era mijlocul său favorit de a propovădui dragostea Tatălui şi sentimentele fraterne faţă de aproape.

2. Parabola intendentului iscusit

^{(1853.4) 169:2.1} Într-o seară, comentând unul dintre punctele expuse de Iisus, Simon Zelotul a zis: „Maestre, ce ai vrut să zici, astăzi, când ai afirmat că mulţi copii ai lumii sunt mai iscusiţi printre contemporanii lor decât copiii împărăţiei, căci sunt pricepuţi în a se face prieteni cu diavolul nedreptăţii?” Iisus a răspuns:

^{(1853.5) 169:2.2} ”Înainte de a intra în regat, unii dintre voi erau foarte iscusiţi în raporturile lor cu asociaţii lor. Dacă eraţi nedrepţi şi adesea neloiali, voi eraţi totuşi prudenţi şi prevăzători, în sensul că voi vă trataţi operaţiunile cu singura grijă a profitului imediat şi a siguranţei voastre viitoare. Tot astfel ar trebui ca voi să vă ordonaţi viaţa în regat în aşa fel încât să vă procuraţi o bucurie imediată şi să vă asiguraţi totodată desfătarea viitoare cu comorile acumulate în cer. De vreme ce eraţi atât de sârguincioşi în a face profituri personale când eraţi în serviciul eu-lui vostru, de ce să arătaţi mai puţin zel în câştigarea de suflete pentru regat, întrucât sunteţi acum slujitorii fraternităţii oamenilor şi intendenţii lui Dumnezeu?

^{(1853.6) 169:2.3} ”Cu toţii puteţi trage învăţăminte din întâmplarea unui anumit bogat care avea un intendent chibzuit, dar nedrept. Nu numai că acest intendent îi asuprise pe clienţii stăpânului său pentru profitul lui personal, dar totodată risipise şi împrăştiase fără chibzuială fondurile stăpânului său. Când toate acestea au ajuns să-i fie raportate, stăpânul l-a convocat pe intendentul său şi l-a întrebat de semnificaţia acestor zvonuri; el a pretins ca intendentul să-i dea seamă imediat de gerarea sa şi să se pregătească să treacă altuia treburile care îi fuseseră încredinţate.

^{(1853.7) 169:2.4} ”Intendentul infidel a început să zică în sinea sa: ‚Ce se va alege de mine, de vreme ce o să pierd această gerare? Nu am tăria să lucrez pământul şi mi-e ruşine să cerşesc. Ştiu ce am să fac pentru a mă asigura să fiu bine primit în casele tuturor celor care fac afaceri cu stăpânul meu, atunci când voi fi destituit din această funcţie de administrare.’ Atunci, el i-a convocat pe toţi datornicii stăpânului său şi i-a zis primului: ‚Cât îi datorezi tu stăpânului meu?’ Datornicul a răspuns: ‚O sută de măsuri de ulei’. Intendentul a zis: ‚Ia-ţi tableta ta de ceară, aşează-te repede şi schimbă cifra de pe chitanţă în cincizeci.’ După aceea, a zis unui alt debitor: ‚Tu cât datorezi?’ Şi acesta a răspuns: ‚O sută de măsuri de făină’. Şi economul a zis: ‚I-aţi chitanţa şi scrie optzeci.’ Şi a făcut la fel pentru mulţi alţi datornici. Acest intendent căuta astfel să-şi facă prieteni pentru vremea de după destituirea sa din funcţia de administrator. Când domnul şi stăpânul său a descoperit ulterior acest procedeu, a fost el însuşi obligat să admită că intendentul său infidel arătase cel puţin pricepere în maniera în care căutase să se asigure de resurse pentru viitorii săi ani de mizerie şi adversitate.

^{(1854.1) 169:2.5} ”În aceeaşi manieră şi copiii acestei lumi vădesc uneori mai multă înţelepciune în a-şi pregăti viitorul decât copiii luminii. Vouă care declaraţi în public a dobândi o comoară în ceruri, eu vă zic: „Luaţi aminte de la cei care se fac prieteni cu diavolul nedreptăţii, şi conduceţi-vă la fel viaţa, astfel încât să vă legaţi prin prietenie veşnică cu forţele dreptăţii; astfel, când va fi să vă lipsească toate resursele pământeşti, voi veţi fi cu bucurie primiţi în lăcaşurile veşnice.

^{(1854.2) 169:2.6} ”Eu afirm că oricine este fidel în lucrurile mici va fi deopotrivă de fidel în cele mari; şi cel care este injust în lucrurile mici va fi deopotrivă de injust în cele mari. Dacă n-aţi arătat prevedere şi integritate în treburile acestei lumi, cum de puteţi spera să fiţi fideli şi prudenţi când vi se va încredinţa administrarea veritabilelor bogăţii ale împărăţiei celeste? Dacă nu sunteţi buni intendenţi şi fideli bancheri, dacă nu aţi fost loiali în legătură cu ceea ce aparţine altuia, cine va fi atât de prost să vă dea în posesie o mare comoară?

^{(1854.3) 169:2.7} ”Eu afirm din nou că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni deodată. Ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori se va ataşa de unul dispreţuindu-l pe celălalt. Nu poţi să-l serveşti şi pe Dumnezeu şi pe diavol.”

^{(1854.4) 169:2.8} Când fariseii prezenţi au auzit aceasta, au început să-l ia în derâdere şi în zeflemea, căci ei erau foarte dedaţi agonisirii de averi. Aceşti auditori ostili au căutat să-l angajeze pe Iisus în discuţii sterile, dar el a refuzat să argumenteze cu duşmanii lui. Când fariseii au ajuns să se certe între ei, glasurile lor ridicate au ajuns la un mare număr dintre persoanele care stăteau în corturile din preajmă şi, când disputa s-a înveninat, Iisus s-a retras în corpul său pentru a înnopta.

3. Bogatul şi cerşetorul

^{(1854.5) 169:3.1} Când întrunirea a devenit prea încinsă, Simon Petru s-a ridicat, a preluat conducerea şi a zis: „Fraţilor, este necuviincios să vă certaţi astfel. Maestrul a vorbit, şi voi să faceţi bine să meditaţi la cuvintele lui. El nu v-a proclamat o nouă doctrină. N-aţi auzit voi totodată alegoria nazarineenilor despre un bogat şi un cerşetor? Unii dintre noi l-au auzit pe Ioan Botezătorul formulând cu vehemenţă avertismentul acestei parabole pentru cei ce iubesc bogăţiile şi se lăcomesc după averea rău dobândită. Această veche parabolă nu este conformă cu evanghelia pe care o predicăm noi, dar aţi face bine să acordaţi atenţie învăţămintelor ei până în clipa în care înţelegeţi noua lumină a împărăţiei cerurilor. Povestea aşa cum era istorisită de Ioan Botezătorul era aceasta:

^{(1854.6) 169:3.2} ”Era odată un om bogat pe nume Dive care, îmbrăcat în ţesătură de purpură şi de in fin, trăia în toate zilele în lux şi în plăceri. Era, de asemenea, şi un cerşetor pe nume Lazăr, culcat la poarta sa, acoperit de ulceraţii şi doritor de a se hrăni cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; da, chiar şi câinii veneau şi îi lingeau rănile. Şi s-a întâmplat că cerşetorul a murit şi a fost purtat de îngeri pentru a se odihni în sânul lui Avram. Curând după aceea, a murit şi bogatul şi a fost înmormântat cu mare pompă şi cu o splendoare regală. După ce a părăsit această lume, el s-a trezit în Hades, unde s-a pomenit în chinuri. Ridicându-şi ochii, el l-a văzut în depărtare pe Avram cu Lazăr la sânul său. Atunci, Dive a strigat cu voce tare: ‚Tată Avrame, ai milă de mine şi trimite-mi-l pe Lazăr, pentru ca el să-şi bage degetul în apă şi să-mi răcorească limba, căci sunt într-o mare durere din cauza pedepsei mele’. Avram i-a răspuns: ‚Fiule, adu-ţi aminte că tu te-ai bucurat de lucrurile bune în viaţa ta, în vreme ce Lazăr le îndura pe cele rele. Acum, totul este schimbat, căci Lazăr este consolat, pe câtă vreme tu eşti chinuit. În plus, între noi şi tine există un mare abis, aşa că nu putem veni la tine şi tu nu poţi veni la noi.’ Atunci, Dive i-a zis lui Avram: ‚Te rog să-l trimiţi pe Lazăr la casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, pentru ca el să poarte mărturie şi să-i împiedice pe fraţii mei să vină în acest loc al caznelor’. Dar Avram a zis: ‚Fiule, ei îl au pe Moise şi pe profeţi; pe ei să-i asculte’. Şi Dive a răspuns: ‚Nu, nu, Părinte Avram, ci, dacă vreunul dintre morţi vine la ei, atunci se vor pocăi.’ Şi Avram a zis: ‚Dacă ei nu ascultă nici de Moise, nici de profeţi, ei nu vor fi convinşi nici dacă ar fi să se ridice cineva dintre cei morţi.’”

^{(1855.1) 169:3.3} După ce Petru a povestit această străveche parabolă a confreriei nazarineene, şi având în vedere că mulţimea se calmase, Andrei s-a ridicat şi a trimis asistenţa să înnopteze. Apostolii şi discipolii l-au luat adesea la întrebări pe Maestru cu privire la parabola lui Dive, dar el n-a consimţit niciodată s-o comenteze.

4. Tatăl şi împărăţia sa

^{(1855.2) 169:4.1} Iisus s-a ostenit întotdeauna să le explice apostolilor că, deşi ei proclamaseră întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu, Tatăl care este în ceruri nu era un rege. În vremea în care Iisus trăia şi propovăduia pe pământ, popoarele Urantiei cunoşteau cu deosebire existenţa regilor şi a împăraţilor din guvernământul naţiunilor, iar iudeii anticipaseră, de multă vreme, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Din aceste motive şi din multe alte raţiuni, Maestrul s-a gândit că cel mai bun termen pentru desemnarea fraternităţii spirituale a oamenilor era împărăţia cerurilor, şi l-a numit Tatăl care este în ceruri pe conducătorul spiritual al acestei fraternităţi. Niciodată Iisus nu l-a calificat pe Tatăl său drept rege. În convorbirile sale private cu apostolii, el se prezenta întotdeauna ca Fiul Omului, ca fratele lor mai mare. El dădea, tuturor discipolilor săi, calificativele de „slujitori ai umanităţii” şi de „mesageri ai evangheliei împărăţiei”.

^{(1855.3) 169:4.2} Niciodată Iisus nu le-a ţinut apostolilor lui o lecţie sistematică asupra personalităţii şi a atributelor Tatălui care este în ceruri. Niciodată n-a cerut oamenilor să creadă în Tatăl său, căci considera asta ca un dat. Iisus nu s-a pretat niciodată la a oferi argumente pentru a dovedi realitatea Tatălui. Învăţătura sa privitoare la Tată era în întregime axată pe declaraţiile următoare: „El şi Tatăl sunt una; cine a văzut Fiul a văzut Tatăl; Tatăl, ca şi Fiul, cunoaşte toate lucrurile; numai Fiul şi cei cărora Fiul li-l revelează îl cunosc realmente pe Tată; oricine îl cunoaşte pe Fiu îl cunoaşte şi pe Tată; Tatăl l-a trimis pe Fiu în lume pentru a revela naturile lor conjugate şi pentru a arăta lucrarea lor comună. El n-a făcut niciodată alte declaraţii despre Tatăl său, afară doar de samariteana de la fântâna lui Iacob când i-a zis: „Dumnezeu este spirit.”

^{(1856.1) 169:4.3} Prin observarea divinităţii vieţii lui Iisus, iar nu prin întemeierea pe învăţături, înveţi să-l cunoşti pe Dumnezeu prin Iisus. În viaţa Maestrului, fiecare poate asimila un concept de Dumnezeu care reprezintă măsura capacităţii sale de percepere a realităţilor spirituale şi divine, adevărurile reale şi eterne. Finitul nu poate niciodată spera să înţeleagă Infinitul, afară de cazul când Infinitul a fost focalizat în personalitatea din spaţiu-timp a experienţei finite a vieţii umane a lui Iisus din Nazareth.

^{(1856.2) 169:4.4} Iisus ştia bine că Dumnezeu nu este cognoscibil decât prin realităţile experienţei; el nu se poate niciodată înţelege prin învăţătura mentală singură. Iisus i-a învăţat pe apostolii lui că nu ar putea niciodată să-l înţeleagă în întregime pe Dumnezeu, dar că ar putea cu foarte mare certitudine să-l cunoască, tot aşa cum îl cunoscuseră pe Fiul Omului. Voi îl puteţi cunoaşte pe Dumnezeu nu prin înţelegerea a ceea ce a zis Iisus, ci prin cunoaşterea a ceea ce a fost Iisus. Iisus era o revelaţie a lui Dumnezeu.

^{(1856.3) 169:4.5} Afară de cazul când el cita Scripturile ebraice, Iisus nu se referea la Dumnezeu decât sub două nume: Dumnezeu şi Tată. Când Maestrul se referea la Tatăl său în calitate de Dumnezeu, el folosea în general cuvântul ebraic care semnifica Dumnezeul plural (Trinitatea), iar nu cuvântul Iehova, care reprezenta concepţia evoluândă a Dumnezeului tribal al iudeilor.

^{(1856.4) 169:4.6} Iisus nu l-a numit niciodată rege pe Tată şi regreta mult că speranţa iudaică la un regat restaurat şi proclamaţia lui Ioan a unui regat ce va să vină, l-au silit să denumească „regat al cerurilor” fraternitatea spirituală pe care îşi propunea s-o întemeieze. Cu o singură excepţie – declaraţia că „Dumnezeu este spirit” – Iisus n-a făcut nici o referire la Deitate altcumva decât în termeni care descriau propriile lui relaţii personale cu Sursa-Centru Primă din Paradis.

^{(1856.5) 169:4.7} Iisus folosea cuvântul Dumnezeu pentru a desemna ideea de Deitate, şi cuvântul Tată pentru a desemna experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Când cuvântul Tată este folosit pentru a-l desemna pe Dumnezeu, el trebuie interpretat în înţelesul lui cel mai larg. Cuvântul Dumnezeu nu poate fi definit; el reprezintă deci conceptul infinit al Tatălui, în timp ce cuvântul Tată, fiind susceptibil de o definire parţială, poate fi folosit pentru a reprezenta conceptul uman de Tată divin aşa cum este el asociat omului în cursul existenţei lui muritoare.

^{(1856.6) 169:4.8} Pentru iudei, Elohim era Dumnezeul dumnezeilor, în timp ce Iehova era Dumnezeul Israelului. Iisus a acceptat conceptul de Elohim şi a numit Dumnezeu acest grup de fiinţe supreme. În locul conceptului de Iehova, deitatea rasială, el a introdus ideea de paternitate a lui Dumnezeu şi de fraternitate mondială a oamenilor. El a înălţat conceptul de Iehova, Tatăl rasial deificat, până la ideea de un Tată al tuturor copiilor oamenilor, un Tată divin al credincioşilor individuali. În plus, el propovăduia că acest Dumnezeu al universurilor şi acest Tată al tuturor oamenilor era una şi aceeaşi Deitate a Paradisului.

^{(1856.7) 169:4.9} Iisus n-a pretins niciodată a fi manifestarea întrupată a lui Elohim (Dumnezeu). El n-a proclamat niciodată că el era o revelaţie a lui Elohim (Dumnezeu) pentru lumi. El n-a propovăduit niciodată că oricine îl văzuse l-a văzut pe Elohim (Dumnezeu). Dar el a proclamat că era revelaţia întrupată a Tatălui, şi a afirmat că oricine îl văzuse a văzut Tatăl. Ca Fiu divin, el nu pretindea a-l reprezenta decât pe Tată.

^{(1857.1) 169:4.10} Într-adevăr, el era însuşi Fiul lui Dumnezeu Elohim; dar, pe durata încarnării sale, şi pentru fiii muritori ai lui Dumnezeu, el a decis să limiteze revelaţia vieţii sale la portretizarea caracterului Tatălui său, în măsura în care această revelaţie ar putea fi înţeleasă de omul muritor. În ceea ce priveşte caracterul celorlalte persoane ale Trinităţii Paradisului, noi ar trebui să ne mulţumim să învăţăm că ele seamănă în întregime cu Tatăl, al cărui portret personal a fost revelat în viaţa Fiului său întrupat, Iisus din Nazareth.

^{(1857.2) 169:4.11} Cu toate că, în viaţa sa pământeană, Iisus a revelat adevărata natură a Tatălui ceresc, el a propovăduit puţine lucruri despre el. De fapt, el a propovăduit numai două: că Dumnezeu în sine însuşi este spirit şi că, în toate domeniile privitoare la raporturi sale cu creaturile sale, el este un Tată. În seara aceea, Iisus a făcut proclamaţia definitivă a relaţiilor lui cu Dumnezeu când a declarat: „Eu am ieşit din Tată şi am venit în lume; din nou, eu voi părăsi lumea şi voi merge la Tată.”

^{(1857.3) 169:4.12} Dar luaţi seama! Iisus n-a zis niciodată: „Cine m-a auzit l-a auzit pe Dumnezeu.” Ci a zis: „Cel care m- a văzut l-a văzut pe Tată.” Ascultarea învăţăturii lui Iisus nu echivalează cu cunoaşterea lui Dumnezeu, dar vederea lui Iisus este o experienţă care este în ea însăşi o revelaţie către suflet a Tatălui. Dumnezeul universurilor domneşte peste imensa creaţie, dar Tatăl celest este acela care îşi trimite spiritul să locuiască în mintea voastră.

^{(1857.4) 169:4.13} Iisus sub forma umană şi în domeniul spiritual echivalentul lentilei în optică, el face vizibil pentru creatura materială pe Acela care este invizibil. Iisus este fratele vostru mai mare care, în întrupare, vă face cunoscută o Fiinţă cu atribute infinite, pe care nici chiar oştirile cereşti nu pot pretinde a o înţelege complet. Toate acestea trebuie să constea în experienţa personală a credincioşilor individuali. Dumnezeu poate fi revelat fiilor finiţi ai lumilor materiale, prin Fiul divin al tărâmurilor spirituale, numai în calitate de Tată. Voi puteţi cunoaşte Eternul în calitate de Tată, dar îl puteţi adora în calitate de Dumnezeu al universurilor, Creator infinit al tuturor existenţelor.

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

Share this: