URANTIA – Adam si Eva

Posted on 1 octombrie 2014 by corus

Dragi prieteni,

Înainte de a aborda acest subiect vă propun să ne reamintim cate ceva despre elevatorii biologici .. despre Adamii si Evele planetare si care este rolul lor.. așa cum sunt prezentați ei în cartea Urantia .. revelata pare-se în 1934 (se fac unele referiri ca timp în text comparativ cu acest an) de presupuse ființe celeste în colaborare cu un medic numit William S și publicata de Fundația Urantia în anul 1955.

Fundaţia Urantia este o organizaţie non-profit inființată în 1950 de un grup de voluntari din acea epocă, cunoscuți sub numele de Comision de contact care s-au reunit sub conducerea medicului William Sadler, care trăia în apropiere de Chicago, pentru a colabora în scrierea carții aparută cinci ani mai tarziu.

Cartea a fost tradusă în toate limbile de circulatie internationala cu multe eforturi, urmând ca până în 2030 cca 80% din populația planetei să citească în propria limbă și gratis acestă carte prin intermediul sitului www.urantia.org

Elevatorii biologici – Adamii și Evele planetari

Când în urma evolutiei naturale pe o planetă se atinge limita dezvoltării evolutive naturale a ființelor umane, este momentul să se trimită pe această lume elevatorii biologici .. ei rămânând pe planeta împreună cu Prinţul Planetar, pe tot parcursul ei evolutiv.

Aceştia de regulă sunt în general numiţi Adamul şi Eva de pe o planetă și sunt darul material făcut de Fiul Creator lumilor locuite ei fiind progeniturile lui, Spiritul-Mamă al Universului neparticipând la producerea acestor fiinţe.

Înălţimea acestor Fii Materiali variază între doi metri cincizeci şi trei metri, iar corpul lor străluceşte de o lumină radiantă de o tentă violetă. Prin corpul lor material circulă sânge material, însă ei sunt, de asemenea, încărcaţi de energie divină şi saturaţi de lumină celestă.

Un Adam şi o Evă originari – creaţi direct – sunt nemuritori prin înzestrare naturală, ei putând beneficia de o hrană dublă fiind cu adevărat dubli în natura şi în constituţia lor, ei consumând și hrană ca fiinţele fizice ale tărâmului dar în acelaşi timp, existenţa lor nemuritoare este deplin întreţinută prin absorbţia directă şi automată a anumitor energii cosmice susţinătoare, dar in schimb fii si ficele lor rasa violeta rezultată sau Adamiții suportând o diminuare a potențialului de nemurire .. deci ei nu pot transmite nemurirea necondiţionată urmașilor cărora le dau naştere.

Deci rolul de elevatori biologici a unui Adam și a unei Eve planetare constă în fapul de a îmbunătăți genetic rasele principale evolutive umane prin amalgamări cu progeniturile lor, pentru că un Adam şi o Evă Planetară nu se împreunează niciodată direct cu membrii raselor evolutive, această muncă de ameliorare biologică intrând în atrbuțiunea progeniturii lor .. de regulă acestia neamestecându-se cu nativii planetei mai înainte ca propriul lor grup să depăşească un milion de membrii .. și asta după o selecție și triere a celor aleși de ei din rândul ființelor umane evolutive pentru a deveni taţii şi mamele evolutivi ai noului ordin contopit al omenirii.

Revenind .. haideți să vedem acum câte ceva despre povestea lui Adam și Eva noastră așa cum este ea prezentată în cartea Urantia … despre sosirea lor, administrarea , viața în grădina Edenului , prima înălțare, legenda creației .. etc ..

Acest articol este preluat din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-74-adam-si-eva

Capitolul 74

Adam şi Eva

^(828.1) ^74:0.1 ADAM ŞI EVA au sosit pe Urantia cu 37.848 de ani înainte de anul 1934 al erei creştine, chiar la jumătatea anotimpului, în vremea când Grădina era la apogeul înfloririi ei. Drept în miezul zilei, şi fără a fi fost anunţate, cele două convoaie serafice, însoţite de personalul Ierusemului însărcinat cu transportarea de elevatori biologici pe Urantia, au aterizat încet pe suprafaţa planetei în rotaţie, în apropierea templului Tatălui Universal. Toată munca de rematerializare a corpului lui Adam şi celui al Evei, s-a executat în incinta acestui sanctuar nou creat. De la ora sosirii lor, au trecut zece zile până să fie re-creaţi în forma umană duală pentru a fi prezentaţi lumii ca reprezentând pe noii ei cârmuitori. Ei şi-au recăpătat cunoştinţa simultan. Fiicele şi Fiii Materiali slujesc întotdeauna împreună. Oriunde şi oricând, esenţa misiunii lor este de a nu se despărţi niciodată. Ei sunt meniţi să lucreze în cuplu, şi rareori se întâmplă ca ei să îşi îndeplinească funcţiile separat.

1. Adam şi Eva pe Jerusem

^(828.2) ^74:1.1 Adamii şi Evele planetari de pe Urantia erau membrii celui mai vechi corp al Fiilor Materiali de pe Jerusem, unde sunt înscrişi împreună sub numărul 14.311. Ei aparţineau celei de-a treia serii fizice, şi aveau o înălţime cu puţin peste doi metri şi cincizeci.

^(828.3) ^74:1.2 În momentul când Adam a fost ales ca să vină pe Urantia, el era angajat împreună cu tovarăşa lui în laboratoarele de testări şi probe fizice ale Jerusemului. Vreme de peste cincisprezece mii de ani, ei conduseseră departamentul de energie experimentală aplicată în modificarea formelor vii. Cu mult înainte de asta, ei fuseseră instructori în şcolile de cetăţenie pentru noii veniţi pe Jerusem. Toate astea trebuie avute în vedere în legătură cu istoria purtării lor ulterioare pe Urantia.

^(828.4) ^74:1.3 Când a fost emisă proclamaţia care chema voluntari pentru misiunea aventurii adamice pe Urantia, toţi Fiii şi Fiicele corpului senior de Fii Materiali s-au prezentat în postura de candidaţi. Examinatorii melchizedeki, cu aprobarea lui Lanaforge şi a celor Preaînalţi din Edentia, i-au ales în final pa Adam şi pe Eva, care au venit după aceea să îndeplinească funcţia de elevatori biologici pe Urantia.

^(828.5) ^74:1.4 Adam şi Eva au rămas loiali lui Mihail pe toată durata rebeliunii lui Lucifer; cu toate acestea, cuplul a fost chemat înaintea Suveranului Sistemului şi a întregului său cabinet pentru a fi supus unei examinări şi a primi instrucţiuni. Detaliile problemelor de pe Urantia le-au fost prezentate pe îndelete; ei au fost instruiţi în amănunt cu privire la planurile de urmat în acceptarea răspunderilor cârmuirii unei lumi atât de sfâşiate de lupte. Ei au fost puşi să presteze împreună jurământ de credinţă faţă de Preaînalţii Edentiei şi faţă de Mihail din Salvington. Ei au primit cuvenitul sfat de a se vedea ca pe nişte supuşi ai corpurilor urantiene de administratori provizorii melchizedeki, până la data când corpul guvernamental va fi în măsură să renunţe la conducerea lumii pe care a avut-o în sarcină.

^(829.1) ^74:1.5 Acest cuplu din Ierusem a lăsat în urma lui, în capitala Sataniei şi în alte părţi, o sută de descendenţi – cincizeci de fii şi cincizeci de fiice – creaturi magnifice care scăpaseră de căderile progresului, şi care erau toate angajare ca fideli servitori de încredere ai universului în perioada în care au plecat părinţii lor pe Urantia. Ei erau cu toţii prezenţi în frumosul templu al Fiilor Materiali pentru a asista la serbarea de bun rămas asociată cu ultimele ceremonii ale acceptării consacrării. Copiii i-au însoţit pe părinţii lor la sediul de dematerializare al ordinului lor, şi au fost ultimii care şi-au luat rămas bun şi le-au urat o reuşită deplină în vreme ce aceştia se cufundau în somnul pierderii cunoştinţei al personalităţii, prealabil pregătirii pentru transportul serafic. Copiii au petrecut o bucată de vreme împreună la acea întrunire a familiei, bucurându-se că părinţii lor urmau curând să devină conducătorii vizibili, în realitate singurii cârmuitori ai planetei 606 a sistemului Sataniei.

^(829.2) ^74:1.6 Aşa au părăsit Adam şi Eva Jerusemul, în mijlocul aclamaţiilor şi al urărilor de bine din partea cetăţenilor lui. Ei s-au dus să preia noile lor responsabilităţi dotaţi cum se cuvine şi pe deplin instruiţi cu privire la toate îndatoririle şi la toate pericolele de întâmpinat pe Urantia.

2. Sosirea lui Adam şi a Evei

^(829.3) ^74:2.1 Adam şi Eva au adormit pe Jerusem şi, când s-au trezit pe Urantia, în templul Tatălui, în prezenţa marii mulţimi adunate pentru întâmpinarea lor, s-au pomenit faţă în faţă cu două fiinţe de care auziseră vorbindu-se foarte mult, Van şi loialul său tovarăş, Amadon. Aceşti doi eroi ai secesiunii lui Caligastia au fost primii care le-au urat bun venit în noul lor cămin grădină.

^(829.4) ^74:2.2 Limba Edenului era un dialect andonic, la fel ca cel vorbit de Amadon. Van şi Amadon perfecţionaseră mult această limbă, creând un nou alfabet de douăzeci şi patru de litere; sperau să o vadă devenind limba Urantiei, în măsura în care cultura edenică s-ar fi răspândit în lume. Adam şi Eva stăpâneau pe deplin acest dialect uman dinainte de a fi plecat din Jerusem, astfel încât acest fiu andonit l-a auzit pe conducătorul superior al lumii sale adresându-i-se în propria sa limbă.

^(829.5) ^74:2.3 În ziua aceea, a fost mult freamăt şi mare bucurie în toată Grădina Edenului, în timp ce mesagerii se grăbeau la locul de întâlnire al porumbeilor voiajori adunaţi din apropiere şi din depărtări, şi strigau: „Daţi drumul păsărilor; lăsaţi-le să ducă vestea că Fiul făgăduit a venit.” An de an, sute de colonii de credincioşi, au menţinut constant numărul dorit de porumbei crescuţi pe lângă casele lor anume pentru o asemenea ocazie.

^(829.6) ^74:2.4 Pe măsură ce vestea sosirii lui Adam s-a răspândit până departe, mii de membri din triburile învecinate au acceptat învăţăturile lui Van şi Amadon, iar vreme de mai multe luni de zile pelerinii au continuat să vină în Eden pentru a-i saluta pe Adam şi pe Eva şi pentru a aduce omagii Tatălui lor nevăzut.

^(829.7) ^74:2.5 Curând după trezirea lor, Adam şi Eva au fost escortaţi la locul de primire oficial aflat pe un deal mare situat la nord de templu. Această colină naturală a fost mărită şi amenajată pentru instalarea noilor conducători ai lumii. Aici, la amiază, comitetul de primire al Urantiei le-a urat bun-venit acestui Fiu şi acestei Fiice ai sistemului Sataniei. Amadon era preşedintele acestui comitet, care era compus din doisprezece membri, cuprinzând: un reprezentant al fiecăreia din cele şase rase sangice; şeful în exerciţiu al mediatorilor; Annan, o fiică loială purtătoare de cuvânt din partea nodiţilor; Noe, fiul arhitectului constructor al Grădinii şi înfăptuitor al planurilor tatălui său; şi cei doi Purtători ai Vieţii stabiliţi pe Urantia.

^(830.1) ^74:2.6 Actul următor a fost încredinţarea sarcinii de supraveghere a planetei lui Adam şi Evei de către seniorul melchizedek, şeful consiliului administratorilor provizorii de pe Urantia. Fiul şi Fiica Materiali au depus un jurământ de credinţă faţă de Preaînalţii Norlatiadekului şi faţă de Mihail al Nebadonului. Ei au fost proclamaţi suveranii Urantiei de către Van, care a predat astfel autoritatea nominală pe care o deţinuse timp de peste o sută cincizeci de mii de ani, în virtutea unei decizii a administratorilor provizorii melchizedeki.

^(830.2) ^74:2.7 Adam şi Eva au fost îmbrăcaţi cu robe regale cu această ocazie, momentul instalării lor oficiale la stăpânirea ai lumii. Nu toate meşteşugurile Dalamatiei au fost pierdute pe planetă; ţesutul era încă practicat pe vremea Edenului.

^(830.3) ^74:2.8 S-a auzit apoi proclamaţia arhanghelilor, iar vocea transmisă a lui Gabriel a decretat al doilea apel nominal al judecăţii pentru Urantia şi deşteptarea supravieţuitorilor adormiţi din cea de-a doua perioadă de acordare a graţiei şi a milei pe planeta 606 a Sataniei. Dominaţia Prinţului a trecut; perioada lui Adam, a treia epocă planetară, se deschide în mijlocul unor scene de o măreţie simplă; iar noii stăpâni ai Urantiei îşi inaugurează domnia în condiţii aparent favorabile, în pofida confuziei generale provocate de absenţa cooperării predecesorilor lor în autoritate pe planetă.

3. Adam şi Eva fac cunoştinţă cu planeta

^(830.4) ^74:3.1 Acum, după instalarea lor oficială, Adam şi Eva au devenit dureros de conştienţi de izolarea lor planetară. Tăcute erau transmisiunile familiare; şi absente erau toate circuitele de comunicare extraplanetară. Tovarăşii lor din Jerusem se duseseră pe planete unde totul se petrecea normal, cu un Prinţ Planetar bine stabilit şi cu un stat major experimentat, gata să-i primească şi să coopereze cu ei în cursul experienţelor lor iniţiale pe aceste lumi. Însă, pe Urantia, rebeliunea a schimbat totul. Aici, Prinţul Planetar era foarte des prezent şi, cu toate că era privat de cea mai mare parte din puterea lui de a face rău, el era încă capabil de a face dificilă, şi într-o oarecare măsură riscantă, sarcina lui Adam şi a Evei. În acea noapte, pe când se plimbau prin Grădină, sub clar de lună plină, discutând planurile zilei următoare, Fiul şi Fiica Jerusemului erau îngânduraţi şi deziluzionaţi.

^(830.5) ^74:3.2 Aşa s-a încheiat prima zi a lui Adam şi a Evei pe Urantia, planeta izolată şi tulburată din cauza trădării lui Caligastia. Ei s-au plimbat şi au vorbit până noaptea târziu, prima lor noapte pe pământ – şi s-au simţit foarte singuri.

^(830.6) ^74:3.3 A doua zi a lui Adam pe pământ s-a petrecut în şedinţă cu administratorii provizorii planetari şi cu consiliul consultativ. De la melchizedeki şi de la asociaţii lor, Adam şi Eva au aflat mai multe detalii despre rebeliunea lui Caligastia şi despre efectul acelei răscoale asupra progresului lumii. În ansamblu, această lungă relatare a proastei administrări a treburilor planetei este o istorie descurajantă. Ei au aflat toate faptele privitoare la năruirea totală a planului lui Caligastia de accelerare a procesului evoluţiei sociale. Ei au ajuns, de asemenea, la o înţelegere clară şi deplină a nebuniei încercării de a se ajunge la o civilizaţie planetară avansată fără a se ţine seama de planul divin de înaintare. Şi astfel s-a terminat o zi tristă, dar foarte instructivă – cea de-a doua zi a lor pe Urantia.

^(831.1) ^74:3.4 A treia zi a fost consacrată unei cercetări a Grădinii. Instalaţi pe marile păsări transportoare – fandorii – Adam şi Eva au contemplat de la înălţime vastele întinderi ale Grădinii în timp ce erau purtaţi prin aer pe deasupra celui mai frumos loc de pe pământ. Această zi de vizită s-a sfârşit cu un mare banchet ţinut în cinstea tuturor celor care munciseră la crearea acestei grădini de o frumuseţe şi de o splendoare edenică. Din nou, până târziu în noaptea celei de-a treia zi a lor, Fiul şi tovarăşa lui s-au plimbat prin Grădină şi au vorbit despre amploarea problemelor lor.

^(831.2) ^74:3.5 În cea de-a patra zi, Adam şi Eva au ţinut un discurs în faţa adunării Grădinii. De la înălţimea dealului inaugural, ei le-au vorbit oamenilor despre planurile lor de reabilitare a lumii şi au pus accentul pe metodele prin care vor căuta să reînalţe cultura socială a Urantiei de la nivelele inferioare la care căzuse ca urmare a păcatului şi a rebeliunii. Aceasta a fost o zi mare; ea s-a încheiat cu un banchet pentru consiliul bărbaţilor şi al femeilor care fuseseră selectaţi pentru a primi sarcini în noua administrare a treburilor lumii. Luaţi seama! În acest grup se găseau şi femei şi bărbaţi, şi aceasta a fost prima dată când un astfel de eveniment s-a petrecut pe pământ de la epoca lui Dalamatiei încoace. A fost o schimbare uimitoare, aceea de a o vedea pe Eva, o femeie, împărtăşind, cu un bărbat, onorurile şi responsabilităţile treburilor lumii. Şi astfel s-a încheiat cea de-a patra lor zi pe pământ.

^(831.3) ^74:3.6 Ce-a de-a cincia zi a fost ocupată cu organizarea guvernului temporar, administraţia care urma să funcţioneze până când administratorii provizorii melchizedeki vor fi părăsit Urantia.

^(831.4) ^74:3.7 Ziua a şasea a fost consacrată inspectării numeroaselor tipuri de oameni şi de animale. De-a lungul zidurilor estice din Eden, Adam şi Eva au fost escortaţi toată ziua, observând viaţa animală a planetei şi ajungând la o mai bună înţelegere a ceea ce trebuie făcut pentru stabilirea ordinii în confuzia unei lumi populate de o asemenea varietate de creaturi vii.

^(831.5) ^74:3.8 Persoanele care l-au însoţit pe Adam în această deplasare au fost foarte surprinse să constate cât de deplin a înţeles Adam natura şi funcţia miilor de animale care i-au fost arătate. Era de ajuns să arunce o singură privire asupra vreunui animal, că şi indica natura şi comportamentul lui. Adam putea, la prima vedere, să dea tuturor creaturilor materiale pe care le vedea numele descriptiv al originii, al naturii şi al funcţiunii lor. Aceia care l-au condus în turul lui de inspecţie nu ştiau că noul conducător al lumii era unul din anatomiştii cei mai experţi din toată Satania, iar Eva era şi ea la fel de pricepută. Adam i-a uimit pe asociaţii lui prin descrierea unei mulţimi de creaturi vii prea mici pentru a fi văzute de ochiul omenesc.

^(831.6) ^74:3.9 Când s-a scurs cea de-a şasea zi a şederii lor pe pământ, Adam şi Eva s-au odihnit pentru prima dată în noul lor cămin „de la estul Edenului”. Primele şase zile ale aventurii pe Urantia fuseseră foarte ocupate, ei aşteptând cu mare plăcere o zi de eliberare de toate activităţile.

^(831.7) ^74:3.10 Dar circumstanţele au dictat altfel. Experienţa zilei care tocmai trecuse, în care Adam discutase atât de inteligent şi de exhaustiv viaţa animală a Urantiei, combinată cu magistralul său discurs inaugural şi cu manierele lui fermecătoare, câştigaseră inima şi captivaseră gândirea locuitorilor Grădinii, astfel încât ei nu numai că erau dispuşi din toată inima să îi accepte drept conducători pe Fiul si pe Fiica nou sosiţi din Jerusem, însă majoritatea erau aproape gata-gata să le cadă în genunchi şi să-i adore ca pe nişte zei.

4. Prima înălţare

^(832.1) ^74:4.1 În noaptea aceea, noaptea care a urmat zilei a şasea, în timp ce Adam şi Eva dormeau adânc, s-au petrecut lucruri ciudate în vecinătatea templului Tatălui, în sectorul central al Edenului. Acolo, sub lumina blândă a lunii, sute de femei şi de bărbaţi entuziasmaţi şi înfierbântaţi au ascultat timp de ore întregi argumentările pline de patimă ale conducătorilor lor. Ei aveau intenţii bune, dar pur şi simplu nu puteau înţelege simplitatea manierelor fraterne şi democratice ale noilor lor suverani. Cu mult timp înainte de revărsatul zorilor, noii administratori temporari ai treburilor lumii au ajuns la concluzia virtual unanimă că Adam şi consoarta lui erau mult prea modeşti şi simplii. Ei au decis că Divinitatea coborâse pe pământ sub înfăţişare trupească, şi că Adam şi Eva erau în realitate zei, sau ceva atât de aproape de o astfel de stare, încât erau demni de o veneraţie respectuoasă.

^(832.2) ^74:4.2 Uimitoarele evenimente ale primelor şase zile ale lui Adam şi ale Evei pe pământ au depăşit complet înţelegerea minţilor nepregătite, chiar şi pe ale celor mai buni oameni ai lumii. Erau cuprinşi de o stare de zăpăceală; ei s-au lăsat antrenaţi de propunerea de a aduce nobila pereche până sus la templul Tatălui, în miezul zilei, pentru ca toată lumea să se poată închina într-o adorare plină de respect şi să se prosterneze într-o supunere plină de umilinţă; locuitorii Grădinii erau realmente sinceri în toată purtarea lor.

^(832.3) ^74:4.3 Van protesta. Amadon lipsea, având în sarcina sa garda de onoare care veghease, peste noapte, asupra lui Adam şi Evei. Dar protestul lui Van a fost spulberat. I s-a spus că şi el era prea modest, prea cuminte; că nu era departe de a fi el însuşi un zeu; altfel cum ar fi trăit atât de mult pe pământ, şi cum ar fi determinat un eveniment atât de important ca venirea lui Adam? Edeniţii înfierbântaţi erau pe punctul de a-l lua pe sus şi a-l urca pe muntele de închinăciune, când Van a reuşit să-şi croiască drum afară din mulţime. Fiind capabil să comunice cu medianii, l-a trimis în mare grabă pe şeful lor la Adam.

^(832.4) ^74:4.4 Se apropiau zorii celei de-a şaptea zi a lui Adam şi a Evei pe pământ, când au auzit surprinzătoarea veste a propunerii acestor muritori bine intenţionaţi, dar necugetaţi; atunci, chiar în timp ce păsările transportoare zburau cât puteau de repede pentru a-i găsi şi aduce pe Adam şi pe Eva la templu, medianii, putând chiar şi ei să facă un astfel de lucru, i-au transportat ei înşişi la templul Tatălui. Era foarte devreme în dimineaţa acestei a şaptea zi, şi, de pe movila , unde fusese atât de recent primit, Adam a ţinut un discurs în care a explicat ordinele filiaţiei divine şi le-a făcut clar acestor minţi pământeşti că numai Tatăl şi aceia pe care îi desemnează el pot fi veneraţi. Adam a precizat că va accepta toate onorurile şi va primi tot respectul, dar va refuza întotdeauna să fie adorat!

^(832.5) ^74:4.5 A fost o zi memorabilă. Chiar înainte de amiază, aproape de clipa sosirii mesagerului serafic care aducea din Jerusem constatarea instalării conducătorilor lumii, Adam şi Eva, ieşind din mulţime, au arătat spre templul Tatălui şi au zis: „Mergeţi acum spre însemnul material al prezenţei nevăzute a Tatălui şi închinaţi-vă în semn de adorare înaintea celui care ne-a făcut pe toţi şi care ne ţine în viaţă. Şi fie ca acest act să reprezinte promisiunea sinceră că voi nu veţi mai fi niciodată tentaţi să veneraţi pe nimeni altul în afară de Dumnezeu.” Toţi au făcut aşa cum le-a poruncit Adam. Fiul şi Fiica Materiali stăteau singuri pe deal, cu capetele înclinate, în vreme ce oamenii s-au prosternat în jurul templului.

^(832.6) ^74:4.6 Aceasta a fost originea tradiţiei zilei sabatului. În Eden, ziua a şaptea a fost întotdeauna consacrată adunării de la amiază din templu; obiceiul de a se consacra această zi cultivării personale a persistat mult timp. Dimineaţa era consacrată desăvârşirii fizice, ceasurile amiezii adorării spirituale, după amiaza cultivării minţii, în vreme ce seara se petrecea în serbări sociale. Aceasta n-a fost niciodată o lege în Eden, dar aşa a fost obiceiul câtă vreme administraţia adamică a deţinut puterea pe pământ.

5. Administrarea lui Adam

^(833.1) ^74:5.1 Timp de aproape şapte ani de la sosirea lui Adam, administratorii provizorii au rămas la datorie, însă în cele din urmă a venit vremea când ei i-au transferat lui Adam administrarea treburilor lumii şi s-au întors pe Jerusem.

^(833.2) ^74:5.2 Salutul de bun-rămas al administratorilor provizorii a ocupat o zi întreagă, şi în cursul serii melchizedekii individuali le-au dat lui Adam şi Evei sfatul lor de despărţire şi le-au urat cele mai bune gânduri. Adam ceruse de mai multe ori consilierilor lui să rămână pe pământ cu el, dar aceste rugăminţi au fost respinse de fiecare dată. Venise vremea când Fiii Materiali trebuiau să-şi asume responsabilitatea deplină pentru conducerea treburilor lumii. Aşadar, la miezul nopţii, transportul serafic al Sataniei a părăsit planeta cu paisprezece fiinţe având destinaţia Jerusem, transferul lui Van şi al lui Amadon având loc simultan cu plecarea celor doisprezece melchizedeki.

^(833.3) ^74:5.3 O bună bucată de vreme totul a mers relativ bine pe Urantia, şi se părea că Adam ar fi, în cele din urmă, în stare să dezvolte un plan pentru promovarea extinderii treptate a civilizaţiei edenice. Conform sfaturilor melchizedekilor, el a început să încurajeze artele manufacturii, în ideea dezvoltării relaţiilor comerciale cu lumea exterioară. Atunci când Edenul fusese dezbinat, existau peste o sută de ateliere primitive de manufactură în funcţiune, şi se stabiliseră relaţii comerciale extinse cu triburile din vecinătate.

^(833.4) ^74:5.4 Epoci de-a rândul, Adam şi Eva fuseseră instruiţi în tehnica de perfecţionare a unei lumi în vederea pregătirii ei de a primi contribuţiile lor specializate la înaintarea civilizaţiei evolutive. Acum însă, ei se confruntau cu unele probleme presante, cum ar fi stabilirea legii şi a ordinii într-o lume de sălbatici, de barbari şi de fiinţe umane doar pe jumătate civilizate. În afară de elita populaţiei pământului, adunată acolo, în Grădină, numai câteva grupuri, de ici de colo, au fost câtuşi de puţin susceptibile să primească cultura Adamică.

^(833.5) ^74:5.5 Adam a făcut un efort eroic şi hotărât pentru a stabili un guvern mondial, însă a întâmpinat o rezistenţă încăpăţânată la fiecare cotitură. Adam pusese deja în funcţiune, în tot Edenul, un sistem de control colectiv, şi aliase toate aceste grupuri într-o ligă edenică. Însă de cum a ieşit din Grădină şi a căutat să aplice aceste idei altor triburi exterioare au şi apărut necazurile, nişte necazuri serioase. De îndată ce asociaţii lui Adam au început să lucreze în afara Grădinii, ei au întâlnit rezistenţa directă şi bine plănuită a lui Caligastia şi Daligastia. Prinţul decăzut fusese destituit din poziţia de suveran al lumii, însă nu fusese îndepărtat de pe planetă. El era încă prezent pe pământ şi era capabil, cel puţin într-o anumită măsură, să reziste tuturor planurilor lui Adam pentru reabilitarea societăţii umane. Adam a încercat să pună rasele în gardă contra lui Caligastia, dar sarcina i-a fost îngreunată, căci cel mai mare duşman al lui era invizibil privirii muritorilor.

^(833.6) ^74:5.6 Chiar şi printre edeniţi se găseau unele minţi confuze care s-au aplecat spre învăţătura lui Caligastia referitoare la libertatea personală neînfrânată; ele i-au cauzat lui Adam un lanţ nesfârşit de greutăţi; ele îi răsturnau mereu cele mai bine întocmite planuri pentru înaintarea ordonată şi pentru dezvoltarea substanţială. Adam s-a văzut în cele din urmă nevoit să renunţe la programul de construcţie socială imediată, şi a revenit la metoda de organizare a lui Van, împărţindu-i pe edeniţi în companii de câte o sută, cu câte un căpitan pentru fiecare şi cu locotenenţi responsabili pentru fiecare grup de câte zece.

^(834.1) ^74:5.7 Adam şi Eva veniseră ca să instituie un guvern reprezentativ în locul unui guvern monarhic, însă, pe toată faţa pământului, ei n-au găsit nici un guvern demn de acest nume. Pentru moment, Adam a abandonat orice efort de a stabili un guvern reprezentativ, şi înainte de căderea regimului edenic, el a reuşit să întemeieze aproape o sută de centre comerciale şi sociale, unde indivizi puternici comandau în numele lui. Cea mai mare parte a acestor centre fusese organizată cândva de Van şi de Amadon.

^(834.2) ^74:5.8 Trimiterea ambasadorilor de la un trib la altul datează din timpurile lui Adam. Acesta a fost un mare pas înainte în evoluţia guvernului.

6. Viaţa familiară a lui Adam şi a Evei

^(834.3) ^74:6.1 Terenurile familiei adamice acopereau cu un pic mai mult de o mie trei sute de hectare. În imediata apropiere a acestui domeniu, se luaseră măsuri pentru instalarea a peste trei sute de mii dintre urmaşii lor de ereditate pură, dar nu s-a construit decât prima unitate a clădirilor proiectate. Înainte ca mărimea familiei adamice să depăşească această rezervă iniţială, întregul plan edenic se năruise şi grădina fusese evacuată.

^(834.4) ^74:6.2 Adamson a fost primul născut al rasei violete pe Urantia, fiind urmat de sora sa şi de Evason, al doilea fiu al lui Adam şi al Evei. Eva era mama a cinci copii înainte de plecarea melchizedekilor – trei fii şi două fiice. Următorii doi au fost gemeni. Înainte de marea greşeală, ea dăduse naştere la şaizeci şi trei de copii: treizeci şi două de fiice şi treizeci şi unu de fii. Când Adam şi Eva au părăsit Grădina, familia lor era constituită din patru generaţii, numărând 1.647 de descendenţi direcţi de ereditate pură. După plecarea lor din Grădină, ei au avut încă patruzeci şi doi de copii, în afară de cei doi urmaşi prin înrudire comună cu un neam muritor al Urantiei. Şi aceasta cifră nu include descendenţa adamică printre nodiţi şi alte rase evolutive.

^(834.5) ^74:6.3 Când copiii adamici au încetat să se mai hrănească de la sânul mamei lor, la vârsta de un an, ei n-au băut lapte de la animale. Eva avea acces la laptele unei mari varietăţi de nuci şi la sucul mai multor fructe, şi cunoscând perfect chimia şi energia acestor alimente, ea le-a combinat pentru hrănirea copiiilor ei până la apariţia dinţilor.

^(834.6) ^74:6.4 Gătitul mâncării era universal întrebuinţat în afara sectorului adamic propriu zis al Edenului, dar nu se gătea nimic în gospodăria lui Adam. Membrii familiei îşi găseau hrana – fructe, nuci şi cereale – gata pregătită pe măsură ce se cocea. Ei mâncau o dată pe zi, puţin după amiază. Adam şi Eva mai absorbeau de asemenea „lumină şi energie” direct de la anumite emanaţii spaţiale în combinaţie cu influenţa arborelui vieţii.

^(834.7) ^74:6.5 Corpul lui Adam şi acela al Evei emiteau o lumină difuză, dar ei se îmbrăcau întotdeauna potrivit obiceiurilor asociaţilor lor. Deşi purtau foarte puţine haine în cursul zilei, ei se înveleau, pe timpul serii, în mantale. Originea tradiţionalei aure care înconjura capul presupuşilor oameni pioşi şi sfinţi datează din timpurile lui Adam şi ale Evei. De vreme ce emanaţiile luminoase ale corpurilor lor erau în aşa mare măsură oprite de îmbrăcăminte, numai strălucirea radiantă a capului lor era perceptibilă. Descendenţii lui Adamson au descris întotdeauna în acest fel conceptul lor de indivizi a căror dezvoltare spirituală s-a presupus a fi extraordinară.

^(834.8) ^74:6.6 Adam şi Eva puteau comunica, unul cu altul şi cu copiii lor de prim grad, la o distanţă de circa optzeci de kilometri. Acest schimb de gânduri se efectua cu ajutorul delicatelor alveole cu gaz situate foarte aproape de structura lor cervicală. Prin acest mecanism, ei puteau trimite şi recepţiona vibraţii ale gândirii, însă această putere a fost instantaneu suspendată atunci când ei şi-au lăsat minte pradă discordiei şi destrămării răului.

^(835.1) ^74:6.7 Copiii adamici au frecventat propriile lor şcoli până la vârsta de şaisprezece ani, aceia mai tineri fiind învăţaţi de cei mai în vârstă. Cei mici îşi schimbau activităţile la fiecare treizeci de minute, cei mari la fiecare oră. Era cu certitudine un spectacol nou pe Urantia, acela de a-i observa pe aceşti copii ai lui Adam şi ai Evei desfăşurând o activitate voioasă şi însufleţitoare numai de dragul de a se juca. Jocul şi umorul raselor din ziua de azi sunt în mare măsură provenite de la neamul adamic. Toţi adamiţii apreciau muzica şi aveau, de asemenea, un ascut simţ al umorului.

^(835.2) ^74:6.8 Vârsta medie a logodnei era de optsprezece ani, şi aceşti tineri frecventau apoi un curs de doi ani de instruire în vederea asumării responsabilităţilor conjugale. La douăzeci de ani, ei aveau dreptul de a se căsători; după căsătorie, îşi începeau munca vieţii sau intrau într-o pregătire specială în scopul acesta.

^(835.3) ^74:6.9 Practica ulterioară a unor naţiuni de a permite familiilor regale, care pretindeau a se trage din zei, să se căsătorească frate cu soră, datează din vremea tradiţiilor urmaşilor lui Adam, care erau obligaţi să se căsătorească între ei. Adam şi Eva oficiau întotdeauna ceremoniile de căsătorie ale primei şi ale celei de-a doua generaţii ale Grădinii.

7. Viaţa în grădină

^(835.4) ^74:7.1 În afara celor patru ani în care au frecventat şcolile din vest, copiii lui Adam au trăit şi au muncit în „estul Edenului.” Până la vârsta de şaisprezece ani, ei primeau o educaţie intelectuală conformă cu metodele şcolilor Jerusemului. De la şaisprezece la douăzeci de ani, ei se instruiau în şcolile Urantiei de la celălalt capăt al Grădinii, unde serveau de asemenea ca profesori pentru clasele inferioare.

^(835.5) ^74:7.2 Sistemul de şcoli occidentale al Grădinii avea ca scop esenţial socializarea. Recreaţiile de dimineaţă erau consacrate practicii horticulturii şi agriculturii, iar cele de după amiază, jocului competitiv. Serile erau folosite pentru cultivarea relaţiilor sociale şi pentru cultivarea prieteniilor personale. Educaţia religioasă şi sexuală era considerată ca aparţinând căminului, îndatorirea părinţilor.

^(835.6) ^74:7.3 Învăţarea în aceste şcoli cuprindea instruirea privind:

^(835.7) ^74:7.4 1. Sănătatea şi îngrijirea corpului.

^(835.8) ^74:7.5 2. Regula de aur, etalonul raporturilor sociale.

^(835.9) ^74:7.6 3. Relaţia drepturilor individuale cu drepturile colective şi obligaţiile faţă de comunitate.

^(835.10) ^74:7.7 4. Istoria şi cultura diverselor rase pământene.

^(835.11) ^74:7.8 5. Metode de ameliorare şi de antrenare a progresului comerţului mondial.

^(835.12) ^74:7.9 6. Coordonarea conflictelor dintre îndatoriri şi sentimente.

^(835.13) ^74:7.10 7. Cultivarea jocului, a umorului şi a substitutelor sub forma competiţiei pentru înlocuirea luptei fizice.

^(835.14) ^74:7.11 Şcolile, şi de fapt toate activităţile Grădinii, erau întotdeauna deschise vizitatorilor. Observatori neînarmaţi erau uşor admişi în Eden pentru scurte vizite. Pentru a sta un timp în Grădină, un urantian trebuia să fie „adoptat.” El primea instrucţiuni în munca de aplicare a planului şi a ţelului consacrării adamice; el îşi exprima intenţia lui de a adera la această misiune, şi făcea apoi declaraţia de loialitate faţă de regulamentele sociale instituite de Adam şi faţă de suveranitatea spirituală a Tatălui Universal.

^(836.1) ^74:7.12 Legile Grădinii erau întemeiate pe codurile mai vechi ale Dalamatiei şi promulgate sub şapte titluri:

^(836.2) ^74:7.13 1. Legile de sănătate şi igienă.

^(836.3) ^74:7.14 2. Regulile sociale ale Grădinii.

^(836.4) ^74:7.15 3. Codul schimburilor şi al comerţului.

^(836.5) ^74:7.16 4. Legile bunei credinţe şi ale concurenţei loiale.

^(836.6) ^74:7.17 5. Legile vieţii de familie.

^(836.7) ^74:7.18 6. Codurile civile ale regulii de aur.

^(836.8) ^74:7.19 7. Cele şapte porunci ale regulii morale supreme.

^(836.9) ^74:7.20 Legea morală a Edenului era puţin diferită de cele şapte porunci ale Dalamatiei. Dar adamiţii ofereau multe alte raţiuni spre justificarea acestor porunci; de pildă, privitor la imperativul ridicat contra crimei, prezenţa interioară a Ajustorilor Gândirii a fost prezentată ca un motiv în plus pentru a nu se distruge viaţa umană. Ei au arătat că „cel care varsă sânge de om, de om va avea propriul lui sânge vărsat, căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său.”

^(836.10) ^74:7.21 În Grădina Edenului, ora consacrată cultului public era la mijlocul zilei; apusul soarelui era ora cultului familial. Adam a făcut tot posibilul să descurajeze folosirea rugăciunilor standardizate, arătând că rugăciunea efectivă trebuie să fie în întregime individuală, că ea trebuie să fie „dorinţa sufletului”; însă edeniţii au continuat să folosească rugăciuni şi forme tradiţionale transmise din epoca Dalamatiei. Adam s-a străduit de asemenea să înlocuiască sacrificiile de sânge din ceremoniile religioase cu ofrandele de fructe ale pământului, dar nu a reuşit mare lucru în acest sens înainte de ruinarea Grădinii.

^(836.11) ^74:7.22 Adam s-a străduit să explice raselor egalitatea sexelor. Maniera în care Eva lucra alături de soţul ei i-a impresionat profund pe toţi locuitorii Grădinii. Adam i-a învăţat fără ocolişuri că femeia, asemenea bărbatului, contribuie la producerea acelor factori ai vieţii care se unesc pentru a forma o nouă fiinţă. Până la vremea respectivă, oamenii presupuseseră că toată procrearea pleacă „rinichii tatălui”. Ei au considerat mama ca fiind doar un instrument pentru hrănirea copilului şi pentru naşterea şi îngrijirea nou-născutului.

^(836.12) ^74:7.23 Adam i-a învăţat pe contemporanii lui tot ce puteau să înţeleagă, însă, comparativ vorbind, asta n-a însemnat mare lucru. Totuşi, rasele mai inteligente ale pământului aşteptau cu nerăbdare vremea când li se va permite să se căsătorească cu copiii superiori ai rasei violete. Şi ce lume diferită ar fi devenit Urantia dacă acest mare plan de înnobilare a raselor ar fi fost dus la bun sfârşit! Chiar şi aşa cum s-au petrecut lucrurile, aportul redus de sânge pe care oamenii evolutivi l-au primit de la rasele importate a adus foloase inestimabile.

^(836.13) ^74:7.24 Şi astfel a lucrat Adam pentru bunăstarea şi înălţarea lumii de pe planeta lui de şedere, însă a fost o sarcină grea aceea de a conduce pe cea mai bună cale pe aceşti oameni amestecaţi şi corciţi.

8. Legenda creaţiei

^(836.14) ^74:8.1 Povestea creării Urantiei în şase zile era întemeiată pe tradiţia că Adam şi Eva îşi petrecuseră exact şase zile în examinarea iniţială a Grădinii. Această împrejurare a adus o sancţiune aproape sacră perioadei de timp a săptămânii, care la origine fusese introdusă de către Dalamatieni. Faptul că Adam a petrecut şase zile cu inspectarea Grădinii şi cu formularea planurilor preliminare de organizare nu fusese prestabilit, ci a fost elaborat de la zi la zi. Alegerea celei de-a şaptea zi pentru închinare a fost cu totul întâmplătoare prin legătura lor cu faptele despre care tocmai am vorbit.

^(837.1) ^74:8.2 Legenda facerii lumii în şase zile a fost o gândire care a venit mai târziu, de fapt, cu treizeci de mii de ani mai târziu. E posibil ca un pasaj al povestirii, apariţia bruscă a soarelui şi a lunii, să-şi aibă originea în tradiţiile de altădată conform cărora lumea s-a ivit brusc dintr-un nor spaţial dens de praf cosmic care ascunsese mult timp soarele şi luna.

^(837.2) ^74:8.3 Povestea creării Evei din coasta lui Adam este un rezumat confuz al sosirii lui Adam şi al chirurgiei celeste legate de schimbul de substanţe vii asociat cu venirea statului major corporal al Prinţului Planetar, cu peste patru sute şi cincizeci de ani în urmă.

^(837.3) ^74:8.4 Majoritatea oamenilor lumii au fost influenţaţi de tradiţia că Adam şi Eva aveau forme fizice create pentru ei cu prilejul sosirii lor pe Urantia. Credinţa că omul a fost creat din lut a fost aproape universală în emisfera estică; această tradiţie poate fi regăsită în multe zone ale lumii, de la Insulele Filipine până în Africa. Şi multe grupuri etnice au acceptat această poveste a originii din lut a omului printr-o formă specială de creaţie, chiar dacă anterior ele au crezut în creaţia progresivă – evoluţia.

^(837.4) ^74:8.5 Independent de influenţele Dalamatiei şi ale Edenului, omenirea avea tendinţa să creadă în ascensiunea treptată a rasei umane. Faptul evoluţiei nu este o descoperire modernă; anticii au înţeles caracterul lent şi evolutiv al progresului uman. Grecii primitivi aveau idei clare despre aceasta, în ciuda apropierii lor de Mesopotamia. Deşi diversele rase umane s-au încurcat jalnic în noţiunile lor asupra evoluţiei, multe triburi primitive credeau şi îi învăţau pe oameni că ei se trăgeau din diverse animale. Oamenii primitivi au căpătat obiceiul de a-şi alege pentru „totemurile” lor animalele presupusei lor obârşii. Anumite triburi indiene nord-americane se credeau provenite din castori şi din coioţi. Unele triburi africane spun că ele descind din hienă, un trib malaiez din lemuri, iar un grup din Noua Guinee din papagal.

^(837.5) ^74:8.6 Babilonienii, dat fiind contactul lor imediat cu rămăşiţele civilizaţiei adamiţilor, au extins şi au împodobit povestea creării omului; ei pretindeau că el se cobora de-a dreptul dintre Zei, că rasa avea o origine aristocratică, care era incompatibilă chiar şi cu doctrina creaţiei din lut.

^(837.6) ^74:8.7 Povestea creaţiei din Vechiul Testament a apărut la mult timp după epoca lui Moise; el nu i-a învăţat niciodată pe evrei o istorie atât de denaturată. De fapt, el le-a oferit israeliţilor o povestire simplă şi concisă a creaţiei, sperând ca prin aceasta să dea importanţă chemării sale la venerarea Creatorului, Tatăl Universal, pe care el l-a numit Domnul Dumnezeu al Israelului.

^(837.7) ^74:8.8 În primele sale învăţături, Moise a evitat cu mare înţelepciune să se întoarcă la epoca lui Adam şi, întrucât Moise era învăţătorul suprem al evreilor, poveştile despre Adam au fost intim asociate cu acelea ale creaţiei. Tradiţiile străvechi au recunoscut o civilizaţie pre-adamică. Aceasta reiese clar din faptul că editorii de mai târziu, care au avut intenţia de a elimina orice referinţă la chestiuni umane anterioare epocii lui Adam, au omis din neglijenţă eliminarea relatării revelatoare a emigrării lui Cain către „ţinutul Nodului”, unde şi-a luat o soţie.

^(838.1) ^74:8.9 Mult timp după instalarea lor în Palestina, evreii n-au avut nici o scriere de uz general. Ei au învăţat folosirea unui alfabet de la vecinii lor, filistenii, care erau refugiaţi politici din civilizaţia superioară a Cretei. Evreii au scris foarte puţin până la anul 900 înainte de Isus, şi neavând nici un limbaj scris până la această dată târzie, au circulat în rândurile lor câteva poveşti diferite asupra creaţiei, dar după captivitatea babiloniană au fost înclinaţi mai mult către acceptarea unei versiuni mesopotamiene modificate.

^(838.2) ^74:8.10 Tradiţia ebraică s-a cristalizat în jurul lui Moise şi, pentru că el s-a străduit să urmărească genealogia lui Abraham până înapoi la Adam, evreii au presupus că Adam a fost primul om din toată omenirea. Yahweh a fost creatorul şi, întrucât Adam este presupus ca fiind primul om, el trebuie să fi făcut lumea chiar înainte de a-l face pe Adam. Tradiţia celor şase zile ale lui Adam a fost apoi strecurată în poveste, cu rezultatul că la aproape o mie de ani după şederea lui Moise pe pământ, tradiţia creaţiei în şase zile a fost scrisă şi ulterior atribuită lui.

^(838.3) ^74:8.11 Când preoţii evrei s-au reîntors la Ierusalim, ei terminaseră deja scrierea povestirii lor despre începutul lucrurilor. Curând ei au pretins că această naraţiune este o istorie a creaţiei scrisă de Moise şi descoperită recent. Însă evreii contemporani din jurul anului 500 înainte de Isus nu considerau aceste scrieri ca revelaţii divine; ei le-au privit într-un mod foarte asemănător aceluia în care oamenii de mai târziu vor considera povestirile mitologice.

^(838.4) ^74:8.12 Acest document falsificat, presupus a reprezenta învăţăturile lui Moise, a fost adus în atenţia lui Ptolemeu, regele grec al Egiptului, care îl avusese tradus în greacă de către o comisie de şaptezeci de erudiţi, pentru noua bibliotecă din Alexandria. Această poveste îşi găseşte astfel locul ei printre acele scrieri care au devenit după aceea o parte a culegerilor ulterioare de „scrieri sacre” ale religiei ebraice şi creştine. Şi prin identificarea cu aceste sisteme teologice de mai târziu, aceste concepţii au influenţat profund un timp îndelungat filozofia multor oameni occidentali.

^(838.5) ^74:8.13 Învăţătorii creştini au perpetuat credinţa că rasa umană a fost creată printr-un act suveran. Toate acestea au condus direct la formarea de ipoteze a unei epoci de aur de altădată, a beatitudinii utopice, şi la teoria căderii omului sau supraomului, care a explicat condiţia societăţii care nu avea nimic utopic. Aceste perspective asupra vieţii şi locului omului în univers au fost, în cel mai bun caz, descurajante, întrucât ele se întemeiau pe o credinţă în regres mai degrabă decât în progres, şi care implica deopotrivă o Deitate răzbunătoare, care îşi vărsa mânia asupra rasei umane ca pedeapsă pentru erorile anumitor administratori planetari de odinioară.

^(838.6) ^74:8.14 ”Epoca de aur” este un mit, dar Edenul a fost un fapt, şi Civilizaţia Grădinii a fost efectiv ruinată. Adam şi Eva erau stat în Grădină de o sută şaptesprezece ani când, prin nerăbdarea Evei şi prin erorile de judecată ale lui Adam, ei au îndrăznit să se abată de la calea ordonată, lucru care a atras rapid nenorocirea asupra lor şi întârzierea dezastruoasă în dezvoltarea progresivă a întregii Urantii.

^(838.7) ^74:8.15 [Relatat de Solonia, „vocea serafică din Grădină.”]

Până la o nouă revedere.. pace si lumină pentru toți !

Costi

Share this:

URANTIA – Grădina Edenului

Posted on 11 septembrie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

Referindu-ne la Grădina Edenului, chiar dacă majoritatea teologilor consideră că ar fi o poveste și deci referirile la ea nu trebuie luate în mod serios, totusi unii oameni cred în existența acesteia, de-a lungul timpului lansându-se mai multe ipoteze care plasează Edenul la izvoarele Tigrului și ale Eufratului (nordul Mesopotamiei), în Irak (Mesopotamia), Africa și zona Golfului Persic.

Deasemeni și Bibilia în Geneza 2:13 face referiri la Grădina Edenului ca fiind pe lângă Etiopia, paleontologii concluzionând că Ethiopia este locația științifică a originii umane, și o Grădina a Edenului științifică.

Dar pentru a mai face un pas pe calea cunoașterii evoluției planetare, după ce am văzut ce s-a întâmplat în mult discutata Rebeliune Planetară, vă propun acum să vedem câte ceva și despre Grădina Edenului – asa cum este prezentată ea în cartea Urantia – despre amplasarea, întemeierea ei , arborele vieții .. etc urmând apoi într-un articol viitor sa ne ocupăm de elevatorii biologici Adam și Eva și să vedem apoi și în ce a constat greșeala lor.

Acest articol este preluat din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos:http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-73-gradina-edenului

Cartea Urantia

Capitolul 73

Grădina Edenului

^(821.1) ^73:0.1 DECADENŢA culturală şi sărăcia spirituală rezultate din decăderea lui Caligastia, precum şi confuzia socială care a rezultat din aceasta, au avut prea puţin efect asupra statutului biologic sau fizic al popoarelor Urantiei. Evoluţia organică a continuat cu paşi mari, cu totul independent de regresul moral şi cultural care a urmat atât de rapid dizidenţei lui Caligastia şi a lui Daligastia. În urmă cu aproximativ patruzeci de mii de ani, a venit un moment în istoria planetară în care Purtătorii Vieţii în serviciu au băgat de seamă că, din punct de vedere pur biologic, progresele dezvoltării raselor Urantiei se apropiau de apogeul lor. Administratorii provizorii melchizedeki au împărtăşit această opinie, şi au acceptat de bună voie să se alăture Purtătorilor Vieţii, pentru a cere Preaînalţilor Edentiei să examineze Urantia pentru a autoriza trimiterea elevatorilor biologici, un Fiu şi o Fiică Materiali.

^(821.2) ^73:0.2 Această cerere a fost adresată Preaînalţilor Edentiei, deoarece ei exercitaseră o jurisdicţie directă asupra numeroaselor probleme ale Urantiei de la căderea lui Caligastia şi de la carenţa temporară de autoritate de pe Jerusem.

^(821.3) ^73:0.3 Tabamantia, supraveghetor suveran al seriilor lumilor decimale sau experimentale, a venit să inspecteze planeta. După examinarea progresului rasial, el a recomandat pe bună dreptate ca Fiii Materiali să fie acordaţi Urantiei. La ceva mai puţin de o sută de ani după inspecţia sa, Adam şi Eva, un Fiu şi o Fiică Materiali ai sistemului local au sosit şi au început dificila lor misiune. Trebuia să se încerce descâlcirea problemelor încurcate ale unei planete întârziate de rebeliune şi pedepsită prin izolare spirituală.

1. Nodiţii şi Amadoniţii

^(821.4) ^73:1.1 Pe o planetă normală, sosirea Fiului Material anunţă în general apropierea unei mari epoci de invenţii, de progrese materiale şi de iluminare intelectuală. Era postadamică este o mare epocă ştiinţifică pe cea mai mare parte a lumilor, însă nu tot aşa a fost pe Urantia. Cu toate că planeta a fost populată de rase apte din punct de vedere fizic, triburile rămăseseră în adâncurile sălbăticiei şi ale stagnării morale.

^(821.5) ^73:1.2 La zece mii de ani după rebeliune, practic toate câştigurile administrării Prinţului fuseseră anulate; rasele lumii nu ar fi fost într-o situaţie cu mult mai bună dacă acest Fiu rătăcit nu ar fi venit niciodată pe Urantia. Tradiţiile din Dalamatia şi cultura Prinţului Planetar nu se păstraseră decât la nodiţi şi amadoniţi.

^(821.6) ^73:1.3 Nodiţii erau descendenţii membrilor rebeli ai statului major al Prinţului şi îşi trăgeau numele de la primul lor conducător, Nod, care prezidase odinioară comisia industriei şi comerţului în Dalamatia. Amadoniţii erau descendenţii andoniţilor care au ales să rămână loiali, alături Van şi Amadon. „Amadonit” este mai mult o denumire culturală şi religioasă decât un nume rasial; din punct de vedere rasial, amadoniţii erau în esenţă andoniţi. „Nodit” este un nume atât cultural, cât şi rasial, căci nodiţii înşişi constituiau a opta rasă a Urantiei.

^(822.1) ^73:1.4 Între nodiţi şi amadoniţi existau o ostilitate tradiţională. Această lipsă de prietenie revenea constant la suprafaţă de fiecare dacă când descendenţii celor două grupuri încercau să se angajeze în executarea unui proiect comun. Chiar şi mai târziu, în treburile Edenului, le-a fost extrem de dificil să lucreze împreună în pace.

^(822.2) ^73:1.5 Puţin după distrugerea Dalamatiei, partizanii lui Nod s-au împărţit în trei grupe. Grupul central a rămas în vecinătatea imediată a căminului lor originar, aproape de fundul Golfului Persic. Grupul oriental a migrat către platourile înalte ale Elamului, până în estul văii Eufratului. Grupul occidental a rămas pe ţărmul mediteranean nord-estic al Siriei, în teritoriul adiacent.

^(822.3) ^73:1.6 Aceşti nodiţi se căsătoriseră adesea cu rasele sangice şi lăsaseră nişte urmaşi capabili. Nişte descendenţi ai rebelilor dalamatieni s-au alăturat ulterior lui Van şi partizanilor săi loiali, în ţinuturile situate în nordul Mesopotamiei. Acolo, în vecinătatea lacului Van şi în regiunea de la sudul Mării Caspice, nodiţii s-au amestecat cu amadoniţii, şi s-au numărat printre „oamenii puternici de odinioară”.

^(822.4) ^73:1.7 Înainte de sosirea lui Adam şi a Evei, aceste grupuri – nodiţii şi amadoniţii – erau rasele cele mai evoluate şi mai cultivate de pe pământ.

2. Planificarea grădinii

^(822.5) ^73:2.1 Cu aproape o sută de ani înainte de inspecţia lui Tabamatia, Van şi asociaţii săi, operând din cartierul lor general de etică şi de cultură mondială situat pe pământurile înalte, predicaseră venirea unui Fiu promis al lui Dumnezeu, un înnobilator rasial, un învăţător al adevărului şi un succesor demn de încrederea al trădătorului Caligastia. Majoritatea locuitorilor lumii din zilele acelea arătau prea puţin interes, dacă nu chiar deloc, pentru aceste preziceri, însă cei care se găseau în contact imediat cu Van şi Amadon au abordat această învăţătură cu seriozitate, şi au început să facă planuri pentru a-i putea primi efectiv pe Fiii promisiunii.

^(822.6) ^73:2.2 Van a istorisit celor mai apropiaţi dintre colaboratorii săi povestea Fiilor Materiali de pe Jerusem, spunând ceea ce ştiuse despre ei înainte de a veni pe Urantia. El ştia că Fiii Adamici trăiau întotdeauna în lăcaşuri simple, dar fermecătoare, înconjurate de grădini. Cu optzeci şi trei de ani înainte de sosirea lui Adam şi a Evei, el a propus celor din preajma sa să se consacre proclamării venirii Fiilor Materiali, şi să pregătească un cămin grădină pentru primirea lor.

^(822.7) ^73:2.3 Din cartierul lor general din ţinuturile înalte, şi din şaizeci şi unu de lăcaşuri foarte risipite, Van şi Amadon au recrutat un corp de peste trei mii de muncitori entuziaşti şi binevoitori. Ei s-au reunit într-o adunare solemnă, în care s-au dedicat misiunii de pregătire a sosirii Fiului promis – sau cel puţin aşteptat.

^(822.8) ^73:2.4 Van i-a împărţit pe voluntarii săi într-o sută de companii, cu câte un căpitan pentru fiecare, şi un asociat care servea în statul său major personal ca ofiţer de legătură. El l-a ţinut pe Amadon ca asociat personal. Aceste comisii au început toate cu seriozitate lucrările lor preliminare, iar comisia răspunzătoare de amplasarea Grădinii a început să cutreiere pământul în căutarea locului ideal.

^(822.9) ^73:2.5 Deşi Caligastia şi Daligastia au fost privaţi de o mare parte a puterii lor de a face rău, ei au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă pentru a zădărnici şi stânjeni munca de pregătire a Grădinii. Însă uneltirile lor răutăcioase au fost în mare parte contrabalansate de activităţile loiale a aproape două mii de medieni, care au trudit neobosit la avansarea lucrării.

3. Amplasarea grădinii

^(823.1) ^73:3.1 Comitetul de amplasare a lipsit timp de trei ani. Acesta a făcut un raport favorabil referitor la trei posibile amplasamente: primul era o insulă a Golfului Persic; al doilea era un amplasament fluvial care a servit mai târziu drept a doua Grădină; al treilea era o peninsulă lungă şi îngustă, aproape o insulă, care se găsea în vestul coastei orientale a Mediteranei.

^(823.2) ^73:3.2 Aproape în unanimitate comitetul prefera cea de-a treia soluţie. A fost ales acest loc, şi doi ani au fost ocupaţi cu transferarea cartierului general de cultură al lumii, inclusiv a arborelui vieţii, pe această peninsulă mediteraneană. Cu excepţia unui singur grup, toţi locuitorii peninsulei au evacuat liniştiţi locurile atunci când a sosit Van şi suita sa.

^(823.3) ^73:3.3 Această peninsulă mediteraneană avea un climat sănătos şi o temperatură constantă. Stabilitatea vremii se datora munţilor înconjurători, precum şi faptului că acest teritoriu era practic o insulă într-o mare interioară. Peste înaltele pământuri învecinate cădeau ploi abundente, însă rareori ploua cât trebuie în Eden. Însă, în fiecare noapte, dintr-o reţea foarte dezvoltată de canale de irigaţii, „se ridica o ceaţă” pentru a împrospăta vegetaţia Grădinii.

^(823.4) ^73:3.4 Malul peninsulei era foarte ridicat, iar puntea care îl lega de continent nu era mai lată de patruzeci şi trei de kilometri în punctul ei cel mai strâmt. Marele fluviu care scălda Grădina cobora din înaltele pământuri ale peninsulei, curgând către est până pe continent, prin istmul peninsulei, şi de acolo traversa pământurile joase ale Mesopotamiei, până la marea situată dincolo. El era în legătură cu patru afluenţi care îşi aveau izvorul în dealurile de pe coasta peninsulei edenice; erau cele „patru capete” ale fluviului care „ieşea din Eden” şi care au fost confundate mai târziu cu afluenţii fluviilor care înconjurau a doua Grădină.

^(823.5) ^73:3.5 Pietrele preţioase şi metalele se găseau din abundenţă în munţii din jurul Grădinii, însă nu li s-a acordat decât foarte puţină atenţie. Ideea dominantă era de a glorifica horticultura şi de a exalta agricultura.

^(823.6) ^73:3.6 Locul ales pentru Grădină era, probabil, cel mai frumos loc de felul acesta din toată lumea, iar climatul era la vremea aceea ideal. Nicăieri altundeva nu mai exista o aşezare care să se poată dovedi atât de perfectă pentru a se transforma într-un asemenea de Paradis de expresie botanică. Elita civilizaţiei Urantiei se reunea în acest loc de întâmpinare. În exterior şi dincolo, lumea trăia în tenebre, în ignoranţă şi în sălbăticie. Edenul era unicul punct luminos al Urantiei; prin natura lui, el era un vis de frumuseţe şi a devenit în curând un poem în care gloria peisajelor era distinsă şi aproape perfectă.

4. Întemeierea grădinii

^(823.7) ^73:4.1 Când Fiii Materiali, elevatorii biologici, îşi încep şederea pe o lume evolutivă, lăcaşul lor este adesea numit Grădina Edenului, deoarece ea este caracterizată de frumuseţea florală şi de splendoarea botanică a Edentiei, capitala constelaţiei. Van cunoştea bine aceste obiceiuri, aşa că a vegheat ca întreaga peninsulă să fie dedicată Grădinii. Fuseseră proiectate locuri de păşunat şi de creştere a animalelor domestice pentru pământurile adiacente zonei continentale. Din regnul animal nu aveau să se găsească în parc decât păsări, precum şi felurite specii de animale domestice. Van decretase că Edenul urma să fie o grădină, şi numai o grădină. Niciodată nu s-a omorât vreun animal în incinta ei. Toată carnea mâncată de lucrătorii Grădinii, timp de ani de zile cât a durat construirea ei, provenea din turmele ţinute sub supraveghere pe continent.

^(824.1) ^73:4.2 Primul scop a fost acela de a construi un zid de cărămidă de-a curmezişul istmului peninsulei. Odată terminat, s-a putut începe adevărata muncă de înfrumuseţare a peisajului şi de construire nestingherită a locuinţelor .

^(824.2) ^73:4.3 O grădină zoologică a fost creată construind un zid mai mic dincolo de zidul principal. Spaţiul intermediar, ocupat de tot felul de animale sălbatice, servea drept apărare suplimentară contra atacurilor ostile. Această menajerie a fost organizată în douăsprezece mari diviziuni, cu căi încadrate de ziduri separând grupurile şi conducând la cele douăsprezece porţi ale grădinii. Fluviul şi păşunile adiacente ocupau zona centrală. Pentru pregătirea Grădinii s-au folosit doar voluntari; salariaţi nu au participat niciodată. Ei cultivau Grădina şi îşi îngrijeau turmele pentru a avea din ce trăi. Primeau, de asemenea, contribuţii în hrană din partea credincioşilor din vecinătate. Şi această mare întreprindere a fost dusă la bun sfârşit în ciuda dificultăţilor care au însoţit statutul confuz al lumii, pe parcursul acestor timpuri tulburi.

^(824.3) ^73:4.4 Neştiind cu ce întârziere pot veni Fiul şi Fiica aşteptaţi, s-a produs o mare dezamăgire când Van a sugerat că ar trebui, de asemenea, ca tinerele generaţii să se pregătească să continue planul lor în cazul în care sosirea lui Adam şi Eva ar fi întârziată.

^(824.4) ^73:4.5 Această sugestie părea ca o recunoaştere a lipsei de credinţă din partea lui Van, şi a provocat o mare tulburare însoţită de numeroase retrageri. Însă Van a stăruit în planul său de pregătire şi a ocupat locurile lăsate goale de cei care au plecat cu voluntari mai tineri.

5. Căminul grădinii

^(824.5) ^73:5.1 În centrul peninsulei edenice, se găsea încântătorul templu de piatră al Tatălui Universal, sanctuarul sacru al Grădinii. Cartierul general administrativ a fost stabilit în nord, iar casele lucrătorilor şi ale familiilor lor au fost construite în sud. În vest s-au rezervat terenurile necesare şcolilor, care erau propuse spre construire pentru sistemul educativ al Fiului aşteptat, în timp ce „în estul Edenului” s-au construit domiciliile destinate Fiului promis şi urmaşilor săi în linie directă. Planurile arhitecturale ale Edenului prevedeau locuinţe şi pământuri din abundenţă pentru un milion de fiinţe umane.

^(824.6) ^73:5.2 În momentul sosirii lui Adam, Grădina nu era decât pe un sfert terminată, însă existau deja mii de kilometrii de canale de irigaţii şi peste douăzeci de mii de kilometri de drumuri şi cărări pietruite. Ceva mai mult de cinci mii de clădiri din cărămidă se înălţau în diverse sectoare, iar arborii şi plantele erau aproape fără de număr. Şapte era numărul maxim de case ce puteau constitui o grupare în parc. Cu toate că structurile grădinii erau simple, ele erau foarte artistice. Căile şi drumurile erau bine construite, iar peisagistica era distinsă.

^(824.7) ^73:5.3 Dispozitivele sanitare ale Grădinii erau mult avansate faţă de tot ceea ce se încercase până atunci pe Urantia. Apa potabilă a Edenului era menţinută curată prin stricta observare a regulilor de igienă destinate să îi păstreze puritatea. În aceste epoci primitive, neglijarea acestor reguli stârnea multă nelinişte, însă Van a insuflat puţin câte puţin asociaţilor săi importanţa faptului că nu trebuie să fie lăsat să cadă nimic în rezervoarele de apă ale Grădinii.

^(825.1) ^73:5.4 Mai târziu a fost stabilită şi o reţea de canale de scurgere însă, până atunci, edeniţii au practicat îngroparea scrupuloasă a tuturor deşeurilor sau a materiilor în descompunere. Inspectorii lui Amadon îşi făceau rondul în fiecare zi, căutând orice posibilă cauză de boală. Urantienii nu căpătaseră încă conştiinţa importanţei luptei preventive contra bolilor umane înainte de sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea al erei creştine. Înainte de destrămarea regimului adamic, se construise din cărămizi un sistem acoperit de canale care treceau pe sub zidurile Grădinii şi se vărsau în râul Edenului, la peste un kilometru în aval de zidul exterior.

^(825.2) ^73:5.5 În epoca sosirii lui Adam, în Eden creşteau specimene ale celor mai multe plante din această regiune a lumii. Se aduseseră deja Importante ameliorări fructelor, cerealelor şi nucilor. Aici au fost cultivate pentru prima dată multe legume şi cereale moderne , însă zeci de varietăţi de plante nutritive au dispărut ulterior de pe faţa lumii.

^(825.3) ^73:5.6 Aproximativ cinci la sută din Grădină era folosită pentru cultura artificială intensivă, cincisprezece la sută nefiind decât parţial exploatat, restul suprafeţei fiind lăsat mai mult sau mai puţin în stare naturală, aşteptând sosirea lui Adam, fiind totuşi de dorit să se desăvârşească parcul în acord cu ideilor sale.

^(825.4) ^73:5.7 Şi aşa a fost Grădina Edenului pregătită pentru primirea Adamului făgăduit, şi a sale, iar această grădină ar fi făcut onoare unei lumi în evoluţie, aflată sub o administraţie devenită perfectă şi sub un control normal. Adam şi Eva au fost foarte mulţumiţi de planul general al Edenului, deşi au adus şi ei numeroase schimbări amenajării locuinţei lor personale.

^(825.5) ^73:5.8 Cu toate că munca de înfrumuseţare era departe de a fi în întregime terminată în momentul sosirii lui Adam, locul era deja o bijuterie de splendoare botanică. Pe la începuturile şederii lui în Eden, întreaga grădină a luat o nouă formă şi a căpătat noi proporţii de frumuseţe şi de grandoare. Nici înainte, nici după această epocă, Urantia nu a adăpostit o expoziţie de horticultură şi agricultură atât de superbă şi atât de completă.

6. Arborele vieţii

^(825.6) ^73:6.1 În centrul templului Grădinii, Van a plantat arborele vieţii, pe care îl păzise atâta vreme, ale căror frunze erau pentru „vindecarea naţiunilor” şi ale cărui fructe îl susţinuseră atât de mult timp pe pământ. Van ştia bine că Adam şi Eva depindeau, de asemenea, de acest dar al Edentiei pentru a se menţine în viaţă odată ce se vor fi materializat pe Urantia.

^(825.7) ^73:6.2 Pe capitalele sistemelor, Fiii Materiali nu au nevoie de arborele vieţii pentru a subzista. Numai în repersonalizarea lor planetară ajung ei să depindă de acest auxiliar pentru nemurirea lor fizică.

^(825.8) ^73:6.3 Este posibil ca „arborele cunoaşterii binelui şi răului” să fie o figură de stil, o denumire simbolică acoperind o multitudine de experienţe umane, însă „arborele vieţii” nu era un mit; el era real, şi a fost mult timp prezent pe Urantia. Când Preaînalţii Edentiei au aprobat numirea lui Caligastia ca Prinţ Planetar al Urantiei şi a celor o sută de cetăţeni ai Jerusemului pentru statul lui major administrativ, ei au trimis pe planetă prin Melchizedeki şi un arbust de pe Edentia, care a crescut şi a devenit arborele vieţii de pe Urantia. Această formă de viaţă neinteligentă este proprie sferelor sediu ale constelaţiilor. Ea se găseşte, de asemenea, pe lumile sediu ale universurilor locale şi ale suprauniversului, precum şi pe sferele Havonei, dar nu şi în capitalele sistemice.

^(826.1) ^73:6.4 Această supraplantă înmagazina anumite energii ale spaţiului, antidoturi la elementele producând senescenţa în existenţa animală. Fructul copacului vieţii acţiona ca o baterie de acumulatori suprachimici, eliberând în mod misterios, atunci când era mâncat, forţa de prelungire a vieţii a universului. Această formă de susţinere le era complet inutilă muritorilor evolutivi ai Urantiei, însă le era deosebit de folositoare celor o sută de membri materializaţi ai statului major ai lui Caligastia şi celor o sută de andoniţi modificaţi care aduseseră o contribuţie plasmelor vitale ale statului major al Prinţului şi care, în schimb, primiseră cu titlu de proprietate deplină complementul vieţii care le dădea posibilitatea de a utiliza fructul arborelui vieţii pentru a prelungi la nesfârşit existenţa lor, care fără acesta ar fi fost o existenţă de muritori.

^(826.2) ^73:6.5 Pe durata domniei Prinţului, arborele plantat pe pământ creştea în curtea circulară centrală a templului Tatălui. Când a izbucnit rebeliunea, Van şi asociaţii săi l-au făcut să crească din nou, folosind miezul lui, în tabăra lor temporară. Acest arbust al Edentiei a fost apoi dus cu ei odată cu retragerea lor din ţinuturile înaltele, unde a fost folosit de Van şi de Amadon timp de peste o sută cincizeci de mii de ani.

^(826.3) ^73:6.6 Când Van şi asociaţii săi au pregătit Grădina pentru Adam şi Eva, ei au transportat arborele Edentiei în Grădina Edenului, unde a crescut, din nou, în curtea circulară centrală a unui templu al Tatălui. Adam şi Eva luau periodic o masă din fructele sale pentru a întreţine forma lor duală de viaţă fizică.

^(826.4) ^73:6.7 Când planurile Fiului Material au fost abătute de la calea dreaptă, Adam şi familia sa nu au primit permisiunea de a lua cu ei miezul arborelui din Grădină. Când nodiţii au invadat Edenul li s-a spus că vor deveni ca „zeii dacă vor mânca din fructul arborelui”. Spre surpriza lor, ei l-au găsit nepăzit. Ei au mâncat din plin din fructul lui timp de ani de zile, însă lucrul acesta nu a produs asupra lor nici un efect. Ei erau toţi muritori materiali ai tărâmului, lipsiţi de factorul care acţionează ca un complement al fructului arborelui. Inaptitudinea lor de a beneficia de arborele vieţii i-a înfuriat şi, cu prilejul unuia din războaiele lor interne, au distrus templul şi arborele dându-le foc. Doar zidul de piatră a mai rămas, până la scufundarea ulterioară a Grădinii în apă. Acela a fost al doilea templu al Tatălui care a fost ruinat.

^(826.5) ^73:6.8 A trebuit apoi ca orice trup de carne de pe Urantia să urmeze cursul natural al vieţii şi al morţii. Adam şi Eva, copiii lor, copiii copiiilor lor şi asociaţii lor au pierit de-a lungul timpului, devenind astfel supuşi planului de ascensiune al universului local, în care reînvierea pe lumile palat urmează după moartea fizică.

7. Soarta Edenului

^(826.6) ^73:7.1 După plecarea lui Adam, prima Grădină a fost ocupată, în diferite moduri de nodiţi, de cutiţi şi de suntiţi. Ea a devenit mai târziu spaţiul de locuit al nodiţilor din nord, care se opuneau cooperării cu adamiţii. Timp de aproape patru mii de ani, peninsula a fost invadată de aceşti nodiţi inferiori, când fundul oriental al mării Mediterane s-a scufundat, atrăgând sub ape întreaga peninsulă Edenică. Evenimentul a avut loc în conexiune cu o violentă activitate a vulcanilor din vecinătate şi cu inundarea istmului care lega Sicilia de Africa. Concomitent cu această vastă scufundare, coasta orientală a Mediteranei a fost considerabil ridicată. Acesta a fost sfârşitul celei mai frumoase creaţii naturale pe care a adăpostit-o Urantia vreodată. Scufundarea nu a fost bruscă; s-au scurs mai multe sute de ani până ce au ajuns cu totul sub ape întreaga peninsulă.

^(827.1) ^73:7.2 Noi nu putem considera nicidecum această dispariţie a Grădinii ca fiind rezultatul neîndeplinirii planurilor divine sau al greşelilor lui Adam şi Eva. Noi credem că scufundarea Grădinii nu a fost nimic altceva decât un eveniment natural, însă ni se pare că data scufundării Grădinii a fost fixată pentru a coincide aproape cu exactitate cu data la care rezervele rasei violete au fost suficiente pentru a se angaja în lucrarea de reabilitare a popoarelor lumii.

^(827.2) ^73:7.3 Melchizedekii îl sfătuiseră pe Adam să nu inaugureze programul de înnobilare şi de amalgamare al raselor înainte ca propria sa familie să numere o jumătate de milion de membri. Grădina nu a fost niciodată destinată să fie căminul permanent al adamiţilor. Aceştia trebuiau să fie emisarii unei noi vieţi pentru întreaga lume şi să se mobilizeze pentru o dedicare dezinteresată raselor pământului aflate la nevoie.

^(827.3) ^73:7.4 Instrucţiunile date lui Adam de către Melchizedeki implicau necesitatea stabilirii unor cartiere generale rasiale, continentale şi divizionare, dirijate de fiii şi fiicele lor imediaţi în timp ce el şi Eva îşi vor împărţi timpul între aceste diverse capitale mondiale în calitate de consilieri şi coordonatori ai serviciului mondial de înnobilare biologică, de progres intelectual şi de reabilitare morală.

^(827.4) ^73:7.5 [Prezentat de Solonia, „vocea serafică din Grădină”.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:

URANTIA – Rebeliunea planetară

Posted on 4 septembrie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

După ce am văzut cate ceva despre prințul planetar Caligastia, despre rolul și atribuțiile sale.. haideți acum să mai facem un pas pe calea cunoașterii evoluției planetare asa cum este prezentată în cartea Urantia .. și să vedem cate ceva despre mult dicutata Rebeliune Planetară .

Cartea Urantia

Capitolul 67

Rebeliunea planetară

^(754.1) ^67:0.1 ESTE imposibil a se înţelege problemele asociate existenţei omului pe Urantia fără a avea cunoştinţe despre marile epoci ale trecutului, mai ales referitoare la apariţia şi la consecinţele rebeliunii planetare. Cu toate că această ridicare nu a avut consecinţe grele asupra progresului evoluţiei organice, ea a modificat notabil cursul evoluţiei sociale şi dezvoltarea spirituală. Întreaga istorie suprafizică a planetei a fost profund influenţată de această calamitate devastatoare.

1. Trădarea lui Caligastia

^(754.2) ^67:1.1 Lui Caligastia îi fusese încredinţată cu Urantia de trei sute de mii de ani, atunci când Satan, asistentul lui Lucifer, a făcut una din vizitele sale periodice de inspecţie. Când Satan a sosit pe planetă, înfăţişarea sa nu semăna câtuşi de puţin cu caricaturile voastre ale infamei sale măreţii. El era, şi el este încă, un Fiu Lanonandek de o mare strălucire. „Şi nu-i de mirare, căci Satan însuşi este o strălucitoare creatură de lumină.”

^(754.3) ^67:1.2 Pe parcursul acestei inspecţii, Satan l-a informat pe Caligastia asupra „Declaraţiei Libertăţii” pe care Lucifer îşi propunea să o facă şi, aşa cum o ştim acum, Prinţul a căzut de acord să trădeze planeta de îndată ce rebeliunea va fi anunţată. Personalităţile loiale ale universului îl privesc cu un soi de dispreţ pe Prinţul Caligastia, din pricina acestei trădări premeditate a misiunii sale. Fiul Creator şi-a exprimat această nemulţumire când a spus: „Tu eşti ca şi conducătorul tău, Lucifer, şi ai perpetuat inechitatea sa într-o manieră condamnabilă. El a fost un falsificator din clipa în care a început să se exalte pe sine, deoarece nu a rămas în adevăr”.

^(754.4) ^67:1.3 În toată munca administrativă a unui univers local, nici o misiune importantă nu este considerată mai sacră decât aceea a unui Prinţ Planetar care îşi asumă responsabilitatea bunăstării şi conducerii muritorilor evolutivi pe o lume nou locuită. Din toate formele răului, nici una nu are un efect mai distrugător asupra statutului personalităţii decât trădarea unei misiuni şi lipsa de loialitate faţă de prietenii de încredere. Comiţând deliberat acest păcat, Caligastia şi-a denaturat atât de complet personalitatea, încât mintea lui nu a mai fost niciodată pe deplin capabilă să îşi recapete echilibrul.

^(754.5) ^67:1.4 Sunt multe moduri de luarea în considerare a păcatului, însă, din punct de vedere filozofic universal, păcatul este comportamentul unei personalităţi care rezistă cu bună ştiinţă la realitatea cosmică. Putem considera eroarea ca o falsă concepţie sau ca o deformare a realităţii. Răul este o realizare incompletă a realităţilor universale sau o ajustare defectuoasă la acestea din urmă, însă păcatul este o rezistenţă intenţionată la realitatea divină, o alegere conştientă de a se opune progresului spiritual, iar inechitatea constă în sfidarea făţişă şi persistentă a realităţii recunoscute; ea reprezintă un astfel de grad de dezintegrare a personalităţii, încât frizează demenţa cosmică.

^(755.1) ^67:1.5 Eroarea sugerează o lipsă de acuitate intelectuală; răul, o deficit de înţelepciune, iar păcatul o sărăcie spirituală abjectă; însă inechitatea denotă faptul că controlul personalităţii este pe cale de a dispărea.

^(755.2) ^67:1.6 Când păcatul a fost ales de atâtea ori şi repetata atât de adesea, el poate deveni un obicei. Păcătoşii obişnuiţi pot uşor deveni nelegiuiţi, şi se pot răscula din toată fiinţa lor contra universului şi tuturor realităţilor sale divine. În timp ce toate formele de păcat pot fi iertate, noi ne îndoim că o fiinţă nelegiuită confirmată ar mai putea vreodată încerca regrete sincere pentru faptele sale rele sau că ar mai putea accepta iertarea păcatelor sale.

2. Începutul rebeliunii

^(755.3) ^67:2.1 Puţin după inspecţia lui Satan şi în timp ce administrarea planetară era pe cale să realizeze importante lucruri pe Urantia, într-o zi de la mijlocul iernii continentelor nordice, Caligastia a avut o lungă întrevedere cu asociatul său Daligastia, în urma căreia acesta din urmă a convocat cele zece consilii ale Urantiei în sesiune extraordinară. Această adunare a fost deschisă prin declaraţia că Prinţul Caligastia era pe punctul de a se proclama suveran absolut al Urantiei, şi cerea ca toate grupările administrative să abdice, punând toate funcţiunile lor şi toate puterile lor în mâinile lui Daligastia, desemnat ca mandatar aşteptând reorganizarea guvernului planetar şi redistribuirea consecutivă a acestor sarcini de autoritate administrativă.

^(755.4) ^67:2.2 Prezentarea acestei exigenţe pripite a fost urmată de un magistral apel al lui Van, preşedintele consiliului suprem de coordonare. Acest distins administrator şi priceput jurist a stigmatizat propunerea lui Caligastia, denunţând-o ca pe un act frizând rebeliunea planetară. El şi-a conjurat colegii să se abţină de la orice participare până când nu se face apel la Lucifer, Suveranul Sistemului Sataniei, şi el a obţinut sprijinul întregului stat major. În consecinţă, s-a făcut un apel către Ierusem, de unde au venit imediat ordine desemnându-l pe Caligastia ca suveran suprem al Urantiei şi cerând o supunere absolută şi fără rezerve faţă de ordinele sale. Ca răspuns la acest mesaj stupefiant, nobilul Van a făcut faimosul său discurs de şapte ore în care îi acuza, în mod formal, pe Daligastia, Caligastia şi Lucifer de uzurparea suveranităţii universului Nebadonului. El a făcut atunci apel la Prea Înalţii Edentiei pentru susţinere şi confirmare.

^(755.5) ^67:2.3 Între timp, circuitele sistemului fuseseră întrerupte; Urantia era izolată. Toate grupurile de viaţă celestă prezente pe planetă s-au găsit brusc izolate, fără preînştiinţare, adică total private de orice sfat şi sfătuire din afară.

^(755.6) ^67:2.4 Daligastia l-a proclamat oficial pe Caligastia „Dumnezeu al Urantiei şi suprem peste toate”. În faţa acestei proclamaţii, alternativa era clară; fiecare grup s-a retras şi şi-a început deliberările, discuţiile destinate, în cele din urmă, să determine soarta tuturor personalităţilor supraumane pe planetă.

^(755.7) ^67:2.5 Serafimii, heruvimii şi celelalte fiinţe celeste au fost implicate în deciziile acestei lupte amarnice, acest conflict îndelungat şi vicios. Numeroase grupuri supraumane care se găseau din întâmplare pe Urantia în momentul izolării ei au fost reţinute şi, la fel ca serafimii şi asociaţii lor – nevoite să aleagă între păcat şi calea dreaptă, între căile lui Lucifer şi voia Tatălui invizibil.

^(756.1) ^67:2.6 Această luptă a urmat mai mult de şapte ani. Cât timp fiecare personalitate vizată nu şi-a luat decizia definitivă, autorităţile Edentiei nu au vrut să intervină, şi nu au intervenit. Numai atunci, Van şi asociaţii săi loiali au primit justificarea lor şi au fost despovăraţi de îndelungata lor nelinişte şi de intolerabila lor incertitudine.

3. Cei şapte ani decisivi

^(756.2) ^67:3.1 Vestea că rebeliunea izbucnise pe Ierusem, capitala Sataniei, a fost difuzată de consiliul melchizedekilor. Melchizedekii însărcinaţi cu problemele urgente au fost imediat trimişi pe Ierusem, iar Gabriel s-a oferit voluntar pentru a reprezenta pe Fiul Creator a cărui autoritate fusese sfidată. În acelaşi timp cu anunţarea stării de rebeliune în Satania, sistemul a fost pus în carantină, izolat de sistemele lui surori. A fost „război în cer”, în cartierul general al Sataniei, şi el s-a întins până la toate planetele sistemului local.

^(756.3) ^67:3.2 Pe Urantia, patruzeci de membri ai statului major corporal al celor o sută (inclusiv Van) au refuzat să se alăture insurecţiei. Mulţi dintre asistenţii umani (modificaţi sau de altă natură) ai statului major au fost, de asemenea, nobili şi bravi apărători ai lui Mihail şi ai guvernului universului său. A existat o teribilă pierdere de personalităţi printre serafimi şi heruvimi. Aproape jumătate din serafimii administrativi şi din serafimii provizoriu ataşaţi planetei s-au alăturat căpeteniei lor şi lui Daligastia în apărarea cauzei lui Lucifer. Patruzeci de mii o sută douăzeci şi nouă de mediani primari s-au alăturat lui Caligastia, însă ceilalţi au rămas fideli misiunii lor.

^(756.4) ^67:3.3 Prinţul trădător a reunit medianii neloiali şi alte grupuri de personalităţi rebele, şi i-a organizat în vederea executării ordinelor sale, în timp ce Van a reunit pe medianii loiali şi celelalte grupuri fidele şi a început marea bătălie pentru a salva statul major planetar şi celelalte personalităţi celeste blocate pe Urantia.

^(756.5) ^67:3.4 Pe parcursul luptei, loialiştii s-au instalat într-un cartier general slab apărat şi lipsit de orice fortificaţie, situat la câţiva kilometri est de Dalamatia, însă locuitorii lor erau păziţi zi şi noapte de medianii loiali, mereu vigilenţi şi atenţi, şi aveau în posesia lor inestimabilul arbore al vieţii.

^(756.6) ^67:3.5 La izbucnirea rebeliunii, heruvimii şi serafimii loiali, ajutaţi de trei mediani fideli, au asigurat paza arborelui vieţii şi au permis doar unui număr de patruzeci de loialişti ai statului major şi asociaţilor lor umani modificaţi de a avea acces la fructele şi la frunzele acestei plante dătătoare de energie. Aceşti andoniţi modificaţi alăturaţi lui Van erau în număr de cincizeci şi şase, şaisprezece dintre asistenţii andoniţi ai statului major neloial refuzau să îşi urmeze stăpânii în rebeliune.

^(756.7) ^67:3.6 Pe tot parcursul celor şapte ani decisivi ai rebeliunii lui Caligastia, Van s-a consacrat total faptului de a avea grijă de armata sa loială de bărbaţi, de mediani şi de îngeri. Clarviziunea spirituală şi consecvenţa morală care i-au permis lui Van să păstreze această neclintită atitudine de loialitate faţă de guvernul universului erau produsul unei gândiri clare, al unui raţionament înţelept, al unei judecăţi logice, al unei motivaţii sincere, al unui scop dezinteresat, al unei loialităţi inteligente, al unei memorii experienţiale, al unui caracter disciplinat şi al unei personalităţi consacrate fără rezerve facerii voii Tatălui Paradisiac.

^(756.8) ^67:3.7 Aceşti şapte ani de aşteptare au fost o perioadă de cercetare a inimii şi de disciplină a sufletului. Crize asemănătoare în problemele universului demonstrează formidabila influenţă a minţii ca factor de alegere spirituală. Educaţia, formarea şi experienţa sunt factori care intră în cea mai mare parte a deciziilor vitale ale oricărei creaturi morale evolutive, însă este perfect posibil pentru spiritul interior să intre în contact direct cu puterile care determină deciziile personalităţii umane şi să permită astfel voinţei total consacrate a creaturii să îndeplinească uimitoare fapte de devoţiune loială faţă de voia şi de căile Tatălui Paradisiac. Este exact ceea ce s-a întâmplat în experienţa lui Amadon, asociat uman modificat al lui Van.

^(757.1) ^67:3.8 Amadon este eroul uman cel mai reprezentativ al rebeliunii lui Lucifer. Acest descendent bărbat al lui Andon şi al Fontei a fost unul dintre cei o sută de muritori care au adus plasma lor vie la statului major al Prinţului, şi el nu a încetat de la acest eveniment să fie alături de Van ca asociat şi asistent uman. Amadon a ales să rămână alături de conducătorul său pe tot parcursul acestei îndelungate lupte, pline de încercări; a fost un spectacol inspirator acela de a vedea pe acest copil al raselor evolutive rămânând neclintit la sofismele lui Daligastia, în vreme ce pe toată durata celor şapte ani de luptă el şi asociaţii săi loiali au rezistat cu o fermitate de nezdruncinat tuturor învăţăturilor amăgitoare ale strălucitorului Caligastia.

^(757.2) ^67:3.9 Caligastia, cu un maxim de inteligenţă şi o vastă experienţă în treburile universului, s-a abătut de la calea dreaptă – el a îmbrăţişat păcatul. Amadon, cu un minimum de inteligenţă şi cu o absenţă totală a experienţei universale, a rămas în serviciul universului şi fidel asociatului său. Van a folosit atât mintea, cât şi spiritul într-o magnifică şi eficientă îmbinare de hotărâre intelectuală şi clarviziune spirituală; el a atins astfel nivelul experienţial de realizare al personalităţii de ordinul cel mai înalt la care se poate ajunge. Când mintea şi spiritul sunt pe deplin unite, ele au potenţialul necesar pentru a crea valori supraumane, sau chiar şi realităţi morontiale.

^(757.3) ^67:3.10 Am putea istorisi la nesfârşit evenimentele tulburătore ale acestor zile tragice însă, până la urmă, şi ultima personalitate în joc a luat decizia sa definitivă şi atunci, numai atunci, un Preaînalt al Edentiei a sosit în compania melchizedekilor însărcinaţi cu problemele de urgenţă pentru a prelua autoritatea pe Urantia. Analele panoramice ale domniei lui Caligastia au fost şterse de pe Ierusem, şi perioada probatorie de reabilitare planetară a început.

4. Cei o sută ai lui Caligastia după rebeliune

^(757.4) ^67:4.1 După ce s-a procedat la apelul nominal final, s-a constatat că membrii corporali ai statului major al Prinţului s-au repartizat după cum urmează: Van şi toţi membrii curţii sale de coordonare rămăseseră loiali. Ang şi trei membrii ai consiliului de alimentare supravieţuiseră. Întregul consiliu de domesticire a animalelor se alăturase rebeliunii, precum şi toţi consultanţii însărcinaţi cu protejarea de fiarele sălbatice. Fad şi cinci membri ai colegiilor de învăţământ au fost salvaţi. Nod şi întreaga comisie a industriei şi comerţului îl urmau pe Caligastia. Hap şi întrega şcoală de religie revelată au rămas loiali lui Van şi nobilului său grup. Lut şi întregul consiliu al sănătăţii au fost pierduţi. Consiliul artei şi ştiinţei a rămas loial în totalitatea sa, însă Tut şi toţi membri comisiei guvernelor tribale s-au rătăcit. Aşadar, dintr-o sută, patruzeci au fost salvaţi. Ei au fost transferaţi mai târziu pe Ierusem, de unde şi-au reluat periplul către Paradis.

^(757.5) ^67:4.2 Cei şaizeci de membri ai statului major planetar care au luat parte la rebeliune l-au ales pe Nod să le fie conducător. Ei au lucrat din toată inima pentru Prinţul rebel, însă şi-au dat seama în curând că erau privaţi de alimentarea de la circuitele vitale ale sistemului. Ei şi-au dat seama de faptul că au fost aduşi la statutul de fiinţe muritoare; ei erau desigur supraumani, însă în acelaşi timp materiali şi muritori. Într-un efort de a spori numărul lor, Daligastia a poruncit recurgerea imediată la reproducerea sexuată, ştiind perfect că cei şaizeci de membri originari ai statului major care îl urmaseră şi cei patruzeci şi patru de asociaţi andonici modificaţi erau condamnaţi să moară mai devreme sau mai târziu. După căderea lui Dalamatia, statul major neloial a migrat către nord şi către est. Descendenţii acestor membrii au fost cunoscuţi mult timp sub numele de nodiţi, iar locul lor de locuire, ca „ţara lui Nod”.

^(758.1) ^67:4.3 Prezenţa acestor extraordinari suprabărbaţi şi suprafemei, abandonaţi ca urmare a rebeliunii şi a împreunării lor imediate cu fii şi fiicele pământului a dat uşor naştere poveştilor tradiţionale despre zeii care se coboară din cer pentru a se împreuna cu muritorii. Aşa au luat naştere cele o mie şi una de legende de natură mitică, însă întemeiate pe faptele consecutive rebeliunii, care au pătruns mai târziu în povestirile populare şi în tradiţiile folclorice ale diverselor popoare ale căror strămoşi au participat la aceste contacte cu nodiţii şi cu urmaşii lor.

^(758.2) ^67:4.4 Privaţi de subzistenţă spirituală, rebelii statului major au murit în final de moarte naturală. O mare parte a idolatriei ulterioare a raselor umane îşi are originea în dorinţa de a perpetua amintirea acestor fiinţe înalt onorate ale epocii lui Caligastia.

^(758.3) ^67:4.5 În momentul sosirii lor pe Urantia, cei o sută ai statului major fuseseră temporar detaşaţi de Ajustorii lor de Gândire. Imediat după sosirea administratorilor provizorii melchizedeki, personalităţile loiale, cu excepţia lui Van, au fost trimise în Ierusem şi reunite cu Ajustorii lor în aşteptare. Noi nu cunoaştem soarta celor şaizeci de rebeli ai statului major; Ajustorii lor se află încă pe Ierusem. Lucrurile rămân, fără îndoială, în stare în care se găsesc acum până când întreaga rebeliune a lui Lucifer va fi definitiv judecată şi se v-a pronunţa soarta tuturor participanţilor la ea.

^(758.4) ^67:4.6 Le venea greu unor fiinţe ca îngerii şi medianii să conceapă că strălucitorii conducători de încredere cum ar fi Caligastia şi Daligastia pot să se rătăcească, să comită un păcat perfid. Aceste fiinţe care au căzut în păcat nu au intrat în rebeliune deliberat sau premeditată, ci au fost păcălite de superiorii lor, amăgite de şefii în care aveau încredere. Era tot atât de uşor să se câştige şi susţinerea muritorilor evolutivi cu mentalitate primitivă.

^(758.5) ^67:4.7 În marea lor majoritate, fiinţele umane şi supraumane care au fost victime ale rebeliunii lui Lucifer pe Ierusem şi pe diferitele planete induse în eroare s-au căit mai de demult de nebunia lor. Noi credem cu adevărat că toţi aceşti penitenţi sinceri vor fi reabilitaţi într-un fel sau altul şi reintegraţi într-o fază determinată a serviciului universului, atunci când Cei Îmbătrâniţi de Zile vor fi judecat în ultimă instanţă problemele rebeliunii Sataniei, ceea ce au şi început nu demult.

5. Rezultatele imediate ale rebeliunii

^(758.6) ^67:5.1 O mare confuzie a domnit în Dalamatia şi în împrejurimi vreme de aproape cincizeci de ani după instigarea rebeliunii. A fost făcută o încercare de a reorganizare radicală şi completă a întregii lumi; revoluţia a luat locul evoluţiei ca politică de progres cultural şi de ameliorare rasială. Un progres brusc, de nivel cultural, s-a declanşat în rândurile locuitorilor superiori şi parţial instruiţi din Dalamatia sau din vecinătate; însă când s-a încercat aplicarea acestor metode noi şi radicale la popoarele îndepărtate, a rezultat imediat o dezordine de nedescris şi un tărăboi rasial. Libertatea a fost rapid transformată în libertinaj de oamenii primitivi semievoluaţi ai acestei epoci.

^(758.7) ^67:5.2 Foarte curând după rebeliune, întregul stat major al răzvrătirii s-a angajat într-o apărare energică a oraşului împotriva hoardelor pe jumătate sălbatice care îi asediau zidurile ca urmare a aplicării doctrinelor libertăţii care fuseseră prematur transmise. Cu nişte ani înainte ca magnificul cartier general să fie înghiţit de valurile mărilor sudului, triburile greşit îndrumate şi instruite ale ţării lui Dalamatia se abătuseră deja într-un asalt de semisălbatici asupra oraşului splendid, izgonind către nord statul major al secesiunii şi al asociaţilor săi.

^(759.1) ^67:5.3 Planul lui Caligastia de a reconstrui imediat societatea umană conform ideilor sale asupra libertăţilor individuale şi colective s-a revelat imediat a fi un eşec mai mult sau mai puţin complet. Societatea s-a prăbuşit repede la vechiul său nivel biologic şi lupta pentru progres a trebuit să reînceapă în întregime de la un punct un pic mai avansat decât la începerea regimului Caligastia, deoarece revolta lăsase lumea într-o jalnică stare de confuzie.

^(759.2) ^67:5.4 La o sută şaizeci şi doi de ani după rebeliune, un val uriaş a măturat Dalamatia. Cartierul general planetar s-a scufundat sub apele mării, iar acest pământ nu s-a mai înălţat până ce nu au dispărut aproape toate vestigiile nobilei culturi a acestor vârste splendide.

^(759.3) ^67:5.5 Când prima capitală a lumii a fost înghiţită de ape, ea nu adăpostea decât tipuri inferioare de rase sangike ale Urantiei, renegaţii care convertiseră deja templul Tatălui într-un sanctuar dedicat lui Nog, falsul zeu al luminii şi al focului.

6. Van — cel neclintit

^(759.4) ^67:6.1 Partizanii lui Van s-au retras de la început în ţinuturile înalte din estul Indiei, unde s-au pus la adăpost de atacurile lansate de rasele aflate în plină confuzie din ţinuturile joase. În acest loc de retragere, ei s-au gândit să pregătească reabilitarea lumii aşa cum predecesorii lor antici, badoniţii, o realizaseră inconştient pentru bunăstarea omenirii cu puţin înainte de naşterea triburilor sangike.

^(759.5) ^67:6.2 Înainte de sosirea administratorilor provizorii melchizedeki, Van a încredinţat gestiunea problemelor umane la zece comisii de câte patru membri fiecare, comisii identice celor ale regimului Prinţului. Purtătorii Vieţii rezidenţi cei mai vechi au asigurat conducerea temporară a acestor consilii de câte patruzeci, care au activat pe perioada celor şapte ani de aşteptare. Grupuri asemănătoare de amadoniţi au preluat aceste responsabilităţi când cei treizeci şi nouă de membri loiali ai statului major s-au întors pe Ierusem.

^(759.6) ^67:6.3 Acest trib de amadoniţi descindeau din grupul celor 144 de andoniţi loiali căruia îi aparţinea Amadon, şi care au ajuns să fie cunoscuţi după numele lui. Acest grup conţinea treizeci şi nouă de bărbaţi şi o sută cinci femei. Din acest număr, cincizeci şi şase aveau un statut de nemurire şi, cu excepţia lui Amadon, fuseseră toţi transferaţi odată cu membrii loiali ai statului major. Elementele rămase ale acestui nou nobil grup au continuat lucrarea lor pe pământ până la sfârşitul vieţii lor de muritori sub îndrumarea lui Van şi a lui Amadon. Ei au format plămada biologică care s-a înmulţit şi a continuat să asigure conducerea lumii de-a lungul lungilor epoci întunecate care au urmat rebeliunii.

^(759.7) ^67:6.4 Van a fost lăsat pe Urantia până la sosirea lui Adam, şi a rămas şef în deplină putere al tuturor personalităţilor supraumane care activau pe planetă. El şi Amadon au fost susţinuţi timp de peste o sută cincizeci de mii de ani, prin tehnica arborelui vieţii, cu ajutorul specializat de viaţă venit din partea melchizedekilor.

^(759.8) ^67:6.5 Treburile Urantiei au fost mult timp administrate de un consiliu de administratori provizorii planetari, doisprezece melchizedeki confirmaţi de ordinul şefului constelaţiei, Preaînaltul Părinte al Norlatiadekului. Administratorii provizorii melchizedeki erau asistaţi de un comitet consultativ compus astfel: unul dintre ajutoarele loiale ale Prinţului decăzut, doi Purtători ai Vieţii rezidenţi, un Fiu Trinitizat aflat în perioada de ucenicie, un Fiu Învăţător voluntar, o strălucitoare Stea de Seară din Avalon (care venea periodic), şefii serafimilor şi ai heruvimilor, consilierii veniţi de pe două planete vecine, directorul general al vieţii îngereşti subordonate şi Van – comandant şi şef al creaturilor mediane. Aşa a fost guvernată şi administrată Urantia până la sosirea lui Adam. Nu este surprinzător că i s-a asigurat şi loialului şi curajosului Van un loc în consiliul administratorilor provizorii planetari care a administrat mult timp treburile Urantiei.

^(760.1) ^67:6.6 Cei doisprezece administratori provizorii melchizedeki ai Urantiei au realizat o operă eroică. Ei au păstrat rămăşiţele civilizaţiei, iar politica lor planetară a fost fidel executată de Van. La Mai puţin de o mie de ani după rebeliune, Van răspândise deja peste trei sute cincizeci de grupuri avansate în lume. Aceste avanposturi ale civilizaţiei constau în mare parte în descendenţi ai andoniţilor loiali uşor amestecaţi cu rase sangike (în special oameni albaştri) şi cu nodiţi.

^(760.2) ^67:6.7 În ciuda teribilului regres provocat de rebeliune, rămâneau pe pământ numeroase linii biologice promiţătoare. Sub controlul superior al administratorilor provizorii melchizedeki, Van şi Amadon şi-au continuat lucrarea; ei au încurajat evoluţia naturală a rasei umane, au făcut să progreseze evoluţia fizică a oamenilor până în punctul culminant care justifica trimiterea unui Fiu Material şi a unei Fiice Materiale pe Urantia.

^(760.3) ^67:6.8 Van şi Amadon au rămas pe pământ până puţin după sosirea lui Adam şi Eva. La câţiva ani după aceea, ei au fost transferaţi pe Ierusem, unde Van a fost reunit cu ajustorul său care îl aştepta. Van serveşte acum în numele Urantiei aşteptând ordinul de a relua lungul drum către perfecţiunea Paradisului şi către destinul său nerevelat al Corpului Muritorilor Finalităţii pe cale de a se reuni.

^(760.4) ^67:6.9 Se cuvine să notăm că atunci când Van a făcut apel la Prea Înalţii Edentiei, după ce Lucifer l-a susţinut pe Caligastia pe Urantia, Părinţii Constelaţiei au trimis imediat o decizie care îl aproba pe Van în toate punctele luptei sale. Acest verdict nu a reuşit să ajungă la Van, deoarece circuitele planetare de comunicare au fost întrerupte în momentul transmisiei sale. Doar recent, această directivă efectivă a fost descoperită în posesia unui transmiţător releu de energie în care a fost blocată de la izolarea Urantiei. Fără această descoperire făcută ca urmare a cercetărilor medianilor Urantiei, transmisia acestei decizii ar fi trebuit să aştepte restabilirea Urantiei în circuitele constelaţiei. Acest accident aparent în comunicările interplanetare era posibil, deoarece transmiţătorii de energie pot primi şi trimite informaţie, însă nu pot lua iniţiativa comunicărilor.

^(760.5) ^67:6.10 Statutul tehnic al lui Van în analele juridice ale Sataniei nu a fost efectiv şi definitiv stabilit înainte de înregistrarea pe Ierusem a judecăţii Părinţilor Edentiei.

7. Repercusiunile îndepărtate ale păcatului

^(760.6) ^67:7.1 Consecinţele personale (centripete) ale refuzului voluntar şi persistent al luminii de către o creatură sunt atât inevitabile, cât şi individuale. Ele prezintă interes numai pentru Deitate şi pentru creatura cu pricina. Această recoltă a nelegiuirii vătămătoare de suflet este culegerea interioară a creaturii volitive nelegiuite.

^(761.1) ^67:7.2 Însă nu tot aşa este cu repercusiunile externe ale păcatului: Consecinţele impersonale (centrifuge) ale păcatului comis sunt inevitabile şi colective, şi ating toate creaturile care operează în zona afectată de aceste evenimente.

^(761.2) ^67:7.3 La cincizeci de mii de ani după prăbuşirea administraţiei planetare, treburile pământeşti erau atât de dezorganizate şi întârziate încât rasa câştigase foarte puţin la statutul evolutiv general care exista în momentul sosirii lui Caligastia, cu trei sute cincizeci de mii de ani în urmă. În anumite privinţe se făcuseră progrese; în alte direcţii fusese pierdut mult teren.

^(761.3) ^67:7.4 Păcatul nu este niciodată pur local în efectele sale. Puterile administrative ale universului sunt asemănătoare unor organisme; condiţia unei personalităţi trebuie într-o anumită măsură să fie împărtăşită de toţi. Păcatul, fiind o atitudine a persoanei faţă de realitate, este sortit să producă recolta lui negativistă pe toate nivelele întrepătrunse ale valorilor universale, însă deplinele consecinţe ale gândirii greşite, ale facerii de rău sau ale planurilor atinse de păcat sunt suportate doar la nivelul înfăptuirii propriu-zise. Încălcarea legii universului poate fi fatală în domeniul fizic, şi asta fără să se implice serios mintea sau să se aducă atingere experienţei spirituale. Păcatul nu este încărcat de consecinţe fatale pentru supravieţuirea personalităţii decât dacă prezintă atitudinea fiinţei întregi, alegerea minţii ei şi voinţa sufletului ei.

^(761.4) ^67:7.5 Răul şi păcatul au consecinţe în domeniile materiale şi sociale şi pot chiar şi întârzia, uneori, progresul spiritual pe anumite nivele de realitate universală, însă păcatul unei fiinţe oarecare nu lipseşte niciodată o altă fiinţă de dreptul divin de a se bucura de supravieţuirea personalităţii. Supravieţuirea eternă nu poate fi pusă în pericol decât de deciziile minţii şi de alegerea sufletului individului însuşi.

^(761.5) ^67:7.6 Păcatul comis pe Urantia nu a întârziat aproape deloc evoluţia biologică, însă el a avut drept efect privarea raselor umane toate avantajele moştenirii adamice. Păcatul întârzie enorm dezvoltarea intelectuală, creşterea morală, progresul social şi împlinirea spirituală a maselor. Însă nu îl poate împiedica de a ajunge la împlinirea spirituală cea mai elevată pe individul care alege să îl cunoască pe Dumnezeu şi să facă sincer voia divină.

^(761.6) ^67:7.7 Caligastia s-a răsculat, Adam şi Eva au greşit, însă nici o persoană născută ulterior pe Urantia nu a suferit din pricina acestor erori în experienţa sa spirituală individuală. Toţi muritorii născuţi pe Urantia, de la rebeliunea lui Caligastia încoace au fost oarecum penalizaţi în privinţa timpului, însă bunăstarea viitoare a sufletului lor nu a fost niciodată, câtuşi de puţin, compromisă în eternitate. Nici unul dintre ei nu a suferit vreo privare spirituală esenţială din cauza păcatului altuia. Păcatul este pe deplin personal în ceea ce priveşte vinovăţia morală sau consecinţele spirituale, nemaivorbind de profundele sale repercusiuni în domeniul social, intelectual şi administrativ.

^(761.7) ^67:7.8 Cu toate că nu putem pătrunde înţelepciunea care permite astfel de catastrofe, noi putem întotdeauna discerne efectele benefice ale acestor tulburări locale atunci când ele se reflectă asupra întregului univers.

8. Eroul uman al rebeliunii

^(761.8) ^67:8.1 Deşi numeroase fiinţe curajoase s-au opus rebeliunii lui Lucifer pe diverse lumi ale Sataniei, analele Salvingtonului îl descriu pe Amadon ca fiind caracterul reprezentativ al întregului sistem, datorită glorioasei sale rezistenţe înaintea valului de nelegiuire şi datorită neclintului său devotament faţă de Van – ei au rămas, ambii, inflexibili în loialitatea lor faţă de supremaţia Tatălui nevăzut şi a Fiului său Mihail.

^(762.1) ^67:8.2 La data când s-au produs aceste evenimente memorabile, eu ocupam un post pe Edentia, şi este încă proaspătă în amintirea mea profunda bucurie pe care am încercat-o la aflarea veştilor Salvingtonului, care ne raportau, zi după zi, incredibila tărie, devotamentul transcendental şi minunata loialitate a acestui descendent, pe atunci pe jumătate sălbatic, al ramurii originare şi experimentale a rasei andonice.

^(762.2) ^67:8.3 De pe Edentia în sus prin tot Salvingtonul, şi până pe Uversa, vreme de şapte ani lungi, prima întrebare a tuturor fiinţelor celeste subordonate cu privire la rebeliunea Sataniei era încă aceasta: „Ce face Abadon de pe Urantia, este tot neclintit?”

^(762.3) ^67:8.4 Dacă rebeliunea lui Lucifer a handicapat sistemul local şi lumile sale decăzute, dacă pierderea acestui Fiu şi a acestor asociaţi rătăciţi a frânat temporar progresul constelaţiei Norlatiadekului, gândiţi-vă, în schimb, la efectul produs de imensa uşurare provocată de conduita inspiratoare a acestui unic copil al naturii şi a grupului său hotărât format din cei 143 de camarazi care au luptat cu dârzenie pentru conceptele cele mai elevate ale guvernării şi administrării universului contra formidabilei presiuni adverse exercitate de superiorii lor lipsiţi de loialitate. Permiteţi-mi să vă asigur că această realizare a făcut deja mult bine în universul Nebadonului şi în suprauniversul Orvontonului şi atârnă mult mai mult în balanţă decât tot răul şi toate lucrurilor rele create de rebeliunea lui Lucifer.

^(762.4) ^67:8.5 Toată această aventură este iluminarea emoţionant de frumoasă şi cât se poate de magnifică a înţelepciunii planului universal al Tatălui de mobilizare a Corpului Finalităţii Muritoare în Paradis şi de a recruta acest vast grup de misterioşi servitori ai viitorului preponderent din lutul comun al muritorilor în aflat în continuă ascensiune – şi anume muritori asemănători neclintitului Amadon.

^(762.5) ^67:8.6 [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]

Până la o nouă revedere, vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:

URANTIA – Prinţul Planetar al Urantia

Posted on 5 august 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

După ce am văzut cate ceva despre Andon și Fonta prima familie umană considerată și apoi cum au evoluat și s-au dezvoltat ulterior rasele evolutive de culoare .. haideți acum să mai facem un pas pe calea cunoașterii evolutiei umanitații așa cum este ea prezentată de cartea Urantia .. și să vedem cate ceva despre prințul planetar al Urantiei, despre rolul lui și atribuțiile sale.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-66-printul-planetar-al-urantiei

Cartea Urantia

Capitolul 66

Prinţul planetar al urantiei

^(741.1) ^66:0.1 SOSIREA unui Fiu Lanonandek pe o lume medie semnifică faptul că voinţa, facultatea de a alege calea supravieţuirii eterne, s-a dezvoltat în mintea omului primitiv. Pe Urantia însă, Prinţul Planetar a sosit la aproape o jumătate de milion de ani după apariţia voinţei umane.

^(741.2) ^66:0.2 În urmă cu aproape cinci sute de mii de ani, şi odată cu apariţia celor şase rase de culoare, sau rase sangike, Caligastia, Prinţul Planetar a sosit pe Urantia. Pe pământ existau atunci aproape o jumătate de miliard de fiinţe umane primitive, mult risipite prin Europa, Asia şi Africa. Cartierul general al prinţului, stabilit în Mesopotamia, era aproape în centrul lumii locuite.

1. Prinţul Caligastia

^(741.3) ^66:1.1 Caligastia era un Fiu Lanonandek, numărul 9.344 al ordinului secundar. El dobândise experienţă în administrarea problemelor universului local, în general, şi, de-a lungul epocilor celor mai recente, în conducerea sistemului local al Sataniei în special.

^(741.4) ^66:1.2 Anterior domniei lui Lucifer asupra Sataniei, Caligastia fusese ataşat comitetului consultativ al Purtătorilor Vieţii pe Ierusem. Lucifer l-a promovat pe Caligastia într-o poziţie în statul său major personal, şi el a îndeplinit destul de bine cinci misiuni succesive de onoare şi de încredere.

^(741.5) ^66:1.3 Caligastia a încercat să obţină un mandat de Prinţ Planetar, însă de mai multe ori, când solicitarea sa a fost prezentată spre aprobare consiliilor constelaţiei ea nu a obţinut asentimentul Părinţilor Constelaţiei. Caligastia părea deosebit de doritor, să fie trimis ca şef planetar pe o lume zecimală sau cu viaţă modificată. După mai multe respingeri ale cererii sale, el a fost în cele din urmă trimis pe Urantia.

^(741.6) ^66:1.4 Caligastia a părăsit Ierusemul pentru misiunea sa de conducător al unei planete, având o reputaţie de loialitate şi de devotament faţă de bunăstarea universului său de origine şi de reşedinţă, în ciuda unei instabilităţi caracteristice, dublată de o tendinţă de a dezaproba, în anumite probleme minore, ordinea stabilită.

^(741.7) ^66:1.5 Am fost prezent pe Ierusem atunci când strălucitorul Caligastia a părăsit capitala sistemului. Nici un Prinţ Planetar nu s-a aventurat niciodată într-o carieră de domnie pe o lume cu o experienţă pregătitoare mai bogată, nici cu perspective mai frumoase decât avea Caligastia în acea zi memorabilă, în urmă cu o jumătate de milion de ani. Un lucru este sigur: în timp ce îmi îndeplineam sarcina de a transmite relatarea acestui eveniment prin teledifuziunile universului local, nu credeam nici o clipă, câtuşi de puţin, în ideea că acest nobil Lanonandek va trăda atât de devreme misiunea sa sacră de conservator planetar şi va păta atât de oribil frumosul nume al ordinului său elevat de fii ai universului. Consider, cu adevărat, Urantia ca una dintre cele cinci sau şase planete cele mai favorizate din toată Satania datorită privilegiului de a avea un gânditor atât de experimentat, atât de strălucitor şi original în guvernarea problemelor mondiale. Nu înţelegeam atunci că Caligastia era pe cale de a se îndrăgosti într-un mod atât de perfid de el însuşi; nu sesizam încă pe deplin subtilităţile orgoliului personal.

2. Statul major al prinţului

^(742.1) ^66:2.1 Prinţul Planetar al Urantiei nu a fost trimis singur pentru a-şi îndeplini misiunea, ci a fost însoţit de un corp obişnuit de ajutoare administrative şi de asistenţi.

^(742.2) ^66:2.2 În fruntea acestui grup se găsea Daligastia, adjunctul asociat al Prinţului Planetar. Daligastia era, de asemenea, un Fiu Lanonandek secundar, şi purta numărul 319.407 al acestui ordin. El avea rang de asistent în momentul desemnării lui ca asociat al lui Caligastia.

^(742.3) ^66:2.3 Statul major planetar conţinea un mare număr de cooperatori angelici şi o mulţime de alte fiinţe celeste care aveau misiunea de a face să promova interesele şi bunăstarea raselor umane. Însă, din punctul vostru de vedere, grupul cel mai interesant era acela al membrilor corporali al statului major al Prinţului, cei care sunt numiţi uneori cei o sută ai lui Caligastia.

^(742.4) ^66:2.4 Aceşti o sută de membri rematerializaţi ai statului major al prinţului au fost aleşi de Caligastia din peste 785.000 de cetăţeni ascendenţi ai Ierusemului care s-au oferit ca voluntari pentru a se lansa în aventura Urantiei. Fiecare dintre cei aleşi venea de pe o planetă diferită, nici unul de pe Urantia.

^(742.5) ^66:2.5 Aceşti voluntari ai Ierusemului au fost aduşi drept din capitala sistemului pe Urantia prin transport serafic. După sosirea lor, ei au fost menţinuţi înserafimaţi până când li s-au putut procura forme de personalitate de dublă natură, de serviciu planetar special, un adevărat corp fizic format din carne şi sânge, dar aflat, totodată, în rezonanţă cu circuitele vieţii sistemului.

^(742.6) ^66:2.6 La puţin timp după sosirea celor o sută de cetăţeni ai Ierusemului, cei doi Purtători ai Vieţii supraveghetori, care îşi aveau reşedinţa pe Urantia şi care îşi aveau deja planurile puse la punct, au cerut în Ierusem şi Edentia permisiunea de a transplanta plasma vitală a celor o sută de supravieţuitori selecţionaţi ai rasei lui Andon şi a Fontei în corpurile materiale prevăzute pentru membrii corporali ai statului major al prinţului. Cererea a fost înaintată pe Ierusem şi aprobată pe Edentia.

^(742.7) ^66:2.7 În consecinţă, Purtătorii Vieţii au ales din posteritatea lui Andon şi a Fontei cincizeci de bărbaţi şi cincizeci de femei, care reprezentau supravieţuirea celor mai bune linii din această rasă unică. Cu una sau două excepţii, aceşti andoniţi care au contribuit la progresul rasei, erau străini unii faţă de alţii. Plecând din locuri foarte îndepărtate, ei au fost reuniţi în pragul cartierului general al Prinţului datorită coordonării îndrumării Ajustorilor Gândirii cu guvernarea serafică. Aici, cei o sută de subiecţi umani au fost daţi în seama comisiei experte de voluntari veniţi din Avalon, care au condus extragerea materială a unei porţiuni a plasmei vitale a acestor descendenţi ai lui Andon. Acest material viu a fost apoi transferat în corpurile materiale construite pentru folosirea celor o sută de membrii ierusemiţi ai statului major al prinţului. Între timp, aceşti cetăţeni nou sosiţi din capitala sistemului erau menţinuţi în somnul transportului serafic.

^(742.8) ^66:2.8 Aceste operaţiuni, precum şi crearea efectivă a corpurilor speciale pentru cei o sută ai lui Caligastia, au dat naştere unor numeroase legende, dintre care multe au fost ulterior confundate cu tradiţiile mai recente referitoare la instalarea planetară a lui Adam şi a Evei.

^(743.1) ^66:2.9 Întreaga operaţiune de repersonalizare, de la sosirea transporturilor serafice, aducându-i pe cei o sută de voluntari ai Ierusemului, până în momentul în care ei şi-au reluat activitatea conştientă ca fiinţe ternare aletărâmului, a durat exact zece zile.

3. Dalamatia — oraşul prinţului

^(743.2) ^66:3.1 Cartierul general al Prinţului Planetar era situat în regiunea Golfului Persic de atunci, în regiunea corespunzând Mesopotamiei de astăzi.

^(743.3) ^66:3.2 Clima şi peisajul mesopotamiene din vremurile acelea erau foarte diferite de condiţiile care au prelevat de atunci. Ele conveneau în toate privinţele proiectului statului major al Prinţului şi al asistenţilor săi. Era necesar să fie un climat destul de favorabil ca parte din mediul înconjurător natural menit să îi încurajeze pe primitivii Urantiei să facă anumite progrese iniţiale în cultură şi în civilizaţie. Scopul esenţial al acestor epoci era de a transforma aceşti vânători în păstori, cu speranţa că vor evolua mai târziu în agricultori stabili şi paşnici.

^(743.4) ^66:3.3 Cartierul general al Prinţului Planetar pe Urantia era un exemplu tipic de acest gen de staţiuni pe o sferă tânără în curs de dezvoltare. Nucleul coloniei prinţului era un oraş foarte simplu, însă foarte frumos, împrejmuit de un zid de douăzeci de metri înălţime. Acest centru mondial de cultură a fost numit Dalamatia, în onoarea lui Daligastia.

^(743.5) ^66:3.4 Oraşul cuprindea zece subdiviziuni cu clădirile cartierelor generale ale celor zece consilii ale statului major corporal situate în centrul fiecăreia dintre aceste subdiviziuni. În mijlocul oraşului, se ridica templul Tatălui nevăzut. Cartierul general administrativ al Prinţului şi al asociaţilor săi era repartizat în douăsprezece săli grupate în imediata apropiere a templului.

^(743.6) ^66:3.5 Clădirile Dalamatiei erau toate cu un singur etaj, cu excepţia cartierelor generale ale consiliilor, care aveau două etaje, şi a templului central al Tatălui tuturor, care era mic, însă compus din trei etaje.

^(743.7) ^66:3.6 Oraşul era clădit din cel mai bun material de construcţie din vremurile acelea îndepărtate – cărămida. Se folosise foarte puţin piatra sau lemnul. Construirea de locuinţe şi arhitectura satelor au fost foarte ameliorate la popoarele învecinate, după exemplul Dalamatiei.

^(743.8) ^66:3.7 Pe lângă cartierul general al Prinţului trăiau fiinţe umane de toate culorile şi de toate nivelele. Dintre aceste triburi vecine, au fost recrutaţi primii elevi ai şcolilor prinţului. Cu toate că primele şcoli ale Dalamatiei au fost rudimentare, ele făceau tot ceea ce se putea face pentru bărbaţii şi femeile acelei epoci primitive.

^(743.9) ^66:3.8 Statul major corporal al Prinţului atrăgea continuu în jurul lui pe indivizii superiori ai triburilor învecinate. După ce aceşti elevi erau formaţi şi instruiţi, ei erau trimişi din nou de unde veniseră, pentru a învăţa şi călăuzi grupurile lor etnice respective.

4. Primele zile ale celor o sută

^(743.10) ^66:4.1 Sosirea statului major al Prinţului a creat o impresie profundă. A fost nevoie de aproape o mie de ani pentru ca vestea să ajungă destul de departe, însă triburile vecine ale cartierului general mesopotamian au fost foarte mult influenţate de învăţăturile şi de conduita celor o sută de noi locuitori ai Urantiei. O mare parte a mitologiei voastre ulterioare îşi are izvorul în legendele alterate ale acestor timpuri străvechi, în care aceşti membri ai statului major al Prinţului au fost repersonalizaţi pe Urantia în calitate de supraoameni.

^(744.1) ^66:4.2 Marele obstacol ce stă în calea bunei influenţe a unor astfel de maeştri extraplanetari este tendinţa muritorilor de a-i considera zei; cu toate acestea, mai puţin în privinţa tehnicii apariţiei lor pe pământ, cei o sută ai lui Caligastia – cincizeci de bărbaţi şi cincizeci de femei – nu au recurs nici la metode supranaturale, nici la manipulări supraumane.

^(744.2) ^66:4.3 Statul major corporal nu era însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, mai puţin suprauman. Membrii săi şi-au început misiunea pe Urantia ca fiinţe ternare şi extraordinare.

^(744.3) ^66:4.4 1. Ei erau corporali şi relativ umani, deoarece încorporaseră adevărata plasmă vie a uneia dintre rasele umane, aceea a rasei andonice a Urantiei.

^(744.4) ^66:4.5 Cei o sută de membri ai statului major al Prinţului erau împărţiţi în jumătate, după sex, şi repartizaţi conform stărilor muritoare anterioare. Fiecare persoană a grupului era capabilă să participe la naşterea unui nou ordin de fiinţe fizice, însă ei au fost cu grijă sfătuiţi să nu recurgă la procrearea de copii decât în anumite condiţii. Este un obicei pentru statul major corporal al Prinţului Planetar de a-şi zămisli succesorii, cu ceva timp înainte de a se retrage din serviciul planetar special. Această procreare are loc, în general, în momentul sosirii lui Adam şi a Evei Planetari, sau la scurtă vreme după aceea.

^(744.5) ^66:4.6 Acesta este motivul pentru care aceste fiinţe speciale nu ştiau decât foarte puţin sau deloc ce tipuri de creaturi materiale s-ar putea naşte din uniunea lor sexuală. Şi ei nu au ştiut niciodată acest lucru, deoarece înainte de a fi ajuns la această etapă a lucrării lor mondiale, rebeliunea zdruncinase întregul regim, iar cei care au jucat mai târziu rolul de părinţi au fost izolaţi de curenţii de viaţă ai sistemului.

^(744.6) ^66:4.7 Aceşti membri materializaţi ai statului major al lui Caligastia aveau culoarea pielii şi limba rasei andonice. Ei se hrăneau la fel ca muritorii tărâmului, cu deosebirea că corpurile recreate ale acestui grup erau perfect satisfăcute cu o nutriţie lipsită de carne. Este una din consideraţiile care a fixat alegerea reşedinţei lor într-o regiune caldă, bogată în fructe şi în tot felul de nuci. Practica care a constat în a trăi cu un regim lipsit de carne subzistă până în timpurile celor o sută ai lui Caligastia, deoarece acest obicei s-a răspândit chiar şi la distanţă, şi a afectat modul de alimentaţie a numeroase triburi vecine, provenite din rasele evolutive care erau altă dată exclusiv carnivore.

^(744.7) ^66:4.8 2. Cei o sută erau fiinţe materiale, însă supraumane, datorită faptului că fuseseră reconstituiţi pe Urantia în ca bărbaţi şi femei unici ai unui ordin special şi elevat.

^(744.8) ^66:4.9 Bucurându-se de o cetăţenie provizorie pe Ierusem, membri acestui grup nu fuzionaseră încă cu Ajustorii Gândirii lor, iar atunci când s-au oferit voluntari şi au fost admişi în serviciul planetar, în legătură cu ordinele lor filiale descendente, Ajustorii lor au fost detaşaţi. Însă aceşti ierusemiţi erau fiinţe supraumane; ei posedau un suflet de creştere ascendentă. Pe durata vieţii de muritor în trup, sufletul este în stare embrionară; el se naşte (renaşte) în viaţa morontială, şi face experienţa creşterii în lumile morontiale succesive. Sufletele celor o sută ai lui Caligastia crescuseră astfel prin experimentarea progresivă a celor şapte lumi palat şi au dobândit statutul de cetăţenie pe Ierusem.

^(744.9) ^66:4.10 În conformitate cu instrucţiunilor lor, membrii statului major nu s-au angajat în reproducerea sexuală, însă au studiat minuţios constituţia lor personală şi au explorat cu grijă toate fazele imaginabile de legături intelectuale (ale minţii) şi morontiale (ale sufletului). Pe parcursul celui de-al treizeci şi treilea an al şederii lor în Dalamatia, cu mult timp înainte de terminarea zidului, numărul doi şi numărul şapte din grupul danit au descoperit, din întâmplare, un fenomen care însoţea legătura eului lor morontial (presupus nesexuală şi nematerială); rezultatul acestei aventuri s-a dovedit a fi prima dintre creaturile mediene primare. Noua fiinţă era perfect vizibilă pentru statul major planetar şi pentru asociaţii lui celeşti, însă rămânea invizibilă privirilor bărbaţilor şi ale femeilor diferitelor triburi umane. Sub autoritatea Prinţului Planetar, toţi membrii statului major corporal au început zămislirea de fiinţe similare, şi toţi au reuşit urmând instrucţiunile cuplului precursor danit. Iată cum a fost adus pe lume, în cele din urmă, de către statul major al Prinţului, ,corpul originar al celor 50.000 de medieni primari.

^(745.1) ^66:4.11 Aceste creaturi de tip median au fost foarte utile în executarea operaţiunilor cartierului general al lumii. Ele erau invizibile pentru fiinţele umane, însă existenţa acestor semispirite invizibile a fost făcută cunoscută primilor locuitori ai Dalamatiei şi, pe parcursul mai multor secole, ele au constituit totalitatea lumii spiritelor pentru aceşti muritori în evoluţie.

^(745.2) ^66:4.12 3. Cei o sută ai lui Caligastia erau personal nemuritori, sau nepieritori. Complementele folosit ca antidot al curenţilor de viaţă ai sistemului circulau prin formele lor materiale. Dacă rebeliunea nu i-ar fi făcut să piardă contactul cu circuitele vieţii, ei ar mai fi trăit o anumită perioadă de timp, până la sosirea ulterioară a vreunui Fiu de Dumnezeu, sau până în momentul în care ar fi fost eliberaţi din funcţiunile lor, pentru a-şi relua călătoria întreruptă către Havona şi Paradis.

^(745.3) ^66:4.13 Aceste complemente care lucrează ca antidot al curenţilor vieţii Sataniei proveneau din roadele arborelui vieţii, un arbore din Edentia, trimis pe Satania de Preaînalţii Norlatiadekului în momentul sosirii lui Caligastia. În epoca lui Dalamatia, acest arbore creştea în curtea centrală a templului Tatălui invizibil, iar fructul acestui arbore era cel care permitea fiinţelor materiale ale statului major al Prinţului, care altfel ar fi fost muritoare, să trăiască la nesfârşit atâta timp cât aveau acces la acesta.

^(745.4) ^66:4.14 Fără a avea valoare pentru rasele evolutive, această supraalimentare era întru totul suficientă pentru a conferi o viaţă continuă celor o sută ai lui Caligastia, precum şi celor o sută de andoniţi modificaţi care le erau asociaţi.

^(745.5) ^66:4.15 S-ar cuveni să explicăm în această privinţă că în momentul în care cei o sută de andoniţi au contribuit, printr-o fracţiune a plasmei lor germinative umane, la rematerializarea acestor membri ai statului major al Prinţului, Purtătorii Vieţii au introdus în corpul muritorilor acestor andoniţi complementul circuitelor sistemului. Acesta le-a permis să continue să trăiască în paralel cu statul major secol după secol, sfidând moartea fizică.

^(745.6) ^66:4.16 Cei o sută de andoniţi au fost, în cele din urmă, înştiinţaţi cu privire la contribuţia lor la noile forme ale superiorilor lor, şi aceeaşi o sută de copii ai triburilor lui Andon au fost menţinuţi în cartierul general, în funcţia de asistenţi personali ai membrilor corporali ai statului major al Prinţului.

5. Organizarea celor o sută

^(745.7) ^66:5.1 Cei o sută erau organizaţi cu serviciul lor în zece consilii autonome, de câte zece membri fiecare. Când cel puţin două consilii rămâneau în sesiune comună, aceste reuniuni de legătură erau prezidate de Daligastia. Aceste zece grupuri erau constituite după cum urmează:

^(745.8) ^66:5.2 1. Consiliul alimentaţiei şi al bunăstării materiale. Acest grup era prezidat de Ang. Hrana, apa, îmbrăcămintea şi progresul material al speciei umane, toate acestea erau stimulate de acest corp de experţi. Ei arătau cum să se sape puţuri, cum să se capteze izvoare şi să se facă irigarea terenurilor. Ei i-au învăţat pe oamenii veniţi din regiunile înalte şi din cele nordice să îşi îmbunătăţească metodele de a trata pielea animalelor pentru folosirea ei ca veşmânt. Profesorii de arte şi ştiinţe au introdus mai târziu arta ţesutului.

^(746.1) ^66:5.3 S-a avansat mult în metodele de conservare a hranei. Hrana a fost conservate prin preparare, prin uscare, şi la fum, devenind astfel prima formă de proprietate. Oamenii au învăţat să se aprovizioneze, ca să preîntâmpine astfel ravagiile foametei care decima periodic lumea.

^(746.2) ^66:5.4 2. Grupul de domesticire şi de întrebuinţare a animalelor. Acest consiliu avea drept scop selecţionarea şi creşterea animalelor celor mai adaptate pentru ajutarea fiinţelor umane la căratul poverilor şi la transportarea lor înşişi, pentru furnizarea hranei şi, mai târziu, pentru a servi la cultivarea solului. Acest grup priceput a fost condus de Bon.

^(746.3) ^66:5.5 Mai multe specii de animale folositoare , acum dispărute, au fost dresate, precum şi altele, care s-au înmulţit ca animale domestice până în epoca noastră. Omul avea deja de mult timp în preajma sa câinele, iar omul albastru reuşise deja să dreseze elefantul. Vacile au fost ameliorate printr-o creştere atentă, astfel încât să devină o valoroasă sursă de hrană; untul şi brânza au devenit elemente curente în alimentaţia omului. Oamenii au învăţat să utilizeze boii la căratul greutăţilor, însă calul nu a fost domesticit decât la o dată ulterioară. Membri acestui corp au fost primii care i-au învăţat pe oameni să folosească roata pentru uşurarea tracţiunii.

^(746.4) ^66:5.6 În această epocă, au fost folosiţi pentru prima dată porumbeii călători, ei fiind luaţi în călătoriile mai lungi pentru a servi la trimiterea de mesaje sau la chemarea în ajutor. Grupul lui Bon a reuşit să dreseze marii condori ca păsări transportatoare de călători, însă rasa lor s-a stins în urmă cu peste treizeci de mii de ani.

^(746.5) ^66:5.7 3. Sfătuitorii în chestiunea răpunerii animalelor de pradă. Nu era suficient ca omul primitiv să încerce să domesticească anumite animale, ci trebuia să înveţe şi să se protejeze contra distrugerii lui de către restul lumii animalelor ostile. Grupul acesta era comandat de Dan.

^(746.6) ^66:5.8 Rostul zidurilor vechilor cetăţi era atât acela de protecţie contra fiarelor sălbatice cât şi de prevenire a atacurilor prin surprindere lansate de unele fiinţe umane ostile. Cei care trăiau în afara zidurilor şi în pădure trebuiau să se bazeze pe locuinţele din arbori, pe bordeiele de piatră şi pe focurile ţinute aprinse pe toată durata nopţii. De aceea era foarte normal ca aceşti educatori să dedice mult timp instruirii elevilor lor în vederea îmbunătăţirii habitatului uman. Prin folosirea unor mai bune tehnici şi capcane, s-au făcut mari progrese în subjugarea lumii animale.

^(746.7) ^66:5.9 4. Corpul însărcinat să propage şi să păstreze cunoaşterea. Acest grup a organizat şi a dirijat eforturile pur educative ale acestor epoci primitive. El era dirijat de Fad. Metodele de predare ale lui Fad constau în supravegherea lucrătorilor însoţită de instruirea în tehnici de lucru îmbunătăţite. Fad a formulat primul alfabet şi a introdus un sistem de scriere. Alfabetul său conţinea douăzeci şi cinci de caractere. Aceste popoare primitive scriau încă pe scoarţe de copac, pe tablete de argilă, pe plăci de piatră, şi pe un fel de pergament făcut din piei prelucrate şi pe un material rudimentară asemănător cu hârtia, făcut din cuiburi de viespi. Biblioteca Dalamatiei, distrusă curând după revolta lui Caligastia, conţinea peste două milioane de manuscrise separate şi ea era denumită „casa lui Fad”.

^(746.8) ^66:5.10 Oamenii albaştri aveau o predilecţie marcată pentru scrierea alfabetică. Ei sunt cei care au făcut cele mai mari progrese în această direcţie. Oamenii roşii preferau scrierea picturală, în timp ce rasele galbene s-au orientat către folosirea de simboluri pentru cuvinte şi idei, foarte asemănătoare celor pe le folosesc actualmente. Cu toate acestea, alfabetul şi numeroase alte lucruri importante au fost apoi pierdute pentru lume în perioada de confuzie care a însoţit rebeliunea. Dezertarea lui Caligastia a distrus speranţa lumii pentru o limbă universală, cel puţin pentru multe epoci.

^(747.1) ^66:5.11 5. Comisia de industrie şi de comerţ. Acest consiliu era însărcinat cu dezvoltarea industriei în cadrul triburilor şi cu promovarea comerţului între diverse grupuri paşnice. Conducătorul său era Nod. Toate formele de manufactură primitivă au fost încurajate de membrii acestui corp. Ei au contribuit direct la ridicarea nivelului de viaţă, furnizând numeroase produse noi, destinate să stimuleze imaginaţia oamenilor primitivi. Ei au extins enorm comerţul cu sare a ameliorată, produsă de consiliul ştiinţelor şi artelor.

^(747.2) ^66:5.12 Printre grupurile iluminate instruite în şcoala din Dalamatia s-a practicat pentru prima dată creditul comercial. De la o bursă centrală de credit se acordau jetoane simbolice, care erau acceptate în locul obiectelor de troc reale. Lumea nu a perfecţionat aceste metode de afaceri decât cu sute de mii de ani mai târziu.

^(747.3) ^66:5.13 6. Corpul religiei revelate. Acesta a avut o acţiune lentă. Civilizaţia Urantiei a fost literalmente călită între nicovala necesităţii şi ciocanul fricii. Acest grup făcuse, cu toate acestea, progrese considerabile în încercarea sa de a substitui teama de creator fricii de creatură (cultul fantomelor), atunci când lucrările sale au fost întrerupte de dezordinile ce însoţeau mişcarea separatistă de răzvrătire . Căpetenia acestui consiliu se numea Hap.

^(747.4) ^66:5.14 Nici un membru al statului major al Prinţului nu a vrut să prezinte revelaţii susceptibile să complice evoluţia. Ei şi-au prezentat revelaţia numai când au ajuns să epuizeze forţele evoluţiei, însă Hap a cedat dorinţei locuitorilor oraşului de a stabili o formă de slujbă religioasă. Grupul său a dat Dalmatienilor şapte obiecte de cult, precum şi formula de rugăciune zilnică, apoi le-a învăţat, în cele din urmă, „Rugăciunea Tatălui”, care era:

^(747.5) ^66:5.15 ”Tată al tuturor, al cărui Fiu îl onorăm, priveşte-ne cu bunăvoinţă. Eliberează-ne de orice frică în afară de cea de Tine. Fă din noi o bucurie pentru maeştri noştri divini şi pune pentru totdeauna adevărul pe buzele noastre. Eliberează-ne de violenţă şi de mânie, dă-ne respectul faţă de semenii noştri şi faţă de ceea ce aparţine vecinilor noştri. Pentru a ne bucura inima, dă-ne acest anotimp de păşuni verzi şi de turme rodnice. Noi ne rugăm pentru a primi venirea celui care ne este făgăduit, şi care trebuie să ne înalţe, şi noi dorim să facem voia ta pe această lume aşa cum ceilalţi o fac pe alte lumi de dincolo de a noastră.”

^(747.6) ^66:5.16 Cu toate că statul major al Prinţului a fost limitat la mijloacele naturale şi la metodele obişnuite de ameliorare a raselor, el a făcut promisiunea darului adamic al unei noi rase ca fiind scopul creşterii evolutive după ce dezvoltarea biologică şi-a atins apogeul.

^(747.7) ^66:5.17 7. Păzitorii sănătăţii şi ai vieţii. Acest consiliu s-a ocupat de introducerea unui sistem sanitar şi de încurajarea unei igiene primitive; el a fost condus de Lut.

^(747.8) ^66:5.18 Membrii săi au dat multe învăţături care au fost pierdute în confuzia epocilor care au urmat, şi care nu au fost niciodată redescoperite înainte de secolul al douăzecilea. Ei i-au învăţat pe oameni că gătitul, fierberea şi prăjitul erau o cale de a evita bolile; ei i-au mai învăţat şi că prepararea alimentelor diminua în mare parte mortalitatea infantilă şi înlesnea înţărcarea mai din vreme.

^(747.9) ^66:5.19 O mare parte din primele învăţături date de păzitorii sănătăţii din grupul lui Lut au fost păstrate printre triburile pământene până în epoca lui Moise, cu toate că mult denaturate şi foarte modificate.

^(748.1) ^66:5.20 Principalul obstacol în promovarea igienei la aceste popoare ignorante consta în faptul că factorii reali ai numeroaselor maladii erau prea mici pentru a fi văzuţi cu ochiul liber şi, de asemenea, în faptul că aceşti oameni aveau cu toţii un respect superstiţios pentru foc. A fost nevoie de mii de ani pentru a-i convinge să ardă deşeurile. Între timp, au fost presaţi foarte tare să îşi îngroape gunoaiele intrate în putrefacţie. Marele progres sanitar al acestei epoci provine din propagarea cunoaşterii referitoare la proprietăţile salubre şi antiseptice ale luminii solare.

^(748.2) ^66:5.21 Înainte de sosirea Prinţului, băile erau un ceremonial exclusiv religios. A fost, într-adevăr, foarte dificil să se convingă oamenii a-şi spăla corpul era o practică sănătoasă. În cele din urmă, Lut i-a îndemnat pe învăţătorii religioşi să includă stropirile cu apă în anumite ceremonii purificatoare care trebuiau să fie îndeplinite o dată pe săptămână în legătură odată cu slujbele de după-amiază, închinate Tatălui tuturor.

^(748.3) ^66:5.22 Aceşti păzitori ai sănătăţii au căutat, de asemenea, să înlocuiască cu ce au avut la îndemână schimbul de salivă sau băutul sângelui, care erau însemnul prieteniei personale şi garanţia loialităţii de grup, însă odată degajate de influenţa presantă a învăţăturilor şefilor lor superiori, aceste popoare primitive nu au întârziat să reia practicile lor vătămătoare de sănătate şi propagatoare de boli, născute din ignoranţă şi din superstiţie.

^(748.4) ^66:5.23 8. Consiliul planetar al artelor şi al ştiinţelor. Acest corp a contribuit mult la ameliorarea tehnicilor industriale ale oamenilor primitivi şi la rafinarea conceptului lor de frumuseţe. Şeful lui se numea Mek.

^(748.5) ^66:5.24 În toată lumea artele şi ştiinţele erau la un nivel foarte jos, însă rudimentele fizicii şi chimiei fuseseră predate dalamatienilor. Olăritul şi artele decorative au fost toate perfecţionate, iar idealurile frumuseţii umane au fost înnobilate, însă muzica nu a făcut nici un progres până la sosirea rasei violete.

^(748.6) ^66:5.25 În ciuda repetatelor îndemnuri ale învăţătorilor lor, aceşti oameni primitivi nu au consimţit să facă experienţe asupra energiei vaporilor. Ei nu au putut niciodată să îşi depăşească marea lor teamă de puterea explozivă a vaporilor dintr-un vas închis. Cu toate acestea, ei s-au lăsat, în cele din urmă, convinşi să prelucreze metalele la foc, cu toate că o bucată de metal înroşită în foc a fost pentru omul primitiv un obiect înfricoşător.

^(748.7) ^66:5.26 Mek a contribuit, de asemenea, la avansarea culturii andoniţilor şi la ameliorarea artelor oamenilor albaştri. O încrucişare a oamenilor albaştri cu rămăşiţele andonice a produs oameni foarte înzestraţi artistic, şi mulţi dintre ei au devenit meşteri sculptori. Ei nu lucrau nici în piatră, nici în marmură, însă operele lor din argilă întărită prin coacere decorau grădinile Dalamatiei.

^(748.8) ^66:5.27 Meşteşugurile au făcut mari progrese, din care cea mai mare parte au fost pierdute pe parcursul lungilor epoci ale rebeliunii, şi nu au ma fost regăsite până în timpurile moderne.

^(748.9) ^66:5.28 9. Guvernatorii relaţiilor tribale superioare. Era grupul însărcinat să ridice societatea umană la nivelul unui stat. Şeful său era Tut.

^(748.10) ^66:5.29 Aceşti conducători au contribuit mult la producerea unor căsătorii între membrii unor triburi diferite. Ei au încurajat fiinţele umane să îşi facă curte, şi să se căsătorească după o reflecţie îndelungată şi ample ocazii de a se cunoaşte reciproc. Dansurile pur războinice au fost rafinate şi puse în slujba unor scopuri sociale preţioase. Au fost introduse numeroase jocuri de întrecere, însă vechile popoare erau austere. Simţul umorului nu înflorea deloc în aceste triburi primitive. Aceste practici nu au putut supravieţui, datorită dezordinilor cauzate de insurecţia planetară.

^(749.1) ^66:5.30 Tut şi asociaţii săi au lucrat la promovarea unor asocieri colective de natură pacifică, la reglementarea şi la umanizarea războiului, la coordonarea relaţiilor între triburi şi la perfecţionarea guvernelor tribale. O cultură mai avansată s-a dezvoltat în alte părţi ale Dalamatiei, şi această ameliorare a relaţiilor sociale a avut o influenţă foarte fericită asupra triburilor mai îndepărtate. Însă tipul de civilizaţie care prevala în cartierul general al Prinţului era în întregime diferit de societatea barbară care evolua oriunde altundeva, la fel cum în Capetown, în Africa de Sud, societatea contemporană este total diferită de cultura rudimentară a boşimanilor de mică înălţime, trăind mai la nord.

^(749.2) ^66:5.31 10. Curtea supremă de coordonare tribală şi de cooperare rasială. Acest consiliu suprem era dirijat de Van, şi servea drept curte de apel pentru celelalte nouă comisii speciale însărcinate să supravegheze treburile umane. Acest consiliu avea un vast câmp de acţiune, fiindu-i încredinţate toate chestiunile pământene care nu erau în mod specific date în sarcina celorlalte grupuri. Acest corp ales a primit din Edentia aprobarea Părinţilor Constelaţiei, înainte de a fi autorizat să preia funcţiile de la curte supremă a Urantiei.

6. Domnia prinţului

^(749.3) ^66:6.1 Gradul de cultură al unei planete se măsoară după moştenirea socială a fiinţelor ei autohtone. Rapiditatea expansiunii sale culturale este în întregime determinată de aptitudinea locuitorilor ei de a asimila idei noi şi avansate.

^(749.4) ^66:6.2 Respectarea tradiţiei produce stabilitatea şi cooperarea, legând într-un mod sentimental prezentul de trecut însă, în acelaşi timp, înăbuşă iniţiativa şi înrobeşte puterea creatoare a personalităţii. Lumea întreagă era prinsă într-un impas al tradiţiilor atunci când cei o sută ai lui Caligastia au sosit şi au început să proclame noua evanghelie a iniţiativei individuale în cadrul grupurilor sociale ale vremii. Această domnie benefică a fost însă atât de rapid întreruptă, încât rasele nu au fost niciodată în întregime eliberate de sclavia obiceiurilor. Moda continuă încă să domine indubitabil Urantia.

^(749.5) ^66:6.3 Cei o sută ai lui Caligastia – absolvenţi ai lumilor locuinţelor ale Sataniei – cunoşteau bine artele şi cultura Ierusemului, însă o astfel de cunoaştere este aproape lipsită de valoare pe o planetă barbară populată cu fiinţe umane primitive. Aceste fiinţe înţelepte erau prea chibzuite pentru a întreprinde transformarea bruscă, sau ridicarea în masă a raselor primitive ale acelui timp. Ele înţelegeau bine încetineala evoluţiei speciei umane, şi s-au abţinut cu înţelepciune de la orice încercare de a modifica radical modul de viaţă al oamenilor pe pământ.

^(749.6) ^66:6.4 Fiecare din cele zece comisii planetare a început încetul cu încetul şi în mod natural să promoveze interesele încredinţate lor. Planul lor consta în a-i atrage pe membrii triburilor învecinate, cu mintea cea mai bine dezvoltată, iar după ce i-a format, să îi trimită înapoi la popoarele lor ca emisari ai progresului social.

^(749.7) ^66:6.5 Emisarii străini nu au fost trimişi niciodată la o rasă, decât la cererea specifică a poporului respectiv. Cei care lucrau la evoluţia şi la progresul unui trib sau ale unei anumite rase erau întotdeauna băştinaşii acelui trib sau ai acelei rase. Cei o sută nu au încercat niciodată să impună unui trib obiceiurile şi moravurile unei alte rase, fie ea şi una superioară. Ei au lucrat întotdeauna cu răbdare la înnobilarea şi la avansarea, în fiecare rasă, a moravurilor care au trecut prin proba timpului. Popoarele simple de pe Urantia şi-au adus obiceiurile lor sociale în Dalamatia nu pentru a le schimba pe nişte practici noi şi mai bune, ci pentru ca ele să fie înnobilate prin contactul cu o cultură mai elevată şi în asociere cu oameni cu o minte superioară. Procesul era lent, însă foarte eficient.

^(750.1) ^66:6.6 Instructorii Dalamatiei au încercat să adauge o selecţie socială conştientă la selecţia pur naturală a evoluţiei biologice. Ei nu au dereglat societatea umană, însă au accelerat considerabil evoluţia ei normală şi naturală. Mobilul lor era progresul prin evoluţie, şi nu revoluţia prin revelaţie. Rasei umane i-au fost necesare epoci de-a rândul pentru a fi dobândit puţinul de religie şi de morală pe care îl poseda, iar aceşti supraoameni erau prea chibzuiţi pentru a răpi omenirii acest mic progres, aruncând-o în confuzia şi în nedumerirea care apar întotdeauna atunci când fiinţe luminate şi superioare încearcă să înalţe rasele înapoiate instruindu-le şi iluminându-le peste măsură.

^(750.2) ^66:6.7 Când misionarii creştini au pătruns în inima Africii, unde fiii şi fiicele sunt destinaţi să rămână sub autoritatea şi îndrumarea părinţilor pe toată durata vieţi acestora din urmă, ei nu au adus decât dezordine şi prăbuşirea întregii autorităţi atunci când au căutat, pe parcursul unei singure generaţii, să înlocuiască această practică propovăduind că copii trebuie să fie eliberaţi de orice constrângere familială după vârsta de douăzeci şi unu de ani.

7. Viaţa în Dalamatia

^(750.3) ^66:7.1 Cu toate că era de o frumuseţe deosebită şi concepută pentru a inspira respectul primitivilor acelei vârste, cartierul general al Prinţului era destul de modest. Clădirile nu erau deosebit de mari, din moment ce învăţătorii aduşi din afară aveau drept scop încurajarea dezvoltării eventuale a agriculturii prin introducerea creşterii animalelor. Suprafeţele de teren dintre zidurile cetăţii erau suficiente pentru ca păşunile şi grădinile să poată hrăni o populaţie de aproximativ douăzeci de mii de locuitori.

^(750.4) ^66:7.2 Interioarele templului cultural central şi clădirile celor zece grupuri de supraoameni supraveghetori erau, într-adevăr, frumoase opere de artă. Clădirile rezidenţiale erau modele de curăţenie şi de ordine, însă totul era foarte simplu şi cu totul primitiv în comparaţie cu dezvoltările ulterioare. În acest cartier general de cultură nu se foloseau decât metode care aparţineau prin natură Urantiei.

^(750.5) ^66:7.3 Membrii corporali ai statului major al Prinţului locuiau în aşezări simple, însă exemplare, pe care le întreţineau pe post de cămine familiale destinate să îi inspire şi să îi impresioneze favorabil pe ucenicii care călătoreau în centrul social şi în cartierul general educativ al lumii.

^(750.6) ^66:7.4 Ordinea definită a vieţii familiale şi gruparea unei singure familii într-un singur domiciliu, într-un loc relativ stabil, datează din vremea lui Dalamatia şi s-au datorat, în principal, exemplului şi învăţăturilor celor o sută şi ale elevilor lor. Ca unitate socială, căminul nu a fost niciodată o reuşită înainte ca suprabărbaţii şi suprafemeile Dalamatiei să le fi făcut pe fiinţele umane să îi iubească pe nepoţii şi pe copiii nepoţilor lor, şi să facă planuri de viitor pentru ei. Sălbaticul îşi iubeşte fiul, însă omul civilizat îşi iubeşte şi nepotul.

^(750.7) ^66:7.5 Membrii statului major al Prinţului trăiau în cupluri, ca taţi şi mame. Este adevărat că ei înşişi nu aveau copii, însă cele cincizeci de case model ale Dalamatiei nu adăposteau mai puţin de cinci sute de copii adoptaţi, din care mulţi orfani aleşi dintre familiile superioare ale raselor andonice şi sangike; aceşti copii beneficiau de disciplina şi de formarea acestor suprapărinţi şi apoi, după ce petreceau trei ani în şcolile Prinţului, (ei intrau între treisprezece şi cincisprezece ani) erau întru totul apţi să se căsătorească şi gata să primească mandatul lor de emisari ai Prinţului pe lângă triburi aflate în necesitate din rasele lor respective.

^(751.1) ^66:7.6 Fad patrona planul de învăţământ din Dalamatia, care era pus în aplicare sub forma unei şcoli industriale, în care elevii învăţau prin practică şi se formau pe ei înşişi, prin înfăptuirea zi de zi a tot ceea ce este de folos. Acest plan de învăţământ nu neglija locul gândirii şi al simţirii în dezvoltarea caracterului, însă punea pe primul plan formarea manuală. Instruirea era individuală şi colectivă. Învăţătura era dată atât de bărbaţi cât şi de femei, precum şi de amândoi acţionând laolaltă. Jumătate din această instrucţie colectivă se făcea separând elevii pe sexe, cealaltă jumătate în educaţie mixtă. Ucenicii erau învăţaţi individual dexteritatea manuală şi erau socializaţi în grupe sau clase. Ei erau instruiţi să fraternizeze cu grupuri mai tinere, cu grupuri mai vârstnice, şi cu adulţi, precum şi să lucreze în echipă cu cei de vârsta lor. Erau familiarizaţi, de asemenea, cu asocieri cum ar fi grupurile familiale, echipele de joc şi clasele de la şcoală.

^(751.2) ^66:7.7 Printre ultimii ucenici formaţi în Mesopotamia pentru a lucra cu rasele lor respective se găseau andoniţii din ţinuturile înalte ale Indiei occidentale, amestecaţi cu reprezentanţi ai oamenilor roşii şi ai oamenilor albaştri. Mai târziu, un mic număr de oameni galbeni a fost admis, de asemenea.

^(751.3) ^66:7.8 Hap a oferit raselor primitive o lege morală. Acest cod se numea „Calea Tatălui” şi consta din următoarele şapte porunci:

^(751.4) ^66:7.9 1. Nu te vei teme de nici un dumnezeu şi nici nu vei servi nimeni în afară de Tatăl tuturor.

^(751.5) ^66:7.10 2. Nu vei fi nesupus faţă de Fiul Tatălui, suveranul lumii, şi nu vei fi lipsit de respect faţă de asociaţii săi supraumani.

^(751.6) ^66:7.11 3. Nu vei minţi atunci când vei fi chemat în faţa judecătorilor oamenilor.

^(751.7) ^66:7.12 4. Nu vei ucide nici bărbat, nici femeie, nici copil.

^(751.8) ^66:7.13 5. Nu vei fura nici bunurile, nici vitele vecinului tău.

^(751.9) ^66:7.14 6. Nu te vei atinge de femeia prietenului tău.

^(751.10) ^66:7.15 7. Nu vei comite nici cea mai mică nepoliteţe faţă de părinţii tăi ori faşă bătrânii tribului.

^(751.11) ^66:7.16 Aceasta a rămas legea Dalamatiei pe parcursul unei perioade de aproape trei sute de mii de ani. Multe dintre pietrele pe care a fost gravată această lege zac acum pe fundul mării, în largul Mesopotamiei şi al Persiei. S-a format obiceiul de a păstra în minte una dintre aceste porunci în fiecare zi a săptămânii, şi a o folosi ca salut şi ca mulţumire în timpul mesei.

^(751.12) ^66:7.17 În această epocă, măsura timpului era luna lunară, numărând douăzeci şi opt de zile. Cu excepţia zilei şi a nopţii, era singura unitate de timp cunoscută popoarelor primitive. Săptămâna de şapte zile a fost introdusă de instructorii Dalamatiei pentru simplul motiv că şapte este sfertul lui douăzeci şi opt. Semnificaţia cifrei şapte în supraunivers le-a oferit, fără îndoială, ocazia de a strecura un memento spiritual în calculul obişnuit al timpului, însă perioada lunară nu are origine naturală.

^(751.13) ^66:7.18 Regiunea rurală din jurul oraşului era foarte bine colonizată, pe o rază de o sută şaizeci de kilometri. În împrejurimile imediate, anumiţi vechi elevi ai şcolilor Prinţului se angajau în creşterea animalelor şi puneau şi altfel în practică instrucţia pe care o primiseră de la statul lor major şi de la mulţi dintre artizanii lui umani. Unii din ei s-au apucat de agricultură şi de horticultură.

^(751.14) ^66:7.19 Omenirea nu a fost constrânsă să practice munca dură a pământului drept pedeapsă a unui presupus păcat. „Vei mânca rodul pământului cu sudoarea frunţii tale”, nu a fost o pedeapsă pronunţată contra omului pentru a fi participat la nebunia rebeliunii lui Lucifer, sub conducerea trădătorului Caligastia. Cultura solului este inerentă stabilirii unei civilizaţii progresive pe lumile evolutive, iar acest imperativ a fost centrul întregii învăţături a Prinţului Planetar şi a statului său major pe parcursul celor trei sute de mii de ani care au separat sosirea lor pe Urantia de zilele tragice în care Caligastia a luat partea rebelului Lucifer. Munca pământului nu era un blestem, ci era mai degrabă suprema binecuvântare pentru toţi cei care au putut astfel să participe la cea mai umană dintre toate activităţile omeneşti.

^(752.1) ^66:7.20 În momentul în care a izbucnit rebeliunea, Dalamatia avea o populaţie fixă de aproape şase mii de locuitori. Această cifră include ucenicii, însă nu ţine cont de vizitatori şi de observatori, al căror număr se ridica întotdeauna la peste o mie. Însă voi nu puteţi decât prea puţin, ori chiar deloc, să vă daţi seama de minunatele progrese ale acestor timpuri foarte îndepărtate. Admirabilele beneficii ale acestor epoci pentru omenire au fost practic şterse de oribila confuzie şi de abjectele tenebre spirituale care au urmat după catastrofa înşelăciunii şi răzvrătirii lui Caligastia.

8. Nemulţumirile lui Caligastia

^(752.2) ^66:8.1 Când studiem lunga carieră a lui Caligastia, noi nu găsim în conduita sa decât o singură trăsătură de caracter susceptibilă de a atrage atenţia; el era ultraindividualist. Avea tendinţa să le ţină parte aproape tuturor protestatarilor şi arăta, în general, simpatie sa celor care exprimau cu cumpătare critici implicite. Noi sesizăm faptul că această tendinţă de a nu suporta autoritatea, de a se ofensa uşor în caz de orice formă de control a apărut de la început la el. Deşi era uşor împotriva sfaturilor bătrânilor şi avea o reţinere faţă de autoritatea superioară, cu toate acestea, când a fost pus la încercare, el şi-a dovedit loialitatea sa către şefii universului şi supunerea faţă de ordinele Părinţilor Constelaţiei. Nici o greşeală reală nu a fost vreodată găsită în el, până în momentul ruşinoasei sale trădări pe Urantia.

^(752.3) ^66:8.2 Se cuvine să notăm că Lucifer şi Caligastia fuseseră amândoi instruiţi cu răbdare şi avizaţi cu afecţiune de tendinţa lor de a critica şi de dezvoltarea subtilă a trufiei lor, care avea drept corolar un simţ exagerat al importanţei de sine, însă toate aceste eforturi de a-i ajuta fuseseră interpretate în mod greşit, ca critici neîntemeiate şi interferenţe nejustificate cu libertatea lor personală. Caligastia şi Lucifer au socotit amândoi că sfaturile lor amicale erau animate de mobile puternic reprehensibile care începeau să domine propria lor gândire deformată şi propria lor concepţie eronată. Ei au judecat generoşii lor consilieri după evoluţia propriului lor egoism.

^(752.4) ^66:8.3 De la sosirea prinţului Caligastia, civilizaţia planetară a progresat într-o manieră destul de normală pe o durată de aproape trei sute de mii de ani. Pe lângă faptul că Urantia era o sferă de viaţă modificată, deci supusă unor numeroase neregularităţi şi unor episoade neobişnuite de fluctuaţie evolutivă, cariera planetei s-a petrecut într-un mod foarte satisfăcător până în momentul rebeliunii lui Lucifer şi a trădării simultane a lui Caligastia. Întreaga parte a istoriei care le este posterioară este iremediabil modificată de această eroare catastrofală, precum şi de eşecul ulterior al lui Adam şi al Evei în îndeplinirea misiunii lor planetare.

^(752.5) ^66:8.4 Prinţul Planetar a căzut în întuneric în momentul rebeliunii lui Lucifer, proiectând astfel planeta într-o lungă dezordine. El a fost apoi privat de autoritatea suverană prin acţiunea coordonată a şefilor constelaţiei şi a altor autorităţi ale universului. El a împărtăşit inevitabilele vicisitudini ale izolării Urantiei până în epoca şederii lui Adam pe planetă şi a făcut să eşueze planul de ridicare al raselor umane prin infuzia sângelui vital al noii rase violete, descendenţii lui Adam şi ai Evei. Puterea pe care o avea Prinţul decăzut de a tulbura treburile umane a fost considerabil restrânsă de influenţa lui Machiventa Melchizedek care s-a întrupat în epoca lui Avraam. Ca urmare, în cursul întrupării lui Mihail, acest prinţ trădător a fost, în cele din urmă, lipsit de orice autoritate pe Urantia.

^(753.1) ^66:8.5 Doctrina unui demon persoană pe Urantia, cu toate că are o oarecare temelie în prezenţa planetară a trădătorului şi a nelegiuitului Caligastia, este totuşi fictivă atunci când propovăduieşte că „un astfel de demon” poate influenţa mintea omenească normală contra liberei sale alegeri naturale. Chiar înainte de coborârea lui Mihail pe Urantia nici Caligastia, nici Daligastia, nu au reuşit niciodată să îi asuprească complet pe muritori, nici să silească vreun individ normal să facăvreun lucru împotriva voinţei sale umane.

^(753.2) ^66:8.6 Liberul arbitru uman este suprem în materie de morală.Până şi Ajustorul Gândirii interior refuză să constrângă omul să gândească vreun gând sau să împlinească vreo acţiune contrare alegerii voinţei personale a omului.

^(753.3) ^66:8.7 Acum, acest rebel al împărăţiei, lipsit de orice putere de a face rău foştilor săi supuşi, aşteaptă ca Cei Îmbătrâniţi de Zile de pe Uversa să îi judece până la unul pe toţi cei care au participat la rebeliunea lui Lucifer.

^(753.4) ^66:8.8 [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Rasele evolutive de culoare

Posted on 2 iulie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

Vă propun să mai facem un pas pe calea cunoașterii evolutiei umanitații așa cum este ea prezentată de cartea Urantia .. și după ce am văzut cate ceva despre Andon și Fonta considerată prima familie umană .. să vedem acum și cum au evoluat și s-au dezvoltat ulterior rasele evolutive de culoare.

Capitolul 64

Rasele evolutive de culoare

^(718.1) ^64:0.1 ACEASTA este istoria raselor evolutive de pe Urantia din zilele lui Andon şi Fonta, de acum aproape un milion de ani, trecând prin epoca Prinţului Planetar şi până la sfârşitul erei glaciare.

^(718.2) ^64:0.2 Rasa umană este veche de aproape un milion de ani. Prima jumătate a istoriei sale corespunde, în mare, epocii care a precedat sosirea Prinţului Planetar pe Urantia. A doua jumătate a istoriei omenirii începe în momentul sosirii Prinţului Planetar şi al apariţiei celor şase rase de culoare; ea corespunde, în mare, perioadei în general considerate ca Epoca Pietrei Cioplite.

1. Aborigenii Andonici

^(718.3) ^64:1.1 Oamenii primitivi şi-au făcut apariţia evolutivă pe pământ în urmă cu aproape un milion de ani, şi au fost puşi la o grea încercare. Ei au căutat instinctiv să scape de pericolul vreunei eventuale încrucişări cu triburile simiene inferioare. Însă înaltele ţinuturi aride ale Tibetului, ajungând până la 9.000 de metri, au împiedicat migrările către est. Ei nu puteau nici să se îndrepte către sud sau către vest, căci Marea Mediterana era mult mai vastă decât astăzi şi înspre est se întindea până la Oceanul Indian; atunci când au mers spre nord, ei au întâlnit gheţurile care avansau. Însă chiar şi atunci când migrarea lor ulterioară a fost oprită de gheţuri, şi cu toate că triburile pe măsură ce se dispersau au devenit din ce în ce mai ostile, grupurile cele mai inteligente nu au nutrit câtuşi de puţin ideea de a merge înspre sud şi a trăi în mijlocul rubedeniilor lor păroase ce locuiau în coroana arborilor şi care aveau un nivel intelectual inferior.

^(718.4) ^64:1.2 Multe dintre emoţiile religioase cele mai vechi ale omului, s-au născut din sentimentul său de neputinţă în mediul ambiant închis al acestei situări geografice – munţi la dreapta, apă la stânga şi gheaţă în faţă; însă aceşti andoniţi puşi pe progres nu doreau să se mai întoarcă vreodată în sud la rudele lor inferioare care vieţuiau în arbori.

^(718.5) ^64:1.3 Contrar obiceiurilor neamurilor lor non-umane, andoniţii evitau pădurile. În păduri, omul a degenerat întotdeauna; evoluţia umană nu a progresat decât pe teren deschis şi sub latitudini ridicate. Frigul şi foamea care domneau în ţinuturile deschise stimulează activitatea, inventivitatea şi ingeniozitatea. În timp ce aceste triburi andonice produceau pionierii rasei umane actuale, în mijlocul grelelor încercări şi privaţiuni din asprele climate nordice, neamurile lor înapoiate se instalau comod în pădurile tropicale meridionale din ţinutul originii lor primitive comune.

^(718.6) ^64:1.4 Aceste evenimente se produc în vremea celei de a treia invazii glaciare, aceea pe care geologii voştri o numesc prima. Primele două au fost mai puţin întinse în Europa septentrională.

^(718.7) ^64:1.5 Pe parcursul celei mai mari părţi a perioadei glaciare Anglia comunica cu Franţa pe calea uscatului, la fel cum ulterior Africa s-a legat de Europa prin puntea terestră a Siciliei. În timpul migrărilor andonice, exista o cale terestră, care trecea prin Europa şi Asia, legând Anglia la vest cu Java la est; însă Australia a fost din nou izolată, ceea ce a accentuat şi mai mult dezvoltarea faunei sale particulare.

^(719.1) ^64:1.6 Acum 950.000 de ani, descendenţii lui Andon şi Fonta au emigrat foarte departe înspre est şi înspre vest. Spre vest, ei au traversat Europa şi au ajuns în Franţa şi în Anglia. La o dată ulterioară, ei au pătruns înspre est până în Java, unde s-au şi descoperit recent oasele lor – cele ale aşa numitului om din Java – şi apoi şi-au urmat drumul până în Tasmania.

^(719.2) ^64:1.7 Grupurile care s-au îndreptat către est au fost mai puţin contaminate de ramurile retrograde, de origine ancestrală, decât cele din est, care s-au amestecat atât de liber cu neamurile lor animale, rămase în urmă. Aceşti indivizi neprogresişti s-au deplasat în sud şi s-au contopit, în curând, cu triburile inferioare. Mai târziu, un număr în creştere al descendenţilor lor înapoiaţi s-au întors spre nord şi s-au unit cu popoarele andonice care se răspândeau rapid. Aceste uniuni nefericite au făcut inevitabilă degenerarea rasei superioare. Grupurile primitive care menţineau cultul Celui care Dăruieşte Suflarea erau tot mai puţine. Această civilizaţie în zorile ei s-a pomenit ameninţată cu dispariţia.

^(719.3) ^64:1.8 Şi aşa a fost întotdeauna pe Urantia. Civilizaţii foarte promiţătoare au degenerat succesiv şi au sfârşit prin a se stinge din cauza nesocotinţei lor de a permite indivizilor superiori să procreeze în mod liber cu cei inferiori.

2. Popoarele din Foxhall

^(719.4) ^64:2.1 Acum 900.000 de ani, artele lui Andon şi ale Fontei şi cultura lui Onagar erau gata-gata să dispară de pe faţa pământului. Cultura, religia, şi chiar şi cioplirea silexului, se aflau în punctele lor cele mai joase.

^(719.5) ^64:2.2 În această epocă, grupurile corcite inferioare, care veneau din sudul Franţei, au sosit în mare număr în Anglia. Aceste triburi se încrucişaseră într-o aşa mare măsură cu creaturi asemănătoare maimuţelor şi care locuiau în păduri, încât mai erau foarte puţin umane. Ele nu aveau religie, însă prelucrau într-un mod rudimentar silexul şi aveau suficientă inteligenţă pentru a aprinde focul.

^(719.6) ^64:2.3 Ele au fost urmate în Europa de un popor prolific şi întrucâtva superior, ai cărui descendenţi s-au răspândit imediat pe tot cuprinsul continentului, de la gheţurile nordice până la Alpi şi în sud până la Mediterana. Aceste triburi formau aşa numita rasă heidelberg.

^(719.7) ^64:2.4 Pe parcursul acestei lungi perioade de decadenţă culturală, popoarele Foxhallului, în Anglia, şi triburile Badonanului, în nord vestul Indiei, au continuat să păstreze unele tradiţii ale lui Andon, precum şi nişte rămăşiţe ale culturii lui Onagar.

^(719.8) ^64:2.5 Popoarele Foxhallului erau cele mai occidentale, şi au reuşit să păstreze esenţialul culturii andonice. Ele au păstrat, de asemenea, cunoştinţele lor în ceea ce priveşte prelucrarea silexului şi le-au transmis descendenţilor lor, îndepărtaţii strămoşi ai eschimoşilor.

^(719.9) ^64:2.6 Cu toate că vestigiile popoarelor Foxhallului au fost ultimele care s-au descoperit în Anglia, aceşti andoniţi au fost în realitate primele fiinţe umane care au trăit în aceste regiuni. În aceea epocă, o punte terestră lega încă Franţa de Anglia; şi cum mai toate primele aşezări ale descendenţilor lui Andon erau situate de-a lungul fluviilor şi coastelor din timpurile vechi, ele se găsesc acum sub apele Canalului Mânecii şi sub cele ale Mării Nordului, cu excepţia a două sau trei care sunt încă la suprafaţă pe coasta engleză.

^(720.1) ^64:2.7 Multe dintre popoarele mai inteligente şi mai evoluate spiritual ale Foxhallului şi-au păstrat superioritatea lor rasială şi au perpetuat obiceiurile lor religioase primitive. Aceste popoare s-au aliat mai târziu cu linii mai recente şi au părăsit Anglia, îndreptându-se spre vest, ca urmare a unei invazii glaciare ulterioare. Ele au supravieţuit sub forma eschimoşilor de astăzi.

3. Triburile din Badonan

^(720.2) ^64:3.1 În afara popoarelor Foxhallului aflate la vest, un alt centru combativ de cultură a persistat în est. Acest grup trăia pe contraforturile înaltelor pământuri din nord-vestul Indiei, printre triburile lui Badonan, un stră-strănepot al lui Andon. Aceste popoare au fost singurele descendente din Andon care nu au practicat niciodată sacrificii umane.

^(720.3) ^64:3.2 Badoniţii din ţinuturile înalte au ocupat un vast platou înconjurat de păduri, străbătut de râuri şi cu vânat din abundenţă. La fel ca unele dintre neamurile lor din Tibet, ei trăiau în adăposturi de piatră rudimentare, în grote aflate pe coastă şi în galerii semisubterane.

^(720.4) ^64:3.3 În timp ce triburile nordului se temeau din ce în ce mai mult de gheaţă, cele care trăiau în apropierea ţării lor de origine erau speriate de apă. Ele au văzut peninsula Mesopotamiei scufundându-se treptat în ocean şi, cu toate că ea s-a înălţat de mai multe ori, tradiţiile acestor rase primitive s-au ridicat în jurul pericolelor mării şi a temerii unei scufundări periodice. Această teamă, adăugată experienţei lor cu inundaţiile fluviale, explică de ce au ales pământurile înalte ca loc de şedere sigur.

^(720.5) ^64:3.4 La estul ţinutului popoarelor lui Badonan, în munţii Siwalik din nordul Indiei, se găsesc fosile care se apropie, mai mult decât oriunde pe pământ, de tipurile de tranziţie dintre om şi diferitele grupuri preumane.

^(720.6) ^64:3.5 Acum 850.000 de ani, triburile evoluate ale lui Badonan au început un război de exterminare contra vecinilor lor inferiori cu tendinţe animale. În mai puţin de o mie de ani, cea mai mare parte a grupurilor animale ale acestor regiuni au fost fie distruse, fie împinse în pădurile sudului. Această campanie întreprinsă pentru exterminarea fiinţelor inferioare a dus la o uşoară ameliorare în triburile din munţi din epoca respectivă. Descendenţii amestecaţi ai acestei ramuri badonite ameliorate au apărut pe scena de acţiune a lumii ca un popor aparent nou – rasa Neanderthal.

4. Rasele din Neanderthal

^(720.7) ^64:4.1 Oamenii din Neanderthal erau nişte luptători excelenţi; ei călătoreau foarte mult. Plecând din ţinuturile înalte din nord vestul Indiei, ei s-au răspândit treptat la est în China şi la vest până în Franţa, şi au coborât chiar şi în Africa de nord. Ei au dominat lumea pe parcursul a aproape o jumătate de milion de ani, până în epoca migrării raselor evolutive de culoare.

^(720.8) ^64:4.2 Acum 800.000 de ani, păşunea era foarte bogată; numeroase specii de cerbi, precum şi elefanţi şi hipopotami cutreierau Europa. Cirezile de vite erau multe; caii şi lupii se întâlneau peste tot. Oamenii din Neanderthal erau mari vânători, iar triburile care trăiau în Franţa au fost primele care au adoptat practica constantă de a-i lăsa pe cei mai buni vânători să îşi aleagă soaţele.

^(721.1) ^64:4.3 Renul le-a fost extrem de util acestor popoare din Neanderthal. Ele s-au servit de el pentru hrană, pentru îmbrăcăminte şi pentru unelte, de vreme ce aveau diverse întrebuinţări pentru coarnele şi oasele sale. Ei erau foarte puţin cultivaţi, însă au adus multe îmbunătăţiri în prelucrarea silexului, şi în care s-au apropiat până aproape de nivelul atins în vremea lui Andon. Ei au reînceput să folosească mari bucăţi de silex prinse de mânere de lemn pentru a servi ca topoare şi târnăcoape.

^(721.2) ^64:4.4 Acum 750.000 de ani, al patrulea val glaciar înainta direct spre sud. Cu uneltele lor îmbunătăţite, oamenii Neanderthalului au făcut găuri în gheaţa care acoperea râurile nordice, putând astfel să prindă peştii care se ridicau până l aceste deschizături. Triburile s-au retras constant din faţa avansării gheţurilor, a căror invazie cea mai întinsă a avut loc atunci în Europa.

^(721.3) ^64:4.5 În vremurile acelea, gheţarul siberian a atins maximul înaintării lui înspre sud, obligându-i pe oamenii primitivi să se deplaseze în aceeaşi direcţie, către ţinuturile lor de origine. Specia umană se diferenţiase atunci atât de mult încât se redusese foarte mult riscul unei noi încrucişări cu neamurile lor maimuţe care erau incapabile să progreseze.

^(721.4) ^64:4.6 Acum 700.000 de ani, a patra invazie glaciară, cea mai mare care a fost cunoscută în Europa, era pe cale de retragere. Oamenii şi animalele se întorceau în nord; climatul era răcoros şi umed, iar oamenii primitivi au prosperat din nou în Europa şi în Asia occidentală. Pădurile s-au întins treptat înspre nord, pe pământurile pe care gheţurile le acoperiseră atât de recent.

^(721.5) ^64:4.7 Viaţa mamiferelor a fost prea puţin modificată de marea invazie glaciară. Animalele s-au înmulţit pe fâşia îngustă de pământ care se întindea între gheţuri şi Alpi, iar atunci când gheţarii s-au retras, ele s-au răspândit din nou rapid în toată Europa. Pe puntea terestră a Siciliei elefanţii cu colţi drepţi şi rinocerii cu botul lat, hienele şi leii au venit din Africa, şi aceşti noi veniţi au exterminat în mod virtual pe tigrii cu dinţii-sabie şi pe hipopotami.

^(721.6) ^64:4.8 Acum 650.000 de ani, climatul continua să fie blând. Către jumătatea perioadei interglaciare, el a devenit atât de cald încât Alpii s-au dezbrăcat aproape în întregime de gheaţa şi de zăpezile lor.

^(721.7) ^64:4.9 Acum 600.000 de ani, gheţurile atinseseră punctul extrem al retragerii lor spre nord. După o pauză de câteva mii de ani, ele au reînceput pentru a cincia oară să se deplaseze înspre sud. Vremea s-a modificat puţin pe parcursul a cincizeci de mii de ani. Oamenii şi animalele Europei s-au schimbat puţin; uşoara ariditate a perioadei precedente s-a atenuat, iar gheţarii alpini au coborât foarte jos în văile fluviilor.

^(721.8) ^64:4.10 Acum 550.000 de ani, avansarea gheţarilor a făcut ca oamenii să se îndrepte din nou spre sud. Însă, de această dată, oamenii aveau destul de mult loc pe fâşia larga de pământuri care pătrundea în nord-estul Asiei şi se întindea între pătura de gheaţă şi Marea Neagră, pe atunci o prelungire foarte întinsă a Mediteranei.

^(721.9) ^64:4.11 În epoca celei de-a patra şi a celei de-a cincia invazii glaciare, cultura rudimentară a raselor Neanderthalului a continuat să se răspândească, însă progresul ei era atât de slab, încât se părea într-adevăr că încercarea de a se produce un tip nou şi modificat de viaţă inteligentă pe Urantia era pe punctul de a eşua. Pe parcursul a aproape un sfert de milion de ani, aceste popoare primitive s-au hoinărit, vânând şi bătându-se, perfecţionându-se sporadic în anumite direcţii, însă în ansamblu regresând regulat în comparaţie cu strămoşii lor andoniţi superiori.

^(721.10) ^64:4.12 Pe parcursul acestor vârste de tenebre spirituale, omenirea superstiţioasă a atins nivelele sale de cultură cele mai joase. Religia oamenilor din Neanderthal nu era cu adevărat mai presus de aceea a unei superstiţii ruşinoase. Exista o mare teamă de nori şi, în special, de pâclă şi de ceaţă. O religie primitivă a fricii de forţele naturale s-a dezvoltat treptat în ei, în timp ce venerarea animalelor a pierdut din intensitate, odată cu perfecţionarea uneltelor şi cu abundenţa de vânat, ceea ce permitea acestor popoare să trăiască cu mai puţină îngrijorare din pricina hranei lor. Recompensele sexuale acordate celor mai buni vânători au contribuit în mare măsură la ameliorarea tehnicii vânătorii. Această nouă religie, africii, a condus la încercări de împăcare a forţelor nevăzute ascunse în spatele elementelor naturale şi şi-a atins apoi apogeul cu sacrificiile umane menite să calmeze aceste forţe fizice invizibile şi necunoscute. Această teribilă practică a sacrificiilor umane s-a menţinut la popoarele cele mai înapoiate ale Urantiei până în secolul al douăzecilea al erei noastre.

^(722.1) ^64:4.13 Aceşti primi oameni din Neanderthal cu greu ar putea fi consideraţi adoratori ai soarelui. Ei trăiau mai degrabă cu teama de întuneric, şi se speriau de moarte la lăsarea nopţii. Atunci când luna strălucea cât de cât, ei reuşeau să-şi păstreze sângele rece, însă pe durata nopţilor fără lună erau cuprinşi de panică şi începeau să sacrifice cele mai bune specimene de bărbaţi şi de femei pentru a face luna să strălucească din nou. Ei au învăţat devreme că soarele reapărea ritmic, însă atribuiau întoarcerea lunii doar sacrificiilor membrilor tribului lor. Pe măsură ce rasa progresa, obiectul şi scopul sacrificiilor se schimba treptat, însă ofranda sacrificiilor umane, ca parte a ceremonialului religios, a supravieţuit mult timp.

5. Originea raselor de culoare

^(722.2) ^64:5.1 Cu 500.000 de ani în urmă, triburile badonite din ţinuturile înalte din nord-vestul Indiei s-au pomenit implicate într-o altă mare luptă rasială. S-a iscat un război necruţător pe o durată de peste o sută de ani, iar la sfârşitul acestei lungi bătălii nu au rămas decât o sută de familii, însă aceşti supravieţuitori erau reprezentanţii cei mai inteligenţi şi cei mai de dorit dintre toţi descendenţii vii, pe atunci, ai lui Andon şi ai Fontei.

^(722.3) ^64:5.2 Un eveniment nou şi straniu s-a produs atunci la badoniţii din ţinuturile înalte. Un bărbat şi o femeie trăind în partea nord estică a acelor regiuni înalte, pe vremea aceea locuite, au început deodată să zămislească o familie de copii excepţional de inteligenţi. A fost familia sangikă, strămoşii celor şase rase de culoare ale Urantiei.

^(722.4) ^64:5.3 Aceşti copii sangiki, în număr de nouăsprezece, nu aveau doar o inteligenţă superioară celei a contemporanilor lor; pielea lor manifesta dealtfel o tendinţă extraordinară de a lua diferite culori când era expusă la lumina solară. Printre cei nouăsprezece copii, cinci erau roşi, doi portocalii, patru galbeni, doi verzi, patru albaştri şi doi indigo. Aceste culori deveneau tot mai pronunţate odată cu creşterea copiilor, iar când aceşti tineri s-au unit mai târziu cu membrii tribului lor, toţi urmaşii aveau tendinţa de a lua culoarea pielii părintelui lor sangik.

^(722.5) ^64:5.4 Întrerup acum această relatare cronologică pentru a vă atrage atenţia asupra sosirii Prinţului Planetar, care a avut loc cam prin vremea aceea şi pentru a vă permite să studiaţi separat cele şase rase sangike de pe Urantia.

6. Cele şase rase sangike de pe Urantia

^(722.6) ^64:6.1 Pe o planetă evolutivă obişnuită, cele şase rase evolutive de culoare apar una după alta. Omul roşu se dezvoltă primul şi vreme de epoci el cutreieră lumea, înainte ca următoarele rase colorate să îşi facă apariţia. Apariţia simultană a acelor rase pe Urantia, şi în sânul unei singure familii, a fost cu totul excepţională.

^(723.1) ^64:6.2 Apariţia primilor andoniţi pe Urantia fusese, de asemenea, ceva nou în Satania. Pe nici o altă lume a sistemului local, o astfel de rasă de creaturi înzestrate cu voinţă nu a apăruse în avans faţă de rasele evolutive de culoare.

^(723.2) ^64:6.3 1. Omul roşu. Aceste popoare au fost remarcabile specimene ale rasei umane şi, în multe privinţe, superioare lui Andon şi Fontei. Ele au format un grup extrem de inteligent, şi au fost primii copii sangiki care au dezvoltat o civilizaţie şi un guvern tribale. Ei au fost întotdeauna monogami; chiar şi urmaşii lor de sânge amestecat au practicat rareori poligamia.

^(723.3) ^64:6.4 Ei au avut mai târziu dificultăţi serioase şi prelungite cu fraţii lor galbeni în Asia. Au fost ajutaţi de invenţia pe care au făcut-o foarte devreme a arcului şi a săgeţii, însă au moştenit, din nefericire, foarte mult din tendinţa strămoşilor lor de a se lupta între ei, ceea ce i-a slăbit până într-atâta încât triburile galbene au putut să îi alunge de pe continentul Asiatic.

^(723.4) ^64:6.5 În urmă cu aproximativ optzeci şi cinci de mii de ani, supravieţuitorii relativ puri ai rasei roşii au trecut în masă în America de Nord. Istmul Bering s-a scufundat puţin după aceea, ceea ce i-a izolat complet. Nici un om roşu nu s-a mai întors vreodată în Asia, însă pretutindeni în Siberia, China, Asia Centrală, India şi Europa, ei au lăsat în urmă pe mulţi dintre descendenţii lor amestecaţi cu alte rase colorate.

^(723.5) ^64:6.6 Când oamenii roşii au trecut în America, ei au dus cu ei numeroase învăţături şi tradiţii ale primei lor origini. Strămoşii lor imediaţi fuseseră în legătură cu ultimele activităţi ale cartierului general mondial al Prinţului Planetar. Însă, la puţin timp după ajungerea în Americi, oamenii roşii au început să piardă din vedere aceste învăţături, iar cultura lor intelectuală şi spirituală a suportat un puternic declin. Foarte devreme, aceste popoare au reînceput să se bată atât de feroce între ele încât războaiele tribale au adus cu ele teama de o dispariţie rapidă a acestor rămăşiţe relativ pure ale rasei roşii.

^(723.6) ^64:6.7 Din cauza acestui mare regres, oamenii roşii păreau condamnaţi când, în urmă cu şaizeci şi cinci de mii de ani, a apărut un şef şi eliberator spiritual, Onamonalonton. El a adus o pace temporară printre oamenii roşii americani şi a reînviat cultul lor faţă de „Marele Spirit”. Onamonalonton a trăit până la vârsta de optzeci şi şase de ani şi şi-a menţinut cartierul general în mijlocul marilor seqoia din California. Numeroşi dintre urmaşii săi au ajuns până în timpurile moderne, la Indienii Picioare Negre.

^(723.7) ^64:6.8 Cu timpul, învăţăturile lui Onamonalonton s-au transformat în nişte tradiţii obscure. Războaiele fraticide au început, şi niciodată de la epoca acestui mare educator încoace, nici un alt şef nu a reuşit să mai stabilească o pace universală între oamenii roşii. Treptat, elementele cele mai inteligente au pierit în luptele dintre triburi; altfel, o mare civilizaţie ar fi putut fi întemeiată pe continentul American de aceşti oameni roşi capabili şi inteligenţi.

^(723.8) ^64:6.9 De la trecerea lor din China în America, oamenii roşii nordici nu au intrat niciodată în contact cu alte influenţe mondiale (cu excepţia eschimoşilor) înainte de a fi descoperiţi mai târziu de oamenii albi. Este întru-totul regretabil că oamenii roşii au ratat aproape în întregime şansa lor de a fi regeneraţi printr-un amestec ulterior de sânge Adamic. Aşa cum se prezentau lucrurile, omul roşu nu putea să îl conducă pe omul alb şi nici nu putea să îl servească de bună voie. În astfel de împrejurări, dacă cele două rase nu se contopesc, una sau cealaltă este condamnată.

^(723.9) ^64:6.10 2. Omul portocaliu. Această rasă a fost esenţialmente caracterizată de o nevoie presantă de a construi, de a construi orice, chiar şi faptul de a strânge mari grămezi de pietre, fie şi numai pentru a vedea care trib le face grămada cea mai înaltă. Cu toate că nu erau un popor progresist, oamenii portocalii au profitat mult de şcolile Prinţului, şi au trimis acolo delegaţi pentru a se instrui.

^(724.1) ^64:6.11 Rasa portocalie a fost prima care a urmat linia ţărmului Mediteranei spre sud, în direcţia Africii, atunci când această mare s-a retras către vest. Însă ei nu s-au asigurat niciodată de puncte de instalare favorabile în Africa, şi au fost exterminaţi cu prilejul sosirii ulterioare a rasei verzi.

^(724.2) ^64:6.12 Cu mult înainte de sfârşitul său, acest popor a pierdut o mare parte din bazele sale spirituale şi culturale; el a cunoscut în acelaşi timp o mare renaştere a unei vieţii mai elevate datorită înţeleptelor indicaţii ale marelui gânditor al acestei rase nefericite, Poshunta, care le-a slujit în epoca în care cartierul său general se găsea în Armagedon, în urmă cu aproape trei sute de mii de ani.

^(724.3) ^64:6.13 Ultima mare bătălie dintre oamenii portocalii şi oamenii verzi a fost dată în regiunea de jos a Văii Nilului, în Egipt. Acest război prelungit a durat aproape o sută de ani şi, atunci când a încetat, puţini reprezentanţi ai rasei portocalii au supravieţuit; rămăşiţele disparate ale acestui popor au fost absorbite de oamenii verzi, apoi de oamenii indigo sosiţi mai târziu, însă omul portocaliu a încetat să mai existe ca rasă din urmă cu aproximativ o sută de mii de ani.

^(724.4) ^64:6.14 3. Omul galben. Triburile galbene primitive au fost primele care au abandonat vânătoarea şi au întemeiat comunităţi stabile, dezvoltând o viaţă familială fondată pe agricultură. Ele erau doar puţin inferioare oamenilor roşii din punct de vedere intelectual, însă social şi colectiv ele s-au dovedit superioare tuturor celorlalte popoare sangike în promovarea unei civilizaţii rasiale. Deoarece diferitele triburi au dezvoltat un spirit fratern şi au învăţat să trăiască împreună într-o pace relativă, ele au fost capabile să gonească rasa roşie dinaintea lor pe măsură ce se răspândeau în Asia.

^(724.5) ^64:6.15 Ele s-au îndepărtat mult de influenţa centrului spiritual al lumii, şi s-au afundat într-o mare întunecime ca urmare a apostaziei lui Caligastia; cu toate acestea, ele au cunoscut o epocă strălucitoare în urmă cu aproximativ o sută de mii de ani, atunci când Singlangton a preluat conducerea acestor triburi şi a proclamat cultul „Adevărului Unic”.

^(724.6) ^64:6.16 Numărul relativ mare de supravieţuitori ai rasei galbene se datorează spiritului pacifist care domnea între triburile lor. Din epoca Singlangtonului până în timpurile Chinei moderne, naţiunile de rasă galbenă au rămas printre cele mai paşnice de pe Urantia. Această rasă a primit mai târziu o moştenire redusă, dar puternică, de linii adamice importate.

^(724.7) ^64:6.17 4. Oamenii verzi. Rasa verde a fost unul dintre grupurile de oameni primitivi cei mai puţin capabili, şi a fost şi mai slăbită de foarte multe migraţii în diferite direcţii. Înainte de risipirea lor, aceste triburi au cunoscut o mare renaştere culturală sub conducerea lui Fantad, în urmă cu aproximativ trei sute cincizeci de mii de ani.

^(724.8) ^64:6.18 Rasa verde s-a scindat în trei diviziuni majore: triburile din nord au fost subjugate, aservite şi absorbite de rasa galbenă şi de cea albastră. Grupul oriental s-a amestecat cu popoarele Indiei din această epocă, şi unele rămăşiţe rămân încă printre aceste popoare. Populaţia meridională a pătruns în Africa, unde le-a exterminat pe rubedeniile lor portocalii, aproape la fel de inferioare ca şi ea.

^(724.9) ^64:6.19 În multe privinţe ambele grupuri aveau aproape forţe egale în această luptă, din moment ce fiecare poseda linii ale ordinului giganţilor. Mulţi dintre şefii lor aveau o talie cuprinsă între doi metri patruzeci şi doi metri şaptezeci. Aceste specii gigante de oameni verzi au fost practic limitate la naţiunea meridională sau egipteană.

^(725.1) ^64:6.20 Supravieţuitorii victorioşi ai rasei verzi au fost, mai târziu, absorbiţi de rasa indigo, ultimul dintre popoarele de culoare care s-a dezvoltat şi a emigrat din centrul originar sangik de dispersare a raselor.

^(725.2) ^64:6.21 5. Omul albastru. Oamenii albaştri au fost un mare popor. Ei au inventat devreme suliţa şi au elaborat, mai târziu, rudimentele multora dintre artele civilizaţiei moderne. Omul albastru avea puterea cerebrală a omului roşu asociată cu sufletul şi cu sentimentele oamenilor galbeni. Descendenţii lui Adam îl preferau pe acesta înaintea supravieţuitorilor tuturor celorlalte rase colorate.

^(725.3) ^64:6.22 Primi oameni albaştri au fost atenţi şi sensibili la convingerile insuflate de către instructorilor statului major al Prinţului Caligastia. De asemenea, au fost aruncaţi într-o mare confuzie când trădarea conducătorilor a denaturat, mai târziu, aceste învăţături. La fel ca şi celelalte rase primitive, ei nu şi-au revenit niciodată complet după tumultul provocat de trădarea lui Caligastia şi nu au depăşit niciodată în întregime tendinţa lor înnăscută de a se lupta între ei.

^(725.4) ^64:6.23 La aproximativ cinci sute de ani după căderea lui Caligastia a avut loc o mare renaştere culturală şi religioasă de un tip primitiv – însă nu mai puţin reală şi benefică. Orlandof a devenit un mare învăţător al rasei albastre, şi a condus numeroase triburi la venerarea adevăratului Dumnezeu sub numele de „Şef Suprem”. A fost cel mai mare progres realizat de oamenii albaştri până în perioada ulterioară în care aportul de sânge Adamic i-a regenerat puternic.

^(725.5) ^64:6.24 Explorările şi cercetările efectuate în Europa în ceea ce priveşte epoca pietrei cioplite, ele au constat în mare parte în dezgroparea de unelte, de oseminte şi de obiecte decorative ale acestor străvechi oameni albaştri, căci ei au rămas în Europa până la o dată recentă. Ceea ce voi numiţi rasele albe de pe Urantia reprezintă descendenţii oamenilor albaştri modificaţi mai întâi printr-un uşor amestec cu galbenii şi roşii, apoi puternic regeneraţi de asimilarea celei mai mari părţi a rasei violete.

^(725.6) ^64:6.25 6. Rasa indigo. În timp ce toţi oamenii roşi au fost cei mai avansaţi dintre toate popoarele sangike, oamenii negrii au fost cel mai puţin înclinaţi spre progres. Ei au fost ultimii care au emigrat din lăcaşurile lor din ţinuturile înalte. Ei au ajuns în Africa, au pus stăpânire pe continent şi de atunci au rămas mereu acolo, cu excepţia celor care au fost luaţi cu forţa, din vreme în vreme, pentru a deveni sclavi.

^(725.7) ^64:6.26 Izolate în Africa, popoarele indigo, la fel ca şi oamenii roşi, nu au profitat deloc, sau prea puţin, de înnobilarea rasială care ar fi putut fi dobândită printr-un aport de linii Adamice. Singură în Africa, rasa indigo a făcut puţine progrese până în zilele lui Orvonon, când ea a cunoscut o mare deşteptare spirituală. Oamenii indigo au uitat mai târziu aproape în întregime de „Dumnezeul Dumnezeilor” proclamat de Orvonon, însă nu au pierdut niciodată dorinţa de a adora Necunoscutul; cel puţin ei au menţinut o formă de cult care s-a stins doar de câteva milenii.

^(725.8) ^64:6.27 În ciuda înapoierii lor, popoarele indigo au exact acelaşi statut în faţa puterilor celeste ca oricare altă rasă terestră.

^(725.9) ^64:6.28 Acestea au fost epoci de lupte violente între diversele rase însă, în apropierea cartierului general al Prinţului Planetar, grupurile cele mai luminate şi cele mai recent instruite au trăit împreună într-o armonie relativă, cu toate că nu fusese încă înfăptuită nici o mare cucerire culturală a raselor mondiale până în momentul în care acest regim a fost serios zguduit de izbucnirea rebeliunii lui Lucifer.

^(726.1) ^64:6.29 Toate aceste diferite popoare au cunoscut din timp în timp renaşteri culturale şi spirituale. Mansant a fost un mare învăţător al epocii care a urmat aceleia a Prinţului Planetar. Însă noi îi menţionăm numai pe conducătorii şi pe învăţătorii reprezentativi, a căror influenţă a marcat şi a inspirat considerabil o rasă întreagă. Cu trecerea timpului, numeroşi învăţători mai puţin importanţi au apărut în diferite regiuni; în ansamblu, influenţa lor salutară a contribuit mult la împiedicarea unei căderi complete a civilizaţiei culturale, îndeosebi pe parcursul îndelungatei şi întunecatei perioade dintre rebeliunea lui Caligastia şi sosirea lui Adam.

^(726.2) ^64:6.30 Există numeroase motive, valabile şi suficiente, pentru a face să evolueze fie trei, fie şase rase colorate pe lumile spaţiului. Deşi poate că muritorii Urantiei nu sunt încă în poziţia de a aprecia pe deplin toate aceste motive, noi le atragem atenţia asupra următoarelor puncte:

^(726.3) ^64:6.31 1. Varietatea este indispensabilă pentru a permite o largă funcţionare a selecţiei naturale, a supravieţuirii diferenţiale a liniilor superioare.

^(726.4) ^64:6.32 2. Se obţin rase mai bune şi mai puternice prin încrucişarea a diverse popoare atunci când aceste diferite rase sunt purtătoarele unor factori ereditari superiori. Rasele Urantiei au beneficiat încă de la început de o astfel de fuziune, dacă un popor astfel amalgamat a putut fi apoi efectiv regenerat de un profund amestec cu rasa adamică superioară. Orice încercare de a executa o astfel de experienţă pe Urantia în condiţiile rasiale actuale ar fi absolut dezastruoasă.

^(726.5) ^64:6.33 3. Diversificarea raselor favorizează o competiţie sănătoasă.

^(726.6) ^64:6.34 4. Diferenţele de statut între rase şi grupuri, în interiorul fiecărei rase, sunt esenţiale dezvoltării toleranţei şi altruismului umane.

^(726.7) ^64:6.35 5. Omogenitatea rasei umane nu este de dorit înainte ca popoarele unei lumi în evoluţie să fi atins nivele relativ elevate de dezvoltare spirituală.

7. Dispersarea raselor de culoare

^(726.8) ^64:7.1 Când descendenţii de culoare ai familiei sangike au început să se înmulţească şi să caute posibilităţi de expansiune în teritoriile vecine, a cincia invazie glaciară, a treia după calculele geologilor, avansase mult în deplasarea ei sudică către Europa şi Asia. La originea lor, rasele colorate primitive au fost teribil de încercate de rigorile şi de privaţiunile erei glaciare. Acest gheţar a acoperit o porţiune atât de întinsă a Asiei, încât calea migrărilor către Asia orientală a fost întreruptă vreme de mii de ani. Atâta timp cât Marea Mediterana nu s-a retras ca urmare a înălţării Arabiei, le-a fost imposibil să ajungă Africa.

^(726.9) ^64:7.2 Aşa s-a făcut că pentru aproape o sută de mii de ani popoarele sangike s-au răspândit în jurul munţilor lor şi s-au amestecat, mai mult sau mai puţin, în ciuda antipatiilor specifice, însă naturale, care s-au manifestat de la început între diferitele rase.

^(726.10) ^64:7.3 Între epoca Prinţului Planetar şi cea a lui Adam, India a devenit domeniul populaţiei celei mai cosmopolite care a existat vreodată pe faţa pământului. Însă a fost un caz nefericit că acest amestec a conţinut atât de multe elemente ale rasei verzi, portocali şi indigo. Aceste popoare sangike secundare găseau existenţa mai uşoară sau mai agreabilă în ţinuturile din sud, şi multe dintre ele au migrat mai târziu în Africa. Popoarele sangike primare, rasele superioare, au evitat tropicele; oamenii roşii s-au îndreptat spre nord-est către Asia, urmaţi îndeaproape de oamenii galbeni, în timp ce rasa albastră avansa către nord-vest intrând în Europa.

^(727.1) ^64:7.4 Înaintând în urma gheţurilor în retragere, oamenii roşii au început foarte devreme să emigreze către nord-est, au înconjurat regiunile înalte ale Indiei şi au ocupat toată partea nord-estică a Asiei. Ei au fost urmaţi îndeaproape de triburile galbene, care i-au alungat apoi din Asia în America de Nord.

^(727.2) ^64:7.5 Când rămăşiţele relativ pure ale rasei roşii au abandonat Asia, ele au format unsprezece triburi, cu ceva mai mult de şapte mii de bărbaţi, femei şi copii. Aceste triburi erau însoţite de trei mici grupuri de origine mixtă, din care cel mai mare cuprindea un amestec de rase portocalie şi albastră. Aceste trei grupuri nu s-au înfrăţit niciodată total cu oamenii roşii, şi s-au mutat, curând după aceea, înspre sud, către Mexic şi America Centrală, unde li s-a alăturat mai târziu un mic grup de galbeni şi de roşii amestecaţi. Aceste elemente s-au căsătorit toate între ele şi au întemeiat o nouă rasă, amalgamată, mult mai puţin înclinată spre a se război decât oamenii roşii de rasă pură. În decurs de cinci mii de ani, acest sânge amestecat s-a scindat în trei grupuri care au stabilit civilizaţiile Mexicului, respectiv ale Americii Centrale şi ale Americii de Sud. Ramura sud-americană a primit o uşoară infuzie din sângele lui Adam.

^(727.3) ^64:7.6 Într-o oarecare măsură, oamenii primitivi galbeni şi roşii s-au amestecat în Asia. Descendenţii acestei împreunări s-au deplasat către est şi de-a lungul litoralului meridional. Până la urmă, ei au fost alungaţi pe peninsulele şi pe insulele mării din apropiere de către rasa galbenă care se înmulţea rapid. Ei sunt la originea oamenilor bruni de astăzi.

^(727.4) ^64:7.7 Rasa galbenă a continuat să ocupe regiunile centrale ale Asiei orientale. Printre cele şase rase de culoare, aceasta este cea care a supravieţuit în cel mai mare număr. Oamenii galbeni s-au antrenaţi, din timp în timp, în războaie rasiale, dar nu au purtat războaie de exterminare interminabile şi implacabile aşa cum s-a întâmplat între oamenii roşii, verzi şi portocalii. Aceste trei rase s-au distrus virtual în întregime unele pe altele, înainte de a fi, în cele din urmă, aproape anihilate de duşmanii lor aparţinând altor rase.

^(727.5) ^64:7.8 Cea de a cincia perioadă glaciară din Europa nu s-a întins prea departe către sud. Calea migrărilor către nord-vest a rămas deci parţial deschisă acestor popoare sangike. Când gheţurile au început să se retragă, oamenii albaştri, însoţiţi de alte câteva mici grupuri rasiale, au migrat către vest, de-a lungul vechilor trasee ale triburilor andonice. Ei au invadat Europa în valuri succesive, şi au ocupat cea mai mare parte a continentului.

^(727.6) ^64:7.9 În Europa, ei i-au întâlnit în curând descendenţii neanderthalieni ai strămoşului lor primitiv comun, Andon. Aceşti europeni neanderthalieni, mai vechi, au fost îndepărtaţi de gheţari înspre sud şi înspre est, şi se găseau astfel în poziţia de a înfrunta şi a absorbi pe neamurile lor invadatoare din triburile sangike.

^(727.7) ^64:7.10 La început, triburile sangike erau, în general, mai inteligente decât descendenţii degeneraţi ai oamenilor andonici primitivi din câmpii şi le erau superioare în multe privinţe. Încrucişarea acestor triburi sangike cu popoarele din Neanderthal a ameliorat imediat rasa mai veche. Iar această infuzie de sânge sangik, mai ales din partea oamenilor albaştri, a fost lucrul care a produs la popoarele din Neanderthal acea ameliorare marcantă care s-a manifestat de valurile succesive ale triburilor, din ce în ce mai inteligente, care s-au răspândit în Europa venind dinspre est.

^(727.8) ^64:7.11 În cursul perioadei interglaciare următoare, această nouă rasă a Neanderthaului s-a extins din Anglia până în India. Ceea ce a mai rămas din rasa albastră s-a oprit în vechea peninsulă Persică şi se amestecă cu alte felurite elemente, în principal galbene. Amestecul care a rezultat, înnobilat apoi puţin de rasa violetă a lui Adam, a supravieţuit sub forma triburilor nomade de arabi moderni.

^(728.1) ^64:7.12 Toate eforturile de a identifica strămoşii sangiki ai popoarelor moderne trebuie să ţină seama de ameliorarea ulterioară a liniilor rasiale prin amestecul subsecvent al sângelui adamic.

^(728.2) ^64:7.13 Rasele superioare au căutat climatele nordice sau temperate, în timp ce rasele portocalii, verzi şi indigo au gravitat succesiv către Africa peste puntea terestră, recent înălţată, care separa de Oceanul Indian Marea Mediterana, aflată în retragere spre vest.

^(728.3) ^64:7.14 Ultimele popoare sangike care au emigrat din centrul de origine al raselor lor au fost oamenii indigo. Aproape de epoca în care omul verde extermina rasa portocalie în Egipt şi, totodată, făcând astfel, se slăbea şi pe sine, un mare exod negru a început către sud, de-a lungul coastei Palestinei. Mai târziu, când aceste popoare indigo, de o mare vigoare fizică, au invadat Egiptul, ele i-au eliminat total pe oamenii verzi prin forţa numărului lor. Aceste rase indigo au absorbit rămăşiţele rasei portocalii şi o mare parte a rasei verzi, astfel încât anumite triburi indigo au fost considerabil îmbogăţite de această amalgamare rasială.

^(728.4) ^64:7.15 Se pare astfel că Egiptul a fost dominat, mai întâi, de omul portocaliu, apoi de omul verde, apoi de omul indigo (negru), şi mai târziu de o rasă metisă, formată din oameni indigo şi albaştri, precum şi din oameni verzi modificaţi. Însă mult timp înainte de sosirea lui Adam, oamenii albaştri din Europa şi rasele amestecate ale Arabiei au îndepărtat rasa indigo din Egipt, departe către sudul continentului African.

^(728.5) ^64:7.16 Către sfârşitul migrărilor sangike, rasele portocalii şi verzi au dispărut, omul roşu ocupând America de Nord, omul galben Asia Centrală, omul albastru Europa şi rasa indigo gravitând către Africa. India este populată de un amestec de rase sangike secundare, iar omul brun, încrucişare a roşului şi galbenului, deţine insulele situate în largul coastei asiatice. O rasă amestecată, dotată cu un potenţial mai degrabă superior, ocupă pământurile înalte ale Americii de Sud. Andoniţii cei mai puri trăiesc în regiunile arctice ale Europei, în Islanda, în Groenlanda şi în nord-estul Americii de Nord.

^(728.6) ^64:7.17 În cursul perioadelor de maximă înaintare a gheţurilor, triburile andonice cele mai occidentale au fost foarte aproape de a fi împinse în mare. Ele au trăit mulţi ani pe o fâşie foarte îngustă de pământ din sud, în locul în care se găseşte Anglia în prezent. Iar amintirea tradiţională a acestor avansări glaciare repetate a fost cea care i-a îndemnat să se îndrepte către mare atunci când a şasea şi ultima perioadă glaciară a survenit în cele din urmă. Aceşti oameni au fost primii aventurieri ai mării. Ei au construit bărci şi au plecat în căutarea pământurilor noi cu speranţa că s-ar putea elibera de terifiantele invazii glaciare. Unii dintre ei au ajuns în Islanda, alţii în Groenlanda, însă marea majoritate au murit de foame şi de sete în plină mare.

^(728.7) ^64:7.18 În urmă cu aproape optzeci de mii de ani, la scurt timp după pătrunderea oamenilor roşii în America prin nord-vest, gerul mărilor nordice şi avansarea câmpurilor de gheaţă locale în Groenlanda i-au constrâns pe aceşti descendenţi eschimoşi ai aborigenilor Urantiei să caute un pământ mai bun, un nou cămin. Întreprinderea lor a fost încununată de succes; ei au traversat în siguranţă istmurile strâmte care separau pe atunci Groenlanda de masele continentale din nord-estul Americii de Nord. Ei au ajuns pe continent la aproape douăzeci şi una de secole după sosirea oamenilor roşii în Alaska. Mai târziu, câteva elemente metise ale oamenilor albaştri au călătorit către vest şi s-au amestecat cu eschimoşii cei mai recenţi, şi această uniune a fost destul de benefică pentru triburile de eschimoşi.

^(728.8) ^64:7.19 În urmă cu aproximativ cinci mii de ani, un trib amerindian a întâlnit, din întâmplare, un grup eschimos izolat pe ţărmurile sud-estice ale Golfului Hudson. Celor două triburi le-a fost greu să comunice unul cu celălalt, însă s-au încheiat curând căsătorii între ele, şi aceşti eschimoşi au fost în cele din urmă absorbiţi de oamenii roşii mai numeroşi. Este singurul contact pe care oamenii roşii din America de Nord l-au avut cu o altă rasă umană, până acum o mie de ani, când albii au debarcat din întâmplare, pentru prima dată, pe coasta atlantică a Americii de Nord.

^(729.1) ^64:7.20 Luptele acestor epoci primitive au purtat pecetea curajului, a bravurii, şi chiar şi a eroismului. Noi regretăm cu toţii că numeroase trăsături de caracter pozitive ale primilor voştri strămoşi au fost pierdute pentru rasele mai recente. Deşi apreciem valoarea numeroaselor rafinamente ale civilizaţiei în progres, nouă ne este dor de regretăm totuşi absenţa magnificei hotărâri şi a superbului devotament ale primilor voştri strămoşi, calităţi care ating adesea grandoarea şi sublimul.

^(729.2) ^64:7.21 [Prezentat de un Purtător al Vieţii rezident pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Prima familie umană

Posted on 6 iunie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni … sa mai facem un pas pe calea cunoașterii evolutiei umanitații așa cum este ea prezentată de cartea Urantia și sa vedem cate ceva despre prima familie umană, despre Andon și Fonta, despre evoluția ei și dezvoltarea ulterioara a clanurilor andonite

Capitolul 63

Prima familie umană

^(711.1) ^63:0.1 URANTIA a fost înregistrată ca lume locuită atunci când primele două fiinţe umane – gemenii – aveau unsprezece ani şi înainte de a fi devenit părinţii primului născut din a doua generaţie a adevăratelor fiinţe umane. Mesajul arhanghelic trimis de pe Salvington cu această ocazie de recunoaştere planetară oficială, se încheia cu aceste cuvinte:

^(711.2) ^63:0.2 ”Mintea umană a apărut pe a 606-a planeta a Sataniei, iar părinţii acestei noi rase vor fi numiţi Andon şi Fonta. Toţi arhanghelii se roagă pentru ca aceste creaturi să poată fi rapid dotate cu prezenţa personală a darului spiritului Tatălui Universal.”

^(711.3) ^63:0.3 Andon este numele nebadonian care înseamnă „prima creatură asemănătoare Tatălui şi vădind o sete de perfecţiune umană”. Fonta înseamnă „prima creatură asemănătoare Fiului şi arătând o sete de perfecţiune umană”. Andon şi Fonta nu au cunoscut aceste nume decât în momentul în care le-au fost atribuite, pe parcursul fuziunii lor cu Ajustorul lor de Gândire. Pe parcursul şederii lor de muritori pe Urantia, ei s-au numit reciproc Sonta-an şi Sonta-en, Sonta-an însemnând „iubit de mamă” şi Sonta-en „iubită de tată”. Ei înşişi şi-au dat aceste nume a căror semnificaţie este o dovadă de respect şi afecţiune pe care le încercau unul pentru celălalt.

1. Andon şi Fonta

^(711.4) ^63:1.1 În numeroase privinţe, Andon şi Fonta au format cuplul de fiinţe umane cel mai remarcabil care a trăit vreodată pe suprafaţa pământului. Aceste două fiinţe minunate, adevăraţii părinţi ai întregii umanităţi au fost, în toate privinţele, superioare descendenţilor lor imediaţi şi radical diferiţi de toţi strămoşii lor atât imediaţi, cât şi îndepărtaţi.

^(711.5) ^63:1.2 Părinţii acestui prim cuplu uman erau, aparent, puţin diferenţiaţi de media tribului lor, cu toate că au făcut parte dintre membrii cei mai inteligenţi ai grupului care a învăţat primul să lanseze pietre şi să folosească săgeţi în lupte. Ei foloseau, de asemenea, obiecte ascuţite din piatră, din silex şi din os.

^(711.6) ^63:1.3 Atunci când încă trăia împreună cu părinţii săi, Andon a fixat cu ajutorul unor tendoane din carnea unor animale o bucată de silex ascuţit la capătul unui băţ şi a folosit cel puţin de douăsprezece ori această armă pentru salvarea vieţii lui şi pe cea a surorii lui care, la fel de curioasă şi aventuroasă ca şi el, nu îl însoţea mereu în toate explorările sale.

^(711.7) ^63:1.4 Decizia luată de Andon şi Fonta de a părăsi tribul de primate implică o calitate a minţii aflate cu mult deasupra inteligenţei mai grosiere caracteristice atât descendenţilor de mai lor de mai târziu care s-au aplecat până într-acolo încât să se unească cu rubedeniile lor înapoiate din triburile simiene. Însă ei încercau sentimentul vag de a fi ceva mai mult decât nişte animale, căci aveau o personalitate. Acest sentiment era întărit de prezenţa interioară a Ajustorului Gândirii lor.

2. Fuga gemenilor

^(712.1) ^63:2.1 După ce Andon şi Fonta s-au hotărât să fugă către nord, pentru o vreme au fost apăsaţi de fel de fel de temeri, în special de teama de a nu fi pe placul tatălui lor şi al familiei lor imediate. Ei au avut în vedere eventualitatea de a fi asaltaţi de rude ostile şi au recunoscut, de asemenea, posibilitatea de a-şi afla moartea în mâinile membrilor tribului lor, care erau deja invidioşi pe ei. Când au fost mai tineri, gemenii şi-au petrecut cea mai mare parte a timpului unul în tovărăşia celuilalt, şi din acest motiv nu erau prea bine văzuţi de neamurile lor, animale ale tribului de Primate. Faptul de a fi construit în arbori un adăpost separat şi mult superior celorlalte nu a ameliorat poziţia lor în trib.

^(712.2) ^63:2.2 În acest nou cămin din frunzişul copacilor, după ce, într-o noapte, treziţi fiind de o furtună violentă şi stând ei cu teamă cuprinşi într-o tandră îmbrăţişare, au luat hotărârea fermă şi definitivă de a părăsi habitatul lor tribal şi căminul lor din coroana arborilor.

^(712.3) ^63:2.3 Ei îşi pregătiseră deja un adăpost rudimentar în coroana unui arbore, la o depărtare de jumătate de zi de mers spre nord. Aceasta a fost ascunzătoarea lor secretă şi sigură pentru prima zi pe care şi-au petrecut-o departe de pădurea lor natală. Cu toate că gemenii împărtăşeau frica de moarte a primatelor de a rămâne pe sol pe timp de noapte, ei au pornit spre nord la căderea nopţii. Ca să întreprindă această călătorie noaptea, fie ea şi cu lună plină, le-a trebuit un curaj formidabil, însă ei s-au gândit, cu temei, că era mai puţin probabil să li se observe lipsa şi să fie apoi urmăriţi de rudele şi de membrii tribului lor. Ei au ajuns cu bine, la puţin timp după miezul nopţii, la locul prestabilit dinainte.

^(712.4) ^63:2.4 Pe parcursul călătoriei lor către nord, ei au descoperit un depozit de silex sub cerul liber, conţinând multe pietre ale căror forme erau potrivite pentru diverse întrebuinţări; şi ei şi-au adunat câteva şi pentru viitor. Încercând să cioplească acest silex pentru a-i da o formă mai bine adaptată anumitor nevoi, Andon a descoperit că se produceau scântei, şi a venit ideea de a face foc. Însă această noţiune nu a prins rădăcini în mintea sa în momentul respectiv de vreme ce climatul era încă stabil şi nevoia de foc nu se făcea încă simţită.

^(712.5) ^63:2.5 Însă soarele de toamnă cobora mereu mai jos pe cer, iar nopţile deveneau din ce în ce mai reci, pe măsură ce gemenii înaintau spre nord. Ei se văzuseră deja nevoiţi să se folosească de piei şi blănuri de animale pentru a se încălzi. Înainte să se fi scurs o lună de la părăsirea de către ei a căminului familial Andon i-a dat de înţeles consoartei sale că el are impresia că poate să facă foc folosindu-se de cremene. Timp de două luni, ei au încercat fără succes să facă foc folosind scânteia produsă prin scăpărarea una de alta a pietrelor de cremene. În fiecare zi cuplul ciocnea pietrele de silex şi se străduia să dea foc unor bucăţi de lemn. În cele din urmă, într-o seară, pe la asfinţit, secretul tehnicii a fost descoperit atunci când Fonta a avut ideea de a se urca într-un copac din preajmă pentru a folosi un cuib de pasăre abandonat. Cuibul era uscat şi foarte inflamabil aşa că a luat foc de la o singură scăpărare, imediat ce a fost atins de o scânteie. Ei au fost atât de surprinşi şi surprinşi de reuşita lor încât aproape că lăsaseră focul să se stingă, dar au reuşit să-l ţină aprins adăugând un combustibil adecvat, şi atunci a început prima căutare după lemne de foc de către părinţii întregii omeniri.

^(712.6) ^63:2.6 Acela a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii lor scurte, însă plină de evenimente. Pe toată durata nopţii, ei au stat jos, privind cum arde focul lor, realizând foarte vag că descoperirea lor le permitea să înfrunte clima şi să fie astfel, pentru totdeauna, independenţi de rudele lor animale din ţinuturile sudice. După trei zile de odihnă şi de stat în jurul focului, ei au plecat mai departe.

^(712.7) ^63:2.7 Strămoşii primate ai lui Andon întreţinuseră adesea focuri aprinse de fulgere, însă până atunci nici o creatură terestră nu a posedat o metodă de aprins o flacără la voinţă. Cu toate acestea, a fost nevoie de mult timp pentru ca gemenii să înţeleagă că paiele uscate şi alte materiale sunt la fel de bune pentru aprinderea unui foc ca şi cuiburile păsărilor.

3. Familia lui Andon

^(713.1) ^63:3.1 Trecuseră aproape doi ani de la noaptea în care gemenii îşi părăsiseră căminul când s-a născut primul lor copil. I-au dat numele Sontad; şi Sontad a fost prima creatură născută pe Urantia care a fost învelită în nişte veşminte protectoare după naşterea sa. Acesta a fost începutul rasei umane şi, odată cu această nouă evoluţie, a apărut instinctul de îngrijire cum se cuvine a noilor născuţi, care erau tot mai plăpânzi şi care trebuia să caracterizeze dezvoltarea progresivă a minţii fiinţelor de ordin intelectual, în contrast cu tipurile pur animale.

^(713.2) ^63:3.2 Andon şi Fonta au avut, de toţi, nouăsprezece copii, şi au trăit îndeajuns de mult încât să se vadă înconjuraţi de aproape cincisprezece nepoţi şi şase strănepoţi. Familia locuia în patru adăposturi stâncoase vecine, un fel de caverne, dintre care trei comunicau prin galerii săpate în calcarul moale cu ajutorul uneltelor de silex făcute de copiii lui Andon.

^(713.3) ^63:3.3 Aceşti primi andoniţi dădeau dovadă de un spirit de clan foarte pronunţat; ei vânau în grupuri şi nu se îndepărtau niciodată prea mult de locul în care se stabiliseră. păreau a-şi da seama că formează cu toţii un grup izolat şi unic de fiinţe vii şi că trebuie, prin urmare, să caute să nu se despartă. Acest sentiment de legătură familială intimă provenea, fără îndoială, dintr-o intensificare a ajutorului mental acordat de spiritele adjutante.

^(713.4) ^63:3.4 Andon şi Fonta au trudit neîncetat pentru hrănirea şi creşterea membrilor clanului lor. Ei au trăit până la vârsta de patruzeci şi doi de ani, şi au murit amândoi în timpul unui cutremur, zdrobiţi sub o stâncă care atârna undeva deasupra lor. Cinci dintre copiii lor şi unsprezece dintre strănepoţi au pierit odată cu ei, şi aproape douăzeci dintre urmaşii lor au suferit răniri severe.

^(713.5) ^63:3.5 La moartea părinţilor săi, Sontad, deşi era grav rănit la un picior, a preluat îndată conducerea clanului, ajutat cu iscusinţă de soaţa lui, care era şi cea mai mică dintre surorile lui. Primul lor obiectiv a fost acela de a rostogoli nişte bolovani sub care să-i îngroape bine pe toţi cei care muriseră atunci: părinţi, fraţi, surori şi copii. Nu trebuie acordată o însemnătate exagerată acestui act de înmormântare. Ideile lor despre eventuala supravieţuire după moarte erau foarte vagi şi neclare, căci ele proveneau în mare măsură din viaţa fantastică şi plină de variaţie conţinută în visele lor.

^(713.6) ^63:3.6 Această familie a lui Andon şi Fonta a rămas astfel unită până la a douăzecea generaţie, când lupta pentru hrană şi fricţiunile sociale au dus la începerea dispersării lor.

4. Clanurile Andonite

^(713.7) ^63:4.1 Oamenii primitivi – andoniţii – aveau ochi negrii şi ten măsliniu, aduceau a încrucişare de rasă galbenă şi roşie. Melanina este o substanţă colorantă care se găseşte în epiderma tuturor fiinţelor umane. Este pigmentul originar al epidermei andonice. Prin înfăţişarea generală şi prin culoarea pielii, aceşti primi andoniţi semănau mai degrabă cu eschimoşii de azi decât cu orice alt tip de fiinţe umane vii. Ei au fost primele creaturi care au folosit blana de animale pentru a se apăra de frig; aveau ceva mai mult păr pe corp decât au umanii din ziua de azi.

^(713.8) ^63:4.2 Viaţa tribală a strămoşilor animale ai acestor oameni primitivi a lăsat să se întrevadă începuturile a numeroase convenţii sociale. Dezvoltarea emoţiilor şi creşterea puterii cerebrale a acestor fiinţe a antrenat o dezvoltare imediată a organizării sociale şi o nouă diviziune a muncii în cadrul clanului. Ei aveau un instinct al imitaţiei extrem de dezvoltat, însă instinctul jocului era doar uşor dezvoltat, iar simţul umorului lipsea aproape în întregime. Omul primitiv zâmbea uneori, însă nu se lăsa niciodată cuprins de un râs viguros. Umorul a reprezentat moştenirea ulterioară a omului de la rasa adamică. Aceste fiinţe umane primitive nu erau nici atât de sensibile la durere, nici atât de sensibile la situaţii neplăcute precum numeroşi muritori apăruţi mai târziu prin evoluţie. Naşterea nu a fost o încercare dureroasă sau chinuitoare pentru Fonta şi pentru progenitura ei.

^(714.1) ^63:4.3 Ei formau un trib minunat. Bărbaţii erau apţi să lupte eroic pentru siguranţa soaţelor şi urmaşilor lor; femeile se devotau cu afecţiune copiilor. Însă patriotismul lor era strict limitat la clanul imediat. Ei erau foarte loiali faţă de familia lor; erau gata să moară, fără ezitare, pentru a-şi apăra copiii, însă nu erau în stare să conceapă ideea de a încerca să facă lumea mai bună pentru nepoţii lor. Altruismul nu se născuse încă în inima omului, deşi toate emoţiile esenţiale naşterii religiei erau deja prezente în aceşti aborigeni de pe Urantia.

^(714.2) ^63:4.4 Aceşti oameni primitivi aveau o afecţiune vie pentru tovarăşilor lor şi aveau, cu siguranţă, o idee reală, deşi rudimentară, asupra prieteniei. Mai târziu a devenit ceva obişnuit ca, în cursul bătăliilor constant reluate cu triburile inferioare să fie văzuţi cum unii dintre aceşti oameni primitivi continuau să lupte cu curaj ajutându-se numai de o singură mână, pe când cu cealaltă încercau să protejeze şi să salveze un tovarăş de luptă rănit. Multe dintre trăsăturile de caracter cele mai nobile şi mai elevate care s-au afirmat pe parcursul evoluţiei ulterioare începeau deja să se contureze deja într-o manieră emoţionantă la aceste popoare primitive.

^(714.3) ^63:4.5 Clanul andonic originar a păstrat o linie de şefi neîntreruptă până la a douăzeci şi şaptea generaţie când, pentru că nu era nici un succesor din descendenţa directă a lui Sontad, doi pretendenţi rivali, membri ai clanului, au intrat în război pentru supremaţie.

^(714.4) ^63:4.6 Înainte de marea dispersare a clanurilor andonice, s-a format un limbaj bine dezvoltat ca urmare a primelor lor eforturi de a comunica între ei. Acest limbaj nu a încetat să se îmbogăţească, şi se făceau aproape zilnic noi adăugiri datorită unor invenţii noi şi unor adaptări la mediu ale acestui popor activ, neobosit şi curios. Acest limbaj a devenit limba vorbită pe Urantia, limba familiei umane primitive până la apariţia ulterioară a raselor de culoare.

^(714.5) ^63:4.7 Odată cu trecerea timpului, clanurile andonice sporeau la număr, şi contactul acestor familii în expansiune a provocat conflicte şi neînţelegeri. Doar două obiective ocupau gândirea acestor popoare: faptul de a vâna pentru a avea hrană şi acela de a lupta pentru a se răzbuna în urma vreunei nedreptăţi sau a vreunei insulte reale sau presupuse, adresată de vreun trib vecin.

^(714.6) ^63:4.8 Certurile dintre familii au luat amploare, între triburi au izbucnit războaiele şi cele mai bune elemente din grupurile cele mai capabile, şi mai avansate au suferit pierderi serioase. Unele dintre aceste pierderi au fost ireparabile, unele viţe înzestrate cu aptitudinile şi cu inteligenţele cele mai valoroase au fost pierdute pe vecie. Această primă rasă şi civilizaţia ei primitivă au fost ameninţate cu dispariţia de către aceste războaie neîncetate dintre clanuri.

^(714.7) ^63:4.9 Este imposibil să faci ca nişte fiinţe atât de primitive să trăiască mult timp în pace. Omul este descendentul unor animale combative; atunci când nişte oameni lipsiţi de cultură ajung să aibă legături mai apropiate unii cu alţii, ei se irită şi se jignesc reciproc. Purtătorii Vieţii cunosc această tendinţă a creaturilor evolutive, şi în consecinţă iau măsuri pentru divizarea, în cele din urmă, a fiinţelor umane pe cale de dezvoltare cel puţin în trei, şi mai ales în şase, rase distincte şi separate.

5. Dispersare Andoniţilor

^(715.1) ^63:5.1 Primele rase care se trag din Andon nu au pătruns până foarte departe în Asia la început nu au intrat în Africa. Geografia acestor timpuri le orienta către nord, şi aceste popoare au călătorit tot mai spre nord, până când au fost împiedicate de lenta înaintare a celei de a treia glaciaţii.

^(715.2) ^63:5.2 Înainte ca acest imens strat de gheaţă să fi atins Franţa şi Insulele Britanice, descendenţii lui Andon şi ai Fontei înaintaseră spre est prin Europa, şi întemeiaseră peste o mie de localităţi separate de-a lungul marilor fluvii care duceau la Marea Nordului ale cărei ape erau pe vremea aceea calde.

^(715.3) ^63:5.3 Membrii acestor triburi andonice au fost primii locuitori instalaţi pe râurile şi pe fluviile Franţei. Ei au locuit de-a lungul Sommei vreme de zeci de mii de ani. Somma este singurul râu al cărui curs nu a fost modificat de glaciaţii. El curgea către mare în această perioadă, aproape la fel ca astăzi. De aceea, de-a lungul văii acestei ape se găsesc atât de numeroase urme ale descendenţilor lui Andon.

^(715.4) ^63:5.4 Aceşti aborigeni ai Urantiei nu locuiau în arbori, cu toate că păstraseră obiceiul de a se refugia în vârful lor în caz de pericol. Ei rămâneau în general la adăpostul falezelor care atârnau deasupra râurilor şi în grote, fapt care le asigura o bună vedere asupra căilor de acces şi îi ferea de fenomenele naturii. Ei se puteau bucura astfel de comodităţile focurilor lor fără a fi prea mult incomodaţi de fum. Nu erau cu adevărat nişte locuitori ai cavernelor, cu toate că, în cursul epocilor ulterioare gheţarii mai tardivi au înaintat mai departe spre sud, ceea ce i-a făcut pe descendenţii lor să se refugieze în caverne. Ei preferau să îşi aşeze taberele aproape de marginea unei păduri şi pe lângă un râu.

^(715.5) ^63:5.5 Ei au devenit foarte repede remarcabil de pricepuţi în camuflarea lăcaşurilor parţial adăpostite şi au dovedit o mare iscusinţă în construirea bordeielor de piatră în formă de domuri, încăperi care le serveau drept doc de dormit şi în care se băgau noaptea. Ei închideau intrarea bordeiului lor rostogolind în dreptul ei o piatră mare pe care au adus-o înăuntru întocmai pentru aşa ceva, iar asta mai înainte de a pune definitiv la loc pietrele acoperişului.

^(715.6) ^63:5.6 Andoniţii erau vânători cutezători şi îndemânatici şi, cu excepţia fructelor sălbatice şi ale anumitor arbori, ei se hrăneau exclusiv cu carne. La fel cum Andon a născocit toporul de piatră, descendenţii săi au descoperit de timpuriu năvodul şi harponul şi s-au folosit eficient de ele. În sfârşit, o minte capabilă de a crea unelte funcţiona în deplin acord cu o mână capabilă de a le utiliza. Aceşti primi oameni au devenit foarte iscusiţi în modelarea uneltelor din silex. Ei făceau lungi călătorii în căutarea silexului, la fel cum oamenii de astăzi merg la capătul pământului în căutarea de aur, de platină sau de diamante.

^(715.7) ^63:5.7 În numeroase alte domenii, aceste triburi andonice au dat dovadă de un grad de inteligenţă pe care descendenţii lor care regresau nu l-au atins într-o jumătate de milion de ani, cu toate că au redescoperit, în numeroase rânduri, diverse metode de aprindere a focului.

6. Onagar — primul propovăduitor al adevărului

^(715.8) ^63:6.1 Paralel cu dispersarea tot mai mare a andoniţilor, nivelul cultural şi spiritual al clanurilor a mers înapoi pe parcursul unei perioade de aproape zece mii de ani, până în zilele lui Onagar, care a preluat conducerea acestor triburi, a adus pacea între ele şi, pentru prima dată, le-a făcut să îl adore pe „Cel care dă Suflu oamenilor şi animalelor”.

^(716.1) ^63:6.2 Filozofia lui Andon a fost cât se poate de confuză; el cu greu putuse scăpa să nu devină un adorator al focului din pricina marelui confort dobândit din clipa descoperirii sale accidentale. Cu toate acestea raţiunea l-a împiedicat să adore focul şi l-a orientat către soare, sursa superioară şi impunătoare a căldurii şi a luminii, însă această sursă era prea îndepărtată, şi aşa că Andon nu a devenit un adorator al soarelui.

^(716.2) ^63:6.3 De la început, andoniţilor le-a fost teamă de fenomenele naturii – trăsnet, fulger, ploaie, ninsoare, grindină şi gheaţă. Însă foamea rămânea mobilul cel mai constant prezent al acestor timpuri primitive şi, cum andoniţii îşi extrăgeau cea mai mare parte a hranei lor din animale, ei s-au consacrat, până la urmă, unei forme de adoraţie a unor animale. Pentru Andon, cele mai mari animale comestibile erau simboluri de putere creativă şi de putere însufleţitoare. Din timp în timp, se stabilise obiceiul de a se desena unele dintre aceste mari animale ca reprezentând obiecte de adoraţie. În perioada de popularitate a vreunui animal, acestuia i se trasa un contur grosolan pe pereţii cavernelor. Mai târziu, pe măsură ce artele au continuat să facă progrese, aceşti zei animale au fost gravaţi pe diferite ornamente.

^(716.3) ^63:6.4 Foarte de timpuriu, popoarele andonice au căpătat obiceiul de a renunţa să mănânce carnea animalului venerat de tribul lor. Pentru a crea o impresie mai puternică asupra spiritului tinerilor, ele au stabilit curând un ceremonial de veneraţie în jurul corpului unuia dintre aceste animale venerate. Mai târziu încă, această celebrare primitivă s-a transformat la descendenţii lor în ceremonii sacrificiale mai complicate. Aceasta este originea introducerii sacrificiilor în cult. Această idee a fost elaborată de Moise, în ritualul evreu, şi conservată în principiul ei de Apostolul Paul sub forma doctrinei iertării păcatului prin „vărsarea de sânge”.

^(716.4) ^63:6.5 Hrana avea o importanţă supremă în viaţa fiinţelor umane primitive, şi acest fapt este demonstrat de rugăciunea învăţată de aceşti oameni simpli de la Onagar, marele lor învăţător. Iată această rugăciune:

^(716.5) ^63:6.6 ”O Suflare a Vieţii, dă-ne nouă astăzi hrana noastră cea de toate zilele, izbăveşte-ne de blestemul gheţii, salvează-ne de duşmanii noştri din păduri şi primeşte-ne cu îndurare în Marele Dincolo”.

^(716.6) ^63:6.7 Onagar îşi avea cartierul general în Oban, colonie situată pe ţărmul nordic al Mediteranei vechi, în regiunea Mării Caspice actuale. Această localitate era un loc de şedere situat într-un punct în care traseul care ducea din Mesopotamia meridională către nord se întorcea către est. Din Oban, Onagar a trimis învăţători în locurile îndepărtate pentru a răspândi noua sa doctrină, a unei deităţi unice, şi conceptul său legat de viaţa viitoare, pe care a numit-o Marele Transcendent. Aceşti emisari ai lui Onagar au fost cei dintâi misionari din lume; ei au fost, de asemenea, primele fiinţe umane care au gătit carnea, primele care au utilizat focul pentru a pregăti hrana; ele găteau carnea înfigând-o în capătul unor beţe şi, de asemenea, o puneau pe pietre calde; mai târziu, ele au prăjit în foc bucăţi mari, însă descendenţii lor aproape au revenit la folosirea cărnii crude.

^(716.7) ^63:6.8 Onagar s-a născut cu 983.323 de ani înainte de anul 1934 al erei creştine, şi a trăit până la vârsta de şaizeci şi nouă de ani. Povestea acestor înfăptuiri ale acestui maestru gânditor şi şef spiritual al timpurilor care precedă sosirea Prinţului Planetar formează o mărturie pasionantă a organizării acestor popoare primitive într-o adevărată societate. Onagar a instituit un guvern tribal eficient, ceva ce generaţiile succesive nu au mai atins înainte de trecerea mai multor milenii. Până la sosirea Prinţului Planetar, nu a existat niciodată pe pământ o civilizaţie având un atât de înalt grad spiritual. Aceşti oameni simpli aveau o religie reală, deşi primitivă, care a fost apoi pierdută de descendenţii lor a căror rasă a degenerat.

^(717.1) ^63:6.9 Cu toate că Andon şi Fonta au primit amândoi câte un Ajustor al Gândirii ca şi mulţi dintre urmaşii lor, numai începând cu epoca lui Onagar Ajustorii şi îngerii păzitori au venit în mare număr pe Urantia. Această epocă a fost, cu siguranţă, vârsta de aur a omului primitiv.

7. Supravieţuirea lui Andon şi Fonta

^(717.2) ^63:7.1 Andon şi Fonta, admirabilii întemeietori ai rasei umane, au primit recunoaşterea valorii lor în momentul judecării Urantiei, timpul sosirii Prinţului Planetar. Ei s-au ridicat, la vremea respectivă, din regimul lumilor palat cu statutul de cetăţeni ai Ierusemului. Cu toate că nu li s-a permis niciodată să se întoarcă pe Urantia, ei sunt la curent cu istoria rasei pe care au fondat-o. Ei au fost dezamăgiţi de trădarea lui Caligastia şi s-au întristat de eşecul lui Adam, însă s-au bucurat infinit de mult la vestea că Mihail a ales lumea lor ca scenă a consacrării sale finale.

^(717.3) ^63:7.2 Andon şi Fonta s-au contopit pe Ierusem cu Ajustorul Gândirii lor, aşa cum au făcut-o mai mulţi dintre copiii lor, dintre care şi Sontad, însă majoritatea urmaşilor lor, chiar şi cei imediaţi, nu au atins decât fuziunea cu Spiritul.

^(717.4) ^63:7.3 Puţin după sosirea lor pe Ierusem, Andon şi Fonta au primit de la Suveranul Sistemului permisiunea de a se întoarce pe prima lume palat, pentru a servi acolo în tovărăşia personalităţilor morontiale care primesc pelerinii timpului venind de pe Urantia şi mergând către sferele celeste. Ei au primit i această sarcină pentru o durată nedeterminată. Cu ocazia prezentelor revelaţii, ei au căutat să trimită urări pe Urantia, însă cererea lor a fost în mod înţelept respinsă.

^(717.5) ^63:7.4 Acesta este capitolul cel mai eroic şi cel mai pasionant al întregii istorii a Urantiei, povestea evoluţiei, a luptei pentru viaţă, a morţii şi a supravieţuirii eterne a părinţilor excepţionali ai întregii umanităţi.

^(717.6) ^63:7.5 [Prezentat de un Purtător al Vieţii rezident pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Rasele la aurora omului primitiv

Posted on 27 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni și tovarăși de drum ,

Să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului și să vedem câte ceva despre mamiferele precursoare omului, mamiferele intermediare, primatele și apariția omului primitiv deci a primelor ființe umane, a evoluției minții precum și recunoașterea Pământului ca lume locuită așa cum sunt ele prezentate în cartea Urantia.

Capitolul 62

Rasele la aurora omului primitiv

^(703.1) ^62:0.1 CU CIRCA un milion de ani în urmă, strămoşii imediaţi ai omenirii îşi făceau apariţia prin trei mutaţii succesive şi bruşte pornind de la ramura primitivă a tipului lemurian de mamifere placentare. Factorii dominanţi ai acestor lemuri primitivi provin din plasma vitală evolutivă a grupului american occidental sau recent. Dar, înainte de a da naştere unei linii directe de strămoşi ai omului, această rasă a fost întărită de aporturile implantării centrale de viaţă care evoluase în Africa. Grupul oriental nu a adus decât o contribuţie neînsemnată la crearea efectivă a speciei umane.

1. Tipurile primitive de lemuri

^(703.2) ^62:1.1 Lemurii primitivi, având o legătură cu strămoşii speciei umane, nu se înrudeau direct cu triburile preexistente de giboni şi de maimuţe care trăiau pe atunci în Eurasia şi în Africa de Nord, şi a căror descendenţă a supravieţuit până în timpurile prezente. Ei nu erau nici urmaşii tipului modern de lemuri, deşi avuseseră un strămoş comun dispărut cu mult timp în urmă.

^(703.3) ^62:1.2 În vreme ce aceşti lemuri primitivi evoluau în emisfera vestică, mamiferele strămoşi direcţi ai omenirii se consolidau în Asia de Sud-vest, în zona originară de implantare centrală a vieţii, dar către frontiera est a acestei zone. Cu mai multe milioane de ani înainte, lemurii de tip nord-american migraseră spre vest prin puntea terestră a Beringului şi şi-au croit încet-încet drum către sud-vest de-a lungul coastei asiatice. Aceste triburi migratoare au atins în cele din urmă regiunile salubre aflate între Marea Mediterana, pe atunci mult mai vastă, şi regiunile muntoase aflate în curs de înălţare ale peninsulei Indiene. Pe aceste ţinuturi situate în vestul Indiei, ele s-au unit cu alte linii favorabile şi au stabilit astfel ascendenţa rasei umane.

^(703.4) ^62:1.3 De-a lungul timpului, litoralul Indiei situat în sud-estul munţilor s-a scufundat progresiv, iar viaţa din această regiune s-a găsit complet izolată. Această peninsulă mesopotamiană sau persană nu mai avea nici o cale de acces sau de scăpare, decât la nord, şi aceasta din urmă a fost ea însăşi tăiată în repetate rânduri de invaziile glaciare care se îndreptau către sud. În această regiune aproape paradisiacă, şi pornind de la descendenţii superiori ai acestui tip de mamifere lemuriene, ies la iveală două mari grupuri, triburile de maimuţe din timpurile moderne şi specia umană de astăzi.

2. Mamiferele precursoare ale omului

^(703.5) ^62:2.1 Cu ceva mai mult de un milion de ani în urmă, au apărut subit mamiferele precursoare mesopotamiene descinzând direct din tipul lemurian nord-american de mamifere placentare. Acestea erau mici creaturi active, înalte de aproape un metru. Ele nu mergeau de obicei pe labele lor din urmă, dar puteau cu uşurinţă să se ţină în poziţie verticală. Ele erau păroase şi agile şi flecăreau asemeni maimuţelor, însă, spre deosebire de triburile de maimuţe, ele erau carnivore. Ele aveau la mână un deget mare opozabil primitiv precum şi un deget gros apucător la picior, extrem de folositor. Începând din momentul acesta, degetul mare opozabil s-a dezvoltat la speciile preumane succesive, în vreme ce degetul lor gros de la picior îşi pierdea treptat puterea de apucare. Triburile ulterioare de maimuţe păstrează degetul gros apucător, dar nu au dobândit niciodată degetul mare al mâinii tipic omului.

^(704.1) ^62:2.2 Aceste mamifere precursoare ajungeau la talia lor adultă în jurul vârstei de trei sau patru ani, iar durata lor de viaţă posibilă era în medie de douăzeci de ani. De regulă, ele dădeau naştere unui singur pui o dată, cu toate că au fost din când în când şi gemeni.

^(704.2) ^62:2.3 Membrii acestei noi specii aveau un creier mai voluminos în raport cu talia lor decât toate celelalte animale care trăiseră până atunci pe pământ. Ei încercau multe feluri de emoţii şi posedau un mare număr de instincte care aveau să-i caracterizeze mai târziu pe oamenii primitivi. Ei erau extrem de curioşi şi dădeau dovadă de o mare bucurie atunci când le reuşea vreo întreprindere. Pofta de mâncare şi dorinţa sexuală erau bine dezvoltate. O selecţie sexuală se manifesta net sub forma unei curtări rudimentare şi a unei alegeri de tovarăşe sau tovarăşi de viaţă. Ei erau capabili să lupte cu ferocitate pentru a-şi apăra semenii. Foarte tandri în asocierile lor familiale, ei posedau un simţ al umilinţei care aproape că atingea ruşinea şi remuşcarea. Erau foarte afectuoşi şi de o fidelitate emoţionantă faţă de consoarta lor, dar, dacă împrejurările îi despărţeau, atunci îşi alegeau un nou partener.

^(704.3) ^62:2.4 Cum erau mici în talie, şi cum mintea lor ascuţită le îngăduia să înţeleagă bine primejdiile habitatului lor forestier, în ei s-a dezvoltat o frică extraordinară . Aceasta i-a determinat să ia înţelepte măsuri de precauţie, a căror importanţă a fost capitală pentru supravieţuirea lor: de exemplu, ei construiau, tocmai în vârful arborilor, adăposturi grosolane care îndepărtau multe dintre pericolele vieţii de la nivelul solului. Apariţia tendinţelor de a avea frică ale omenirii datează mai ales din vremurile acelea.

^(704.4) ^62:2.5 Aceste mamifere precursoare aveau spiritul de trib cel mai dezvoltat care fusese văzut vreodată. Ele erau desigur foarte gregare, dar se vădeau, în ciuda oricărui fapt, extrem de bătăioase dacă erau deranjate în vreun fel de la cursul obişnuit al vieţii lor cotidiene, şi dădeau dovadă de un caracter impetuos când furia lor era la culme. Totuşi, natura lor belicoasă a servit unor scopuri favorabile; grupurile superioare n-au ezitat să intre în război cu vecinii lor inferiori, iar specia s-a ameliorat progresiv prin supravieţuirea selectivă a celor mai buni. Lemurii precursori au dominat de foarte timpuriu creaturile mai mici ale acestei regiuni, şi foarte puţine triburi de maimuţe străvechi necarnivore au reuşit să supravieţuiască.

^(704.5) ^62:2.6 Aceste mici animale agresive s-au înmulţit şi au invadat peninsula mesopotamiană în întregime timp de peste o mie de ani, în vreme ce tipul lor fizic şi inteligenţa lor generală se ameliora constant. Exact la şaptezeci de generaţii după ce tipul cel mai elevat de strămoşi lemurieni a dat naştere acestui nou trib, s-a produs un fapt nou care a marcat începutul unei noi epoci: diferenţierea subită a strămoşilor etapei vitale următoare din evoluţia fiinţelor umane de pe Urantia.

3. Mamiferele intermediare

^(704.6) ^62:3.1 Către începutul evoluţiei mamiferelor precursoare, doi gemeni, un mascul şi o femelă, s-au născut în coroana unui arbore, în adăpostul unui cuplu al acestor creaturi agile. Ei aveau puţin păr pe corp, ceea ce nu constituia un inconvenient, căci trăiau într-un climat cald şi uniform.

^(705.1) ^62:3.2 Talia lor de adulţi depăşea un metru douăzeci. Ei erau sub toate aspectele mai mari decât părinţii lor, cu picioare mai lungi şi cu braţe mai scurte. Ei aveau la mână degetele mari opozabile aproape perfecte, aproape tot atât de bine adaptate la muncile cele mai variate ca şi degetul mare al oamenilor moderni. Aceştia mergeau în poziţie verticală, căci picioarele conveneau tot atât de bine mersului ca şi cele ale raselor umane ulterioare.

^(705.2) ^62:3.3 Creierul lor era inferior celui al fiinţelor umane, şi mai mic, dar mult superior celui al strămoşilor lor şi, comparativ, mult mai voluminos. Gemenii au manifestat foarte devreme o inteligenţă superioară şi au fost curând recunoscuţi ca şefi ai întregului trib de mamifere precursoare; ei au instituit realmente o formă primitivă de organizare socială şi de diviziune economică a muncii. Fratele şi sora s-au împreunat şi s-au bucurat curând de societatea a douăzeci şi unu de copii foarte asemănători cu ei înşişi, care aveau toţi peste un metru douăzeci înălţime şi care erau din toate punctele de vedere superiori speciei lor ancestrale. Noul grup a format nucleul mamiferelor intermediare.

^(705.3) ^62:3.4 Când numărul membrilor acestui grup nou şi superior a sporit mult, atunci a izbucnit războiul, un război implacabil contra precursorilor. După încheierea teribilului conflict, nici un individ al rasei ancestrale preexistente a primelor mamifere nu mai rămăsese în viaţă. Urmaşii speciei, mai puţin numeroşi, dar mai puternici şi mai inteligenţi, supravieţuiseră pe seama strămoşilor lor.

^(705.4) ^62:3.5 Ei au devenit atunci teroarea acestei părţi a lumii timp de aproape cincisprezece mii de ani (şase sute de generaţii). Toate marile animale feroce ale vremurilor apuse pieriseră. Marile fiare originare din aceste regiuni nu erau carnivore, iar marile feline, leii şi tigrii, nu invadaseră încă acest ungher deosebit de adăpostit al suprafeţei terestre. Graţie acelui fapt, aceste mamifere intermediare au căpătat curaj şi au subjugat tot sectorul lor de creaţie.

^(705.5) ^62:3.6 Comparate cu specia ancestrală, mamiferele intermediare reprezentau un progres sub toate aspectele. Chiar şi durata potenţială a vieţii lor era mai lungă, atingând douăzeci şi cinci de ani. Un anumit număr de trăsături umane rudimentare a apărut la această specie nouă. În plus faţă de înclinaţiile înnăscute pe care le arătau strămoşii lor, aceste mamifere intermediare erau capabile să îşi exprime dezgustul în anumite situaţii respingătoare. Ele posedau totodată un instinct bine definit de acumulare; îşi făceau provizii de hrană pentru nevoile lor ulterioare şi erau foarte înclinate să strângă pietre rotunde şi netede, precum şi anumite tipuri de pietre rotunde utilizabile ca proiectile defensive şi ofensive.

^(705.6) ^62:3.7 Aceste mamifere intermediare au fost primele care să manifeste o tendinţă netă de a construi, după cum o arată rivalităţile lor în construirea de colibe în coroana arborilor şi în construcţiile subterane străbătute de multe tuneluri; ele au fost prima specie de mamifere care a căutat securitatea atât în adăposturile din copaci, cât şi în cele de sub pământ. Renunţând în mare măsură la arbori ca loc de şedere, ele trăiau pe sol în timpul zilei şi se reîntorceau noaptea ca să doarmă în coroanele arborilor.

^(705.7) ^62:3.8 De-a lungul timpului, sporirea naturală a numărului lor a antrenat în cele din urmă o concurenţă severă pentru hrană şi o rivalitate sexuală care au culminat într-o serie de bătălii interne care au distrus aproape în întregime specia. Luptele au continuat până când nu a mai rămas în viaţă decât un singur grup care număra sub o sută de indivizi. Pacea a domnit din nou; acest unic trib supravieţuitor şi-a reclădit locurile de dormit în coroana arborilor şi şi-a reluat încă o dată cursul normal al unei existenţe semi-paşnice.

^(705.8) ^62:3.9 Cu greu vă puteţi imagina cât de mult s-au apropiat, în mai multe rânduri, strămoşii voştri preumani de autodistrugerea totală. Dacă broasca ancestrală a întregii omeniri ar fi sărit cinci centimetri mai puţin cu un anumit prilej, întregul curs al evoluţiei ar fi fost mult schimbat. Mama lemuriană imediată a speciei mamiferelor precursoare a fost la un pas de la moarte de cel puţin cinci ori până să dea naştere tatălui noului ordin de mamifere superioare. Cea din urmă situaţie extremă a fost atinsă atunci când trăsnetul a lovit copacul în care dormea viitoarea mamă a gemenilor Primate. Ambele mamifere intermediare părinţi au fost serios şocate şi arse grav, iar trei dintre cei şapte copii ai lor au fost omorâţi de această lovitură căzută din cer. Aceste animale în curs de evoluţie erau aproape superstiţioase. Cei doi membri ai cuplului al cărui habitat situat în coroana arborelui fusese trăsnit erau realmente conducătorii grupului cel mai avansat al speciei mamiferelor intermediare. Urmând exemplul lor, mai mult de jumătate din trib, cuprinzând familiile cele mai inteligente, s-a îndepărtat cu circa trei kilometri de acest loc; ei s-au apucat să construiască noi case în coroana copacilor şi noi adăposturi subterane – construcţiile lor temporare în caz de primejdie neaşteptată.

^(706.1) ^62:3.10 Curând după ce şi-a terminat de construit căminul, cuplul acesta, veterani ai atâtor lupte, au devenit cu mândrie tatăl şi mama gemenilor care erau animalele cele mai importante şi cele mai interesante apărute până atunci în această lume. Într-adevăr, primii reprezentanţi ai noii specii de Primate erau cei care au constituit etapa vitală următoare a evoluţiei preumane.

^(706.2) ^62:3.11 Concomitent cu naşterea acestor gemeni primate, un alt cuplu – un cuplu deosebit de înapoiat al tribului de mamifere intermediare al cărui mascul şi femelă erau inferiori atât din punct de vedere fizic, cât şi mental – au dat de asemenea naştere unor gemeni. Aceşti gemeni, un mascul şi o femelă, erau indiferenţi la cuceriri; ei se ocupau numai de găsirea hranei şi, cum nu voiau să mănânce carne, şi-au pierdut orice interes în căutarea prăzilor. Aceşti gemeni întârziaţi au fost întemeietorii triburilor de maimuţe moderne. Urmaşii lor au căutat climatele blânde şi abundenţa de fructe tropicale din regiunile meridionale mai calde; acolo ei s-au înmulţit fără nici o mare schimbare până în ziua de azi, cu excepţia ramurilor care s-au împreunat cu tipurile anterioare de giboni şi de maimuţe, şi care au degenerat în consecinţă.

^(706.3) ^62:3.12 Este deci uşor de văzut că singura înrudire a omului şi a maimuţei rezidă în faptul că ei descind ambii din mamiferele intermediare, trib în cadrul căruia s-a produs naşterea simultană şi segregarea subsecventă a celor două perechi de gemeni: perechea inferioară sortită să zămislească tipurile moderne de maimuţe, de babuini, de cimpanzei şi de gorile; şi perechea superioară destinată să continue linia ascendentă care a dat prin evoluţie omul însuşi.

^(706.4) ^62:3.13 Oamenii moderni şi maimuţele au provenit din acelaşi trib şi din aceiaşi specie, dar nu din aceiaşi părinţi. Strămoşii omului descind din neamul superior al viţei selecţionate a acestui trib mamifer intermediar, în vreme ce maimuţele moderne (cu excepţia anumitor tipuri preexistente de lemuri, de giboni, de maimuţe şi de alte creaturi de acelaşi gen) descind din cuplul inferior al acestui grup mamifer intermediar. Acest cuplu nu a supravieţuit decât ascunzându-se vreme de peste două săptămâni într-o construcţie subterană ce servea ca depozit de hrană în timpul celei din urmă bătălii îndârjite din tribul lor, şi nemaiieşind afară decât cu mult timp după sfârşitul ostilităţilor.

4. Primatele

^(706.5) ^62:4.1 Să revenim la naşterea gemenilor superiori, un mascul şi o femelă, cei doi membrii conducători ai tribului de mamifere intermediare. Aceşti doi pui de animal aparţineau unui ordin neobişnuit; ei aveau şi mai puţin păr pe corp decât părinţii lor şi, din prima lor tinereţe, ei au stăruit a merge în poziţie verticală. Strămoşii lor învăţaseră întotdeauna să meargă pe membrele lor posterioare, dar aceşti gemeni primate au stat drepţi în mod spontan încă de la început. Ei au atins o înălţime de peste un metru cincizeci, iar capul lor a devenit comparativ mai voluminos decât cel al altor membri ai tribului. Ei au învăţat foarte devreme să comunice unul cu altul cu ajutorul semnelor şi al sunetelor, dar nu au reuşit niciodată să-i facă pe semenii lor să înţeleagă aceste noi simboluri.

^(707.1) ^62:4.2 Când au aveau în jur de patrusprezece ani, ei s-au făcut nevăzuţi din trib şi s-au îndreptat către vest pentru a-şi întemeia familia şi a stabili noua specie de primate. Iar aceste noi creaturi sunt numite pe bună dreptate Primate, de vreme ce ele au fost strămoşii animali direcţi şi imediaţi ai familiei umane însăşi.

^(707.2) ^62:4.3 În felul acesta, primatele au ajuns să ocupe o regiune situată pe coasta de vest a peninsulei mesopotamiene care înainta pe atunci în mările din sud, în timp ce triburile strâns înrudite şi mai puţin inteligente trăiau pe o parte a peninsulei de-a lungul coastei ei orientale.

^(707.3) ^62:4.4 Primatele erau mai umane şi mai puţin animale decât mamiferele intermediare care le-au precedat. Proporţiile scheletului acestei noi specii erau întru totul similare celor ale raselor umane primitive. Tipul uman de mâini şi de picioare era pe deplin dezvoltat, iar aceste creaturi puteau să meargă şi chiar să alerge tot atât de bine ca şi oricare dintre descendenţii lor umani ulteriori. Ele au abandonat aproape complet viaţa din arbori, deşi continuau să recurgă la coroana copacilor ca măsură de securitate pentru timpul nopţii, căci, asemeni strămoşilor lor, ele erau extrem de subjugate de frică. Folosirea sporită a mâinilor lor a contribuit mult la dezvoltarea puterii înnăscute a creierului lor, cu toate că ele nu posedau încă o minte care să poată fi calificată drept umană.

^(707.4) ^62:4.5 Natura emoţională a primatelor se deosebea prea puţin de cea a străbunilor lor, însă ele dădeau dovadă de o tendinţă mai umană în toate predispoziţiile lor. Acestea erau realmente animale splendide şi superioare; ele atingeau maturitatea către zece ani, iar durata vieţii lor naturale era în jur de patruzeci de ani. Aceasta înseamnă că ele ar fi putut trăi patruzeci de ani dacă ar fi avut o moarte naturală, dar, în aceste timpuri îndepărtate, foarte puţine animale mureau de moarte bună, căci lupta pentru viaţă era prea aprigă.

^(707.5) ^62:4.6 Aşadar, după o dezvoltare care acoperea aproape nouă sute de generaţii, adică aproape douăzeci şi unu de mii de ani de la apariţia mamiferelor precursoare, primatele au dat subit naştere la două creaturi remarcabile, primele fiinţe cu adevărat umane.

^(707.6) ^62:4.7 Aşa s-a făcut că mamiferele precursoare provenite din tipul nord-american al lemurilor au fost strămoşii mamiferelor intermediare, şi că acestea din urmă au dat la rândul lor naştere primatelor superioare, care au fost strămoşii imediaţi ai rasei umane primitive. Triburile de primate au fost ultima verigă vitală din evoluţia omului, dar, în mai puţin de cinci mii de ani, nu a mai rămas nici măcar o singură primată din aceste triburi extraordinare.

5. Primele fiinţe umane

^(707.7) ^62:5.1 Naşterea primelor două fiinţe umane s-a situat exact cu 993.419 ani înainte de anul 1934 al erei creştine.

^(707.8) ^62:5.2 Aceste două remarcabile creaturi erau veritabile fiinţe umane. Ele aveau la mână un deget mare perfect aşa cum au avut mulţi dintre strămoşii lor, în vreme ce aveau picioare tot atât de bine formate ca şi cele ale raselor umane de astăzi. Aceste fiinţe erau umblătoare şi alergătoare, nu căţărătoare; funcţia de apucare a degetului gros de la picior era absentă, complet absentă.

^(708.1) ^62:5.3 Când primejdia îi mâna către coroana arborilor, ei se căţărau exact cum ar face-o oamenii de astăzi. Ei se căţărau de-a lungul trunchiurilor arborilor ca şi urşii, iar nu ca cimpanzeii sau ca gorilele, care se balansează din ramură în ramură.

^(708.2) ^62:5.4 Aceste prime fiinţe umane (şi descendenţii lor) deveneau pe deplin adulte la doisprezece ani, şi aveau o durată de viaţă potenţială de aproximativ şaptezeci şi cinci de ani. Multe emoţii noi au apărut de timpuriu la cei doi gemeni umani. Ei încercau admiraţie atât pentru obiecte, cât şi pentru alte fiinţe, şi dădeau dovadă de o vanitate extremă. Dar progresul cel mai remarcabil din dezvoltarea lor emoţională a fost apariţia subită a unui nou grup de sentimente cu adevărat umane, sentimente de adorare cuprinzând smerenia, respectul, umilinţa şi chiar şi o formă primitivă de recunoştinţă. Frica, asociată cu ignoranţa în privinţa fenomenelor naturale, era pe punctul de a da naştere religiei primitive.

^(708.3) ^62:5.5 Nu s-au manifestat numai aceste sentimente umane, ci şi numeroase alte sentimente şi mai evoluate, care erau de asemenea prezente sub o formă rudimentară. Aceste fiinţe umane primitive aveau o oarecare conştiinţă a milei, a ruşinii şi a oprobriului, şi o conştiinţă foarte acută a dragostei, a urii şi a răzbunării; ele erau totodată susceptibile de a avea sentimente pronunţate de gelozie.

^(708.4) ^62:5.6 Primele două fiinţe umane – gemenii – au fost o mare încercare pentru părinţii lor primate. Ele erau atât de curioase şi atât de aventuroase, încât au fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în mai multe rânduri înainte de a împlini vârsta de opt ani. Oricum ar fi, ele erau serios acoperite de cicatrice încă pe când aveau doisprezece ani.

^(708.5) ^62:5.7 Ele au învăţat foarte devreme să comunice verbal. La vârsta de zece ani, elaboraseră un limbaj mai perfecţionat de semne şi de cuvinte comportând aproape cincizeci de idei, şi amelioraseră foarte mult şi lărgiseră tehnicile rudimentare de comunicare ale strămoşilor lor. În ciuda eforturilor lor, ele nu i-au putut învăţa pe părinţii lor decât foarte puţine dintre semnele şi simbolurile lor noi.

^(708.6) ^62:5.8 Către al nouălea an al lor, ele se duseseră într-o bună zi de-a lungul ţărmului şi au avut o discuţie însemnată. Toate inteligenţele celeste staţionate pe Urantia, inclusiv eu însumi, eram prezente şi observam derularea acestei întâlniri de amiază. În cursul acelei zile memorabile, ei conveniră să trăiască unul cu celălalt şi unul pentru celălalt; şi această înţelegere a fost prima dintr-o serie de acorduri care culminaseră în hotărârea de a fugi de tovarăşii lor animale inferioare şi de a porni către nord, fără a şti bine că astfel aveau să întemeieze rasa umană.

^(708.7) ^62:5.9 Noi eram cu toţii foarte preocupaţi de proiectele acestor doi mici sălbatici, dar eram neputincioşi în a controla munca minţii lor. Noi n-am influenţat arbitrar deciziile lor, nu puteam face asta, dar, în limitele admisibile ale funcţiunilor noastre planetare, noi, Purtătorii Vieţii, în acord cu asociaţii noştri, am conspirat toţi în vederea orientării gemenilor umani către nord, departe de părinţii lor acoperiţi cu păr care trăiau parţial în arbori. Astfel, ca urmare a propriei lor alegeri inteligente, gemenii au migrat şi, datorită supravegherii noastre, ei au migrat către nord, spre o regiune retrasă, unde scăpaseră de posibilităţile de degradare biologică prin amestecul cu familiile inferioare ale tribului primatelor.

^(708.8) ^62:5.10 Cu puţin înainte de a-şi părăsi pădurea lor natală, ei şi-au pierdut mama în cursul unui atac condus de giboni. Deşi ea nu avea inteligenţa lor, era înzestrată, ca mamifer, cu o afecţiune admirabilă şi de înalt ordin pentru copiii ei, şi şi-a sacrificat cu curaj viaţa în încercarea de a salva minunata pereche. Sacrificiul ei nu a fost în zadar, căci ea a ţinut inamicul la distanţă până ce a sosit tatăl cu întăriri şi a pus invadatorii pe fugă.

^(709.1) ^62:5.11 La puţin după ce tânărul cuplu îi abandonă pe tovarăşii săi pentru a întemeia rasa umană, tatăl lor primat a devenit de neconsolat – inima îi era zdrobită. Refuza să mănânce, chiar şi atunci când hrana îi era adusă de ceilalţi copiii ai lui. După ce şi-a pierdut strălucitele sale vlăstare, viaţa nu i se mai părea demnă de trăit printre tovarăşii lui obişnuiţi; prin urmare el a plecat să rătăcească prin pădure, unde a fost atacat de gibonii ostili şi a murit sub loviturile lor.

6. Evoluţia minţii umane

^(709.2) ^62:6.1 Noi, Purtătorii Vieţii de pe Urantia, a trăit lunga veghe de aşteptare vigilentă din ziua în care am implantat prima plasmă de viaţă în apele planetei. Apariţia primelor fiinţe realmente volitive şi inteligente ne-a procurat bineînţeles o mare bucurie şi o satisfacţie supremă.

^(709.3) ^62:6.2 Noi nu încetaserăm să urmărim dezvoltarea minţii gemenilor prin observarea operaţiunilor celor şapte spirite-minte adjutante ataşate Urantiei în momentul sosirii noastre pe planetă. În timpul lungii dezvoltări evolutive a vieţii planetare, aceşti neobosiţi slujitori ai minţii observaseră fără încetare propria lor aptitudine crescândă de a intra în contact cu facultăţile cerebrale ale animalelor, facultăţi care se amplificau pe măsură ce creaturile animale progresau.

^(709.4) ^62:6.3 La început, numai spiritul intuiţiei putea să acţioneze asupra comportamentului instinctiv şi supus reflexelor vieţii animale elementare. Când tipurile cele mai elevate s-au diferenţiat, spiritul înţelegerii a putut atribui acestor creaturi facultatea de a asocia spontan idei. Mai târziu, am văzut operând spiritul curajului; animalele în curs de evoluţie au dobândit realmente o formă rudimentară de conştiinţă protectoare. Ca urmare a apariţiei grupurilor de mamifere, noi am văzut spiritul cunoaşterii manifestându-se într-o măsură sporită. Apoi evoluţia mamiferelor superioare a permis funcţionarea spiritului sfătuirii, cu creşterea corespondentă a instinctului gregar şi cu începutul unei dezvoltări sociale primitive.

^(709.5) ^62:6.4 Noi observaserăm, cu o atenţie în creştere, serviciul sporit al primilor cinci adjutanţi pe durata întregii evoluţii a mamiferelor precursoare, a mamiferelor intermediare şi a primatelor. Cu toate acestea, ultimii doi adjutanţi, slujitorii superiori ai minţii, nu putuseră niciodată să funcţioneze pe tipul urantian de minte evolutivă.

^(709.6) ^62:6.5 Închipuiţi-vă bucuria noastră atunci când într-o zi – gemenii având aproape zece ani – spiritul adorării a intrat pentru prima dată în contact cu gândirea femelei, şi puţin după aceea cu cea a masculului. Noi ştiam că ceva intim legat de mintea umană ajunsese la apogeul său. Cam la un an mai târziu, când ei se hotărâră în cele din urmă, sub imperiul unei gândiri meditative şi al unei deliberări îndelung chibzuite, să fugă din căminul familial şi să se îndrepte către nord, spiritul înţelepciunii a început să funcţioneze pe Urantia şi în mintea acestor doi oameni de acum înainte recunoscuţi ca atare.

^(709.7) ^62:6.6 A avut loc imediat un nou ordin de mobilizare al celor şapte spirite-minte adjutante. Noi vibram plini de nădejde; ne dădeam seama că ceasul atât de mult aşteptat se apropia; ştiam că eram în pragul realizării efortului nostru prelungit de a face să se nască prin evoluţie creaturi volitive pe Urantia.

7. Urantia recunoscută ca lume locuită

^(709.8) ^62:7.1 Noi nu am avut mult de aşteptat. La amiază, a doua zi după fuga gemenilor, prima străfulgerare de încercare a semnalelor circuitului universului s-a produs în căminul receptor planetar al Urantiei. Noi eram fireşte cu toţii foarte înfierbântaţi de ideea că era iminent un mare eveniment; însă, dat fiind faptul că Urantia era o staţiune experimentală a vieţii, noi nu aveam nici cea mai mică idee a modului exact în care urma să fim informaţi că viaţa inteligentă era recunoscută pe planetă. Nu am rămas prea multă vreme în aşteptare. A treia zi după fuga gemenilor, şi înainte de plecarea corpului Purtătorilor Vieţii, a sosit arhanghelul Nebadonului însărcinat cu consolidarea circuitelor planetare iniţiale.

^(710.1) ^62:7.2 A fost o zi memorabilă pe Urantia atunci când micul nostru grup s-a reunit în jurul polului planetar de comunicare spaţială şi a primit primul mesaj trimis de Salvington pe circuitul mental nou stabilit al planetei. Dictat de şeful corpului de arhangheli, acest prim mesaj spunea:

^(710.2) ^62:7.3 ”Purtătorilor Vieţii de pe Urantia – Salutări! Transmitem asigurarea că a fost o mare bucurie pe Salvington, pe Edentia şi pe Ierusem când semnalul existenţei, pe Urantia, al unei minţi având demnitate volitivă a fost înregistrat în cartierul general al Nebadonului. Decizia dirijată a gemenilor de a fugi către nord şi de a-i separa pe urmaşii lor de strămoşii lor inferiori a fost înregistrată. Aceasta este prima decizie mentală – a unei minţi de tip uman – de pe Urantia, şi ea a stabilit automat circuitul de comunicare pe care este transmis acest mesaj iniţial de recunoaştere.”

^(710.3) ^62:7.4 Apoi au sosit, prin acest nou circuit, salutările Preaînalţilor Edentiei, care conţineau instrucţiuni pentru Purtătorii Vieţii rezidenţi, interzicându-ne faptul de a interfera cu modelul vieţii pe care o stabiliseră. Am primit ordinul de a nu interveni în chestiunile progresului uman. Nu trebuie să se deducă că Purtătorii Vieţii interferează arbitrar şi mecanic cu realizarea naturală a planurilor evolutive ale planetei, căci nu facem acest lucru. Însă, până atunci, noi avuseserăm permisiunea de a acţiona asupra spaţiului ambiant şi de a proteja plasma vitală într-un mod special. Iar această supraveghere extraordinară, deşi perfect naturală, este cea care trebuia să ia sfârşit.

^(710.4) ^62:7.5 Abia încetaseră cei Preaînalţi de vorbit, că magnificul mesaj al lui Lucifer, pe atunci suveran al sistemului Sataniei, începu să se facă auzit pe planetă. Atunci, Purtătorii Vieţii au înţeles cuvintele de bun venit de la propriul lor conducător şi au primit permisiunea sa de a se reîntoarce pe Ierusem. Acest mesaj al lui Lucifer conţinea acceptarea oficială a lucrării Purtătorilor Vieţii de pe Urantia şi ne absolvea de orice critică viitoare a oricărora dintre eforturile noastre de a ameliora modelele de viaţă ale Nebadonului, după cum erau ele stabilite în sistemul Sataniei.

^(710.5) ^62:7.6 Aceste mesaje din Salvington, din Edentia şi din Ierusem au marcat oficial sfârşitul supravegherii seculare a planetei de către Purtătorii Vieţii. Noi fuseserăm la datorie multe epoci, asistaţi numai de cele şapte spirite mentale adjutante şi de Controlorii Fizici Principali. Voinţa, puterea de a alege adorarea şi ascensiunea, apăruse acum în creaturile evolutive ale planetei; noi am înţeles atunci că opera noastră fusese desăvârşită, iar grupul nostru s-a pregătit de plecare. Urantia fiind o lume modificatoare de viaţă, am primit permisiunea de a lăsa în urma noastră doi Purtători ai Vieţii seniori cu doisprezece asistenţi; eu am fost ales ca membru al acestui grup şi, încă de atunci, mă aflu mereu pe Urantia.

^(710.6) ^62:7.7 Exact acum 993.408 mii de ani (înainte de anul 1934 al erei creştine) Urantia a fost recunoscută oficial ca fiind o planetă de habitat uman din universul Nebadonului. Evoluţia biologică atinsese încă o dată nivelele umane de demnitate volitivă; omul apăruse pe planeta 606 a Sataniei.

^(710.7) ^62:7.8 [Garantat de un Purtător al Vieţii din Nebadon rezident pe Urantia]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Era mamiferelor pe Terra

Posted on 23 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragii mei,

Vă propun să mai facem un pas pe calea cunosterii istoriei evoluției vieții pe Pământ și să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului ca să vedem câte ceva despre era mamiferelor așa cum este prezentată ea în cartea Urantia.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-61-era-mamiferelor-pe-urantia

Capitolul 61

Era mamiferelor pe Urantia

^(693.1) ^61:0.1 ERA mamiferelor se întinde de la epoca primelor mamifere placentare până la sfârşitul vârstei glaciare şi acoperă aproape cincizeci de milioane de ani.

^(693.2) ^61:0.2 Pe parcursul acestei vârste cenozoice panorama lumii oferea un spectacol atrăgător – dealuri ondulate, văi largi, fluvii mari şi păduri vaste. Pe parcursul acestei perioade, istmul Panama s-a înălţat şi s-a scufundat de două ori, iar podul terestru al Strâmtorii Bering a făcut de trei ori acelaşi lucru. Tipurile de animale erau atât numeroase, cât şi variate. Arborii erau plini de păsări, şi lumea întreagă era un paradis pentru animale, în ciuda luptelor neîncetate pentru supremaţie a speciilor în evoluţie.

^(693.3) ^61:0.3 Depunerile acumulate pe parcursul celor cinci perioade ale acestei ere de cincizeci de milioane de ani conţin arhivele fosile ale dinastiilor succesive de mamifere şi conduc direct la perioada în care a apărut însuşi omul.

1. Stadiul noilor pământuri continentale
Vârsta primelor mamifere

^(693.4) ^61:1.1 În urmă cu 50.000.000 de ani, zonele continentale ale lumii se găseau, în marea lor parte, deasupra apelor sau doar uşor scufundate. Formaţiunile şi depunerile acestor perioade sunt atât terestre, cât şi marine, însă în principal terestre. Pe parcursul unei perioade considerabile, pământurile s-au ridicat treptat, însă ele au fost, în acelaşi timp, erodate şi antrenate spre pământurile joase şi spre mări.

^(693.5) ^61:1.2 La începutul acestei perioade, mamiferele de tip placentar au apărut subit în America de Nord. Ele reprezentau etapa cea mai importantă a evoluţiei de până la epoca aceea. Ordinele de mamifere neplacentare existaseră înainte, însă acest tip nou a răsărit direct şi brusc din strămoşul reptilă preexistent, ai cărui descendenţi se perpetuaseră de-a lungul perioadei de declin a dinozaurilor. Părintele mamiferelor placentare au fost un mic dinozaur carnivor foarte activ, de tip săritor.

^(693.6) ^61:1.3 Instinctele fundamentale ale mamiferelor au început să se manifeste la aceste tipuri primitive. Pe lângă toate celelalte forme ale vieţii animale mamiferele posedă un imens avantaj în ceea ce priveşte supravieţuirea asupra tuturor prin aceea că ele pot:

^(693.7) ^61:1.4 1. Să dea naştere unor pui relativ evoluaţi şi bine dezvoltaţi.

^(693.8) ^61:1.5 2. Să îşi hrănească, să îşi crească şi să îşi protejeze puii cu o grijă plină de afecţiune.

^(693.9) ^61:1.6 3. Să folosească superioritatea puterii lor cerebrale pentru a se perpetua.

^(693.10) ^61:1.7 4. Să folosească agilitatea lor sporită pentru a scăpa de duşmanii lor.

^(693.11) ^61:1.8 5. Să aplice inteligenţa lor superioară în ajustarea şi adaptarea lor la mediu.

^(694.1) ^61:1.9 În urmă cu 45.000.000 de ani coloanele muntoase continentale s-au înălţat concomitent cu o scufundare generală a regiunilor de coastă. Rasele mamiferelor au evoluat rapid. Un mic mamifer reptilă, de tip ovipar, era tot mai bine dezvoltat, iar strămoşii viitorilor canguri cutreierau pământul Australiei. Curând şi-au făcut apariţia mici cai, rinoceri iuţi, tapiri cu trompă, porci primitivi, veveriţe, lemuri, oposumi, precum şi mai multe triburi de animale asemănătoare cu maimuţele. Toate erau mici, primitive şi, mai ales, adaptate la viaţa pădurilor din regiunile muntoase. O mare pasăre terestră, asemănătoare struţului, s-a dezvoltat până la o înălţime de trei metri şi făcea ou de douăzeci şi trei de centimetri pe treizeci şi trei. Această specie de pasăre a fost ancestrul giganticelor păsări transportoare de mai târziu, care erau remarcabil de inteligente şi care odinioară purtau fiinţe umane prin aer .

^(694.2) ^61:1.10 Mamiferele de la începutul erei cenozoice trăiau pe pământ, sub apă, în aer şi în coroana arborilor. Ele aveau de la una până la unsprezece perechi de glande mamare şi erau acoperite cu o lână deasă. Spre deosebire de speciile care au apărut mai târziu, acestea dezvoltau două serii succesive de dinţi şi aveau un creier foarte mare în comparaţie cu corpul lor, însă nici una dintre aceste specii moderne nu se număra printre ele.

^(694.3) ^61:1.11 În urmă cu 40.000.000 de ani, zonele terestre ale emisferei nordice au început să se înalţe. Acest fenomen a fost urmat de noi şi vaste sedimentări, precum şi de alte activităţi terestre cum ar fi erupţiile de lavă, deformările, formaţiunile lacustre şi eroziunile.

^(694.4) ^61:1.12 În cursul ultimei părţi a acestei perioade, aproape întreaga Europă a fost scufundată. În urma unei uşoare înălţări a solului, continentul a fost acoperit de lacuri şi de golfuri. Oceanul Arctic a curs spre sud, prin depresiunea Uralului, pentru a se uni cu Mediterana, care era atunci mai la nord. Înaltele pământuri ale Alpilor, ale Carpaţilor, ale Apeninilor şi ale Pirineilor se ridicau ca nişte insule în mijlocul mării. Apăruse şi Istmul Panama; oceanele Atlantic şi Pacific erau separate; America de Nord era legată de Asia prin puntea terestră a Strâmtorii Beringului şi de Europa prin Groenlanda şi prin Islanda. Circuitul terestru continental al latitudinilor nordice nu era întrerupt decât de Strâmtoarea Uralului care lega mările arctice de Mediterana extinsă.

^(694.5) ^61:1.13 În apele europene se depuneau mari cantităţi de calcare foraminifere. Astăzi, aceeaşi rocă se regăseşte la o altitudine de 3.000 de metri în Alpi, la 5.000 de metri în Himalaya şi la 6.000 de metri în Tibet. Depozitele cretoase din perioada aceasta au apărut de-a lungul coastelor Africi şi ale Australiei, pe coasta de vest a Americii de Sud şi în regiunea Antilelor.

^(694.6) ^61:1.14 De-a lungul acestei perioade, numită Eocen, evoluţia mamiferelor şi a altor forme de viaţă a continuat aproape fără întrerupere. Pământul Americii de Nord era atunci legat de toate celelalte continente, exceptând Australia, iar lumea era treptat invadată de o faună mamiferă primitivă de diverse tipuri.

2. Stadiul recent de inundaţii
Epoca mamiferelor evoluate

^(694.7) ^61:2.1 Această perioadă a fost caracterizată de o nouă şi rapidă evoluţie a mamiferelor placentare, formele cele mai avansate de mamifere care s-au dezvoltat în decursul acelor vremuri.

^(694.8) ^61:2.2 Cu toate că mamiferele primitive au ieşit din strămoşi carnivori, au apărut foarte curând unele specii de erbivore şi, după multă vreme, au apărut şi familii de mamifere omnivore. Angiospermele constituiau hrana principală a acestor mamifere care se înmulţeau rapid, deoarece flora terestră, inclusiv majoritatea plantelor şi a arborilor actuali, apăruseră pe parcursul perioadelor anterioare.

^(695.1) ^61:2.3 În urmă cu 35.000.000 de ani a început epoca dominaţiei mondiale a mamiferelor placentare. Puntea terestră din sud era foarte largă, şi lega din nou imensul continent Antarctic de America de Sud, de Africa de Sud şi de Australia. În ciuda comasării de pământuri la înalte altitudini, climatul lumii rămânea relativ blând, deoarece suprafaţa mărilor tropicale se mărise, iar pământul nu era îndeajuns de ridicat pentru a se putea produce gheţari. Vaste scurgeri de lavă au avut loc în Groenlanda şi Islanda şi, între aceste straturi, s-a depus o anumită cantitate de cărbune .

^(695.2) ^61:2.4 În fauna planetei aveau loc schimbări pronunţate. Viaţa marină suferea modificări profunde. Cea mai mare parte a speciilor actuale de animale marine exista deja, iar foraminiferele continuau să joace un rol important. Insectele semănau mult cu cele din perioada precedentă. Depozitele fosile de Florissant din Colorado datează din ultimii ani ai acestor timpuri îndepărtate. Majoritatea familiilor de insecte existente atunci îşi au originea în acele perioade îndepărtate, însă multe din ele sunt acum dispărute, deşi fosilele lor subzistă.

^(695.3) ^61:2.5 Pe continente, această epocă a fost, prin excelenţă, aceea a reînnoirii şi a răspândirii mamiferelor. Peste o sută de specii de mamifere anterioare şi mai primitive s-au stins înainte de sfârşitul acestei perioade. Chiar şi mamiferele mari cu creier mic au pierit curând. Creierul şi agilitatea înlocuiseră carapacea şi mărimea în progresul supravieţuirii animalelor. Cum familia dinozaurilor era în declin, mamiferele au preluat, încetul cu încetul, dominaţia pământului distrugând rapid şi complet restul strămoşilor lor reptilieni.

^(695.4) ^61:2.6 În paralel cu dispariţia dinozaurilor, s-au produs şi alte schimbări importante în diversele ramuri ale familiei saurienilor. Membrii supravieţuitori ai familiilor primitive de reptile sunt broaştele ţestoase, şerpii şi crocodilii, precum şi venerabilele broaşte, singurul grup rămas reprezentându-i pe strămoşii cei mai îndepărtaţi ai omului.

^(695.5) ^61:2.7 Diversele grupuri de mamifere îşi au originea într-un animal unic, acum dispărut. Această creatură carnivoră era ceva între pisică şi focă. Ea putea să trăiască pe pământ sau în apă, poseda o inteligenţă superioară şi era foarte activă. În Europa, în urma evoluţiei a apărut strămoşul familiei canine care a dat în curând naştere unor numeroase specii de mici câini. Cam în aceeaşi epocă au apărut rozătoarele, inclusiv castorii, veveriţele, popândăii, şoarecii şi iepurii, care au reprezentat curând o formă de viaţă importantă. Foarte puţine modificări s-au produs de atunci în această familie; ultimele depuneri din această perioadă conţin resturi fosile de câini, de pisici, de ratoni şi de nevăstuici într-o formă ancestrală.

^(695.6) ^61:2.8 În urmă cu 30.000.000 de ani au început să îşi facă apariţia tipurile moderne de mamifere. Până atunci mamiferele trăiseră, în majoritate, în munţi, căci aparţineau tipurilor montane. Subit, a început evoluţia tipului de copitate sau de şes, specia erbivoră diferenţiată de cea a carnivorelor cu gheare. Aceste animale descindeau dintr-un strămoş nediferenţiat, care avea cinci degete la picioare şi patruzeci şi patru de dinţi, şi care a dispărut înainte de sfârşitul acelei epoci. Evoluţia copitatelor nu a progresat dincolo de stadiul celor cu trei degete la picioare în decursul acestei perioade.

^(695.7) ^61:2.9 Calul, remarcabil exemplu de evoluţie, a trăit în acea epocă în America de Nord şi în Europa, însă nu şi-a încheiat în întregime dezvoltarea înainte de era glaciară ulterioară. Deşi familia rinocerilor a apărut la sfârşitul acestei perioade, ea nu a cunoscut cea mai mare expansiune a ei decât mai târziu. Şi-a făcut apariţia şi o mică creatură asemănătoare porcului, care a devenit strămoşul numeroaselor specii de porcine, de peccari şi de hipopotami. Cămilele şi lamele şi-au avut originea în America de Nord din mijlocul acestei perioade, şi au invadat câmpiile din vest. Mai târziu, lamele au emigrat către America de Sud, cămilele către Europa, şi curând ambele specii s-au stins în America de Nord, deşi unele soiuri cămile au supravieţuit până în epoca glaciară.

^(696.1) ^61:2.10 Un fapt important s-a produs către această epocă în vestul Americii de Nord; şi-au făcut apariţia pentru prima dată strămoşii primitivi ai străvechilor lemurieni. Deşi aceştia nu pot fi socotiţi veritabili lemurieni, venirea familiei lor a marcat stabilirea liniei din care s-au tras ulterior adevăraţii lemurieni.

^(696.2) ^61:2.11 Ca şi şerpii de uscat ai unei epoci anterioare, care s-au retras în apele mărilor, un întreg trib de mamifere placentare a părăsit atunci pământul, pentru a-şi stabili domiciliul în oceane. Ele au rămas, de atunci încoace, în mare, din ele dezvoltându-se balenele, delfinii marsuinii, focile şi otariile actuale.

^(696.3) ^61:2.12 Păsările au continuat să se dezvolte pe planetă, însă cu puţine schimbări evolutive importante. Majoritatea păsărilor timpurilor moderne existau deja, printre care se numărau pescăruşii, bâtlanii, flamingo, ulii şorecari, şoimii, vulturii, bufniţele, prepeliţele şi struţii.

^(696.4) ^61:2.13 Către sfârşitul acestei epoci, numite Oligocen, care cuprindea zece milioane de ani, viaţa vegetală, ca şi viaţa marină şi animalele terestre, evoluase foarte mult, şi se găsea prezentă pe planetă aproape ca astăzi. Ulterior au apărut specializări foarte extinse , însă formele ancestrale ale majorităţii fiinţelor vii existau şi atunci.

3. Stadiul munţilor moderni
Epoca elefantului şi a calului

^(696.5) ^61:3.1 Înălţarea pământurilor şi segregarea mărilor schimbau lent meteorologia lumii; vremea se răcea progresiv, însă climatul rămânea încă blând. Arborele Seqoia şi magnolia creşteau în Groenlanda, însă plantele subtropicale începeau să migreze către sud. La sfârşitul acestei perioade, plantele şi arborii din climatele calde dispăruseră în mare parte din latitudinile nordice. Locul lor a fost luat de plantele mai rezistente şi de arborii cu frunze căzătoare.

^(696.6) ^61:3.2 Numărul de varietăţi de ierburi a crescut considerabil, iar dinţii a numeroase specii de mamifere s-au modificat treptat, pentru a se apropia de tipul actual de dentiţie a erbivorelor care pasc.

^(696.7) ^61:3.3 În urmă cu 25.000.000 de ani, o uşoară afundare a pământurilor s-a produs după o lungă epocă de înălţare. Regiunea Munţilor Stâncoşi a rămas mult ridicată, astfel încât materialele de eroziune au continuat să se depună pe tot cuprinsul pământurilor joase din est. Munţii Sierra s-au reînălţat mult. În realitate, de atunci, ei se tot înalţă . Marea falie verticală californiană, de şase kilometri şi jumătate, datează din vremea aceea.

^(696.8) ^61:3.4 În urmă cu 20.000.000 de ani, mamiferele au cunoscut într-adevăr epoca lor de aur. Istmul Strâmtorii Beringului ieşise la iveală, ceea ce a permis multor grupuri de animale să migreze din Asia către America de Nord; ele cuprindeau mastodonţi cu patru colţi, rinoceri cu picioare scurte şi numeroase varietăţi de feline.

^(696.9) ^61:3.5 Au apărut şi primii cerbi, iar America de Nord a fost în curând invadată de rumegătoare – cerbi, boi, cămile, bizoni şi mai multe specii de rinoceri, însă specia porcilor giganţi, care avea mai mult de un metru optzeci în înălţime, s-a stins.

^(697.1) ^61:3.6 Marii elefanţi din perioada aceasta şi din următoarele aveau şi creierul şi corpul foarte mari; ei au invadat, în curând, întreaga lume, cu excepţia Australiei. Cel puţin de data aceasta, lumea a fost dominată de un animal imens, al cărui creier era suficient de mare pentru a-i permite să supravieţuiască. În faţa vieţii extrem de inteligente a acestei epoci, nici un animal de mărimea elefantului nu ar fi putut supravieţui dacă nu ar fi posedat un creier de mare dimensiune şi de calitate superioară. În ceea ce priveşte inteligenţa şi facultatea de adaptare calul este singurul care se apropie de elefant şi este depăşit doar de omul însuşi. Chiar şi aşa, din cele cincizeci de specii de elefanţi existenţi la începutul acelei perioade, au supravieţuit numai două.

^(697.2) ^61:3.7 În urmă cu 15.000.000 de ani, regiunile muntoase ale Eurasiei erau pe cale de a se înălţa. O oarecare activitate vulcanică se manifesta aproape peste tot în aceste regiuni, însă nimic nu se compara cu scurgerile de lavă din emisfera occidentală. Aceste condiţii instabile prevalau pe toată planeta.

^(697.3) ^61:3.8 Strâmtoarea Gibraltarului s-a închis, iar Spania s-a legat de Africa prin vechea punte terestră, în timp ce Mediterana se vărsa în Atlantic printr-un canal îngust care traversa Franţa, iar piscurile muntoase şi pământurile înalte apăreau ca nişte insule la suprafaţa acestei mări străvechi. Mai târziu, aceste mări europene au început să se retragă; iar şi mai târziu, Mediterana s-a legat de Oceanul Indian, în vreme ce la sfârşitul acestei epoci regiunea Suezului s-a înălţat astfel încât Mediterana a fost transformată, pentru o vreme, într-o mare interioară sărată.

^(697.4) ^61:3.9 Puntea terestră a Islandei a fost acoperită, iar apele arctice s-au amestecat cu cele ale Oceanului Atlantic. Coasta atlantică a Americii de Nord s-a răcit rapid, însă coasta Pacificului a rămas mai caldă decât în prezent. Marii curenţi oceanici circulau şi afectau climatul aproape ca astăzi.

^(697.5) ^61:3.10 Viaţa mamiferelor a continuat să evolueze. Imense herghelii de cai s-au alăturat cămilelor din câmpiile vestice ale Americii de Nord. Aceasta a fost într-adevăr epoca cailor şi a elefanţilor. În calitatea sa animală, creierul calului era alături de acela al elefantului, deşi într-o anumită privinţă era net inferior, căci calul nu a învins niciodată pe deplin tendinţa sale adânc înrădăcinate de a fugi atunci când se sperie. Calul nu are controlul emoţional al elefantului, în timp ce elefantul este foarte mult dezavantajat de talia şi lipsa lui de agilitate. În cursul acestei perioade a apărut, prin evoluţie, un animal care semăna şi cu calul şi cu elefantul, însă el a fost în curând distrus de familia felinelor care se înmulţea rapid.

^(697.6) ^61:3.11 În momentul în care Urantia intră în aşa-zisa „epocă fără cai”, ar trebui să zăboviţi un pic şi să vă gândiţi la ceea ce a însemnat acest animal pentru strămoşii voştri. La început oamenii au folosit caii pentru a se hrăni, apoi pentru a călători şi, mai târziu, pentru agricultură şi război. Calul a servit omenirea mult timp şi a jucat un rol important în dezvoltarea civilizaţiei umane.

^(697.7) ^61:3.12 Dezvoltările biologice din această perioadă au contribuit mult la pregătirea terenului pentru apariţia ulterioară a omului. În Asia Centrală s-au dezvoltat adevăratele specii de maimuţe primitive şi de gorile , ambele tipuri provenind dintr-un strămoş comun, acum dispărut. Însă nici una dintre aceste specii nu este înrudită cu linia fiinţelor vii care aveau să devină, mai târziu, strămoşii rasei umane.

^(697.8) ^61:3.13 Familia caninelor era reprezentată de mai multe grupuri, în special de lupi şi de vulpi. Tribul felinelor era reprezentat de pantere şi de marii tigrii cu dinţi sabie, aceştia din urmă apărând mai întâi în America de Nord. Familiile feline şi canine moderne s-au înmulţit în întreaga lume. Nevăstuicilor, jderilor, vidrelor şi ratonilor le-a mers bine şi s-au dezvoltat pe toate latitudinile nordice.

^(698.1) ^61:3.14 Păsările au continuat să evolueze, deşi cu puţine schimbări însemnate. Reptilele semănau cu tipurile moderne – şerpi, crocodili şi broaşte ţestoase.

^(698.2) ^61:3.15 Aşa se apropia de sfârşitul ei o perioadă foarte interesantă şi bogată în evenimente din istoria lumii. Aceasta eră a elefantului şi a calului este cunoscută sub numele de Miocen.

4. Stadiul recent de înălţare continentală
Ultima mare migraţie a mamiferelor

^(698.3) ^61:4.1 Această perioadă este marcată de înălţarea preglaciară a pământurilor din America de Nord, din Europa şi din Asia. Topografia pământului a fost mult modificată. Au luat naştere noi lanţuri de munţi, unele fluvii şi-au schimbat cursul şi în întreaga lume au apărut vulcani izolaţi.

^(698.4) ^61:4.2 În urmă cu 10.000.000 de ani, a început o epocă de depuneri terestre locale, răspândite pe bazele terestre ale continentelor, însă cea mai mare parte a acestor sedimentări au fost ulterior erodate. În această perioadă, o mare parte a Europei era încă scufundată, inclusiv anumite porţiuni ale Angliei, ale Belgiei şi ale Franţei. Marea Mediterana acoperea o mare parte a Africii de Nord. În America de Nord, depunerile se acumulau pe mari suprafeţe la baza munţilor, în lacuri şi în marile cuvete terestre. Aceste depozite au o grosime medie care nu depăşeşte şaizeci de metri; ele sunt mai mult sau mai puţin colorate, iar fosilele sunt rare. Au existat în vestul Americii de Nord două mari lacuri de apă dulce. Munţii Sierra se tot înălţau; Shasta, Hood şi Rainer au început să se prefacă în munţi; America de Nord a început deplasarea ei lentă către depresiunea atlantică, dar nu mai înainte de era glaciară următoare.

^(698.5) ^61:4.3 Pentru o perioadă scurtă, toate pământurile lumii s-au aflat din nou legate, cu excepţia Australiei, şi a avut loc ultima migraţiune animală la scară mondială. America de Nord era legată atât de America de Sud cât şi de Asia, şi schimbările se produceau liber în faună. Leneşul, tatuul, antilopa şi ursul din Asia au pătruns în America de Nord, în timp ce cămilele nord americane au trecut în China. Rinocerii au migrat în întreaga lume, cu excepţia Australiei şi a Americii de Sud, însă la sfârşitul acestei perioade rasa lor se stinsese în emisfera vestică.

^(698.6) ^61:4.4 În general, viaţa perioadei precedente a continuat să evolueze şi să se răspândească. Familia felinelor domina viaţa animală, iar viaţa marină era aproape staţionară. Mulţi dintre cai erau încă de tipul celor cu trei degete, însă diferitele rase moderne erau pe cale să apară. Lamele şi cămilele ce semănau cu girafa s-au amestecat cu caii pe câmpiile pe care păşteau. Girafa a apărut în Africa şi avea un gât la fel de lung ca acum. În America de Sud leneşul, tatuul, furnicarul şi tipurile sud-americane de maimuţele primitive au evoluat. Înainte de a se izola definitiv continentele, mastodonţii, aceste animale masive, au migrat peste tot, cu excepţia Australiei.

^(698.7) ^61:4.5 În urmă cu 5.000.000 de ani, calul a atins punctul lui de evoluţie actual şi a migrat din America de Nord în întreaga lume. Însă rasa cabalină se stinsese pe continentul ei de origine cu mult înainte de sosirea omului roşu.

^(698.8) ^61:4.6 Climatul se răcea progresiv, iar plantele terestre se deplasau lent către sud. Mai întâi frigul tot mai tare din regiunile nordice a fost cel care a oprit migraţiunile animale prin istmurile nordului. Mai târziu, punţile terestre ale Americii de Nord s-au surpat. Curând după aceea, legătura terestră dintre Africa şi America de Sud a fost definitiv scufundată, iar emisfera vestică s-a găsit izolată, aproape aşa cum este astăzi. Începând din această epocă, în emisfera orientală şi în emisfera occidentală au început să se dezvolte tipuri de viaţă distincte.

^(699.1) ^61:4.7 Aşa s-a încheiat această perioadă de aproape zece milioane de ani, iar strămoşul omului nu îşi făcuse încă apariţia. Această epocă este, în general, desemnată ca Pliocen.

5. Începutul erei glaciare

^(699.2) ^61:5.1 La sfârşitul perioadei precedente, pământurile din partea nord-estică a Americii de Nord şi a Europei nordice erau foarte ridicate pe mari suprafeţe. În America de Nord, vaste regiuni atingeau altitudini de până la nouă mii de metri şi chiar mai mult. Climatul blând dominase până acum în aceste regiuni nordice, şi toate apele arctice erau supuse evaporării. Ele au rămas fără gheţari până aproape de încheierea perioadei glaciare.

^(699.3) ^61:5.2 În acelaşi timp cu aceste înălţări de pământuri, curenţii oceanici s-au deplasat, iar vânturile sezoniere şi-au modificat direcţia. Aceste condiţii au provocat, în cele din urmă, pe pământurile nordice înalte, o precipitaţie de umiditate aproape constantă, ca urmare a mişcărilor de atmosferă puternic saturată. Ninsoarea a început să cadă peste aceste regiuni înălţate şi prin urmare reci, şi a continuat să cadă până când a atins o grosime de şase mii de metri. Zonele acoperite de cel mai gros strat de zăpadă , precum şi altitudinea, au determinat punctele centrale ale scurgerilor glaciare sub presiunea care s-a produs mai târziu. Era glaciară a persistat atâta timp cât aceste precipitaţii excesive au continuat să acopere înaltele pământuri nordice cu o enormă manta de zăpadă, care s-a prefăcut curând într-o gheaţă compactă, dar care se mişca.

^(699.4) ^61:5.3 Marile straturi glaciare ale acestei epoci erau toate situate pe pământurile înalte, nu în regiunile muntoase unde se găsesc ele astăzi. Jumătate din formaţiunile glaciare se situau în America de Nord, un sfert în Eurasia şi un sfert în restul lumii, în principal în Antartica. Africa era doar puţin atinsă de gheţuri, însă Australia era, aproape în întregime, acoperită de mantia de gheaţă a Antarcticii.

^(699.5) ^61:5.4 Regiunile nordice ale Urantiei au cunoscut şase invazii glaciare separate şi distincte, cu toate că s-au produs zeci de înaintări şi de retrageri asociate cu activitatea fiecărui strat de gheaţă individual. Gheţurile Americii de Nord s-au adunat în două centre şi, mai târziu, în trei. Groenlanda era acoperită de gheaţă şi Islanda a fost complet îngropată sub scurgere glaciară. În Europa, gheaţa a reacoperit în diverse epoci insulele britanice, cu excepţia coastei de sud a Angliei, şi s-a întins peste Europa occidentală, până în Franţa.

^(699.6) ^61:5.5 În urmă cu 2 milioane de ani, primul gheţar nord american şi-a început înaintarea către sud. Era glaciară era la începuturile ei, iar acestui gheţar i-au trebuit un milion de ani pentru a avansa, şi apoi pentru a se retrage către centrele de presiune ale nordului. Mantia de gheaţă centrală s-a întins către sudul Kansasului; centrele glaciare ale estului şi vestului nu erau atât de întinse.

^(699.7) ^61:5.6 În urmă cu 1.500.000 de ani, primul mare gheţar se retrăgea către nord. Între timp enorme cantităţi de zăpadă căzuseră peste Groenlanda şi nord-estul Americii de Nord. Această masă glaciară orientală nu a întârziat să curgă lent către sud. A fost a doua invazie glaciară.

^(699.8) ^61:5.7 Aceste două prime invazii ale gheţii nu au fost foarte întinse în Eurasia. În cursul acestor epoci primitive ale erei glaciare, America de Nord era invadată de mastodonţi, de mamuţii lânoşi, de cai, de cămile, de cerbi, de boii moscaţi, de bizoni, de leneşii de pământ, de castorii giganţi, de tigrii cu dinţi sabie, precum şi de numeroase grupuri de familii feline şi canine. Însă, începând din această epocă numărul lor a fost repede redus de frigul tot mai tare al perioadei glaciare. Către sfârşitul erei glaciare majoritatea acestor specii de animale s-au stins în America de Nord.

^(700.1) ^61:5.8 În afara regiunilor reacoperite de gheaţă, viaţa terestră şi acvatică a lumii a fost foarte puţin schimbată. Între invaziile glaciare climatul era aproape la fel de blând ca astăzi, poate puţin mai cald. În cele din urmă, gheţarii nu erau decât fenomene locale, cu toate că acoperiseră imense suprafeţe. Climatul de coastă a variat, în mare parte, între perioadele de inactivitate glaciară şi cele în care enorme aisberguri alunecau de pe coastele Maine în Atlantic, altele ieşeau prin Puget Sound către Pacific, sau se sfărâmau cu zgomot în fiordurile norvegiene deschise la Marea Nordului.

6. Omul primitiv din era glaciară

^(700.2) ^61:6.1 Marele eveniment al acestei perioade glaciare a fost apariţia evolutivă a omului primitiv. Către vestul Indiei, pe un pământ acum scufundat şi printre descendenţii vechilor lemuri ai Americii de Nord migraţi în Asia, au apărut brusc mamiferele precursoare ale oamenilor. Aceste mici animale se deplasau, în principal, pe labele de dinapoi; ele aveau un creier mare, proporţional cu mărimea lor şi comparabil cu creierul altor animale. În a şaptezecia generaţie a acestui ordin de viaţă, un grup nou şi superior de animale s-a diferenţiat brusc. Aceste noi mamifere intermediare – care aveau aproape de două ori talia strămoşilor lor şi posedau facultăţi cerebrale sporite proporţional – abia apucaseră să se stabilească mai bine, când primatele, reprezentând a treia mutaţie vitală, au apărut brusc. (În acelaşi moment, o dezvoltare retrogradă survenită în cadrul neamului mamiferelor intermediare a dat naştere strămoşilor rasei simiene; din acea zi şi până în timpurile prezente, ramura umană a progresat printr-o evoluţie treptată, în timp ce triburile simiene au rămas staţionare sau au retrogradat.)

^(700.3) ^61:6.2 În urmă cu un milion de ani, Urantia a fost înregistrată ca lume locuită. O mutaţie în interiorul viţei primatelor aflate în progres a produs brusc două fiinţe umane primitive, adevăraţii strămoşi ai omenirii.

^(700.4) ^61:6.3 Aceste eveniment a avut loc cam pe la începutul celei de-a treia înaintare glaciară; astfel se poate vedea că primii voştri strămoşi se nasc şi se formează într-un mediu dificil, tonifiant şi stimulator. Şi singurii supravieţuitori ai acestor aborigeni ai Urantiei, eschimoşii, preferă chiar şi acum să trăiască în climatele nordice foarte reci.

^(700.5) ^61:6.4 Fiinţe umane nu au locuit emisfera occidentală înainte de încheierea erei glaciare, însă pe parcursul epocilor interglaciare ele au trecut către vest, înconjurând Mediterana şi invadând, în curând, continentul european. În cavernele Europei occidentale găsim oseminte umane amestecate cu rămăşiţe de animale, atât arctice cât şi tropicale, ceea ce dovedeşte că oamenii au trăit în aceste regiuni de-a lungul ultimelor epoci de înaintare şi de retragere a gheţarilor.

7. Urmarea erei glaciare

^(700.6) ^61:7.1 De-a lungul întregii perioade glaciare, au continuat să se exercite şi alte activităţi, însă acţiunea gheţurilor eclipsează toate celelalte fenomene ale latitudinilor nordice. Nici o altă activitate terestră nu lasă probe topografice atât de nete. Lespezile mari de stâncă caracteristice şi despicăturile suprafeţei, cum ar fi văgăunile, lacurile, pietrele desprinse sau pulverizate, nu sunt legate de nici un alt fenomen din natură. Gheaţa este, de asemenea, răspunzătoare de uşoarele ondulaţiile de teren cunoscute sub numele de drumline. Mai mult, pe parcursul înaintării lui un gheţar deplasează malurile şi modifică complet suprafaţa pământului. Doar gheţarii lasă în urma lor, drept mărturie, morene mediane, laterale şi frontale. Aceste depuneri, în particular morenele mediane, se întind către nord şi est, pornind de la coasta orientală a Americii de Nord. Le găsim, de asemenea, în Europa şi în Siberia.

^(701.1) ^61:7.2 În urmă cu 750.000 de ani, al treilea strat de gheaţă format de unirea câmpurilor glaciare din centrul şi din estul Americii de Nord era deja departe pe drumul lui spre sud; la apogeul său, el a atins sudul Illinoisului şi s-a deplasat către Mississippi, optzeci de kilometri către vest, în timp ce partea orientală s-a extins către sud, până la fluviul Ohio şi la Pennsylvania centrală.

^(701.2) ^61:7.3 În Asia, stratul de gheaţă siberian a realizat invazia sa cea mai meridională, în timp ce în Europa gheaţa în progresie s-a oprit chiar înainte de bariera muntoasă a Alpilor.

^(701.3) ^61:7.4 În urmă cu 500.000 de ani, în cursul celei de-a cincia înaintare glaciară, un nou fenomen a accelerat cursul evoluţiei umane. Brusc şi într-o singură generaţie, cele şase rase de culoare au apărut prin mutaţie din ramura umană aborigenă. Această dată este de două ori importantă, de vreme ce ea a marcat şi sosirea Prinţului Planetar.

^(701.4) ^61:7.5 În America de Nord, cea de-a cincia înaintare glaciară a constat într-o invazie combinată pornind din trei centre glaciare. Cu toate acestea, lobul estic nu s-a extins decât foarte puţin înspre sudul văii St. Lawrence şi gheţarul vestic nu a avansat decât foarte puţin către sud. În schimb, lobul central s-a extins suficient de mult către sud încât să acopere aproape în întregime statul Iowa. În Europa, această invazie glaciară nu a fost atât de întinsă ca cea precedentă.

^(701.5) ^61:7.6 În urmă cu 250.000 de ani, începe a şasea şi ultima înaintare glaciară. În ciuda faptului că pământurile înalte nordice începuseră să se cufunde uşor, această perioadă a avut cele mai mari depuneri de zăpadă care s-au acumulat pe câmpiile de gheaţă nordice.

^(701.6) ^61:7.7 În cursul acestei invazii, cei trei mari gheţari s-au sudat într-o singură masă imensă, şi toţi munţii de la vest au participat la această activitate glaciară. A fost cea mai mare dintre toate invaziile glaciare din America de Nord; gheaţa s-a deplasat către sud, la peste două mii cinci sute de kilometri de centrele ei de presiune, iar America de Nord a cunoscut temperaturile cele mai joase din istoria ei.

^(701.7) ^61:7.8 Acum 200.000 de ani, pe durata avansării ultimului gheţar a avut loc un episod care a influenţat mult cursul evenimentelor pe Urantia – rebeliunea lui Lucifer.

^(701.8) ^61:7.9 Acum 150.000 de ani, a şasea şi cea din urmă invazie glaciară a atins punctele extreme ale înaintării ei către sud; partea occidentală depăşea puţin frontiera canadiană, partea centrală atingea Kansasul, Missouriul şi Illinoisul, iar cea orientală acoperea o mare parte din Pennsylvania şi din Ohio.

^(701.9) ^61:7.10 Acest gheţar a fost cel care a proiectat numeroasele protuberanţe sau limbi glaciare care au sculptat lacurile actuale, mari şi mici. Sistemul Marilor Lacuri nord americane a fost stabilit de acest gheţar pe parcursul retragerii lui. Geologii Urantiei au tras foarte exact diferitele stadii ale acestei evoluţii, şi au dedus corect că aceste mase de apă, în diferite perioade, s-au vărsat mai întâi în valea Mississippiului, apoi către est în valea Hudsonului şi, în cele din urmă, printr-o trecătoare nordică, în cea a St. Lawrence. Acum treizeci şi şapte de mii de ani, apele sistemului comunicant al Marilor Lacuri au început să se scurgă pe traseul actual al Niagarei.

^(702.1) ^61:7.11 În urmă cu 100.000 de ani, în cursul retragerii ultimului gheţar, au început să se formeze imensele întinderi de gheaţă polare, iar centrul de acumulare glaciară s-a deplasat considerabil spre nord. Atâta timp cât regiunile polare vor fi acoperite de gheaţă, va fi practic imposibil să mai survină vreo altă eră glaciară, indiferent de viitoarele ridicări de teren sau de modificările curenţilor oceanici.

^(702.2) ^61:7.12 Avansarea acestui ultim gheţar a durat o sută de mii de ani, şi a fost necesar un interval de timp egal pentru ca acesta să-şi încheie retragerea spre nord. Regiunile temperate sunt lipsite de gheţuri de peste cincizeci de mii de ani.

^(702.3) ^61:7.13 Rigorile perioadei glaciare au distrus multe specii animale şi le-au modificat radical pe numeroase altele. Numeroase specii au fost cumplit selecţionate pe parcursul migrărilor repetate făcute necesare de înaintarea şi de retragerea gheţurilor. Animalele care au urmărit deplasările alternate ale gheţarilor pe pământ au fost ursul, bizonul, renul, boul moscat, mamutul şi mastodontul.

^(702.4) ^61:7.14 Mamuţii căutau preriile deschise, iar mastodonţii preferau liziera adăpostită a regiunilor împădurite. Până la o dată recentă, mamuţii cutreierau din Mexic până în Canada; varietatea siberiană s-a acoperit de lână. Mastodonţii au continuat să trăiască în America de Nord până când oamenii roşii i-au exterminat, aproape tot aşa cum oamenii albi au masacrat mai târziu bizonii.

^(702.5) ^61:7.15 În cursul acestei ultime perioade glaciare, caii, lamele şi tigrii cu dinţi sabie au dispărut din America de Nord. Locul lor a fost luat de leneşi, de tatu, de rozătoare sau de porcii de apă, venite toate din America de Sud.

^(702.6) ^61:7.16 Migrările forţate ale vieţii din faţa înaintării glaciare au dus la extraordinare încrucişări de plante şi de animale. După retragerea ultimei invazii glaciare, numeroase specii arctice, atât animale cât şi vegetale, au rămas eşuate pe înălţimile anumitor creste muntoase, unde se refugiaseră pentru a scăpa de distrugerea de către gheţari. De aceea se găsesc astăzi aceste plante şi aceste animale disociate pe înălţimile Alpilor, în Europa şi chiar şi pe munţii Appalaşi, în America de Nord.

^(702.7) ^61:7.17 Era glaciară este ultima perioadă geologică încheiată. Ea se numeşte Pleistocen şi se întinde de-a lungul a peste două milioane de ani.

^(702.8) ^61:7.18 În urmă cu 35.000 de ani, s-a încheiat această mare eră glaciară, mai puţin pentru regiunile polare ale planetei. Această dată este de asemenea semnificativă, deoarece ea coincide cu sosirea unei Fiice şi a unui Fiu Materiali, începutul cârmuirii Adamice, momentul în care începe perioada holocenă sau postglaciară.

^(702.9) ^61:7.19 Această expunere se întinde de la apariţia mamiferelor până la retragerea glaciară şi până în timpurile istorice; ea acoperă o perioadă de aproape cincizeci de milioane de ani. Aceasta este ultima perioadă geologică – cea actuală. Cercetătorii voştri o cunosc sub numele de Cenozoic, sau era timpurilor recente.

^(702.10) ^61:7.20 [Garantat de un Purtător al Vieţii rezident.]

Până la o nouă revedere .. pace si lumina tuturor !

Costi

Share this:

URANTIA – Era vietii terestre primitive pe Terra

Posted on 13 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragii mei,

Probabil mulți dintre voi vă veți întreba ce legătură au aceste articole privind evoluția vieții pe Pământ cu spiritualitatea ? .. eu aș zice că au și vă sugerez să nu vă pierdeți răbdarea într-ale spiritualului .. oricum pe acest blog nu mi-am propus să vă prezint doar subiecte cu tematică strict spirituală el fiind făcut în ideia de a aduce lumină pentru toți în mai toate domeniile vieții deci și a evoluției vieții pe Terra .. deci să nu vă mire că vom aborda o gamă mai largă de subiecte mergând chiar până la politică .. deci vă propun să mai aveți puțintică rabdare că vom aborda și subiecte pe această tematică a spiritualității și a dezvoltării personale, dar toate la timpul lor.

Până atunci, eu zic că pentru a pastra o cronologie a creației și a evoluției vieții pe Pământ este important să cunoastem și istoria de început a vieții pe Terra și deci vă propun să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului și să vedem câte ceva despre era vieții terestre primitive, despre epoca primitivă a reptilelor, perioada plantelor cu flori, epoca păsarilor, așa cum sunt prezentate în cartea Urantia.

Dacă sunteți curioși asupra taseului pe care îl vom urma în această călătorie a noastră vă pot spune că vom trece apoi la epoca mamiferelor, a apariției omului, a raselor primitive și evoluția lor precum și a aportului lui Adam și a Evei în evoluția raselor, a rebeliunii lucifere și implicațiile ei în evoluția raselor umane, începuturile civilizației timpurii și apoi a celei moderne , evoluția rugăciunii, ajustorii gândirii și sufletul , păzitorii serafici ai destinului, supraviețuirea eului dupa moarte.. etc ..

Deci din câte vedeți voi încerca sa vă prezint în continuare câteva selecții din cartea Uranția și nu numai din ea, care să puncteze traseul evolutiv al începutului vieții și a evoluției raselor umane pe Terra precum și câteva informații despre supraviețuirea personalității după moartea fizică, urmând apoi să punem accent pe latura spirituală și de dezvoltare personală.

Capitolul 60

Urantia pe parcursul erei vieţii terestre primitive

^(685.1) ^60:0.1 ERA epocii exclusiv marine se sfârşise. Ridicarea pământurilor, răcirea crustei şi a oceanelor, restrângerea mărilor şi adâncirea lor corelativă, precum şi marea creştere a suprafeţei terestre în latitudine septentrională, au contribuit toate considerabil la modificarea climatului lumii în toate regiunile îndepărtate de zona ecuatorială.

^(685.2) ^60:0.2 Epocile terminale ale erei precedente au fost, cu adevărat, epocile broaştelor, dar aceşti strămoşi ai vertebratelor terestre nu mai erau dominanţi, deoarece nu supravieţuiseră decât în număr redus. Foarte puţine tipuri au ieşit vii din riguroasele încercări ale perioadei precedente de tribulaţii biologice. Chiar şi plantele purtătoare de spori dispăruseră aproape complet.

1. Epoca primitivă a reptilelor

^(685.3) ^60:1.1 Depozitele de eroziune ale acestei epoci erau mai ales conglomerate, şisturi şi gresii. Gipsul şi straturile roşii, în toate aceste sedimentări, în America ca şi în Europa, indică faptul că climatul celor două continente era arid. Aceste regiuni aride au fost supuse unei puternice eroziuni provocate de căderea trombelor de apă violente şi periodice peste înaltele pământuri înconjurătoare.

^(685.4) ^60:1.2 Se găsesc puţine fosile în aceste straturi, însă putem observa numeroase amprente de reptile terestre. În numeroase regiuni, depozitele pământurilor roşii, de trei sute de metri adâncime ale acestei epoci, nu conţineau nici o fosilă. Animalele terestre nu au trăit într-un mod continuu decât în anumite părţi ale Africii.

^(685.5) ^60:1.3 Grosimea acestor depuneri de eroziune variază între 900 şi 3.000 de metri şi atinge chiar şi 5.500 de metri pe coasta Pacificului. Lavele au forţat, mai târziu, drumul dintre aceste numeroase straturi. Palisadele fluviului Hudson au fost formate prin scufundarea lavelor bazaltice între aceste straturi triasice. Activitatea vulcanică era intensă în diferite părţi ale lumii.

^(685.6) ^60:1.4 Găsim depozite ale acestei perioade în Europa, în special în Germania şi în Rusia. Gresiile mozaicate din Anglia au apărut în această epocă. Calcarul s-a depus în Alpii meridionali ca urmare a unei invazii a mării. El se prezintă în această regiune sub forma specifică a zidurilor şi pilierilor de calcare dolomitice. Acest strat se regăseşte pe întreaga suprafaţă a Africii şi a Australiei. Marmura de Carrara provine din acest calcar modificat. Nu putem găsi nimic din această perioadă în regiunile meridionale ale Americii de Sud, din moment ce această parte a continentului a rămas scufundată şi, prin urmare, nu prezintă decât depozite de origine marină şi acvatică fără întrerupere a continuităţii cu epocile anterioare şi posterioare.

^(686.1) ^60:1.5 În urmă cu 150 milioane de ani au început perioadele vieţii terestre primitive ale istoriei lumii. În general, viaţa nu mergea foarte bine, însă ea mergea mai bine decât în epocile fierbinţi şi ostile de la sfârşitul erei vieţii marine.

^(686.2) ^60:1.6 În momentul în care se deschide această eră, estul şi centrul Americii de Nord, jumătatea de nord a Americii de Sud, cea mai mare parte a Europei şi întreaga Asie sunt cu mult deasupra apelor. Pentru prima dată, America de Nord este geografic izolată, însă nu pentru mult timp, căci istmul Detroitului din Bering se ridică în curând din nou, legând continentul cu Asia.

^(686.3) ^60:1.7 S-au format mari cuvete în America de Nord în paralel cu coastele Atlanticului şi Pacificului. A apărut marea falie din Connecticutul oriental, una dintre coastele sale scufundându-se, în cele din urmă, cu trei kilometri. Numeroase cuvete nord americane şi numeroase bazine lacustre de apă dulce şi apă sărată ale regiunilor muntoase au fost umplute ulterior de depozitele de eroziune. Mai târziu, aceste depresiuni de teren umplute au fost ridicate la o mare înălţime de curgerile de lavă subterane. Pădurile pietrificate a numeroase regiuni datează din această epocă.

^(686.4) ^60:1.8 Coasta Pacifică nord americană, care a rămas în general deasupra apelor pe parcursul acestor submersii continentale, s-a cufundat, cu excepţia Californiei de Sud şi a unei mari insule care exista atunci în ceea ce este astăzi oceanul Pacific. Această mare californiană veche, bogată în viaţă marină, s-a întins către est şi a ajuns din nou la vechiul bazin maritim al regiunilor vestului mijlociu.

^(686.5) ^60:1.9 În urmă cu 140 milioane de ani, după singurul indiciu al celor doi strămoşi prereptilieni care se dezvoltaseră în Africa pe parcursul epocii precedente, reptilele au apărut brusc, cu toate însuşirile lor. Ele s-au dezvoltat rapid dând naştere crocodililor, reptilelor şi în cele din urmă şerpilor de mare şi reptilelor zburătoare. Strămoşii lor de tranziţie au dispărut foarte repede.

^(686.6) ^60:1.10 Aceşti dinozauri reptilieni, în curs de evoluţie rapidă, au devenit în curând regii acestei epoci. Ei erau ovipari şi se distingeau de toate celelalte animale prin mărimea mică a creierului lor, acesta cântărind mai puţin de o livră şi trebuind să controleze un corp a cărui greutate a sfârşit prin a atinge patruzeci de tone. Însă primele reptile erau mai mici, carnivore şi păşeau pe micile lor labe din urmă în modul în care o fac cangurii. Ele aveau oase goale, ca păsările, şi până la urmă nu au avut decât trei degete la picioarele lor posterioare, astfel încât multe dintre amprentele lor fosile au fost atribuite, din greşeală, unor păsări gigantice. Mai târziu, dinozaurii erbivori au apărut prin evoluţie. Ei păşeau în patru labe şi, o ramură a acestui grup a dobândit puţin câte puţin o armură protectoare.

^(686.7) ^60:1.11 Cu mai multe milioane de ani mai târziu, au apărut primele mamifere. Ele nu aveau placentă, şi s-au dovedit rapid ca fiind un eşec; nici unul dintre ele nu a supravieţuit. Au reprezentat un efort experimental de ameliorare a tipurilor de mamifere, însă această încercare nu a avut succes pe Urantia.

^(686.8) ^60:1.12 Viaţa marină a acestei epoci era redusă, însă ea s-a amplificat rapid, datorită unei noi invazii a mărilor care a provocat, încă o dată, formarea unor lungi coaste litorale de ape puţin adânci. Aceste coaste joase se găseau mai mult în jurul Europei şi al Asiei, şi de aceea cele mai bogate straturi de fosile se găsesc pe lângă aceste continente. Dacă vreţi să studiaţi astăzi viaţa acestei epoci, examinaţi regiunile himalayene, siberiene şi mediteraneene, precum şi India şi insulele bazinului Pacificului de Sud. O trăsătură dominantă a vieţii marine era prezenţa unei multitudini de frumoşi amoniţi, ale căror fosile se regăsesc în întreaga lume.

^(686.9) ^60:1.13 În urmă cu 130 milioane de ani, mările se schimbaseră destul de puţin. Siberia şi America de Nord erau legate de istmul Detroitului de la Strâmtoarea Bering. O viaţă marină bogată şi specială a apărut pe coasta californiană a Pacificului unde, peste o mie de specii de amoniţi s-au dezvoltat pe baza tipurilor superioare de cefalopode. Pe parcursul acestei perioade, modificările vieţii au fost desigur evolutive, în ciuda caracterului tranziţional şi treptat.

^(687.1) ^60:1.14 Această eră, care s-a întins pe mai mult de douăzeci şi cinci de milioane de ani, este cunoscută sub numele de Triasic.

2. Noua fază a epocii reptilelor

^(687.2) ^60:2.1 În urmă cu 120 milioane de ani. a început o nouă fază a epocii reptilelor. Marele eveniment al acestei perioade a fost evoluţia şi declinul dinozaurilor. Animalele terestre au atins atunci cea mai mare dezvoltare a lor din punctul de vedere al mărimii, şi aproape că dispăruseră de pe suprafaţa pământului la sfârşitul acestei ere. Dinozaurii de toate mărimile au evoluat, mergând de la o specie care măsura mai puţin de şaizeci de centimetri, până la enormii dinozauri necarnivori, de douăzeci şi doi de metri lungime, a căror masă nu a fost niciodată egalată de nici o creatură vie.

^(687.3) ^60:2.2 Cei mai mari dinozauri s-au născut în vestul Americii de Nord. Aceste monstruoase reptile sunt îngropate în întreaga regiune a Munţilor Stâncoşi, de-a lungul coastei atlantice a Americii de Nord, în Europa occidentală, în Africa de Sud, în India, însă nu şi în Australia.

^(687.4) ^60:2.3 Aceste creaturi masive şi-au pierdut forţa şi activitatea pe măsura creşterii constante a mărimii lor. Ele aveau nevoie de cantităţi de hrană atât de mari, încât invadaseră pământul până într-acolo încât mureau, literalmente, de foame, şi ele s-au stins, deoarece nu aveau inteligenţa necesară de a face faţă situaţiei.

^(687.5) ^60:2.4 În acea epocă, cea mai mare parte de est a Americii de Nord, care rămăsese multă vreme ridicată, fusese nivelată şi supusă eroziunii în oceanul Atlantic, a cărui coastă se întindea pe mai multe sute de kilometri, mai mult spre est decât astăzi. Partea occidentală a continentului era întotdeauna ridicată, însă chiar şi aceste regiuni au fost ulterior invadate atât de marea septentrională, cât şi de Pacific, care s-a întins către est până în regiunea Munţilor Negri din Dakota.

^(687.6) ^60:2.5 A fost o epocă a apei dulci, caracterizată de numeroase lacuri interioare, aşa cum o demonstrează abundenţa fosilelor de apă dulce acumulate în albiile numite Morrison din Colorado, din Montana şi din Wyoming. Grosimea acestor depozite combinate de apă dulce şi de apă sărată variază între şase sute şi o mie cinci sute de metri, însă aceste straturi cuprind foarte puţin calcar.

^(687.7) ^60:2.6 Aceeaşi mare polară care s-a întins atât de departe către sudul Americii de Nord a acoperit tot astfel întreaga Americă de Sud, cu excepţia Anzilor, care au apărut la început. Cea mai mare parte a Chinei şi a Rusiei era inundată, însă în Europa invazia apelor a fost cea mai importantă. Pe parcursul acestei submersiuni, s-a depus admirabila piatră litografică din Germaniei de Sud, ale cărei straturi s-au conservat, ca şi cum ar fi numai de ieri, fosile cum ar fi aripile cele mai delicate ale unor insecte străvechi.

^(687.8) ^60:2.7 Flora acestei epoci a semănat mult cu cea a epocii precedente. Pinii şi coniferele deveneau tot mai asemănătoare varietăţilor actuale. Încă se mai forma puţin cărbune, de-a lungul ţărmurilor septentrionale ale Mediteranei.

^(687.9) ^60:2.8 Revenirea mărilor a ameliorat climatul. Coralii s-au întins în apele europene, ceea ce demonstrează existenţa unui climat încă blând şi regulat, însă ei nu au apărut niciodată în apele polare, care s-au răcit lent. Viaţa marină a acestei epoci s-a ameliorat şi s-a dezvoltat mult, în special în apele europene. Coralii şi crinoidele au apărut temporar în număr mai mare decât înainte, însă amoniţii au fost cei care au dominat viaţa nevertebratelor oceanelor. Mărimea lor medie era de ordinul a şapte până la zece centimetri, cu toate că o specie a atins un diametru de doi metri cincizeci. Existau bureţi peste tot, în timp ce sepiile şi stridiile continuau să evolueze.

^(688.1) ^60:2.9 În urmă cu 110 milioane de ani, potenţialele vieţii marine continuau să apară. Ariciul de mare a reprezentat una dintre mutaţiile cele mai remarcabile ale acelei epoci. Crabii, langustele, precum şi alte tipuri de crustacee moderne au atins deplina lor dezvoltare. Schimbări marcante s-au produs şi în familia peştilor, un tip de sturion făcându-şi apariţia pentru prima oară, însă ferocii şerpi de mare, proveniţi din reptilele terestre, împânzeau încă toate mările şi ameninţau să distrugă întreaga familie a peştilor.

^(688.2) ^60:2.10 Această epocă a rămas în mod esenţial aceea a dinozaurilor. Ei au invadat pământul într-o asemenea măsură încât, pe parcursul perioadei precedente invaziei mărilor, două specii s-au refugiat în apă pentru a supravieţui. Aceşti şerpi de mare reprezintă un regres în evoluţie. În timp ce anumite specii noi progresează, unele rămân staţionare, iar altele fac cale întoarsă, întorcându-se la o stare anterioară, iar acest lucru s-a întâmplat atunci când aceste două tipuri de reptile au abandonat pământul ferm.

^(688.3) ^60:2.11 Pe măsură ce timpul trecea, şerpii de mare au atins o astfel de dimensiune încât au devenit foarte leneşi, şi au sfârşit prin a pieri, din cauza faptului că nu aveau un creier destul de mare pentru a asigura protecţia imensului lor corp. Creierul lor cântărea mai puţin de şaizeci de grame, în ciuda faptului că aceşti enormi ihtiozauri atingeau uneori cincizeci de metri lungime, cea mai mare parte depăşind zece metri. Crocodilii marini au fost, de asemenea, o rămăşiţă a unui tip terestru de reptilă însă, spre deosebire de şerpii de mare, aceste animale s-au întors întotdeauna pe pământ pentru a-şi depune ouăle.

^(688.4) ^60:2.12 La puţin timp după ce aceste două specii de dinozauri au migrat în apă în vederea unei vane încercări de autoconservare, două alte tipuri au fost împinse de aspra luptă pentru viaţa pe pământ, să îşi caute refugiul în aer. Însă aceşti pterosauri zburători nu au fost strămoşii adevăratelor păsări din epocile următoare. Ei au evoluat pe baza dinozaurilor săritori, cu oase goale, şi aripile lor erau asemănătoare acelora ale liliecilor, cu o anvergură de şase până la zece metri. Aceste străvechi reptile zburătoare au atins trei metri lungime. Ele aveau maxilare extensibile, foarte asemănătoare acelora ale şerpilor actuali. O vreme, aceste reptile zburătoare au părut a fi un succes, însă nu au reuşit să evolueze în aşa fel încât să poată supravieţui ca navigatori aerieni. Ei reprezintă neamurile stinse ale precursorilor păsărilor.

^(688.5) ^60:2.13 Broaştele ţestoase s-au înmulţit pe parcursul acestei perioade, şi şi-au făcut prima apariţie în America de Nord. Strămoşii lor veniseră din Asia, şi au urmat istmul nordului.

^(688.6) ^60:2.14 În urmă cu o sută de milioane de ani, era reptilelor a ajuns la sfârşit. Dinozaurii, în ciuda masei lor enorme, nu erau decât animale aproape fără creier, şi lipsite de inteligenţă suficientă pentru a putea furniza hrana necesară unor corpuri atât de mari. De aceea, aceste reptile terestre care păşteau, au pierit în număr tot mai mare. De acum, evoluţia va urma creşterea creierului şi nu a masei corporale. Dezvoltarea creierului a caracterizat fiecare epocă succesivă a evoluţiei animale şi a progresului planetar.

^(688.7) ^60:2.15 Această epocă, care cuprinde apogeul reptilelor, reprezintă începutul declinului lor, şi se întinde pe o perioadă aproape douăzeci şi cinci de milioane de ani. Ea este cunoscută sub numele de Jurasic.

3. Stadiul cretacic
Perioada plantelor cu flori –
Epoca păsărilor

^(688.8) ^60:3.1 Marea perioadă cretacică îşi trage numele din predominanţa în mări de prolifice foraminifere producătoare de cretă. Această perioadă conduce Urantia aproape de sfârşitul lungii dominări a reptilelor şi asistă la apariţia pe pământ a plantelor cu flori şi a păsărilor. Este, de asemenea, epoca în care se termină deriva continentelor spre vest şi spre sud. Ea însoţeşte giganticele deformări ale scoarţei terestre, precum şi imensele scurgeri de lavă şi o mare activitate vulcanică.

^(689.1) ^60:3.2 Către sfârşitul perioadei geologice precedente, cea mai mare parte a maselor continentale era bine ridicată, cu toate că nu existau încă vârfuri de munţi. Continuând, deriva pământurilor continentale a întâlnit primul mare obstacol pe albia adâncă a Pacificului. Acest conflict al forţelor geologice a format întregul lanţ de munţi care se întinde într-o direcţie nord-sud, de la Alaska până în Capul Horn, trecând prin Mexic.

^(689.2) ^60:3.3 Această perioadă marchează astfel, în istoria geologică, stadiul formării munţilor moderni. Înainte de această epocă, piscurile muntoase erau rare. Ele nu aveau decât creste înalte de o mare lărgime. În această epocă, a început să se înalţe lanţul Pacificului, însă el era situat la o mie o sută de kilometri vest faţă de ţărmul actual. Sierra începea, de asemenea, să se formeze. Straturile lor de cuarţ aurifer au rezultat din curgerile de lavă din acea epocă. În estul Americii de Nord, presiunea Atlanticului lucra, de asemenea, pentru a provoca o ridicare a terenului.

^(689.3) ^60:3.4 În urmă cu 100 milioane de ani, continentul Nord American şi o parte a Europei se aflau cu mult deasupra apei. Devierea continentelor Americane continua. S-au produs metamorfoze ale Anzilor sud-americani şi înălţarea progresivă a câmpiilor occidentale ale Americii de Nord. Cea mai mare parte a Mexicului s-a cufundat sub mare, iar Atlanticul de Sud a inundat coasta orientală a Americii de Sud atingând, în cele din urmă, litoralul actual. Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian avuseseră atunci, în mod sensibil, aceeaşi configuraţie ca astăzi.

^(689.4) ^60:3.5 În urmă cu 95 milioane de ani, masele continentale ale Americii şi ale Europei începeau să se scufunde. Mările sudului au început să invadeze America de Nord şi s-au întins progresiv către nord pentru a ajunge la Oceanul Arctic. Ca importanţă, aceasta a fost cea de-a doua dintre submersiunile continentale. Când această mare a sfârşit prin a se retrage, ea a lăsat continentul aproape aşa cum este acum. Înainte de sfârşitul acestei mari submersii, pământurile înalte din estul Appalaşilor fuseseră aproape complet erodate şi aduse la nivelul mării. Straturile de argilă pură, de numeroase culori, care sunt acum utilizate pentru a se fabrica oale, au fost depuse pe regiunile de coastă ale Atlanticului, pe parcursul acestei epoci. Grosimea lor medie se apropie de şase sute de metri.

^(689.5) ^60:3.6 O mare activitate vulcanică s-a manifestat în sudul Alpilor şi de-a lungul stratului muntos al Californiei actuale. Cele mai mari deformări ale scoarţei terestre care au avut loc timp de milioane şi milioane de ani s-au produs în Mexic. Mari schimbări au avut loc, de asemenea, în Europa, Rusia, Japonia, precum şi în partea meridională a Americii de Sud. Climatul a devenit tot mai diversificat.

^(689.6) ^60:3.7 În urmă cu 90 milioane de ani, angiospermele au ieşit din aceste mări cretacee primitive, şi au invadat în curând continentele. Aceste plante terestre au apărut brusc, în acelaşi timp cu palmierii, cu magnoliile şi cu lalelele. Puţin mai târziu palmierii, arborii de pâine, precum şi o altă specie de palmieri, au acoperit Europa şi câmpiile occidentale ale Americii de Nord. Nu a apărut nici un animal terestru nou.

^(689.7) ^60:3.8 În urmă cu 85 milioane de ani, Detroitul Beringului s-a închis, izolând apele în curs de răcire ale mărilor septentrionale. Până atunci, viaţa marină a apelor Golfului Mexic şi a Atlanticului fusese cu mult diferită de aceea a Oceanului Pacific, din pricina variaţiilor de temperatură dintre aceste două mase de apă; această diferenţă a dispărut atunci.

^(689.8) ^60:3.9 Depozitele de mâl amestecate cu gresii verzi au dat numele lor acestei perioade. Sedimentările acestei epoci sunt variate şi sunt constituite din şist, din gresie, din mici cantităţi de calcar, precum şi din carbon de calitate inferioară sau din lignit, iar în numeroase regiuni ele conţin petrol. Grosimea acestor straturi variază de la 60 de metri, în anumite locuri, până la 3.000 de metri în vestul Americii de Nord şi în multe locuri din Europa. Putem observa aceste depozite în părţile deformate ale contraforturilor orientale ale Munţilor Stâncoşi.

^(690.1) ^60:3.10 În lumea întreagă, straturile poroase semistâncoase sunt impregnate de cretă. Ele primesc apa în aflorimentele lor sinclinale, şi o dirijează în jos pentru a alimenta o mare parte a regiunilor actualmente aride ale pământului.

^(690.2) ^60:3.11 În urmă cu 80 milioane de ani, s-au produs mari perturbaţii în scoarţa terestră. Deriva continentală către vest se apropia de sfârşitul ei, iar enorma energie datorate marii inerţii dobândite de masele continentale bulversa litoralul Pacific al celor două Americi. Ea a provocat un contracurent de profunde schimbări de-a lungul ţărmurilor asiatice ale Pacificului. Această înălţare circumpacifică a pământurilor, al cărei culme este reprezentată de lanţurile de munţii actuali, are peste patruzeci de mii de kilometri lungime. Ridicările care au însoţit naşterea sa au fost cele mai mari deformări de suprafaţă care au avut loc de la apariţia vieţii pe Urantia. Scurgerile de lavă, atât subterane, cât şi superficiale, au fost importante şi întinse.

^(690.3) ^60:3.12 Perioada de acum 75 milioane de ani marchează sfârşitul derivei continentale. Din Alaska în Capul Horn, lungile straturi de coastă ale Pacificului erau realizate, însă ele nu comportau încă decât câteva vârfuri.

^(690.4) ^60:3.13 Contrapresiunea opririi derivei continentale a accentuat elevaţia câmpiilor occidentale ale Americii de Nord, în timp ce în est, Appalaşii regiunii litorale a Atlanticului, complet erodaţi, erau proiectaţi vertical în sus cu basculări slabe sau nule.

^(690.5) ^60:3.14 În urmă cu 70 milioane de ani, s-au produs deformări ale scoarţei în raport cu înălţarea maximă a regiunii Munţilor Stâncoşi. Un larg segment de roci a încălecat pe douăzeci şi cinci de kilometri suprafaţa Columbiei Britanice; în acest loc, rocile cambriene au acoperit oblic stâncile cretacice. O altă încălecare spectaculoasă s-a produs pe versantul estic al Munţilor Stâncoşi, aproape de frontiera canadiană. Se găsesc aici straturi stâncoase dintr-o epocă anterioară vieţii, proiectate pe deasupra depozitelor cretacice atunci recente.

^(690.6) ^60:3.15 Pe parcursul acestei epoci, activitatea vulcanică care domnea în întreaga lume a făcut să apară numeroase mici conuri vulcanice izolate. Vulcani submarini au intrat în activitate în regiunea scufundată a Himalayei. Şi o mare parte a restului Asiei, inclusiv Siberia, se găsea încă sub apă.

^(690.7) ^60:3.16 În urmă cu 65 milioane de ani, s-a produs una dintre cele mai mari scurgeri de lavă din toate timpurile. Straturile acumulate în urma acestor scurgeri şi precedentele se regăsesc în întreaga Americă, în Africa de Nord şi de Sud, în Australia şi în anumite părţi ale Europei.

^(690.8) ^60:3.17 Animalele terestre s-au schimbat puţin, însă datorită unei mari emergenţe continentale, în special în America de Nord, ele s-au înmulţit rapid. America de Nord a fost marele câmp de evoluţie a animalelor terestre din aceste timpuri, căci cea mai mare parte a Europei era atunci scufundată.

^(690.9) ^60:3.18 Climatul era încă cald şi uniform. Regiunile arctice au beneficiat de o vreme comparabilă cu cea a climatului actual al centrului şi al sudului Americii de Nord.

^(690.10) ^60:3.19 Avea loc în viaţa vegetală o mare evoluţie. Printre plantele terestre predominau angiospermele, şi şi-au făcut apariţia pentru prima dată mulţi dintre arborii actuali, incluzând aici fagul, mesteacănul, stejarul, nucul, sicomorul, arţarul şi palmierii actuali. Fructele, ierburile şi cerealele erau abundente, şi aceste ierburi ale acestor arbori purtători de seminţe au jucat, în lumea plantelor, acelaşi rol pe care strămoşii omului l-au jucat în lumea animală. Importanţa acestei etape în evoluţie nu este depăşită decât prin apariţia omului însuşi. Brusc şi fără nici o tranziţie prealabilă, a apărut, prin mutaţii, mare familie a plantelor cu flori. Această nouă floră a acoperit în curând întreaga lume.

^(691.1) ^60:3.20 În urmă cu 60 milioane de ani, cu toate că reptilele terestre au fost în declin, dinozaurii erau încă regii pământului, însă conducerea a fost preluată de tipurile mai agile şi mai active de dinozauri carnivori, aparţinând varietăţilor de săritoare de talie mică, gen cangur. Însă, cu ceva timp înainte, apăruseră noi tipuri de dinozauri erbivori, care s-au înmulţit rapid ca urmare a apariţiei plantelor terestre din familiei erbaceelor. Unul dintre aceşti noi dinozauri erbivori era un adevărat patruped, înzestrat cu două coarne. Tipul de broască ţestoasă de şase metri în diametru, a apărut, la fel cu crocodilii moderni şi adevăraţii şerpi din tipurile actuale. Mari schimbări s-au produs, de asemenea, în rândul peştilor şi al altor forme de viaţă marină.

^(691.2) ^60:3.21 Prepăsările epocilor anterioare nu reuşiseră să se adapteze la elementul aerian, nu mai mult decât dinozaurii zburători. Au existat şi specii efemere, care s-au stins rapid. Ele au împărtăşit destinul dinozaurilor; distrugerea prin insuficienţă de substanţă cerebrală în raport cu mărimea lor. Această a doua încercare de a crea animale capabile să navigheze în atmosferă a eşuat, la fel cu încercarea ratată de a produce mamifere în cursul acestei epoci şi al unei epoci precedente.

^(691.3) ^60:3.22 În urmă cu 55 milioane de ani, mersul evoluţiei a fost marcat de apariţia bruscă a primei păsări veritabile, o mică creatură de gen porumbel care a fost strămoşul tuturor păsărilor. Ea a fost al treilea tip de creatură zburătoare care a apărut pe pământ. Ea s-a tras direct din grupul reptilelor, iar nu al dinozaurilor zburători contemporani, nici al tipurilor anterioare de păsări terestre cu dinţi. De aceea, această perioadă este cunoscută ca epoca păsărilor şi aceea a declinului reptilelor.

4. Sfârşitul perioadei cretacice

^(691.4) ^60:4.1 Lua sfârşit marea perioadă cretacică. Încheierea sa marchează sfârşitul marilor invazii ale continentelor de către mări. Acest lucru este adevărat mai ales pentru America de Nord, unde au existat douăzeci şi patru de mari inundaţii. Cu toate că submersiile de importanţă medie s-au produs mai târziu, nici una dintre acestea din urmă nu se poate compara cu vastele şi cu lungile invazii marine ale epocii Cretacice şi ale epocilor precedente. Aceste perioade în care când pământul, când marea au fost în avantaj s-au desfăşurat în cicluri de milioane de ani. Ridicările şi scufundările fundurilor oceanice şi ale maselor continentale s-au efectuat conform unui ritm multimilenar, şi tocmai aceste mişcări ritmice ale crustei terestre s-au perpetuat de-a lungul întregii istorii a pământului însă, cu o amplitudine şi cu o frecvenţă în constantă scădere.

^(691.5) ^60:4.2 Această perioadă asistă, de asemenea, la sfârşitul derivei continentale şi la formarea munţilor moderni ai Urantiei. Cu toate acestea, presiunea maselor continentale şi blocarea forţei vii a derivei lor seculare nu sunt singurii factori de formare a munţilor. Factorul principal şi subiacent care determină amplasarea unui lanţ de munţi este existenţa prealabilă a unui pământ jos, sau a unei cuvete, care a fost umplută de depozite relativ mai uşoare ale eroziunii terestre şi de aluviunile marine ale epocilor precedente. Grosimea acestor zone de terenuri mai uşoare atinge uneori de la patru mii cinci sute de mii până la şase mii de metri. De aceea, atunci când scoarţa terestră este supusă unei presiuni de orice fel, aceste zone mai uşoare sunt primele care se cutează, care formează pliuri şi se înalţă pentru a forma o contrapondere forţelor şi a presiunilor antagonice care acţionează în scoarţa terestră sau dedesubt. Se întâmplă ca aceste ridicături de terenuri să se producă fără cutări însă, în ceea ce priveşte înălţarea Munţilor Stâncoşi, se produc cutări şi basculări importante dublate de enorme încălecări de diferite straturi, atât superficiale, cât şi subterane.

^(692.1) ^60:4.3 Cei mai vechi munţi ai lumii sunt situaţi în Asia, în Groenlanda şi în Europa septentrională, în mijlocul acelora din străvechile sisteme est-vest. Munţii de vârstă medie aparţin grupului circumpacific şi celui de-al doilea sistem de est-vest european care s-a născut, cam în aceeaşi epocă. Aceste gigantice ridicături, lungi de aproape şaisprezece mii de kilometri, se întind din Europa până la ridicăturile de teren din Antile. Munţii cei mai recenţi se găsesc în sistemul Munţilor Stâncoşi unde, pe parcursul epocilor, s-au produs ridicări de teren , însă ele au fost succesiv acoperite de ape, cu toate că anumite pământuri înalte au subzistat sub forma insulelor. După perioada de formare a munţilor de vârstă medie, s-au înălţat şi adevăratele ţinuturi muntoase înalte. Ele au devenit ulterior Munţii Stâncoşi actuali, după ce au fost sculptaţi de geniul artistic combinat al elementelor naturale.

^(692.2) ^60:4.4 Regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi din America de Nord nu este aceea a ridicăturii de teren originare. Aceasta din urmă a fost, de mult timp, nivelată de eroziune, apoi ridicată din nou. Lanţul actual avansat este tot ceea ce rămâne din lanţul originar ridicat din nou. Pikes Peak şi Peak Longs sunt nişte exemple marcante a acestei activităţi orogenice care se desfăşoară cel puţin pe durata a două generaţii de viaţă ale munţilor. Aceste două vârfuri şi-au păstrat partea superioară deasupra apei pe parcursul mai multor inundaţii anterioare.

^(692.3) ^60:4.5 Atât pe plan biologic, cât şi pe plan geologic, această eră a fost activă şi zbuciumată pe pământ şi în ape. Animalele s-au înmulţit, în timp ce coralii şi crinoidele s-au împuţinat. Amoniţii, a căror influenţă a fost preponderentă în decursul unei ere precedente, au fost, de asemenea, într-un declin rapid. Pe pământ pădurile au fost, în mare parte, înlocuite de pini şi de alţi arbori actuali, între care şi giganticii seqoia. Către sfârşitul acestei perioade, mamiferele placentare nu apăruseră încă, însă cadrul biologic este perfect pregătit pentru apariţia într-o epocă ulterioară a strămoşilor primitivi, a viitoarelor tipuri de mamifere.

^(692.4) ^60:4.6 Astfel se termină o lungă eră a evoluţiei lumii, întinzându-se de la prima apariţie a vieţii terestre până la timpurile mai recente ale strămoşilor imediaţi ai speciei umane şi a ramurilor colaterale. Această eră, numită Cretacic, acoperă cincizeci de milioane de ani. Ea încheie era premamiferă a vieţii terestre, cunoscută sub numele de Mezozoic, care se întinde pe o perioadă de o sută de milioane de ani.

^(692.5) ^60:4.7 [Prezentat de un Purtător al Vieţii al Nebadonului ataşat Sataniei şi în funcţie în prezent pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor !

Costi

Share this:

URANTIA – Era vieții marine pe Urantia

Posted on 7 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

Cred că va plăcut mini vacanțele avute cu ocazia sărbătorilor pascale și apoi cu prilejul zilelor libere de 1-4 mai .. și sper că v-ați bucurat de clipe frumoase alaturi de cei dragi ..

După atata vacanță vă propun acum să mai facem un pas pe calea cunoașterii evoluției vieții pe Terra și anume să vedem „Era vieții marine” așa cum este ea prezentată în cartea Urantia .. și chiar daca sunt informații mai mult temporale, geologice, geografice, hodrologice, biologice .. etc și mai puțin spirituale .. eu zic că este bine să le cunoștem pentru că și ele aduc lumină asupra evoluției vieții pe Pământ.

Acest articol este preluat din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-59-era-vietii-marine-pe-urantia

Capitolul 59

Era vieţii marine pe Urantia

^(672.1) ^59:0.1 NOI CONSIDERĂM istoria Urantiei ca începând cu circa un miliard de ani în urmă şi extinzându-se de-a lungul a cinci ere majore:

^(672.2) ^59:0.2 1. Era previeţii cuprinde primii patru sute cincizeci de ani, aproape din vremea când planeta şi-a atins mărimea ei actuală până în vremea stabilirii vieţii. Savanţii voştri au desemnat aceasta perioadă ca Arheozoic.

^(672.3) ^59:0.3 2. Era zorilor vieţii se extinde apoi de-a lungul următorilor patru sute cincizeci de ani. Această epocă se plasează între perioada precedentă, perioada previeţii sau a cataclismelor, şi perioada care urmează vieţii marine mai înalt dezvoltate. Această eră e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Proterozoic.

^(672.4) ^59:0.4 3. Era vieţii marine acoperă următoarele două sute cincizeci de ani şi vă este cel mai bine cunoscută sub numele de Paleozoic.

^(672.5) ^59:0.5 4. Era vieţii terestre primitive se extinde pe durata următoarei sute de milioane de ani, şi este cunoscută sub numele de Mezozoic.

^(672.6) ^59:0.6 5. Era mamiferelor ocupă ultimele cincizeci de milioane de ani. Această eră a timpurilor recente este cunoscuta sub numele de Cenozoic.

^(672.7) ^59:0.7 Era vieţii marine acoperă astfel circa un sfert din istoria voastră planetară. Ea poate fi subdivizată în şase lungi perioade, fiecare caracterizată de anumite dezvoltări bine definite atât în domeniile geologice, cât şi în cele biologice.

^(672.8) ^59:0.8 Pe măsură ce începe această eră, fundurile de mare, marile platforme continentale şi numeroasele bazine adânci de lângă ţărm sunt acoperite de o vegetaţie prolifică. Formele primitive mai simple de viaţă animală s-au dezvoltat deja din organismele vegetale precedente, iar primele organisme animale şi-au croit progresiv drumul de-a lungul ţărmurilor întinse ale diverselor mase continentale până când multele mări interioare mişună de viaţă marină primitivă. De vreme ce aşa de puţine dintre aceste prime organisme au avut cochilii, tot puţine au fost şi cele conservate ca fosile. Cu toate acestea, scena era pregătită pentru primele capitole ale marii „cărţi de piatră” consacrate păstrării analelor vieţii, pe care epocile următoare au redactat-o atât de metodic.

^(672.9) ^59:0.9 Continentul Americii de Nord posedă minunate bogăţii în depuneri fosilifere acoperind toată era vieţii marine. Cele dintâi şi cele mai vechi pături sunt separate de ultimele straturi ale perioadei precedente prin mari depuneri cauzate de eroziune care separă net aceste două stadii de dezvoltare planetară.

1. Era marină primitivă în mările puţin adînci
Perioada trilobiţilor

^(673.1) ^59:1.1 La începutul perioadei de relativ calm pe suprafaţa pământului, viaţa este închisă în diverse mări interioare şi de-a lungul ţărmului oceanic; pentru moment, nu a apărut încă nici o formă de organism terestru. Animalele marine primitive sunt bine stabilite şi sunt pregătite pentru următoarea dezvoltare evolutivă. Amibele sunt supravieţuitori tipici ai acestui stadiu iniţial al vieţii animale, după ce şi-au făcut apariţia către sfârşitul perioadei de tranziţie precedente.

^(673.2) ^59:1.2 Cu 400.000.000 de ani în urmă, viaţa marină, atât cea vegetală, cât şi cea animală, este destul de bine distribuită în întreaga lume. Climatul mondial se încălzeşte uşor şi devine mai regulat. Se produce o inundaţie generală a ţărmurilor diverselor continente, îndeosebi ale Americii de Nord şi de Sud. Apar noi oceane, şi corpurile mai vechi de apă se măresc considerabil.

^(673.3) ^59:1.3 Pentru prima dată, vegetaţia se târăşte afară pe uscat, şi în curând face un progres considerabil în adaptarea la un habitat nemarin.

^(673.4) ^59:1.4 Subit, şi fără gradaţie ancestrală, îşi fac apariţia primele animale multicelulare. Trilobiţii au apărut şi, în decursul epocilor, ei domină mările. Din punctul de vedere al vieţii marine aceasta este perioada trilobiţilor.

^(673.5) ^59:1.5 Către sfârşitul acestei perioade o mare parte din America de Nord şi din Europa a ieşit la iveală din mare. Scoarţa pământului era temporar stabilizată; munţii, ori mai degrabă ridicăturile înalte de pământ, s-au ridicat de-a lungul coastei Atlanticului şi Pacificului, în India de Vest şi în Europa sudică. Întreaga regiune a Caraibelor s-a înălţat considerabil.

^(673.6) ^59:1.6 Cu 390.000.000 de ani în urmă, pământul încă se înălţa. Se pot găsi, în anumite părţi ale Americii estice şi vestice şi ale Europei occidentale, straturi de piatră depuse în decursul acestor timpuri, şi acestea sunt cele mai vechi roci care conţin fosile trilobite. Aceste roci fosilifere s-au depus în lungile şi numeroaselor braţe de mare asemeni unor degete proiectându-se adânc în interiorul maselor continentale în care s-au depus aceste roci fosilifere.

^(673.7) ^59:1.7 În decursul câtorva milioane de ani, Oceanul Pacific a început să invadeze continentele americane. Scufundarea pământului a fost cauzată în principal de adaptarea scoarţei, deşi extinderea laterală a pământurilor, sau înaintarea continentală, a jucat şi ea rolul ei.

^(673.8) ^59:1.8 Cu 380.000.000 de ani în urmă, Asia se surpa, şi toate celelalte continente sufereau o emergenţă de scurtă durată. În cursul progresului acestei epoci, Oceanul Atlantic nou apărut a făcut mari incursiuni pe toate litoralurile adiacente. Atlanticul de Nord, sau mările arctice, au fost atunci legate de apele Golfului meridional. Când această mare sudică a intrat în cuveta Apalaşilor, valurile ei s-au spart, în est, de munţii la fel de înalţi ca şi Alpii; însă, în general, continentele erau formate din zone depresionare fără interes, total lipsite de frumuseţe naturală.

^(673.9) ^59:1.9 Depunerile sedimentare ale acestor perioade sunt de patru feluri:

^(673.10) ^59:1.10 1. Conglomeratele – materii depuse pe lângă ţărm;

^(673.11) ^59:1.11 2. Gresiile – depuneri formate în apă puţin adâncă, dar acolo unde valurile erau totuşi destul de puternice ca să împiedice fixarea nămolului.

^(673.12) ^59:1.12 3. Şisturile – depuneri în apele puţin adânci şi mai calme;

^(673.13) ^59:1.13 4. Calcarele – incluzând depunerile de cochilii de trilobiţi în apă adâncă.

^(673.14) ^59:1.14 Fosilele de trilobiţi din această epocă prezintă anumite uniformităţi de bază şi anumite variaţii bine marcate. Animalele primitive dezvoltându-se din cele trei implantări originare cu viaţă sunt caracteristice; acelea care apar în emisfera vestică erau uşor diferite de acelea ale grupului eurasian şi de cele de tipul australasian sau australian antarctic.

^(674.1) ^59:1.15 Cu 370.000.000 de ani în urmă, s-a produs marea inundaţie care a scufundat aproape toată America de Nord şi de Sud, urmată de scufundarea Africii şi a Australiei. Numai anumite părţi din America de Nord au rămas deasupra acestor mări cambriene puţin adânci. Cu cinci milioane de ani mai târziu, mările se retrăgeau din faţa pământului ce se ridica. Toate aceste fenomene de scufundare şi de ridicare de pământuri erau nespectaculoase, efectuându-se lent în cursul a milioane de ani.

^(674.2) ^59:1.16 Stratul fosilifer al acestei epoci, conţinând trilobiţi, a ieşit la suprafaţă din loc în loc pe întreg cuprinsul tuturor continentelor, cu excepţia Asiei. În multe regiuni, aceste roci sunt orizontale, dar în munţi sunt înclinate şi deformate din cauza presiunii şi îndoirii. Această presiune a schimbat, în multe locuri, caracterul originar al acestor depuneri. Gresia s-a transformat în cuarţ, şisturile au fost preschimbate în ardezie, şi calcarul a fost convertit în marmură.

^(674.3) ^59:1.17 Cu 360.000.000 de ani în urmă, pământul încă se ridica. America de Nord şi cea de Sud erau mult deasupra apei. Europa occidentală şi Insulele Britanice ieşeau la iveală, cu excepţia unor părţi din Ţara Galilor, care erau adânc scufundate. Nu au existat mari pături de gheaţă în cursul acestor epoci. Depunerile presupus glaciare, a căror apariţie avea legătură cu aceste straturi din Europa, Africa, China şi Australia sunt pricinuite de gheţarii de munte izolaţi sau de deplasările rămăşiţelor glaciare de origine mai recentă. Climatul mondial era oceanic, nu continental. Mările sudice erau atunci mai calde decât acum, şi s-au extins către nord peste America de Nord, în sus către regiunile polare. Golful Stream parcurgea partea centrală a Americii de Nord, fiind deviat către est pentru a scălda şi a încălzi ţărmurile Groenlandei, făcând din acel continent, care acum e acoperit de o manta de gheaţă, un veritabil paradis tropical.

^(674.4) ^59:1.18 Viaţa marină era aproape uniformă în ansamblul lumii, şi era constituită din alge, din organisme unicelulare, din bureţi simpli, din trilobiţi şi din alte crustacee – creveţi, crabi şi homari. Trei mii de varietăţi de brahiopode au apărut la sfârşitul acestei perioade, din care numai două sute au supravieţuit. Aceste animale reprezintă o varietate a vieţii primitive care s-a transmis până în epoca actuală practic neschimbată.

^(674.5) ^59:1.19 Însă trilobiţii erau creaturile vii dominante. Ei erau animale sexuate şi au existat în multe forme; fiind slabi înotători, au plutit domol pe apă ori s-au târât de-a lungul fundurilor de mare, încolăcindu-se ca să se protejeze când erau atacaţi de duşmanii lor care au apărut mai târziu. Ei au crescut în lungime de la cinci la treizeci de centimetri şi s-au dezvoltat în patru grupe distincte: carnivorele, erbivorele, omnivorele şi „mâncătoarele de nămol”. Facultatea pe care o aveau acestea din urmă de a se hrăni în mare parte cu materie anorganică – fiind ultimul animal pluricelular care a putut face acest lucru – explică înmulţirea lor, precum şi lunga lor supravieţuire.

^(674.6) ^59:1.20 Acesta a fost tabloul biogeologic al Urantiei la sfârşitul acelei lungi perioade din istoria lumii, cuprinzând cincizeci de milioane de ani, denumită Cambrian de către geologii voştri.

2. Stadiul primei inundări continentale
Perioada animalelor nevertebrate

^(674.7) ^59:2.1 Fenomenele periodice de înălţare şi de scufundare a solului caracteristice acestei epoci se produceau toate progresiv şi fără nimic spectaculos, fiind însoţite concomitent de foarte puţină activitate vulcanică, dacă nu cumva deloc. De-a lungul tuturor acestor înălţări şi surpări de teren succesive, continentul mamă asiatic nu a împărtăşit pe deplin istoria celorlalte corpuri de pământ. El a suferit multe inundaţii, afundându-se mai întâi într-o direcţie, apoi într-alta, îndeosebi în istoria lui primitivă, dar el nu prezintă depunerile uniforme de rocă care pot fi descoperite pe alte continente. În perioadele recente, Asia a fost cea mai stabilă dintre toate masele continentale.

^(675.1) ^59:2.2 Cu 350.000.000 de ani în urmă, a început perioada marii inundaţii a tuturor continentelor, cu excepţia Asiei Centrale. Masele de pământ fuseseră în repetate rânduri reacoperite de apă; numai regiunile înalte de coastă au rămas deasupra acestor mări interioare oscilante puţin adânci, însă foarte întinse. Aceste inundaţii majore au caracterizat această perioadă, dar înainte ca ea să se fi terminat, continentele s-au înălţat din nou, emergenţa terestră totală fiind cu cincisprezece procente mai mare decât există acum. Regiunea Caraibelor era foarte ridicată. Această perioadă nu e bine delimitată în Europa, deoarece fluctuaţiile terestre erau mai mici, în vreme ce activitatea vulcanică era mai persistentă.

^(675.2) ^59:2.3 Cu 340.000.000 de ani în urmă, s-a produs o altă mare scufundare de pământuri, în afară de Asia şi de Australia. Apele oceanelor lumii erau în general amestecate. Aceasta a fost o mare epocă de depuneri calcaroase, o mare parte din piatra sa provenind din algele secretoare de var.

^(675.3) ^59:2.4 Cu câteva milioane de ani mai târziu, porţiuni întinse ale continentelor Americane şi ale Europei au început să se ivească din apă. În emisfera vestică, numai un braţ al Oceanului Pacific a rămas peste Mexico şi peste regiunile prezente ale Munţilor Stâncoşi, dar aproape de sfârşitul acestei epoci, Coastele Atlanticului şi ale Pacificului au început din nou să se cufunde.

^(675.4) ^59:2.5 Perioada de acum 330.000.000 de ani, marchează începutul unei perioade de calm relativ în întreaga lume, cu mult pământ aflat iarăşi deasupra apei. Singura excepţie faţă de această domnie de calm terestru a fost erupţia marelui vulcan nord american aflat la est de Kentuky, una dintre cele mai mari activităţi vulcanice izolate pe care le-a cunoscut lumea vreodată. Cenuşa acestui vulcan a acoperit o suprafaţă de o mie trei sute de kilometri pătraţi, pe o adâncime de la cinci la şase metri.

^(675.5) ^59:2.6 Cu 320.000.000 de ani în urmă, s-a produs a treia inundare majoră a acestei perioade. Apele acestei inundaţii au acoperit tot pământul scufundat de revărsarea precedentă, în timp ce se extindeau mai departe în multe direcţii peste tot în cele două Americi şi în Europa. America de Nord estică şi Europa occidentală se găseau sub apă, de la 3.000 până la 4.500 metri.

^(675.6) ^59:2.7 Cu 310.000.000 de ani în urmă, masele continentale se aflau iarăşi cu mult deasupra apei, cu excepţia părţilor sudice ale Americii de Nord. S-a ivit Mexicul, creându-se astfel Marea Golfului, care de atunci încoace şi-a menţinut identitatea.

^(675.7) ^59:2.8 Viaţa din această perioadă continuă să evolueze. Lumea este încă o dată calmă şi relativ paşnică; climatul rămâne blând şi regulat; plantele terestre migrează tot mai departe de ţărmurile mărilor. Modelele de viaţă sunt bine dezvoltate, deşi se găsesc foarte puţine fosile vegetale din această epocă.

^(675.8) ^59:2.9 Aceasta a fost marea epocă a evoluţiei organismelor animale individuale, deşi multe din schimbările de bază, cum ar fi tranziţia de la plantă la animal, s-au produs anterior. Fauna marină s-a dezvoltat până la punctul în care fiecare tip de viaţă inferior vertebratelor era reprezentat în fosilele acelor roci care s-au acumulat în cursul acestor timpuri. Dar toate aceste organisme animale erau organisme marine. Nici un animal terestru nu a apărut încă, cu excepţia câtorva tipuri de viermi care scormoneau de-a lungul ţărmurilor, dar nici plantele terestre nu năpădiseră încă continentele; era încă prea mult dioxid de carbon în aer pentru a permite existenţa respiratorilor de aer. În principal, toate animalele în afară de unele dintre acelea mai primitive sunt direct sau indirect dependente de viaţa vegetală pentru existenţa lor.

^(676.1) ^59:2.10 Trilobiţii erau încă predominanţi. Aceste micuţe animale au existat în zeci de mii de tipuri şi au fost predecesoarele crustaceelor. Unii dintre trilobiţi aveau de la douăzeci şi cinci până la patru mii de ochişori minusculi; alţii au avut ochi rudimentari. La sfârşitul acestei perioade, trilobiţii au împărtăşit dominarea asupra mărilor cu multe alte forme de viaţă nevertebrată, dar care au pierit în totalitate la începutul perioadei următoare.

^(676.2) ^59:2.11 Algele secretoare de var erau larg răspândite. Existau mii de specii ale strămoşilor primitivi ai coralilor. Viermii de mare erau abundenţi şi existau multe varietăţi de meduze care de atunci au pierit încetul cu încetul. Coralii şi tipurile de mai târziu de bureţi au evoluat. Cefalopodele erau bine dezvoltate, şi supravieţuitorii lor erau modernii nautilus cu perle, caracatiţa, sepia şi calmarul.

^(676.3) ^59:2.12 Erau multe varietăţi de animale cu cochilie, dar cochiliile lor nu erau pe atunci atât de necesare pentru scopuri defensive ca în epocile ulterioare. Gastropodele erau prezente în apele mărilor străvechi, şi ele includeau univalvele sondori şi mai multe specii de melci. Gastropodele bivalve au traversat, practic fără schimbare, milioane de ani, aşa cum au existat ele atunci, şi cuprind muşchii, moluştele, stridiile şi scoicile. Organismele cu cochilie şi cu valvă au evoluat şi ele, şi acele brahiopode au trăit în acele ape străvechi aşa cum există ele astăzi; valvele lor sunt chiar înzestrate cu ligamente şi cu zimţi şi cu alte soiuri de dispozitive protectoare.

^(676.4) ^59:2.13 Aşa se termina istoria evoluţiei celei dea doua mari perioade a vieţii marine cunoscută de geologii voştri sub numele de Ordovician.

3. Cea de-a doua mare inundaţie
Perioada coralilor – Epoca brahiopodelor

^(676.5) ^59:3.1 Cu 300.000.000 de ani în urmă, a început o altă mare perioadă a submersiunii pământului. Revărsarea către nord şi către sud a străvechilor mări siluriene s-a pregătit să înghită majoritatea Europei şi a Americii de Nord. Pământul nu era înălţat cu mult deasupra mării, aşa încât nu s-a produs multă depunere în jurul liniilor de ţărm. Mările mişunau de animale cu cochilii calcaroase, şi căderea acestor cochilii pe fundul mării a provocat acumularea treptată a straturilor de calcar foarte groase. Acesta este prima depunere larg răspândită de piatră de var, şi acoperă practic toată Europa şi America de Nord, dar apare la suprafaţa pământului numai în câteva locuri. Grosimea acestei pături străvechi de rocă este de circa trei sute de metri, dar multe dintre aceste depuneri au fost de atunci considerabil deformate de răsturnări, de înălţări şi de dislocări, şi multe s-au schimbat în cuarţ, în şist şi în marmură.

^(676.6) ^59:3.2 Nici o rocă de foc sau de lavă nu se găsesc în straturile de piatră ale acestei perioade, în afară de acelea ale marilor vulcani ai Europei sudice şi ai Mainului estic, şi scurgerile de lavă ale Qebecului. Activitatea vulcanică este în mare măsură trecută. Acesta a fost apogeul marilor depozite marine; şi nu s-au format decât puţine lanţuri muntoase, sau chiar nici unul.

^(676.7) ^59:3.3 Cu 290.000.000 de ani în urmă, marea s-a retras în mare parte de pe continente, şi fundurile oceanelor înconjurătoare pluteau. Masele de pământ au fost puţin schimbate până când au fost iarăşi scufundate. Primele mişcări montane au început pe toate continentele, şi cea mai mare dintre aceste înălţări ale scoarţei au fost Munţii Himalaya în Asia şi marii Munţi Caledonieni, întinzându-se din Irlanda până pe Spitzberg prin Scoţia.

^(677.1) ^59:3.4 În depunerile acestei epoci se găseşte mult gaz, petrol, zinc şi plumb, gazul şi petrolul fiind provenite din enormele acumulări de materie animală şi vegetală care s-a depus în momentul precedentei scufundări de pământ, în vreme ce depunerile minerale reprezintă sedimentarea de corpuri stagnante de apă. Multe din depunerile de sare gemă aparţin acelei perioade.

^(677.2) ^59:3.5 Trilobiţii au decăzut rapid, iar centrul scenei a fost ocupat de moluştele mai mari, sau cefalopodele. Aceste animale au crescut până la cinci metri lungime şi treizeci şi trei de centimetri în diametru şi au devenit stăpânii mărilor. Aceste specii de animale au apărut brusc şi au preluat dominarea vieţii marine.

^(677.3) ^59:3.6 Marea activitate vulcanică a acestei epoci a avut loc în sectorul european. De milioane şi milioane de ani, nu s-au produs erupţii vulcanice atât de violente şi atât de extinse ca acelea care au avut loc în jurul Mediteranei prin şi în special în vecinătatea Insulelor Britanice. Această scurgere de lavă peste regiunea Insulelor Britanice de astăzi apare sub formă de straturi alternate de lavă şi rocă groase de opt mii de metri. Aceste roci s-au depus prin scurgeri intermitente de lavă care s-au împrăştiat peste o albie de mare puţin adâncă, astfel amestecând depunerile de rocă, şi toate acestea au fost ulterior înălţate la mare altitudine deasupra mării. Au avut loc cutremure de pământ violente în nordul Europei, îndeosebi în Scoţia.

^(677.4) ^59:3.7 Climatul oceanic a rămas moderat şi uniform, iar mările calde scăldau ţărmurile ţinuturilor polare. Brahiopodele şi alte fosile ale vieţii marine pot fi găsite în aceste depuneri până la Polul Nord. Gastropodele, brahiopodele, bureţii şi coralii producători de recifuri au continuat să se înmulţească.

^(677.5) ^59:3.8 La sfârşitul acestei perioade, se asistă la a doua înaintare a mărilor siluriene, cu un altă amestecare a apelor oceanelor sudice şi nordice. Cefalopodele domină viaţa marină, în timp ce formele de viaţă asociate se dezvoltă şi se diferenţiază progresiv.

^(677.6) ^59:3.9 Cu 280.000.000 de ani în urmă, continentele au ieşit în mare parte la suprafaţă din a doua inundaţie siluriană. Depunerile de rocă datând de la această scufundare sunt cunoscute în America de Nord sub numele de calcare de Niagara, deoarece acesta este stratul de rocă peste care curge acum Niagara. Acest strat de rocă se întinde de la munţii estici până la regiunea văii Mississippi-ului, dar nu mai departe spre vest, ci spre sud. Câteva straturi acoperă Canada, porţiuni din America de Sud, Australia şi majoritatea Europei, grosimea medie a seriei de straturi ale Niagarei fiind de circa două sute de metri. Chiar deasupra depunerilor de tip Niagara, în multe regiuni, poate fi găsită o acumulare de conglomerat, de şist şi de rocă gemă. Aceste acumulări sunt produse de surpări secundare. Această sare s-a fixat în mari lagune care au fost alternativ deschise la mare şi apoi izolate, astfel încât evaporarea s-a produs odată cu depunerea de sare împreună cu alte materii care erau în soluţie de apă. În unele regiuni, aceste zăcăminte de sare gemă sunt groase de douăzeci de metri.

^(677.7) ^59:3.10 Climatul este blând şi regulat, iar fosilele marine se depun în regiunile arctice. Dar la sfârşitul acestei epoci mările sunt atât de sărate încât puţină viaţă rămâne în ele.

^(677.8) ^59:3.11 Către sfârşitul submersiunii siluriene finale, echinodermele – crinii de piatră – se înmulţesc rapid aşa cum o atestă depunerile de calcar crinoid. Trilobiţii aproape că au dispărut, iar moluştele sunt în continuare monarhii mărilor; formaţia de recifuri coraliere creşte considerabil. În cursul acestei epoci, în locurile mai favorabile se dezvoltă pentru prima dată scorpionii de apă primitivi. Curând după aceea, şi brusc, îşi fac apariţia adevăraţii scorpioni, care respirau realmente aer.

^(678.1) ^59:3.12 Aceste dezvoltări încheie a treia perioadă a vieţii marine, care acoperă douăzeci şi cinci de milioane de ani şi e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Silurian.

4. Stadiul marii emergenţe de pământuri
Perioada vieţii vegetale terestre
Epoca peştilor

^(678.2) ^59:4.1 În cursul luptei seculare dintre pământ şi apă, timp de lungi perioade marea a fost relativ victorioasă, însă ceasul victoriei pământului este aproape. Derivele continentale nu s-au produs până acum, doar că, uneori, practic întregul pământ al lumii este reunit prin istmuri subţiri şi prin înguste punţi de pământ.

^(678.3) ^59:4.2 Când pământul iese la iveală după ultima inundaţie siluriană, ia sfârşit o perioadă importantă în dezvoltarea lumii şi a evoluţiei vieţii. Aceasta reprezintă zorii unei noi epoci pe pământ. Peisajul nud şi fără atracţie al timpurilor trecute începe să fie îmbrăcat cu o vegetaţie verde luxuriantă şi sunt pe punctul de a apărea primele mari păduri magnifice.

^(678.4) ^59:4.3 Viaţa marină a acestei epoci era foarte diversă datorită segregării primitive a speciilor, dar mai târziu a fost o liberă amestecare şi asociere a tuturor acestor tipuri diferite. Brahiopodele au ajuns rapid la apogeul lor, fiind urmate de artropode, iar barnaclele şi-au făcut prima apariţie. Dar evenimentul cel mai important dintre toate a fost apariţia subită a familiei peştilor. Aceasta a devenit epoca peştilor, acea perioadă a istoriei caracterizată prin tipul de animale vertebrate.

^(678.5) ^59:4.4 Cu 270.000.000 de ani în urmă, continentele erau deasupra apei. De milioane şi milioane de ani nu a fost în acelaşi timp atât de mult pământ deasupra apei; a fost una dintre cele mai mari epoci ale emergenţei de pământuri din toată istoria lumii.

^(678.6) ^59:4.5 Cu cinci milioane de ani mai târziu, regiunile de pământ ale Americii de Nord şi de Sud, ale Europei, ale Africii, ale Asiei nordice şi ale Australiei au fost inundate pe o perioadă scurtă, în America de Nord submersia fiind din când în când aproape completă; iar straturile de calcar rezultante au avut de la o sută cincizeci de metri la o mie cinci sute de metri grosime. Aceste variate mări devoniene s-au extins mai întâi într-o singură direcţie, iar apoi într-alta, astfel încât imensa mare interioară arctică a Americii de Nord a găsit o cale de vărsare în Oceanul Pacific prin nordul Californiei.

^(678.7) ^59:4.6 Cu 260.000.000 de ani în urmă, către sfârşitul acestei epoci de surpare terestră, America de Nord era parţial acoperită de mări care comunicau simultan cu apele Pacificului, ale Atlanticului, ale Oceanului Arctic şi ale Golfului Mexicului. Depunerile acestor stadii mai recente ale primei inundaţii devoniene aveau o grosime medie de circa trei sute de metri. Recifurile de corali care caracterizau aceste perioade indică faptul că mările interioare erau limpezi şi puţin adânci. Aceste depuneri coraliere sunt expuse pe malurile fluviului Ohio lângă Louisville, Kentucky, şi sunt groase de circa treizeci de metri, cuprinzând peste două sute de varietăţi. Aceste formaţiuni de corali se extind prin Canada şi prin nordul Europei până la regiunile arctice.

^(678.8) ^59:4.7 După aceste submersiuni, multe din ţărmuri au fost considerabil înălţate, astfel încât depunerile primitive au fost acoperite de nămol şi de şist. Există, de asemenea, un strat de gresie roşie care caracterizează una dintre sedimentările devoniene; şi această pătură roşie se extinde pe o mare parte din suprafaţa pământului, fiind găsită în America de Nord şi de Sud, în Europa, în Rusia, în China, în Africa şi în Australia. Aceste depozite roşii evocau condiţii climatice aride şi semiaride, dar climatul acestei epoci era încă moderat şi regulat.

^(679.1) ^59:4.8 De-a lungul acestei întregi perioade, pământul situat la sud-estul Insulei Cinncinati a rămas cu mult deasupra apei. Cu toate acestea, o foarte mare parte din Europa occidentală, incluzând Insulele Britanice, a fost scufundată. În Ţara Galilor, în Germania şi în alte locuri din Europa, rocile devoniene au 6.000 de metri grosime.

^(679.2) ^59:4.9 Cu 250.000.000 de ani în urmă, se asistă la apariţia familiei peştilor, vertebratele, unul dintre cei mai importanţi paşi din evoluţia preumană.

^(679.3) ^59:4.10 Artropodele, sau crustaceele, au fost strămoşii primelor vertebrate. Predecesorii familiei peştilor au fost doi strămoşi modificaţi ai artropodelor; unul avea un corp lung care lega un cap de o coadă, pe când celălalt era un prepeşte fără osul dorsal şi fără fălci. Însă aceste tipuri preliminare au fost repede distruse atunci când peştii, primele vertebrate ale lumii animalelor, şi-au făcut subita lor apariţie dinspre nord.

^(679.4) ^59:4.11 Mulţi dintre cei mai mari peşti adevăraţi aparţin acestei epoci, unele dintre varietăţile cu dinţi având o lungime de la opt la zece metri; rechinii din ziua de azi sunt supravieţuitorii acestor peşti străvechi. Peştii înzestraţi cu plămâni şi înarmaţi au ajuns la apogeul lor evolutiv, şi înainte ca această epocă să se fi terminat, peştii se adaptaseră atât la apele dulci, cât şi la cele sărate.

^(679.5) ^59:4.12 Veritabile albii osoase de schelete şi de dinţi de peşte pot fi găsite în depunerile acumulate spre finalul acestei perioade, şi bogate pături de fosile sunt situate de-a lungul coastei Californiei, de vreme ce multe golfuri adăpostite ale Oceanului Pacific s-au extins până în pământurile acestei regiuni.

^(679.6) ^59:4.13 Pământul a fost rapid invadat de noi ordine de vegetaţie terestră. Înainte de aceasta, multe plante au crescut pe pământ, afară pe malul apei. Prolifica familie de ferigi a apărut atunci subit şi s-a răspândit repede pe suprafaţa pământului, care se înălţa rapid în toate părţile lumii. În curând, s-au dezvoltat trei tipuri de arbori, de şaizeci de centimetri în diametru şi de doisprezece metri înălţime; mai târziu, au evoluat frunzele, dar aceste varietăţi primitive aveau numai un foliaj rudimentar. Se găseau şi multe plante mai mici, însă fosilele lor nu pot fi găsite, deoarece au fost în general distruse de către bacterii, apărute anterior.

^(679.7) ^59:4.14 Pe măsură ce pământul s-a ridicat, America de Nord s-a legat de Europa prin punţi de pământ care se extindeau spre Groenlanda. Chiar şi astăzi, Groenlanda păstrează rămăşiţele acestor plante terestre primitive sub mantaua ei de gheaţă.

^(679.8) ^59:4.15 Cu 240.000.000 de ani în urmă, anumite părţi din pământurile Europei, cât şi din cele ale Americii de Nord şi de Sud, au început să se scufunde. Această surpare a marcat apariţia ultimei şi celei mai puţin întinse din inundaţiile devoniene. Mările arctice s-au deplasat din nou către sud peste o mare parte din America de Nord, Atlanticul a inundat o parte întinsă a Europei şi a vestului Asiei, în vreme ce sudul Pacificului acoperea cea mai mare parte a Indiei. Această inundaţie a avut o apariţie şi o retragere deopotrivă de lente. Munţii Catsckill, situaţi de-a lungul malului vestic al fluviului Hudson, sunt unul dintre cele mai întinse monumente geologice ale acestei epoci care se pot găsi la suprafaţa Americii de Nord.

^(679.9) ^59:4.16 Cu 230.000.000 de ani în urmă, mările îşi continuau retragerea. O mare parte din America de Nord este mult deasupra apei, şi s-a produs apoi o mare activitate vulcanică în regiunea St. Lawrence. Mont-Royal, din Montreal, este craterul erodat al unuia dintre aceşti vulcani. Depunerile acestei întregi epoci sunt bine ilustrate de Munţii Apalaşi ai Americii de Nord, unde râul Susquehanna a tăiat o vale care dezveleşte aceste straturi succesive, care au atins o grosime de peste 4.000 de metri.

^(680.1) ^59:4.17 Înălţarea continentelor a continuat, iar atmosfera se îmbogăţea cu oxigen. Pământul era acoperit de vaste păduri de ferigi înalte de treizeci de metri şi de copaci specifici acelor zile, păduri liniştite, în care nu se auzea nici un sunet, nici măcar foşnetul vreunei frunze, căci aceşti copaci nu aveau frunze.

^(680.2) ^59:4.18 Şi astfel se apropie de sfârşit una dintre cele mai lungi perioade de evoluţie a vieţii marine, epoca peştilor. Această perioadă a istoriei lumii a durat aproape cincizeci de milioane de ani; ea a devenit cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Devonian.

5. Stadiul de derivă al scoarţei terestre
Perioada carboniferă a pădurilor de ferigă
Epoca broaştelor

^(680.3) ^59:5.1 Apariţia peştilor pe parcursul perioadei precedente marchează apogeul evoluţiei vieţii marine. Din acest moment înainte, evoluţia vieţii terestre devine tot mai importantă. Şi această perioadă se deschide cu scena aproape ideal pregătită pentru apariţia primelor animale terestre.

^(680.4) ^59:5.2 Cu 220.000.000 de ani în urmă, multe din zonele continentale, incluzând majoritatea Americii de Nord, erau deasupra apei. Pământul era năpădit de o vegetaţie luxuriantă; aceasta a fost într-adevăr epoca ferigilor. Dioxidul de carbon era încă prezent în atmosferă, dar într-o proporţie mai mică.

^(680.5) ^59:5.3 La scurtă vreme după aceea, porţiunea centrală a Americii de Nord a fost inundată, creându-se două vaste mări interioare. Regiunile înalte ale coastelor Atlanticului, cât şi ale Pacificului erau situate tocmai dincolo de ţărmurile actuale. Aceste două mări s-au unit curând, amestecând diferitele lor forme de viaţă. Uniunea faunei lor marine a marcat începutul declinului rapid, la nivel mondial, al vieţii marine şi începutul perioadei următoare a vieţii terestre.

^(680.6) ^59:5.4 Cu 210.000.000 de ani în urmă, mările arctice de apă caldă acopereau cea mai mare parte a Americii de Nord şi a Europei. Apele polare antarctice au inundat America de Sud şi Australia, în vreme ce şi Africa şi Asia erau înălţate considerabil.

^(680.7) ^59:5.5 Când mările au atins nivelul lor maxim, s-a produs deodată o nouă dezvoltare evolutivă. Brusc, au apărut primele animale terestre. Se găseau numeroase specii dintre aceste animale care puteau să trăiască pe pământ sau în apă. Aceşti amfibieni respiratori de aer s-au dezvoltat din artropode, ale căror băşici înotătoare evoluaseră devenind plămâni.

^(680.8) ^59:5.6 Din apele amare ale mărilor s-au târât afară pe pământ melci, scorpioni şi broaşte. Astăzi broaştele îşi depun încă ouăle în apă, iar puii lor există mai întâi sub formă de peşti minusculi, mormolocii. Această perioadă ar putea foarte bine să fie numită epoca broaştelor.

^(680.9) ^59:5.7 La foarte puţin timp după aceea, au apărut primele insecte, şi împreună cu păianjenii, cu scorpionii, cu gândacii, cu greierii şi cu lăcustele, au năpădit continentele lumii. Libelulele măsurau şaptezeci şi cinci de centimetri în anvergură. S-au dezvoltat o mie de specii de gândaci, din care unele au crescut până la o mărime de zece centimetri.

^(680.10) ^59:5.8 Grupurile echinodermelor s-au dezvoltat deosebit de mult, şi ele sunt în realitate fosilele ghid ale acestei epoci. Marii rechini care se hrăneau cu scoici au evoluat şi ei considerabil, şi au dominat oceanele vreme de peste cinci milioane de ani. Climatul era încă blând şi moderat; viaţa marină era prea puţin schimbată. Peştii de apă proaspătă erau în plină dezvoltare, iar trilobiţii erau pe cale de dispariţie. Coralii erau rari, şi o mare parte din piatra de var a fost produsă de crinoide. Calcarele cele mai bune pentru construcţii s-au depus pe parcursul acestei epoci.

^(681.1) ^59:5.9 Apele multora dintre mările interioare au fost atât de încărcate cu calcare şi cu alte minerale, încât au generat în mare măsură progresul şi dezvoltarea multor specii marine. În cele din urmă mările s-au limpezit ca urmare a unei mari depuneri de piatră, în unele locuri conţinând zinc şi plumb.

^(681.2) ^59:5.10 Depunerile acestei epoci carbonifere iniţiale au o grosime de la 150 la 600 de metri şi sunt constituite din gresie, şist şi piatră de calcar. Cel mai vechi strat conţine fosilele animalelor şi plantelor terestre şi marine, împreună cu mult prundiş şi sedimente. Puţin cărbune exploatabil se găseşte în aceste straturi mai vechi. Aceste depuneri de pe întregul cuprins al Europei sunt foarte asemănătoare celor din America de Nord.

^(681.3) ^59:5.11 Către sfârşitul acestei epoci, pământul Americii de Nord a început să se ridice. A urmat o scurtă întrerupere, şi marea s-a reîntors ca să acopere cam jumătate din albiile ei precedente. Aceasta a fost o scurtă inundaţie, şi cea mai mare parte a pământului s-a găsit curând cu mult deasupra apei. America de Sud era încă legată de Europa prin Africa.

^(681.4) ^59:5.12 Începutul formării Vosgilor, a Pădurii Negre şi a munţilor Urali datează din această epocă. Baze ale altor munţi mai vechi se găsesc în Marea Britanie şi în toată Europa.

^(681.5) ^59:5.13 Cu 200.000.000 de ani în urmă, au început stadiile cu adevărat active ale perioadei carbonifere. Cu douăzeci de milioane de ani înaintea acestei epoci, au început să se depună primele straturi de cărbune, dar activităţile formatoare de cărbune erau atunci active la o scară largă. Durata epocii propriu-zise a depunerilor de cărbune a depăşit cu puţin douăzeci şi cinci de milioane de ani.

^(681.6) ^59:5.14 Pământurile se ridicau şi coborau periodic din cauza variaţilor nivelului mării provocate de activităţile de pe fundurile oceanice. Această instabilitate a scoarţei – lăsarea şi ridicarea pământului – în corelaţie cu vegetaţia prolifică a terenurilor mâloase de coastă, a contribuit la formarea de depuneri imense de cărbune, care au făcut ca această perioadă să fie cunoscută sub numele de Carbonifer. Climatul era încă blând în întreaga lume.

^(681.7) ^59:5.15 Straturile de cărbune alternează cu şist, cu piatră şi cu conglomerat. Aceste zăcăminte de cărbune din centrul şi estul Statelor Unite variază în grosime de la doisprezece la cincisprezece metri. Însă multe dintre aceste depuneri au fost luate de apă pe parcursul înălţărilor de teren ulterioare. În unele părţi ale Americii de Nord şi ale Europei, stratul carbonifer avea 5.500 metri grosime.

^(681.8) ^59:5.16 Prezenţa rădăcinilor de copaci pe măsură ce au crescut în argila subiacentă zăcămintelor de cărbune prezente demonstrează că acel cărbune s-a format exact acolo unde se găseşte acum. El este constituit de aceste resturi ale vegetaţiei exuberante care creştea în mlaştini şi pe ţărmurile mocirloase ale acestei epoci îndepărtate. Aceste reziduuri au fost păstrate de apă şi modificate de presiune. Păturile de cărbune conţin adesea atât gaz, cât şi petrol. Zăcămintele de turbă, resturile unei vegetaţii trecute, ar fi convertite într-un tip de cărbune dacă ar fi supuse la o presiune si o căldură adecvate. Antracitul a fost supus unei mai mari presiuni şi călduri decât alţi cărbuni.

^(681.9) ^59:5.17 În America de Nord, păturile de cărbune din diverse zăcăminte indică de câte ori a scăzut şi s-a ridicat pământul, acest număr variind de la zece în Illinois la douăzeci în Pennsylvania, la treizeci şi cinci în Alabama şi la şaptezeci şi cinci în Canada. În zăcămintele de cărbune se găsesc atât fosilele de apă proaspătă, cât şi cele de apă sărată.

^(682.1) ^59:5.18 De-a lungul acestei epoci, munţii Americii de Nord şi de Sud erau activi, ridicându-se atât Anzii, cât şi străvechii Munţi Stâncoşi de Sud. Marile regiuni înalte de coastă ale Atlanticului şi Pacificului au început să se afunde, în cele din urmă erodându-se atât de tare şi afundându-se atât de mult, ţărmurile ambelor oceane se retrag aproape de poziţiile lor actuale. Depunerile acestei inundaţii au o grosime medie de trei sute de metri.

^(682.2) ^59:5.19 Cu 190.000.000 de ani în urmă, marea carboniferă a Americii de Nord s-a extins către vest; ea acoperă regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi, care se vărsa în Oceanul Pacific prin California de Nord. Cărbunele a continuat să se acumuleze pe tot cuprinsul Americilor şi al Europei, strat după strat, pe măsură ce regiunile de coastă s-au ridicat şi s-au coborât în cursul acestor perioade de oscilaţii ale ţărmurilor.

^(682.3) ^59:5.20 Epoca de acum 180.000.000 milioane de ani, a pus capăt perioadei carbonifere în cursul căreia cărbunele s-a format peste tot în lume – în Europa, în India, în China, în Africa de Nord şi în Americi. La finalul perioadei de formare a cărbunelui, partea Americii de Nord situată la est de valea fluviului Mississippi s-a înălţat, iar partea majoră a acestei secţiuni a rămas de atunci deasupra nivelului mării. Această perioadă de înălţare de teren marchează începutul formării munţilor actuali ai Americii de Nord, atât în regiunile Apalaşilor, cât şi în vest. Vulcanii erau activi în Alaska, în California şi în regiunile Europei şi ale Asiei, unde munţii erau în curs formare. Estul Americii şi Vestul Europei erau legate prin continentul Groenlandei.

^(682.4) ^59:5.21 Înălţarea de teren a început să modifice climatul maritim al epocilor precedente şi să substituie prin urmare premisele climatului continental mai puţin blând şi mai variabil.

^(682.5) ^59:5.22 Plantele acestor timpuri erau purtătoare de spori, iar vântul putea să îi împrăştie în toate direcţiile. Trunchiurile copacilor carboniferi erau de obicei de doi metri în diametru şi adesea înalte de treizeci şi cinci de metri. Ferigile de astăzi sunt într-adevăr relicve ale acestor epoci trecute.

^(682.6) ^59:5.23 În general, acestea au fost epocile de dezvoltare pentru organismele de apă proaspătă; puţină schimbare s-a produs în viaţa marină anterioară. Însă caracteristica importantă a acestei perioade a fost apariţia bruscă a broaştelor şi a numeroşilor lor veri. Caracteristice vieţii epocii cărbunelui au fost ferigile şi broaştele.

6. Stadiul de tranziţie climatică
Perioada plantelor cu seminţe
Epoca frământărilor biologice

^(682.7) ^59:6.1 Această perioadă marchează sfârşitul dezvoltării evolutive esenţiale a viaţii marine şi deschiderea perioadei de tranziţie care a condus la epocile ulterioare ale animalelor terestre.

^(682.8) ^59:6.2 În cursul acestei epoci, viaţa a fost în mare măsură sărăcită. Mii de specii marine au pierit, iar viaţa a fost cu greu restabilită pe pământ. Aceasta a fost o vreme de frământare biologică, epoca în care viaţa aproape că a dispărut de pe faţa pământului şi din adâncurile oceanelor. Către încheierea lungii ere de viaţă marină, pe pământ se găseau peste o sută de mii de specii de organisme vii. La sfârşitul acestei perioade de tranziţie, au supravieţuit mai puţin de cinci sute.

^(682.9) ^59:6.3 Particularităţile acestei noi perioade nu se datorau atât de mult răcirii scoarţei terestre sau lungii absenţe a activităţii vulcanice, cât unei neobişnuite combinaţii de influenţe banale şi preexistente – restrângerea mărilor şi creşterea unor enorme mase continentale. Blândul climat maritim al timpurilor trecute era pe cale de dispariţie, iar tipul mai aspru de climat continental se dezvolta rapid.

^(683.1) ^59:6.4 Cu 170.000.000 de ani în urmă, mari adaptări şi mari schimbări evolutive aveau loc pe întreaga faţă a pământului. Continentele se înălţau pe tot globul, în vreme ce albiile oceanice se tot afundau. Au apărut lanţuri izolate de munţi. Partea estică a Americii de Nord s-a ridicat foarte mult deasupra mării; vestul se ridica lent. Continentele erau acoperite de mari şi mici lacuri sărate şi de numeroase mări interioare care erau legate de ocean prin strâmtori înguste. Începutul acestei perioade de tranziţie variază în grosime de la 300 la 2.100 metri.

^(683.2) ^59:6.5 În cursul acestor înălţări de teren, scoarţa terestră s-a încreţit pe vaste întinderi. Aceasta a fost o epocă de emergenţă continentală, cu toate că anumite punţi terestre au dispărut atunci, incluzând continentele care au unit atât de mult timp America de Sud cu Africa şi America de Nord cu Europa.

^(683.3) ^59:6.6 Treptat, mările şi lacurile interioare au secat în întreaga lume. Au început să apară munţi izolaţi şi gheţari regionali, în special în emisfera sudică, şi în multe regiuni depunerile glaciare ale acestor formaţiuni de gheaţă pot fi găsite chiar şi printre unele dintre straturile superioare de mai târziu ale depunerilor de cărbune. Au apărut doi noi factori climatici – glaciaţiunea şi ariditatea. Multe din regiunile mai înalte ale pământului deveniseră aride şi sterile.

^(683.4) ^59:6.7 De-a lungul acestor perioade de schimbare climatică, mari variaţiuni s-au produs şi în vegetaţia terestră. Plantele cu seminţe au apărut primele, şi ele au procurat o mai bună sursă de hrană pentru viaţa sporită ulterior a animalelor terestre. Insectele au suferit o schimbare radicală. Stadiile lor de repaus au evoluat pentru a se adapta exigenţelor perioadelor din cursul iernii şi al secetei când viaţa este în suspensie.

^(683.5) ^59:6.8 Dintre animalele terestre, broaştele, care au ajuns la apogeul lor în timpul epocii precedente, au decăzut rapid, dar ele au supravieţuit, deoarece puteau să trăiască mult timp chiar şi în băltoacele şi heleşteele în curs de secare din acele vremuri îndepărtate şi extrem de încercate. În cursul epocii de declin a broaştelor, în Africa, s-a produs primul pas în evoluţia broaştelor în reptile. Şi de vreme ce masele continentale erau încă legate, această creatură prereptiliană, un respirator de aer, s-a răspândit în toată lumea. În această epocă, atmosfera a fost atât de schimbată, încât a convenit admirabil la întreţinerea respiraţiei animale. Curând după sosirea acestor broaşte prereptiliene, s-a întâmplat ca America de Nord să fie temporar izolată, ruptă de Europa, de Asia şi de America de Sud.

^(683.6) ^59:6.9 Răcirea treptată a apelor oceanelor a contribuit mult la distrugerea vieţii oceanice. Animalele marine ale acestor epoci s-au refugiat temporar în trei locuri de retragere favorabile: regiunea actuală a Golfului Mexic, a Golfului Gangelui din India şi cea a Golfului Sicilian din bazinul mediteranean. Şi, din aceste trei regiuni s-au născut noi specii marine, născute să înfrunte adversitatea, să plece mai târziu pentru a repopula mările.

^(683.7) ^59:6.10 Cu 160.000.000 de ani în urmă, pământul era în mare măsură acoperit cu vegetaţie adaptată menţinerii vieţii animalelor terestre, iar atmosfera devenise ideală pentru respiraţia animală. Astfel se termină perioada de reducere a vieţii marine şi a acelor timpuri de încercări biologice adverse care au eliminat toate formele de viaţă, în afară de acelea care aveau o valoare de supravieţuire, şi care erau deci îndreptăţite să funcţioneze ca strămoşi ai vieţii mai înalt diferenţiate şi mai rapid dezvoltate a epocilor care urmează ale evoluţiei planetare.

^(684.1) ^59:6.11 Finalul acestei perioade de frământări biologice, cunoscută studenţilor voştri sub numele de Permian, marchează, de asemenea, sfârşitul lungii ere paleozoice, care acoperă un sfert din istoria planetar ă, două sute cincizeci de milioane de ani.

^(684.2) ^59:6.12 Vasta pepinieră oceanică a vieţii de pe Urantia şi-a îndeplinit rolul. Pe parcursul lungilor epoci când pământul era impropriu menţinerii vieţii, înainte ca atmosfera să conţină suficient oxigen pentru a susţine animalele terestre superioare, marea a dat naştere formelor de viaţă primitive ale uscatului şi le-a menţinut. Acum importanţa biologică a mării se diminuează progresiv, pe măsură ce pe pământ începe să se deruleze al doilea stadiu de evoluţie.

^(684.3) ^59:6.13 [Prezentat de un Purtător al Vieţii din Nebadon, aparţinând unuia dintre corpurilor originare ataşate Urantiei.]

Până la o nouă revedere .. vă îmbrațișez cu mult drag.

Costi

Share this:

Capitolul 74

Adam şi Eva

1. Adam şi Eva pe Jerusem

2. Sosirea lui Adam şi a Evei

3. Adam şi Eva fac cunoştinţă cu planeta

4. Prima înălţare

5. Administrarea lui Adam

6. Viaţa familiară a lui Adam şi a Evei

7. Viaţa în grădină

8. Legenda creaţiei

Cartea Urantia

Capitolul 73

Grădina Edenului

1. Nodiţii şi Amadoniţii

2. Planificarea grădinii

3. Amplasarea grădinii

4. Întemeierea grădinii

5. Căminul grădinii

6. Arborele vieţii

7. Soarta Edenului

Cartea Urantia

Capitolul 67

Rebeliunea planetară

1. Trădarea lui Caligastia

2. Începutul rebeliunii

3. Cei şapte ani decisivi

4. Cei o sută ai lui Caligastia după rebeliune

5. Rezultatele imediate ale rebeliunii

6. Van — cel neclintit

7. Repercusiunile îndepărtate ale păcatului

8. Eroul uman al rebeliunii

Cartea Urantia

Capitolul 66

Prinţul planetar al urantiei

1. Prinţul Caligastia

2. Statul major al prinţului

3. Dalamatia — oraşul prinţului

4. Primele zile ale celor o sută

5. Organizarea celor o sută

6. Domnia prinţului

7. Viaţa în Dalamatia

8. Nemulţumirile lui Caligastia

Capitolul 64

Rasele evolutive de culoare

1. Aborigenii Andonici

2. Popoarele din Foxhall

3. Triburile din Badonan

4. Rasele din Neanderthal

5. Originea raselor de culoare

6. Cele şase rase sangike de pe Urantia

7. Dispersarea raselor de culoare

Capitolul 63

Prima familie umană

1. Andon şi Fonta

2. Fuga gemenilor

3. Familia lui Andon

4. Clanurile Andonite

5. Dispersare Andoniţilor

6. Onagar — primul propovăduitor al adevărului

7. Supravieţuirea lui Andon şi Fonta

Capitolul 62

Rasele la aurora omului primitiv

1. Tipurile primitive de lemuri

2. Mamiferele precursoare ale omului

3. Mamiferele intermediare

4. Primatele

5. Primele fiinţe umane

6. Evoluţia minţii umane

7. Urantia recunoscută ca lume locuită

Capitolul 61

Era mamiferelor pe Urantia

1. Stadiul noilor pământuri continentale Vârsta primelor mamifere

2. Stadiul recent de inundaţii Epoca mamiferelor evoluate

3. Stadiul munţilor moderni Epoca elefantului şi a calului

4. Stadiul recent de înălţare continentală Ultima mare migraţie a mamiferelor

5. Începutul erei glaciare

6. Omul primitiv din era glaciară

7. Urmarea erei glaciare

Capitolul 60

Urantia pe parcursul erei vieţii terestre primitive

1. Stadiul noilor pământuri continentale
Vârsta primelor mamifere

2. Stadiul recent de inundaţii
Epoca mamiferelor evoluate

3. Stadiul munţilor moderni
Epoca elefantului şi a calului

4. Stadiul recent de înălţare continentală
Ultima mare migraţie a mamiferelor

3. Stadiul cretacic
Perioada plantelor cu flori –
Epoca păsărilor

1. Era marină primitivă în mările puţin adînci
Perioada trilobiţilor

2. Stadiul primei inundări continentale
Perioada animalelor nevertebrate

3. Cea de-a doua mare inundaţie
Perioada coralilor – Epoca brahiopodelor

4. Stadiul marii emergenţe de pământuri
Perioada vieţii vegetale terestre
Epoca peştilor

5. Stadiul de derivă al scoarţei terestre
Perioada carboniferă a pădurilor de ferigă
Epoca broaştelor

6. Stadiul de tranziţie climatică
Perioada plantelor cu seminţe
Epoca frământărilor biologice