URANTIA – Prinţul Planetar al Urantia

Posted on 5 august 2014 by corus

Dragi prieteni,

După ce am văzut cate ceva despre Andon și Fonta prima familie umană considerată și apoi cum au evoluat și s-au dezvoltat ulterior rasele evolutive de culoare .. haideți acum să mai facem un pas pe calea cunoașterii evolutiei umanitații așa cum este ea prezentată de cartea Urantia .. și să vedem cate ceva despre prințul planetar al Urantiei, despre rolul lui și atribuțiile sale.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-66-printul-planetar-al-urantiei

Cartea Urantia

Capitolul 66

Prinţul planetar al urantiei

^(741.1) ^66:0.1 SOSIREA unui Fiu Lanonandek pe o lume medie semnifică faptul că voinţa, facultatea de a alege calea supravieţuirii eterne, s-a dezvoltat în mintea omului primitiv. Pe Urantia însă, Prinţul Planetar a sosit la aproape o jumătate de milion de ani după apariţia voinţei umane.

^(741.2) ^66:0.2 În urmă cu aproape cinci sute de mii de ani, şi odată cu apariţia celor şase rase de culoare, sau rase sangike, Caligastia, Prinţul Planetar a sosit pe Urantia. Pe pământ existau atunci aproape o jumătate de miliard de fiinţe umane primitive, mult risipite prin Europa, Asia şi Africa. Cartierul general al prinţului, stabilit în Mesopotamia, era aproape în centrul lumii locuite.

1. Prinţul Caligastia

^(741.3) ^66:1.1 Caligastia era un Fiu Lanonandek, numărul 9.344 al ordinului secundar. El dobândise experienţă în administrarea problemelor universului local, în general, şi, de-a lungul epocilor celor mai recente, în conducerea sistemului local al Sataniei în special.

^(741.4) ^66:1.2 Anterior domniei lui Lucifer asupra Sataniei, Caligastia fusese ataşat comitetului consultativ al Purtătorilor Vieţii pe Ierusem. Lucifer l-a promovat pe Caligastia într-o poziţie în statul său major personal, şi el a îndeplinit destul de bine cinci misiuni succesive de onoare şi de încredere.

^(741.5) ^66:1.3 Caligastia a încercat să obţină un mandat de Prinţ Planetar, însă de mai multe ori, când solicitarea sa a fost prezentată spre aprobare consiliilor constelaţiei ea nu a obţinut asentimentul Părinţilor Constelaţiei. Caligastia părea deosebit de doritor, să fie trimis ca şef planetar pe o lume zecimală sau cu viaţă modificată. După mai multe respingeri ale cererii sale, el a fost în cele din urmă trimis pe Urantia.

^(741.6) ^66:1.4 Caligastia a părăsit Ierusemul pentru misiunea sa de conducător al unei planete, având o reputaţie de loialitate şi de devotament faţă de bunăstarea universului său de origine şi de reşedinţă, în ciuda unei instabilităţi caracteristice, dublată de o tendinţă de a dezaproba, în anumite probleme minore, ordinea stabilită.

^(741.7) ^66:1.5 Am fost prezent pe Ierusem atunci când strălucitorul Caligastia a părăsit capitala sistemului. Nici un Prinţ Planetar nu s-a aventurat niciodată într-o carieră de domnie pe o lume cu o experienţă pregătitoare mai bogată, nici cu perspective mai frumoase decât avea Caligastia în acea zi memorabilă, în urmă cu o jumătate de milion de ani. Un lucru este sigur: în timp ce îmi îndeplineam sarcina de a transmite relatarea acestui eveniment prin teledifuziunile universului local, nu credeam nici o clipă, câtuşi de puţin, în ideea că acest nobil Lanonandek va trăda atât de devreme misiunea sa sacră de conservator planetar şi va păta atât de oribil frumosul nume al ordinului său elevat de fii ai universului. Consider, cu adevărat, Urantia ca una dintre cele cinci sau şase planete cele mai favorizate din toată Satania datorită privilegiului de a avea un gânditor atât de experimentat, atât de strălucitor şi original în guvernarea problemelor mondiale. Nu înţelegeam atunci că Caligastia era pe cale de a se îndrăgosti într-un mod atât de perfid de el însuşi; nu sesizam încă pe deplin subtilităţile orgoliului personal.

2. Statul major al prinţului

^(742.1) ^66:2.1 Prinţul Planetar al Urantiei nu a fost trimis singur pentru a-şi îndeplini misiunea, ci a fost însoţit de un corp obişnuit de ajutoare administrative şi de asistenţi.

^(742.2) ^66:2.2 În fruntea acestui grup se găsea Daligastia, adjunctul asociat al Prinţului Planetar. Daligastia era, de asemenea, un Fiu Lanonandek secundar, şi purta numărul 319.407 al acestui ordin. El avea rang de asistent în momentul desemnării lui ca asociat al lui Caligastia.

^(742.3) ^66:2.3 Statul major planetar conţinea un mare număr de cooperatori angelici şi o mulţime de alte fiinţe celeste care aveau misiunea de a face să promova interesele şi bunăstarea raselor umane. Însă, din punctul vostru de vedere, grupul cel mai interesant era acela al membrilor corporali al statului major al Prinţului, cei care sunt numiţi uneori cei o sută ai lui Caligastia.

^(742.4) ^66:2.4 Aceşti o sută de membri rematerializaţi ai statului major al prinţului au fost aleşi de Caligastia din peste 785.000 de cetăţeni ascendenţi ai Ierusemului care s-au oferit ca voluntari pentru a se lansa în aventura Urantiei. Fiecare dintre cei aleşi venea de pe o planetă diferită, nici unul de pe Urantia.

^(742.5) ^66:2.5 Aceşti voluntari ai Ierusemului au fost aduşi drept din capitala sistemului pe Urantia prin transport serafic. După sosirea lor, ei au fost menţinuţi înserafimaţi până când li s-au putut procura forme de personalitate de dublă natură, de serviciu planetar special, un adevărat corp fizic format din carne şi sânge, dar aflat, totodată, în rezonanţă cu circuitele vieţii sistemului.

^(742.6) ^66:2.6 La puţin timp după sosirea celor o sută de cetăţeni ai Ierusemului, cei doi Purtători ai Vieţii supraveghetori, care îşi aveau reşedinţa pe Urantia şi care îşi aveau deja planurile puse la punct, au cerut în Ierusem şi Edentia permisiunea de a transplanta plasma vitală a celor o sută de supravieţuitori selecţionaţi ai rasei lui Andon şi a Fontei în corpurile materiale prevăzute pentru membrii corporali ai statului major al prinţului. Cererea a fost înaintată pe Ierusem şi aprobată pe Edentia.

^(742.7) ^66:2.7 În consecinţă, Purtătorii Vieţii au ales din posteritatea lui Andon şi a Fontei cincizeci de bărbaţi şi cincizeci de femei, care reprezentau supravieţuirea celor mai bune linii din această rasă unică. Cu una sau două excepţii, aceşti andoniţi care au contribuit la progresul rasei, erau străini unii faţă de alţii. Plecând din locuri foarte îndepărtate, ei au fost reuniţi în pragul cartierului general al Prinţului datorită coordonării îndrumării Ajustorilor Gândirii cu guvernarea serafică. Aici, cei o sută de subiecţi umani au fost daţi în seama comisiei experte de voluntari veniţi din Avalon, care au condus extragerea materială a unei porţiuni a plasmei vitale a acestor descendenţi ai lui Andon. Acest material viu a fost apoi transferat în corpurile materiale construite pentru folosirea celor o sută de membrii ierusemiţi ai statului major al prinţului. Între timp, aceşti cetăţeni nou sosiţi din capitala sistemului erau menţinuţi în somnul transportului serafic.

^(742.8) ^66:2.8 Aceste operaţiuni, precum şi crearea efectivă a corpurilor speciale pentru cei o sută ai lui Caligastia, au dat naştere unor numeroase legende, dintre care multe au fost ulterior confundate cu tradiţiile mai recente referitoare la instalarea planetară a lui Adam şi a Evei.

^(743.1) ^66:2.9 Întreaga operaţiune de repersonalizare, de la sosirea transporturilor serafice, aducându-i pe cei o sută de voluntari ai Ierusemului, până în momentul în care ei şi-au reluat activitatea conştientă ca fiinţe ternare aletărâmului, a durat exact zece zile.

3. Dalamatia — oraşul prinţului

^(743.2) ^66:3.1 Cartierul general al Prinţului Planetar era situat în regiunea Golfului Persic de atunci, în regiunea corespunzând Mesopotamiei de astăzi.

^(743.3) ^66:3.2 Clima şi peisajul mesopotamiene din vremurile acelea erau foarte diferite de condiţiile care au prelevat de atunci. Ele conveneau în toate privinţele proiectului statului major al Prinţului şi al asistenţilor săi. Era necesar să fie un climat destul de favorabil ca parte din mediul înconjurător natural menit să îi încurajeze pe primitivii Urantiei să facă anumite progrese iniţiale în cultură şi în civilizaţie. Scopul esenţial al acestor epoci era de a transforma aceşti vânători în păstori, cu speranţa că vor evolua mai târziu în agricultori stabili şi paşnici.

^(743.4) ^66:3.3 Cartierul general al Prinţului Planetar pe Urantia era un exemplu tipic de acest gen de staţiuni pe o sferă tânără în curs de dezvoltare. Nucleul coloniei prinţului era un oraş foarte simplu, însă foarte frumos, împrejmuit de un zid de douăzeci de metri înălţime. Acest centru mondial de cultură a fost numit Dalamatia, în onoarea lui Daligastia.

^(743.5) ^66:3.4 Oraşul cuprindea zece subdiviziuni cu clădirile cartierelor generale ale celor zece consilii ale statului major corporal situate în centrul fiecăreia dintre aceste subdiviziuni. În mijlocul oraşului, se ridica templul Tatălui nevăzut. Cartierul general administrativ al Prinţului şi al asociaţilor săi era repartizat în douăsprezece săli grupate în imediata apropiere a templului.

^(743.6) ^66:3.5 Clădirile Dalamatiei erau toate cu un singur etaj, cu excepţia cartierelor generale ale consiliilor, care aveau două etaje, şi a templului central al Tatălui tuturor, care era mic, însă compus din trei etaje.

^(743.7) ^66:3.6 Oraşul era clădit din cel mai bun material de construcţie din vremurile acelea îndepărtate – cărămida. Se folosise foarte puţin piatra sau lemnul. Construirea de locuinţe şi arhitectura satelor au fost foarte ameliorate la popoarele învecinate, după exemplul Dalamatiei.

^(743.8) ^66:3.7 Pe lângă cartierul general al Prinţului trăiau fiinţe umane de toate culorile şi de toate nivelele. Dintre aceste triburi vecine, au fost recrutaţi primii elevi ai şcolilor prinţului. Cu toate că primele şcoli ale Dalamatiei au fost rudimentare, ele făceau tot ceea ce se putea face pentru bărbaţii şi femeile acelei epoci primitive.

^(743.9) ^66:3.8 Statul major corporal al Prinţului atrăgea continuu în jurul lui pe indivizii superiori ai triburilor învecinate. După ce aceşti elevi erau formaţi şi instruiţi, ei erau trimişi din nou de unde veniseră, pentru a învăţa şi călăuzi grupurile lor etnice respective.

4. Primele zile ale celor o sută

^(743.10) ^66:4.1 Sosirea statului major al Prinţului a creat o impresie profundă. A fost nevoie de aproape o mie de ani pentru ca vestea să ajungă destul de departe, însă triburile vecine ale cartierului general mesopotamian au fost foarte mult influenţate de învăţăturile şi de conduita celor o sută de noi locuitori ai Urantiei. O mare parte a mitologiei voastre ulterioare îşi are izvorul în legendele alterate ale acestor timpuri străvechi, în care aceşti membri ai statului major al Prinţului au fost repersonalizaţi pe Urantia în calitate de supraoameni.

^(744.1) ^66:4.2 Marele obstacol ce stă în calea bunei influenţe a unor astfel de maeştri extraplanetari este tendinţa muritorilor de a-i considera zei; cu toate acestea, mai puţin în privinţa tehnicii apariţiei lor pe pământ, cei o sută ai lui Caligastia – cincizeci de bărbaţi şi cincizeci de femei – nu au recurs nici la metode supranaturale, nici la manipulări supraumane.

^(744.2) ^66:4.3 Statul major corporal nu era însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, mai puţin suprauman. Membrii săi şi-au început misiunea pe Urantia ca fiinţe ternare şi extraordinare.

^(744.3) ^66:4.4 1. Ei erau corporali şi relativ umani, deoarece încorporaseră adevărata plasmă vie a uneia dintre rasele umane, aceea a rasei andonice a Urantiei.

^(744.4) ^66:4.5 Cei o sută de membri ai statului major al Prinţului erau împărţiţi în jumătate, după sex, şi repartizaţi conform stărilor muritoare anterioare. Fiecare persoană a grupului era capabilă să participe la naşterea unui nou ordin de fiinţe fizice, însă ei au fost cu grijă sfătuiţi să nu recurgă la procrearea de copii decât în anumite condiţii. Este un obicei pentru statul major corporal al Prinţului Planetar de a-şi zămisli succesorii, cu ceva timp înainte de a se retrage din serviciul planetar special. Această procreare are loc, în general, în momentul sosirii lui Adam şi a Evei Planetari, sau la scurtă vreme după aceea.

^(744.5) ^66:4.6 Acesta este motivul pentru care aceste fiinţe speciale nu ştiau decât foarte puţin sau deloc ce tipuri de creaturi materiale s-ar putea naşte din uniunea lor sexuală. Şi ei nu au ştiut niciodată acest lucru, deoarece înainte de a fi ajuns la această etapă a lucrării lor mondiale, rebeliunea zdruncinase întregul regim, iar cei care au jucat mai târziu rolul de părinţi au fost izolaţi de curenţii de viaţă ai sistemului.

^(744.6) ^66:4.7 Aceşti membri materializaţi ai statului major al lui Caligastia aveau culoarea pielii şi limba rasei andonice. Ei se hrăneau la fel ca muritorii tărâmului, cu deosebirea că corpurile recreate ale acestui grup erau perfect satisfăcute cu o nutriţie lipsită de carne. Este una din consideraţiile care a fixat alegerea reşedinţei lor într-o regiune caldă, bogată în fructe şi în tot felul de nuci. Practica care a constat în a trăi cu un regim lipsit de carne subzistă până în timpurile celor o sută ai lui Caligastia, deoarece acest obicei s-a răspândit chiar şi la distanţă, şi a afectat modul de alimentaţie a numeroase triburi vecine, provenite din rasele evolutive care erau altă dată exclusiv carnivore.

^(744.7) ^66:4.8 2. Cei o sută erau fiinţe materiale, însă supraumane, datorită faptului că fuseseră reconstituiţi pe Urantia în ca bărbaţi şi femei unici ai unui ordin special şi elevat.

^(744.8) ^66:4.9 Bucurându-se de o cetăţenie provizorie pe Ierusem, membri acestui grup nu fuzionaseră încă cu Ajustorii Gândirii lor, iar atunci când s-au oferit voluntari şi au fost admişi în serviciul planetar, în legătură cu ordinele lor filiale descendente, Ajustorii lor au fost detaşaţi. Însă aceşti ierusemiţi erau fiinţe supraumane; ei posedau un suflet de creştere ascendentă. Pe durata vieţii de muritor în trup, sufletul este în stare embrionară; el se naşte (renaşte) în viaţa morontială, şi face experienţa creşterii în lumile morontiale succesive. Sufletele celor o sută ai lui Caligastia crescuseră astfel prin experimentarea progresivă a celor şapte lumi palat şi au dobândit statutul de cetăţenie pe Ierusem.

^(744.9) ^66:4.10 În conformitate cu instrucţiunilor lor, membrii statului major nu s-au angajat în reproducerea sexuală, însă au studiat minuţios constituţia lor personală şi au explorat cu grijă toate fazele imaginabile de legături intelectuale (ale minţii) şi morontiale (ale sufletului). Pe parcursul celui de-al treizeci şi treilea an al şederii lor în Dalamatia, cu mult timp înainte de terminarea zidului, numărul doi şi numărul şapte din grupul danit au descoperit, din întâmplare, un fenomen care însoţea legătura eului lor morontial (presupus nesexuală şi nematerială); rezultatul acestei aventuri s-a dovedit a fi prima dintre creaturile mediene primare. Noua fiinţă era perfect vizibilă pentru statul major planetar şi pentru asociaţii lui celeşti, însă rămânea invizibilă privirilor bărbaţilor şi ale femeilor diferitelor triburi umane. Sub autoritatea Prinţului Planetar, toţi membrii statului major corporal au început zămislirea de fiinţe similare, şi toţi au reuşit urmând instrucţiunile cuplului precursor danit. Iată cum a fost adus pe lume, în cele din urmă, de către statul major al Prinţului, ,corpul originar al celor 50.000 de medieni primari.

^(745.1) ^66:4.11 Aceste creaturi de tip median au fost foarte utile în executarea operaţiunilor cartierului general al lumii. Ele erau invizibile pentru fiinţele umane, însă existenţa acestor semispirite invizibile a fost făcută cunoscută primilor locuitori ai Dalamatiei şi, pe parcursul mai multor secole, ele au constituit totalitatea lumii spiritelor pentru aceşti muritori în evoluţie.

^(745.2) ^66:4.12 3. Cei o sută ai lui Caligastia erau personal nemuritori, sau nepieritori. Complementele folosit ca antidot al curenţilor de viaţă ai sistemului circulau prin formele lor materiale. Dacă rebeliunea nu i-ar fi făcut să piardă contactul cu circuitele vieţii, ei ar mai fi trăit o anumită perioadă de timp, până la sosirea ulterioară a vreunui Fiu de Dumnezeu, sau până în momentul în care ar fi fost eliberaţi din funcţiunile lor, pentru a-şi relua călătoria întreruptă către Havona şi Paradis.

^(745.3) ^66:4.13 Aceste complemente care lucrează ca antidot al curenţilor vieţii Sataniei proveneau din roadele arborelui vieţii, un arbore din Edentia, trimis pe Satania de Preaînalţii Norlatiadekului în momentul sosirii lui Caligastia. În epoca lui Dalamatia, acest arbore creştea în curtea centrală a templului Tatălui invizibil, iar fructul acestui arbore era cel care permitea fiinţelor materiale ale statului major al Prinţului, care altfel ar fi fost muritoare, să trăiască la nesfârşit atâta timp cât aveau acces la acesta.

^(745.4) ^66:4.14 Fără a avea valoare pentru rasele evolutive, această supraalimentare era întru totul suficientă pentru a conferi o viaţă continuă celor o sută ai lui Caligastia, precum şi celor o sută de andoniţi modificaţi care le erau asociaţi.

^(745.5) ^66:4.15 S-ar cuveni să explicăm în această privinţă că în momentul în care cei o sută de andoniţi au contribuit, printr-o fracţiune a plasmei lor germinative umane, la rematerializarea acestor membri ai statului major al Prinţului, Purtătorii Vieţii au introdus în corpul muritorilor acestor andoniţi complementul circuitelor sistemului. Acesta le-a permis să continue să trăiască în paralel cu statul major secol după secol, sfidând moartea fizică.

^(745.6) ^66:4.16 Cei o sută de andoniţi au fost, în cele din urmă, înştiinţaţi cu privire la contribuţia lor la noile forme ale superiorilor lor, şi aceeaşi o sută de copii ai triburilor lui Andon au fost menţinuţi în cartierul general, în funcţia de asistenţi personali ai membrilor corporali ai statului major al Prinţului.

5. Organizarea celor o sută

^(745.7) ^66:5.1 Cei o sută erau organizaţi cu serviciul lor în zece consilii autonome, de câte zece membri fiecare. Când cel puţin două consilii rămâneau în sesiune comună, aceste reuniuni de legătură erau prezidate de Daligastia. Aceste zece grupuri erau constituite după cum urmează:

^(745.8) ^66:5.2 1. Consiliul alimentaţiei şi al bunăstării materiale. Acest grup era prezidat de Ang. Hrana, apa, îmbrăcămintea şi progresul material al speciei umane, toate acestea erau stimulate de acest corp de experţi. Ei arătau cum să se sape puţuri, cum să se capteze izvoare şi să se facă irigarea terenurilor. Ei i-au învăţat pe oamenii veniţi din regiunile înalte şi din cele nordice să îşi îmbunătăţească metodele de a trata pielea animalelor pentru folosirea ei ca veşmânt. Profesorii de arte şi ştiinţe au introdus mai târziu arta ţesutului.

^(746.1) ^66:5.3 S-a avansat mult în metodele de conservare a hranei. Hrana a fost conservate prin preparare, prin uscare, şi la fum, devenind astfel prima formă de proprietate. Oamenii au învăţat să se aprovizioneze, ca să preîntâmpine astfel ravagiile foametei care decima periodic lumea.

^(746.2) ^66:5.4 2. Grupul de domesticire şi de întrebuinţare a animalelor. Acest consiliu avea drept scop selecţionarea şi creşterea animalelor celor mai adaptate pentru ajutarea fiinţelor umane la căratul poverilor şi la transportarea lor înşişi, pentru furnizarea hranei şi, mai târziu, pentru a servi la cultivarea solului. Acest grup priceput a fost condus de Bon.

^(746.3) ^66:5.5 Mai multe specii de animale folositoare , acum dispărute, au fost dresate, precum şi altele, care s-au înmulţit ca animale domestice până în epoca noastră. Omul avea deja de mult timp în preajma sa câinele, iar omul albastru reuşise deja să dreseze elefantul. Vacile au fost ameliorate printr-o creştere atentă, astfel încât să devină o valoroasă sursă de hrană; untul şi brânza au devenit elemente curente în alimentaţia omului. Oamenii au învăţat să utilizeze boii la căratul greutăţilor, însă calul nu a fost domesticit decât la o dată ulterioară. Membri acestui corp au fost primii care i-au învăţat pe oameni să folosească roata pentru uşurarea tracţiunii.

^(746.4) ^66:5.6 În această epocă, au fost folosiţi pentru prima dată porumbeii călători, ei fiind luaţi în călătoriile mai lungi pentru a servi la trimiterea de mesaje sau la chemarea în ajutor. Grupul lui Bon a reuşit să dreseze marii condori ca păsări transportatoare de călători, însă rasa lor s-a stins în urmă cu peste treizeci de mii de ani.

^(746.5) ^66:5.7 3. Sfătuitorii în chestiunea răpunerii animalelor de pradă. Nu era suficient ca omul primitiv să încerce să domesticească anumite animale, ci trebuia să înveţe şi să se protejeze contra distrugerii lui de către restul lumii animalelor ostile. Grupul acesta era comandat de Dan.

^(746.6) ^66:5.8 Rostul zidurilor vechilor cetăţi era atât acela de protecţie contra fiarelor sălbatice cât şi de prevenire a atacurilor prin surprindere lansate de unele fiinţe umane ostile. Cei care trăiau în afara zidurilor şi în pădure trebuiau să se bazeze pe locuinţele din arbori, pe bordeiele de piatră şi pe focurile ţinute aprinse pe toată durata nopţii. De aceea era foarte normal ca aceşti educatori să dedice mult timp instruirii elevilor lor în vederea îmbunătăţirii habitatului uman. Prin folosirea unor mai bune tehnici şi capcane, s-au făcut mari progrese în subjugarea lumii animale.

^(746.7) ^66:5.9 4. Corpul însărcinat să propage şi să păstreze cunoaşterea. Acest grup a organizat şi a dirijat eforturile pur educative ale acestor epoci primitive. El era dirijat de Fad. Metodele de predare ale lui Fad constau în supravegherea lucrătorilor însoţită de instruirea în tehnici de lucru îmbunătăţite. Fad a formulat primul alfabet şi a introdus un sistem de scriere. Alfabetul său conţinea douăzeci şi cinci de caractere. Aceste popoare primitive scriau încă pe scoarţe de copac, pe tablete de argilă, pe plăci de piatră, şi pe un fel de pergament făcut din piei prelucrate şi pe un material rudimentară asemănător cu hârtia, făcut din cuiburi de viespi. Biblioteca Dalamatiei, distrusă curând după revolta lui Caligastia, conţinea peste două milioane de manuscrise separate şi ea era denumită „casa lui Fad”.

^(746.8) ^66:5.10 Oamenii albaştri aveau o predilecţie marcată pentru scrierea alfabetică. Ei sunt cei care au făcut cele mai mari progrese în această direcţie. Oamenii roşii preferau scrierea picturală, în timp ce rasele galbene s-au orientat către folosirea de simboluri pentru cuvinte şi idei, foarte asemănătoare celor pe le folosesc actualmente. Cu toate acestea, alfabetul şi numeroase alte lucruri importante au fost apoi pierdute pentru lume în perioada de confuzie care a însoţit rebeliunea. Dezertarea lui Caligastia a distrus speranţa lumii pentru o limbă universală, cel puţin pentru multe epoci.

^(747.1) ^66:5.11 5. Comisia de industrie şi de comerţ. Acest consiliu era însărcinat cu dezvoltarea industriei în cadrul triburilor şi cu promovarea comerţului între diverse grupuri paşnice. Conducătorul său era Nod. Toate formele de manufactură primitivă au fost încurajate de membrii acestui corp. Ei au contribuit direct la ridicarea nivelului de viaţă, furnizând numeroase produse noi, destinate să stimuleze imaginaţia oamenilor primitivi. Ei au extins enorm comerţul cu sare a ameliorată, produsă de consiliul ştiinţelor şi artelor.

^(747.2) ^66:5.12 Printre grupurile iluminate instruite în şcoala din Dalamatia s-a practicat pentru prima dată creditul comercial. De la o bursă centrală de credit se acordau jetoane simbolice, care erau acceptate în locul obiectelor de troc reale. Lumea nu a perfecţionat aceste metode de afaceri decât cu sute de mii de ani mai târziu.

^(747.3) ^66:5.13 6. Corpul religiei revelate. Acesta a avut o acţiune lentă. Civilizaţia Urantiei a fost literalmente călită între nicovala necesităţii şi ciocanul fricii. Acest grup făcuse, cu toate acestea, progrese considerabile în încercarea sa de a substitui teama de creator fricii de creatură (cultul fantomelor), atunci când lucrările sale au fost întrerupte de dezordinile ce însoţeau mişcarea separatistă de răzvrătire . Căpetenia acestui consiliu se numea Hap.

^(747.4) ^66:5.14 Nici un membru al statului major al Prinţului nu a vrut să prezinte revelaţii susceptibile să complice evoluţia. Ei şi-au prezentat revelaţia numai când au ajuns să epuizeze forţele evoluţiei, însă Hap a cedat dorinţei locuitorilor oraşului de a stabili o formă de slujbă religioasă. Grupul său a dat Dalmatienilor şapte obiecte de cult, precum şi formula de rugăciune zilnică, apoi le-a învăţat, în cele din urmă, „Rugăciunea Tatălui”, care era:

^(747.5) ^66:5.15 ”Tată al tuturor, al cărui Fiu îl onorăm, priveşte-ne cu bunăvoinţă. Eliberează-ne de orice frică în afară de cea de Tine. Fă din noi o bucurie pentru maeştri noştri divini şi pune pentru totdeauna adevărul pe buzele noastre. Eliberează-ne de violenţă şi de mânie, dă-ne respectul faţă de semenii noştri şi faţă de ceea ce aparţine vecinilor noştri. Pentru a ne bucura inima, dă-ne acest anotimp de păşuni verzi şi de turme rodnice. Noi ne rugăm pentru a primi venirea celui care ne este făgăduit, şi care trebuie să ne înalţe, şi noi dorim să facem voia ta pe această lume aşa cum ceilalţi o fac pe alte lumi de dincolo de a noastră.”

^(747.6) ^66:5.16 Cu toate că statul major al Prinţului a fost limitat la mijloacele naturale şi la metodele obişnuite de ameliorare a raselor, el a făcut promisiunea darului adamic al unei noi rase ca fiind scopul creşterii evolutive după ce dezvoltarea biologică şi-a atins apogeul.

^(747.7) ^66:5.17 7. Păzitorii sănătăţii şi ai vieţii. Acest consiliu s-a ocupat de introducerea unui sistem sanitar şi de încurajarea unei igiene primitive; el a fost condus de Lut.

^(747.8) ^66:5.18 Membrii săi au dat multe învăţături care au fost pierdute în confuzia epocilor care au urmat, şi care nu au fost niciodată redescoperite înainte de secolul al douăzecilea. Ei i-au învăţat pe oameni că gătitul, fierberea şi prăjitul erau o cale de a evita bolile; ei i-au mai învăţat şi că prepararea alimentelor diminua în mare parte mortalitatea infantilă şi înlesnea înţărcarea mai din vreme.

^(747.9) ^66:5.19 O mare parte din primele învăţături date de păzitorii sănătăţii din grupul lui Lut au fost păstrate printre triburile pământene până în epoca lui Moise, cu toate că mult denaturate şi foarte modificate.

^(748.1) ^66:5.20 Principalul obstacol în promovarea igienei la aceste popoare ignorante consta în faptul că factorii reali ai numeroaselor maladii erau prea mici pentru a fi văzuţi cu ochiul liber şi, de asemenea, în faptul că aceşti oameni aveau cu toţii un respect superstiţios pentru foc. A fost nevoie de mii de ani pentru a-i convinge să ardă deşeurile. Între timp, au fost presaţi foarte tare să îşi îngroape gunoaiele intrate în putrefacţie. Marele progres sanitar al acestei epoci provine din propagarea cunoaşterii referitoare la proprietăţile salubre şi antiseptice ale luminii solare.

^(748.2) ^66:5.21 Înainte de sosirea Prinţului, băile erau un ceremonial exclusiv religios. A fost, într-adevăr, foarte dificil să se convingă oamenii a-şi spăla corpul era o practică sănătoasă. În cele din urmă, Lut i-a îndemnat pe învăţătorii religioşi să includă stropirile cu apă în anumite ceremonii purificatoare care trebuiau să fie îndeplinite o dată pe săptămână în legătură odată cu slujbele de după-amiază, închinate Tatălui tuturor.

^(748.3) ^66:5.22 Aceşti păzitori ai sănătăţii au căutat, de asemenea, să înlocuiască cu ce au avut la îndemână schimbul de salivă sau băutul sângelui, care erau însemnul prieteniei personale şi garanţia loialităţii de grup, însă odată degajate de influenţa presantă a învăţăturilor şefilor lor superiori, aceste popoare primitive nu au întârziat să reia practicile lor vătămătoare de sănătate şi propagatoare de boli, născute din ignoranţă şi din superstiţie.

^(748.4) ^66:5.23 8. Consiliul planetar al artelor şi al ştiinţelor. Acest corp a contribuit mult la ameliorarea tehnicilor industriale ale oamenilor primitivi şi la rafinarea conceptului lor de frumuseţe. Şeful lui se numea Mek.

^(748.5) ^66:5.24 În toată lumea artele şi ştiinţele erau la un nivel foarte jos, însă rudimentele fizicii şi chimiei fuseseră predate dalamatienilor. Olăritul şi artele decorative au fost toate perfecţionate, iar idealurile frumuseţii umane au fost înnobilate, însă muzica nu a făcut nici un progres până la sosirea rasei violete.

^(748.6) ^66:5.25 În ciuda repetatelor îndemnuri ale învăţătorilor lor, aceşti oameni primitivi nu au consimţit să facă experienţe asupra energiei vaporilor. Ei nu au putut niciodată să îşi depăşească marea lor teamă de puterea explozivă a vaporilor dintr-un vas închis. Cu toate acestea, ei s-au lăsat, în cele din urmă, convinşi să prelucreze metalele la foc, cu toate că o bucată de metal înroşită în foc a fost pentru omul primitiv un obiect înfricoşător.

^(748.7) ^66:5.26 Mek a contribuit, de asemenea, la avansarea culturii andoniţilor şi la ameliorarea artelor oamenilor albaştri. O încrucişare a oamenilor albaştri cu rămăşiţele andonice a produs oameni foarte înzestraţi artistic, şi mulţi dintre ei au devenit meşteri sculptori. Ei nu lucrau nici în piatră, nici în marmură, însă operele lor din argilă întărită prin coacere decorau grădinile Dalamatiei.

^(748.8) ^66:5.27 Meşteşugurile au făcut mari progrese, din care cea mai mare parte au fost pierdute pe parcursul lungilor epoci ale rebeliunii, şi nu au ma fost regăsite până în timpurile moderne.

^(748.9) ^66:5.28 9. Guvernatorii relaţiilor tribale superioare. Era grupul însărcinat să ridice societatea umană la nivelul unui stat. Şeful său era Tut.

^(748.10) ^66:5.29 Aceşti conducători au contribuit mult la producerea unor căsătorii între membrii unor triburi diferite. Ei au încurajat fiinţele umane să îşi facă curte, şi să se căsătorească după o reflecţie îndelungată şi ample ocazii de a se cunoaşte reciproc. Dansurile pur războinice au fost rafinate şi puse în slujba unor scopuri sociale preţioase. Au fost introduse numeroase jocuri de întrecere, însă vechile popoare erau austere. Simţul umorului nu înflorea deloc în aceste triburi primitive. Aceste practici nu au putut supravieţui, datorită dezordinilor cauzate de insurecţia planetară.

^(749.1) ^66:5.30 Tut şi asociaţii săi au lucrat la promovarea unor asocieri colective de natură pacifică, la reglementarea şi la umanizarea războiului, la coordonarea relaţiilor între triburi şi la perfecţionarea guvernelor tribale. O cultură mai avansată s-a dezvoltat în alte părţi ale Dalamatiei, şi această ameliorare a relaţiilor sociale a avut o influenţă foarte fericită asupra triburilor mai îndepărtate. Însă tipul de civilizaţie care prevala în cartierul general al Prinţului era în întregime diferit de societatea barbară care evolua oriunde altundeva, la fel cum în Capetown, în Africa de Sud, societatea contemporană este total diferită de cultura rudimentară a boşimanilor de mică înălţime, trăind mai la nord.

^(749.2) ^66:5.31 10. Curtea supremă de coordonare tribală şi de cooperare rasială. Acest consiliu suprem era dirijat de Van, şi servea drept curte de apel pentru celelalte nouă comisii speciale însărcinate să supravegheze treburile umane. Acest consiliu avea un vast câmp de acţiune, fiindu-i încredinţate toate chestiunile pământene care nu erau în mod specific date în sarcina celorlalte grupuri. Acest corp ales a primit din Edentia aprobarea Părinţilor Constelaţiei, înainte de a fi autorizat să preia funcţiile de la curte supremă a Urantiei.

6. Domnia prinţului

^(749.3) ^66:6.1 Gradul de cultură al unei planete se măsoară după moştenirea socială a fiinţelor ei autohtone. Rapiditatea expansiunii sale culturale este în întregime determinată de aptitudinea locuitorilor ei de a asimila idei noi şi avansate.

^(749.4) ^66:6.2 Respectarea tradiţiei produce stabilitatea şi cooperarea, legând într-un mod sentimental prezentul de trecut însă, în acelaşi timp, înăbuşă iniţiativa şi înrobeşte puterea creatoare a personalităţii. Lumea întreagă era prinsă într-un impas al tradiţiilor atunci când cei o sută ai lui Caligastia au sosit şi au început să proclame noua evanghelie a iniţiativei individuale în cadrul grupurilor sociale ale vremii. Această domnie benefică a fost însă atât de rapid întreruptă, încât rasele nu au fost niciodată în întregime eliberate de sclavia obiceiurilor. Moda continuă încă să domine indubitabil Urantia.

^(749.5) ^66:6.3 Cei o sută ai lui Caligastia – absolvenţi ai lumilor locuinţelor ale Sataniei – cunoşteau bine artele şi cultura Ierusemului, însă o astfel de cunoaştere este aproape lipsită de valoare pe o planetă barbară populată cu fiinţe umane primitive. Aceste fiinţe înţelepte erau prea chibzuite pentru a întreprinde transformarea bruscă, sau ridicarea în masă a raselor primitive ale acelui timp. Ele înţelegeau bine încetineala evoluţiei speciei umane, şi s-au abţinut cu înţelepciune de la orice încercare de a modifica radical modul de viaţă al oamenilor pe pământ.

^(749.6) ^66:6.4 Fiecare din cele zece comisii planetare a început încetul cu încetul şi în mod natural să promoveze interesele încredinţate lor. Planul lor consta în a-i atrage pe membrii triburilor învecinate, cu mintea cea mai bine dezvoltată, iar după ce i-a format, să îi trimită înapoi la popoarele lor ca emisari ai progresului social.

^(749.7) ^66:6.5 Emisarii străini nu au fost trimişi niciodată la o rasă, decât la cererea specifică a poporului respectiv. Cei care lucrau la evoluţia şi la progresul unui trib sau ale unei anumite rase erau întotdeauna băştinaşii acelui trib sau ai acelei rase. Cei o sută nu au încercat niciodată să impună unui trib obiceiurile şi moravurile unei alte rase, fie ea şi una superioară. Ei au lucrat întotdeauna cu răbdare la înnobilarea şi la avansarea, în fiecare rasă, a moravurilor care au trecut prin proba timpului. Popoarele simple de pe Urantia şi-au adus obiceiurile lor sociale în Dalamatia nu pentru a le schimba pe nişte practici noi şi mai bune, ci pentru ca ele să fie înnobilate prin contactul cu o cultură mai elevată şi în asociere cu oameni cu o minte superioară. Procesul era lent, însă foarte eficient.

^(750.1) ^66:6.6 Instructorii Dalamatiei au încercat să adauge o selecţie socială conştientă la selecţia pur naturală a evoluţiei biologice. Ei nu au dereglat societatea umană, însă au accelerat considerabil evoluţia ei normală şi naturală. Mobilul lor era progresul prin evoluţie, şi nu revoluţia prin revelaţie. Rasei umane i-au fost necesare epoci de-a rândul pentru a fi dobândit puţinul de religie şi de morală pe care îl poseda, iar aceşti supraoameni erau prea chibzuiţi pentru a răpi omenirii acest mic progres, aruncând-o în confuzia şi în nedumerirea care apar întotdeauna atunci când fiinţe luminate şi superioare încearcă să înalţe rasele înapoiate instruindu-le şi iluminându-le peste măsură.

^(750.2) ^66:6.7 Când misionarii creştini au pătruns în inima Africii, unde fiii şi fiicele sunt destinaţi să rămână sub autoritatea şi îndrumarea părinţilor pe toată durata vieţi acestora din urmă, ei nu au adus decât dezordine şi prăbuşirea întregii autorităţi atunci când au căutat, pe parcursul unei singure generaţii, să înlocuiască această practică propovăduind că copii trebuie să fie eliberaţi de orice constrângere familială după vârsta de douăzeci şi unu de ani.

7. Viaţa în Dalamatia

^(750.3) ^66:7.1 Cu toate că era de o frumuseţe deosebită şi concepută pentru a inspira respectul primitivilor acelei vârste, cartierul general al Prinţului era destul de modest. Clădirile nu erau deosebit de mari, din moment ce învăţătorii aduşi din afară aveau drept scop încurajarea dezvoltării eventuale a agriculturii prin introducerea creşterii animalelor. Suprafeţele de teren dintre zidurile cetăţii erau suficiente pentru ca păşunile şi grădinile să poată hrăni o populaţie de aproximativ douăzeci de mii de locuitori.

^(750.4) ^66:7.2 Interioarele templului cultural central şi clădirile celor zece grupuri de supraoameni supraveghetori erau, într-adevăr, frumoase opere de artă. Clădirile rezidenţiale erau modele de curăţenie şi de ordine, însă totul era foarte simplu şi cu totul primitiv în comparaţie cu dezvoltările ulterioare. În acest cartier general de cultură nu se foloseau decât metode care aparţineau prin natură Urantiei.

^(750.5) ^66:7.3 Membrii corporali ai statului major al Prinţului locuiau în aşezări simple, însă exemplare, pe care le întreţineau pe post de cămine familiale destinate să îi inspire şi să îi impresioneze favorabil pe ucenicii care călătoreau în centrul social şi în cartierul general educativ al lumii.

^(750.6) ^66:7.4 Ordinea definită a vieţii familiale şi gruparea unei singure familii într-un singur domiciliu, într-un loc relativ stabil, datează din vremea lui Dalamatia şi s-au datorat, în principal, exemplului şi învăţăturilor celor o sută şi ale elevilor lor. Ca unitate socială, căminul nu a fost niciodată o reuşită înainte ca suprabărbaţii şi suprafemeile Dalamatiei să le fi făcut pe fiinţele umane să îi iubească pe nepoţii şi pe copiii nepoţilor lor, şi să facă planuri de viitor pentru ei. Sălbaticul îşi iubeşte fiul, însă omul civilizat îşi iubeşte şi nepotul.

^(750.7) ^66:7.5 Membrii statului major al Prinţului trăiau în cupluri, ca taţi şi mame. Este adevărat că ei înşişi nu aveau copii, însă cele cincizeci de case model ale Dalamatiei nu adăposteau mai puţin de cinci sute de copii adoptaţi, din care mulţi orfani aleşi dintre familiile superioare ale raselor andonice şi sangike; aceşti copii beneficiau de disciplina şi de formarea acestor suprapărinţi şi apoi, după ce petreceau trei ani în şcolile Prinţului, (ei intrau între treisprezece şi cincisprezece ani) erau întru totul apţi să se căsătorească şi gata să primească mandatul lor de emisari ai Prinţului pe lângă triburi aflate în necesitate din rasele lor respective.

^(751.1) ^66:7.6 Fad patrona planul de învăţământ din Dalamatia, care era pus în aplicare sub forma unei şcoli industriale, în care elevii învăţau prin practică şi se formau pe ei înşişi, prin înfăptuirea zi de zi a tot ceea ce este de folos. Acest plan de învăţământ nu neglija locul gândirii şi al simţirii în dezvoltarea caracterului, însă punea pe primul plan formarea manuală. Instruirea era individuală şi colectivă. Învăţătura era dată atât de bărbaţi cât şi de femei, precum şi de amândoi acţionând laolaltă. Jumătate din această instrucţie colectivă se făcea separând elevii pe sexe, cealaltă jumătate în educaţie mixtă. Ucenicii erau învăţaţi individual dexteritatea manuală şi erau socializaţi în grupe sau clase. Ei erau instruiţi să fraternizeze cu grupuri mai tinere, cu grupuri mai vârstnice, şi cu adulţi, precum şi să lucreze în echipă cu cei de vârsta lor. Erau familiarizaţi, de asemenea, cu asocieri cum ar fi grupurile familiale, echipele de joc şi clasele de la şcoală.

^(751.2) ^66:7.7 Printre ultimii ucenici formaţi în Mesopotamia pentru a lucra cu rasele lor respective se găseau andoniţii din ţinuturile înalte ale Indiei occidentale, amestecaţi cu reprezentanţi ai oamenilor roşii şi ai oamenilor albaştri. Mai târziu, un mic număr de oameni galbeni a fost admis, de asemenea.

^(751.3) ^66:7.8 Hap a oferit raselor primitive o lege morală. Acest cod se numea „Calea Tatălui” şi consta din următoarele şapte porunci:

^(751.4) ^66:7.9 1. Nu te vei teme de nici un dumnezeu şi nici nu vei servi nimeni în afară de Tatăl tuturor.

^(751.5) ^66:7.10 2. Nu vei fi nesupus faţă de Fiul Tatălui, suveranul lumii, şi nu vei fi lipsit de respect faţă de asociaţii săi supraumani.

^(751.6) ^66:7.11 3. Nu vei minţi atunci când vei fi chemat în faţa judecătorilor oamenilor.

^(751.7) ^66:7.12 4. Nu vei ucide nici bărbat, nici femeie, nici copil.

^(751.8) ^66:7.13 5. Nu vei fura nici bunurile, nici vitele vecinului tău.

^(751.9) ^66:7.14 6. Nu te vei atinge de femeia prietenului tău.

^(751.10) ^66:7.15 7. Nu vei comite nici cea mai mică nepoliteţe faţă de părinţii tăi ori faşă bătrânii tribului.

^(751.11) ^66:7.16 Aceasta a rămas legea Dalamatiei pe parcursul unei perioade de aproape trei sute de mii de ani. Multe dintre pietrele pe care a fost gravată această lege zac acum pe fundul mării, în largul Mesopotamiei şi al Persiei. S-a format obiceiul de a păstra în minte una dintre aceste porunci în fiecare zi a săptămânii, şi a o folosi ca salut şi ca mulţumire în timpul mesei.

^(751.12) ^66:7.17 În această epocă, măsura timpului era luna lunară, numărând douăzeci şi opt de zile. Cu excepţia zilei şi a nopţii, era singura unitate de timp cunoscută popoarelor primitive. Săptămâna de şapte zile a fost introdusă de instructorii Dalamatiei pentru simplul motiv că şapte este sfertul lui douăzeci şi opt. Semnificaţia cifrei şapte în supraunivers le-a oferit, fără îndoială, ocazia de a strecura un memento spiritual în calculul obişnuit al timpului, însă perioada lunară nu are origine naturală.

^(751.13) ^66:7.18 Regiunea rurală din jurul oraşului era foarte bine colonizată, pe o rază de o sută şaizeci de kilometri. În împrejurimile imediate, anumiţi vechi elevi ai şcolilor Prinţului se angajau în creşterea animalelor şi puneau şi altfel în practică instrucţia pe care o primiseră de la statul lor major şi de la mulţi dintre artizanii lui umani. Unii din ei s-au apucat de agricultură şi de horticultură.

^(751.14) ^66:7.19 Omenirea nu a fost constrânsă să practice munca dură a pământului drept pedeapsă a unui presupus păcat. „Vei mânca rodul pământului cu sudoarea frunţii tale”, nu a fost o pedeapsă pronunţată contra omului pentru a fi participat la nebunia rebeliunii lui Lucifer, sub conducerea trădătorului Caligastia. Cultura solului este inerentă stabilirii unei civilizaţii progresive pe lumile evolutive, iar acest imperativ a fost centrul întregii învăţături a Prinţului Planetar şi a statului său major pe parcursul celor trei sute de mii de ani care au separat sosirea lor pe Urantia de zilele tragice în care Caligastia a luat partea rebelului Lucifer. Munca pământului nu era un blestem, ci era mai degrabă suprema binecuvântare pentru toţi cei care au putut astfel să participe la cea mai umană dintre toate activităţile omeneşti.

^(752.1) ^66:7.20 În momentul în care a izbucnit rebeliunea, Dalamatia avea o populaţie fixă de aproape şase mii de locuitori. Această cifră include ucenicii, însă nu ţine cont de vizitatori şi de observatori, al căror număr se ridica întotdeauna la peste o mie. Însă voi nu puteţi decât prea puţin, ori chiar deloc, să vă daţi seama de minunatele progrese ale acestor timpuri foarte îndepărtate. Admirabilele beneficii ale acestor epoci pentru omenire au fost practic şterse de oribila confuzie şi de abjectele tenebre spirituale care au urmat după catastrofa înşelăciunii şi răzvrătirii lui Caligastia.

8. Nemulţumirile lui Caligastia

^(752.2) ^66:8.1 Când studiem lunga carieră a lui Caligastia, noi nu găsim în conduita sa decât o singură trăsătură de caracter susceptibilă de a atrage atenţia; el era ultraindividualist. Avea tendinţa să le ţină parte aproape tuturor protestatarilor şi arăta, în general, simpatie sa celor care exprimau cu cumpătare critici implicite. Noi sesizăm faptul că această tendinţă de a nu suporta autoritatea, de a se ofensa uşor în caz de orice formă de control a apărut de la început la el. Deşi era uşor împotriva sfaturilor bătrânilor şi avea o reţinere faţă de autoritatea superioară, cu toate acestea, când a fost pus la încercare, el şi-a dovedit loialitatea sa către şefii universului şi supunerea faţă de ordinele Părinţilor Constelaţiei. Nici o greşeală reală nu a fost vreodată găsită în el, până în momentul ruşinoasei sale trădări pe Urantia.

^(752.3) ^66:8.2 Se cuvine să notăm că Lucifer şi Caligastia fuseseră amândoi instruiţi cu răbdare şi avizaţi cu afecţiune de tendinţa lor de a critica şi de dezvoltarea subtilă a trufiei lor, care avea drept corolar un simţ exagerat al importanţei de sine, însă toate aceste eforturi de a-i ajuta fuseseră interpretate în mod greşit, ca critici neîntemeiate şi interferenţe nejustificate cu libertatea lor personală. Caligastia şi Lucifer au socotit amândoi că sfaturile lor amicale erau animate de mobile puternic reprehensibile care începeau să domine propria lor gândire deformată şi propria lor concepţie eronată. Ei au judecat generoşii lor consilieri după evoluţia propriului lor egoism.

^(752.4) ^66:8.3 De la sosirea prinţului Caligastia, civilizaţia planetară a progresat într-o manieră destul de normală pe o durată de aproape trei sute de mii de ani. Pe lângă faptul că Urantia era o sferă de viaţă modificată, deci supusă unor numeroase neregularităţi şi unor episoade neobişnuite de fluctuaţie evolutivă, cariera planetei s-a petrecut într-un mod foarte satisfăcător până în momentul rebeliunii lui Lucifer şi a trădării simultane a lui Caligastia. Întreaga parte a istoriei care le este posterioară este iremediabil modificată de această eroare catastrofală, precum şi de eşecul ulterior al lui Adam şi al Evei în îndeplinirea misiunii lor planetare.

^(752.5) ^66:8.4 Prinţul Planetar a căzut în întuneric în momentul rebeliunii lui Lucifer, proiectând astfel planeta într-o lungă dezordine. El a fost apoi privat de autoritatea suverană prin acţiunea coordonată a şefilor constelaţiei şi a altor autorităţi ale universului. El a împărtăşit inevitabilele vicisitudini ale izolării Urantiei până în epoca şederii lui Adam pe planetă şi a făcut să eşueze planul de ridicare al raselor umane prin infuzia sângelui vital al noii rase violete, descendenţii lui Adam şi ai Evei. Puterea pe care o avea Prinţul decăzut de a tulbura treburile umane a fost considerabil restrânsă de influenţa lui Machiventa Melchizedek care s-a întrupat în epoca lui Avraam. Ca urmare, în cursul întrupării lui Mihail, acest prinţ trădător a fost, în cele din urmă, lipsit de orice autoritate pe Urantia.

^(753.1) ^66:8.5 Doctrina unui demon persoană pe Urantia, cu toate că are o oarecare temelie în prezenţa planetară a trădătorului şi a nelegiuitului Caligastia, este totuşi fictivă atunci când propovăduieşte că „un astfel de demon” poate influenţa mintea omenească normală contra liberei sale alegeri naturale. Chiar înainte de coborârea lui Mihail pe Urantia nici Caligastia, nici Daligastia, nu au reuşit niciodată să îi asuprească complet pe muritori, nici să silească vreun individ normal să facăvreun lucru împotriva voinţei sale umane.

^(753.2) ^66:8.6 Liberul arbitru uman este suprem în materie de morală.Până şi Ajustorul Gândirii interior refuză să constrângă omul să gândească vreun gând sau să împlinească vreo acţiune contrare alegerii voinţei personale a omului.

^(753.3) ^66:8.7 Acum, acest rebel al împărăţiei, lipsit de orice putere de a face rău foştilor săi supuşi, aşteaptă ca Cei Îmbătrâniţi de Zile de pe Uversa să îi judece până la unul pe toţi cei care au participat la rebeliunea lui Lucifer.

^(753.4) ^66:8.8 [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Rasele evolutive de culoare

Posted on 2 iulie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

Vă propun să mai facem un pas pe calea cunoașterii evolutiei umanitații așa cum este ea prezentată de cartea Urantia .. și după ce am văzut cate ceva despre Andon și Fonta considerată prima familie umană .. să vedem acum și cum au evoluat și s-au dezvoltat ulterior rasele evolutive de culoare.

Capitolul 64

Rasele evolutive de culoare

^(718.1) ^64:0.1 ACEASTA este istoria raselor evolutive de pe Urantia din zilele lui Andon şi Fonta, de acum aproape un milion de ani, trecând prin epoca Prinţului Planetar şi până la sfârşitul erei glaciare.

^(718.2) ^64:0.2 Rasa umană este veche de aproape un milion de ani. Prima jumătate a istoriei sale corespunde, în mare, epocii care a precedat sosirea Prinţului Planetar pe Urantia. A doua jumătate a istoriei omenirii începe în momentul sosirii Prinţului Planetar şi al apariţiei celor şase rase de culoare; ea corespunde, în mare, perioadei în general considerate ca Epoca Pietrei Cioplite.

1. Aborigenii Andonici

^(718.3) ^64:1.1 Oamenii primitivi şi-au făcut apariţia evolutivă pe pământ în urmă cu aproape un milion de ani, şi au fost puşi la o grea încercare. Ei au căutat instinctiv să scape de pericolul vreunei eventuale încrucişări cu triburile simiene inferioare. Însă înaltele ţinuturi aride ale Tibetului, ajungând până la 9.000 de metri, au împiedicat migrările către est. Ei nu puteau nici să se îndrepte către sud sau către vest, căci Marea Mediterana era mult mai vastă decât astăzi şi înspre est se întindea până la Oceanul Indian; atunci când au mers spre nord, ei au întâlnit gheţurile care avansau. Însă chiar şi atunci când migrarea lor ulterioară a fost oprită de gheţuri, şi cu toate că triburile pe măsură ce se dispersau au devenit din ce în ce mai ostile, grupurile cele mai inteligente nu au nutrit câtuşi de puţin ideea de a merge înspre sud şi a trăi în mijlocul rubedeniilor lor păroase ce locuiau în coroana arborilor şi care aveau un nivel intelectual inferior.

^(718.4) ^64:1.2 Multe dintre emoţiile religioase cele mai vechi ale omului, s-au născut din sentimentul său de neputinţă în mediul ambiant închis al acestei situări geografice – munţi la dreapta, apă la stânga şi gheaţă în faţă; însă aceşti andoniţi puşi pe progres nu doreau să se mai întoarcă vreodată în sud la rudele lor inferioare care vieţuiau în arbori.

^(718.5) ^64:1.3 Contrar obiceiurilor neamurilor lor non-umane, andoniţii evitau pădurile. În păduri, omul a degenerat întotdeauna; evoluţia umană nu a progresat decât pe teren deschis şi sub latitudini ridicate. Frigul şi foamea care domneau în ţinuturile deschise stimulează activitatea, inventivitatea şi ingeniozitatea. În timp ce aceste triburi andonice produceau pionierii rasei umane actuale, în mijlocul grelelor încercări şi privaţiuni din asprele climate nordice, neamurile lor înapoiate se instalau comod în pădurile tropicale meridionale din ţinutul originii lor primitive comune.

^(718.6) ^64:1.4 Aceste evenimente se produc în vremea celei de a treia invazii glaciare, aceea pe care geologii voştri o numesc prima. Primele două au fost mai puţin întinse în Europa septentrională.

^(718.7) ^64:1.5 Pe parcursul celei mai mari părţi a perioadei glaciare Anglia comunica cu Franţa pe calea uscatului, la fel cum ulterior Africa s-a legat de Europa prin puntea terestră a Siciliei. În timpul migrărilor andonice, exista o cale terestră, care trecea prin Europa şi Asia, legând Anglia la vest cu Java la est; însă Australia a fost din nou izolată, ceea ce a accentuat şi mai mult dezvoltarea faunei sale particulare.

^(719.1) ^64:1.6 Acum 950.000 de ani, descendenţii lui Andon şi Fonta au emigrat foarte departe înspre est şi înspre vest. Spre vest, ei au traversat Europa şi au ajuns în Franţa şi în Anglia. La o dată ulterioară, ei au pătruns înspre est până în Java, unde s-au şi descoperit recent oasele lor – cele ale aşa numitului om din Java – şi apoi şi-au urmat drumul până în Tasmania.

^(719.2) ^64:1.7 Grupurile care s-au îndreptat către est au fost mai puţin contaminate de ramurile retrograde, de origine ancestrală, decât cele din est, care s-au amestecat atât de liber cu neamurile lor animale, rămase în urmă. Aceşti indivizi neprogresişti s-au deplasat în sud şi s-au contopit, în curând, cu triburile inferioare. Mai târziu, un număr în creştere al descendenţilor lor înapoiaţi s-au întors spre nord şi s-au unit cu popoarele andonice care se răspândeau rapid. Aceste uniuni nefericite au făcut inevitabilă degenerarea rasei superioare. Grupurile primitive care menţineau cultul Celui care Dăruieşte Suflarea erau tot mai puţine. Această civilizaţie în zorile ei s-a pomenit ameninţată cu dispariţia.

^(719.3) ^64:1.8 Şi aşa a fost întotdeauna pe Urantia. Civilizaţii foarte promiţătoare au degenerat succesiv şi au sfârşit prin a se stinge din cauza nesocotinţei lor de a permite indivizilor superiori să procreeze în mod liber cu cei inferiori.

2. Popoarele din Foxhall

^(719.4) ^64:2.1 Acum 900.000 de ani, artele lui Andon şi ale Fontei şi cultura lui Onagar erau gata-gata să dispară de pe faţa pământului. Cultura, religia, şi chiar şi cioplirea silexului, se aflau în punctele lor cele mai joase.

^(719.5) ^64:2.2 În această epocă, grupurile corcite inferioare, care veneau din sudul Franţei, au sosit în mare număr în Anglia. Aceste triburi se încrucişaseră într-o aşa mare măsură cu creaturi asemănătoare maimuţelor şi care locuiau în păduri, încât mai erau foarte puţin umane. Ele nu aveau religie, însă prelucrau într-un mod rudimentar silexul şi aveau suficientă inteligenţă pentru a aprinde focul.

^(719.6) ^64:2.3 Ele au fost urmate în Europa de un popor prolific şi întrucâtva superior, ai cărui descendenţi s-au răspândit imediat pe tot cuprinsul continentului, de la gheţurile nordice până la Alpi şi în sud până la Mediterana. Aceste triburi formau aşa numita rasă heidelberg.

^(719.7) ^64:2.4 Pe parcursul acestei lungi perioade de decadenţă culturală, popoarele Foxhallului, în Anglia, şi triburile Badonanului, în nord vestul Indiei, au continuat să păstreze unele tradiţii ale lui Andon, precum şi nişte rămăşiţe ale culturii lui Onagar.

^(719.8) ^64:2.5 Popoarele Foxhallului erau cele mai occidentale, şi au reuşit să păstreze esenţialul culturii andonice. Ele au păstrat, de asemenea, cunoştinţele lor în ceea ce priveşte prelucrarea silexului şi le-au transmis descendenţilor lor, îndepărtaţii strămoşi ai eschimoşilor.

^(719.9) ^64:2.6 Cu toate că vestigiile popoarelor Foxhallului au fost ultimele care s-au descoperit în Anglia, aceşti andoniţi au fost în realitate primele fiinţe umane care au trăit în aceste regiuni. În aceea epocă, o punte terestră lega încă Franţa de Anglia; şi cum mai toate primele aşezări ale descendenţilor lui Andon erau situate de-a lungul fluviilor şi coastelor din timpurile vechi, ele se găsesc acum sub apele Canalului Mânecii şi sub cele ale Mării Nordului, cu excepţia a două sau trei care sunt încă la suprafaţă pe coasta engleză.

^(720.1) ^64:2.7 Multe dintre popoarele mai inteligente şi mai evoluate spiritual ale Foxhallului şi-au păstrat superioritatea lor rasială şi au perpetuat obiceiurile lor religioase primitive. Aceste popoare s-au aliat mai târziu cu linii mai recente şi au părăsit Anglia, îndreptându-se spre vest, ca urmare a unei invazii glaciare ulterioare. Ele au supravieţuit sub forma eschimoşilor de astăzi.

3. Triburile din Badonan

^(720.2) ^64:3.1 În afara popoarelor Foxhallului aflate la vest, un alt centru combativ de cultură a persistat în est. Acest grup trăia pe contraforturile înaltelor pământuri din nord-vestul Indiei, printre triburile lui Badonan, un stră-strănepot al lui Andon. Aceste popoare au fost singurele descendente din Andon care nu au practicat niciodată sacrificii umane.

^(720.3) ^64:3.2 Badoniţii din ţinuturile înalte au ocupat un vast platou înconjurat de păduri, străbătut de râuri şi cu vânat din abundenţă. La fel ca unele dintre neamurile lor din Tibet, ei trăiau în adăposturi de piatră rudimentare, în grote aflate pe coastă şi în galerii semisubterane.

^(720.4) ^64:3.3 În timp ce triburile nordului se temeau din ce în ce mai mult de gheaţă, cele care trăiau în apropierea ţării lor de origine erau speriate de apă. Ele au văzut peninsula Mesopotamiei scufundându-se treptat în ocean şi, cu toate că ea s-a înălţat de mai multe ori, tradiţiile acestor rase primitive s-au ridicat în jurul pericolelor mării şi a temerii unei scufundări periodice. Această teamă, adăugată experienţei lor cu inundaţiile fluviale, explică de ce au ales pământurile înalte ca loc de şedere sigur.

^(720.5) ^64:3.4 La estul ţinutului popoarelor lui Badonan, în munţii Siwalik din nordul Indiei, se găsesc fosile care se apropie, mai mult decât oriunde pe pământ, de tipurile de tranziţie dintre om şi diferitele grupuri preumane.

^(720.6) ^64:3.5 Acum 850.000 de ani, triburile evoluate ale lui Badonan au început un război de exterminare contra vecinilor lor inferiori cu tendinţe animale. În mai puţin de o mie de ani, cea mai mare parte a grupurilor animale ale acestor regiuni au fost fie distruse, fie împinse în pădurile sudului. Această campanie întreprinsă pentru exterminarea fiinţelor inferioare a dus la o uşoară ameliorare în triburile din munţi din epoca respectivă. Descendenţii amestecaţi ai acestei ramuri badonite ameliorate au apărut pe scena de acţiune a lumii ca un popor aparent nou – rasa Neanderthal.

4. Rasele din Neanderthal

^(720.7) ^64:4.1 Oamenii din Neanderthal erau nişte luptători excelenţi; ei călătoreau foarte mult. Plecând din ţinuturile înalte din nord vestul Indiei, ei s-au răspândit treptat la est în China şi la vest până în Franţa, şi au coborât chiar şi în Africa de nord. Ei au dominat lumea pe parcursul a aproape o jumătate de milion de ani, până în epoca migrării raselor evolutive de culoare.

^(720.8) ^64:4.2 Acum 800.000 de ani, păşunea era foarte bogată; numeroase specii de cerbi, precum şi elefanţi şi hipopotami cutreierau Europa. Cirezile de vite erau multe; caii şi lupii se întâlneau peste tot. Oamenii din Neanderthal erau mari vânători, iar triburile care trăiau în Franţa au fost primele care au adoptat practica constantă de a-i lăsa pe cei mai buni vânători să îşi aleagă soaţele.

^(721.1) ^64:4.3 Renul le-a fost extrem de util acestor popoare din Neanderthal. Ele s-au servit de el pentru hrană, pentru îmbrăcăminte şi pentru unelte, de vreme ce aveau diverse întrebuinţări pentru coarnele şi oasele sale. Ei erau foarte puţin cultivaţi, însă au adus multe îmbunătăţiri în prelucrarea silexului, şi în care s-au apropiat până aproape de nivelul atins în vremea lui Andon. Ei au reînceput să folosească mari bucăţi de silex prinse de mânere de lemn pentru a servi ca topoare şi târnăcoape.

^(721.2) ^64:4.4 Acum 750.000 de ani, al patrulea val glaciar înainta direct spre sud. Cu uneltele lor îmbunătăţite, oamenii Neanderthalului au făcut găuri în gheaţa care acoperea râurile nordice, putând astfel să prindă peştii care se ridicau până l aceste deschizături. Triburile s-au retras constant din faţa avansării gheţurilor, a căror invazie cea mai întinsă a avut loc atunci în Europa.

^(721.3) ^64:4.5 În vremurile acelea, gheţarul siberian a atins maximul înaintării lui înspre sud, obligându-i pe oamenii primitivi să se deplaseze în aceeaşi direcţie, către ţinuturile lor de origine. Specia umană se diferenţiase atunci atât de mult încât se redusese foarte mult riscul unei noi încrucişări cu neamurile lor maimuţe care erau incapabile să progreseze.

^(721.4) ^64:4.6 Acum 700.000 de ani, a patra invazie glaciară, cea mai mare care a fost cunoscută în Europa, era pe cale de retragere. Oamenii şi animalele se întorceau în nord; climatul era răcoros şi umed, iar oamenii primitivi au prosperat din nou în Europa şi în Asia occidentală. Pădurile s-au întins treptat înspre nord, pe pământurile pe care gheţurile le acoperiseră atât de recent.

^(721.5) ^64:4.7 Viaţa mamiferelor a fost prea puţin modificată de marea invazie glaciară. Animalele s-au înmulţit pe fâşia îngustă de pământ care se întindea între gheţuri şi Alpi, iar atunci când gheţarii s-au retras, ele s-au răspândit din nou rapid în toată Europa. Pe puntea terestră a Siciliei elefanţii cu colţi drepţi şi rinocerii cu botul lat, hienele şi leii au venit din Africa, şi aceşti noi veniţi au exterminat în mod virtual pe tigrii cu dinţii-sabie şi pe hipopotami.

^(721.6) ^64:4.8 Acum 650.000 de ani, climatul continua să fie blând. Către jumătatea perioadei interglaciare, el a devenit atât de cald încât Alpii s-au dezbrăcat aproape în întregime de gheaţa şi de zăpezile lor.

^(721.7) ^64:4.9 Acum 600.000 de ani, gheţurile atinseseră punctul extrem al retragerii lor spre nord. După o pauză de câteva mii de ani, ele au reînceput pentru a cincia oară să se deplaseze înspre sud. Vremea s-a modificat puţin pe parcursul a cincizeci de mii de ani. Oamenii şi animalele Europei s-au schimbat puţin; uşoara ariditate a perioadei precedente s-a atenuat, iar gheţarii alpini au coborât foarte jos în văile fluviilor.

^(721.8) ^64:4.10 Acum 550.000 de ani, avansarea gheţarilor a făcut ca oamenii să se îndrepte din nou spre sud. Însă, de această dată, oamenii aveau destul de mult loc pe fâşia larga de pământuri care pătrundea în nord-estul Asiei şi se întindea între pătura de gheaţă şi Marea Neagră, pe atunci o prelungire foarte întinsă a Mediteranei.

^(721.9) ^64:4.11 În epoca celei de-a patra şi a celei de-a cincia invazii glaciare, cultura rudimentară a raselor Neanderthalului a continuat să se răspândească, însă progresul ei era atât de slab, încât se părea într-adevăr că încercarea de a se produce un tip nou şi modificat de viaţă inteligentă pe Urantia era pe punctul de a eşua. Pe parcursul a aproape un sfert de milion de ani, aceste popoare primitive s-au hoinărit, vânând şi bătându-se, perfecţionându-se sporadic în anumite direcţii, însă în ansamblu regresând regulat în comparaţie cu strămoşii lor andoniţi superiori.

^(721.10) ^64:4.12 Pe parcursul acestor vârste de tenebre spirituale, omenirea superstiţioasă a atins nivelele sale de cultură cele mai joase. Religia oamenilor din Neanderthal nu era cu adevărat mai presus de aceea a unei superstiţii ruşinoase. Exista o mare teamă de nori şi, în special, de pâclă şi de ceaţă. O religie primitivă a fricii de forţele naturale s-a dezvoltat treptat în ei, în timp ce venerarea animalelor a pierdut din intensitate, odată cu perfecţionarea uneltelor şi cu abundenţa de vânat, ceea ce permitea acestor popoare să trăiască cu mai puţină îngrijorare din pricina hranei lor. Recompensele sexuale acordate celor mai buni vânători au contribuit în mare măsură la ameliorarea tehnicii vânătorii. Această nouă religie, africii, a condus la încercări de împăcare a forţelor nevăzute ascunse în spatele elementelor naturale şi şi-a atins apoi apogeul cu sacrificiile umane menite să calmeze aceste forţe fizice invizibile şi necunoscute. Această teribilă practică a sacrificiilor umane s-a menţinut la popoarele cele mai înapoiate ale Urantiei până în secolul al douăzecilea al erei noastre.

^(722.1) ^64:4.13 Aceşti primi oameni din Neanderthal cu greu ar putea fi consideraţi adoratori ai soarelui. Ei trăiau mai degrabă cu teama de întuneric, şi se speriau de moarte la lăsarea nopţii. Atunci când luna strălucea cât de cât, ei reuşeau să-şi păstreze sângele rece, însă pe durata nopţilor fără lună erau cuprinşi de panică şi începeau să sacrifice cele mai bune specimene de bărbaţi şi de femei pentru a face luna să strălucească din nou. Ei au învăţat devreme că soarele reapărea ritmic, însă atribuiau întoarcerea lunii doar sacrificiilor membrilor tribului lor. Pe măsură ce rasa progresa, obiectul şi scopul sacrificiilor se schimba treptat, însă ofranda sacrificiilor umane, ca parte a ceremonialului religios, a supravieţuit mult timp.

5. Originea raselor de culoare

^(722.2) ^64:5.1 Cu 500.000 de ani în urmă, triburile badonite din ţinuturile înalte din nord-vestul Indiei s-au pomenit implicate într-o altă mare luptă rasială. S-a iscat un război necruţător pe o durată de peste o sută de ani, iar la sfârşitul acestei lungi bătălii nu au rămas decât o sută de familii, însă aceşti supravieţuitori erau reprezentanţii cei mai inteligenţi şi cei mai de dorit dintre toţi descendenţii vii, pe atunci, ai lui Andon şi ai Fontei.

^(722.3) ^64:5.2 Un eveniment nou şi straniu s-a produs atunci la badoniţii din ţinuturile înalte. Un bărbat şi o femeie trăind în partea nord estică a acelor regiuni înalte, pe vremea aceea locuite, au început deodată să zămislească o familie de copii excepţional de inteligenţi. A fost familia sangikă, strămoşii celor şase rase de culoare ale Urantiei.

^(722.4) ^64:5.3 Aceşti copii sangiki, în număr de nouăsprezece, nu aveau doar o inteligenţă superioară celei a contemporanilor lor; pielea lor manifesta dealtfel o tendinţă extraordinară de a lua diferite culori când era expusă la lumina solară. Printre cei nouăsprezece copii, cinci erau roşi, doi portocalii, patru galbeni, doi verzi, patru albaştri şi doi indigo. Aceste culori deveneau tot mai pronunţate odată cu creşterea copiilor, iar când aceşti tineri s-au unit mai târziu cu membrii tribului lor, toţi urmaşii aveau tendinţa de a lua culoarea pielii părintelui lor sangik.

^(722.5) ^64:5.4 Întrerup acum această relatare cronologică pentru a vă atrage atenţia asupra sosirii Prinţului Planetar, care a avut loc cam prin vremea aceea şi pentru a vă permite să studiaţi separat cele şase rase sangike de pe Urantia.

6. Cele şase rase sangike de pe Urantia

^(722.6) ^64:6.1 Pe o planetă evolutivă obişnuită, cele şase rase evolutive de culoare apar una după alta. Omul roşu se dezvoltă primul şi vreme de epoci el cutreieră lumea, înainte ca următoarele rase colorate să îşi facă apariţia. Apariţia simultană a acelor rase pe Urantia, şi în sânul unei singure familii, a fost cu totul excepţională.

^(723.1) ^64:6.2 Apariţia primilor andoniţi pe Urantia fusese, de asemenea, ceva nou în Satania. Pe nici o altă lume a sistemului local, o astfel de rasă de creaturi înzestrate cu voinţă nu a apăruse în avans faţă de rasele evolutive de culoare.

^(723.2) ^64:6.3 1. Omul roşu. Aceste popoare au fost remarcabile specimene ale rasei umane şi, în multe privinţe, superioare lui Andon şi Fontei. Ele au format un grup extrem de inteligent, şi au fost primii copii sangiki care au dezvoltat o civilizaţie şi un guvern tribale. Ei au fost întotdeauna monogami; chiar şi urmaşii lor de sânge amestecat au practicat rareori poligamia.

^(723.3) ^64:6.4 Ei au avut mai târziu dificultăţi serioase şi prelungite cu fraţii lor galbeni în Asia. Au fost ajutaţi de invenţia pe care au făcut-o foarte devreme a arcului şi a săgeţii, însă au moştenit, din nefericire, foarte mult din tendinţa strămoşilor lor de a se lupta între ei, ceea ce i-a slăbit până într-atâta încât triburile galbene au putut să îi alunge de pe continentul Asiatic.

^(723.4) ^64:6.5 În urmă cu aproximativ optzeci şi cinci de mii de ani, supravieţuitorii relativ puri ai rasei roşii au trecut în masă în America de Nord. Istmul Bering s-a scufundat puţin după aceea, ceea ce i-a izolat complet. Nici un om roşu nu s-a mai întors vreodată în Asia, însă pretutindeni în Siberia, China, Asia Centrală, India şi Europa, ei au lăsat în urmă pe mulţi dintre descendenţii lor amestecaţi cu alte rase colorate.

^(723.5) ^64:6.6 Când oamenii roşii au trecut în America, ei au dus cu ei numeroase învăţături şi tradiţii ale primei lor origini. Strămoşii lor imediaţi fuseseră în legătură cu ultimele activităţi ale cartierului general mondial al Prinţului Planetar. Însă, la puţin timp după ajungerea în Americi, oamenii roşii au început să piardă din vedere aceste învăţături, iar cultura lor intelectuală şi spirituală a suportat un puternic declin. Foarte devreme, aceste popoare au reînceput să se bată atât de feroce între ele încât războaiele tribale au adus cu ele teama de o dispariţie rapidă a acestor rămăşiţe relativ pure ale rasei roşii.

^(723.6) ^64:6.7 Din cauza acestui mare regres, oamenii roşii păreau condamnaţi când, în urmă cu şaizeci şi cinci de mii de ani, a apărut un şef şi eliberator spiritual, Onamonalonton. El a adus o pace temporară printre oamenii roşii americani şi a reînviat cultul lor faţă de „Marele Spirit”. Onamonalonton a trăit până la vârsta de optzeci şi şase de ani şi şi-a menţinut cartierul general în mijlocul marilor seqoia din California. Numeroşi dintre urmaşii săi au ajuns până în timpurile moderne, la Indienii Picioare Negre.

^(723.7) ^64:6.8 Cu timpul, învăţăturile lui Onamonalonton s-au transformat în nişte tradiţii obscure. Războaiele fraticide au început, şi niciodată de la epoca acestui mare educator încoace, nici un alt şef nu a reuşit să mai stabilească o pace universală între oamenii roşii. Treptat, elementele cele mai inteligente au pierit în luptele dintre triburi; altfel, o mare civilizaţie ar fi putut fi întemeiată pe continentul American de aceşti oameni roşi capabili şi inteligenţi.

^(723.8) ^64:6.9 De la trecerea lor din China în America, oamenii roşii nordici nu au intrat niciodată în contact cu alte influenţe mondiale (cu excepţia eschimoşilor) înainte de a fi descoperiţi mai târziu de oamenii albi. Este întru-totul regretabil că oamenii roşii au ratat aproape în întregime şansa lor de a fi regeneraţi printr-un amestec ulterior de sânge Adamic. Aşa cum se prezentau lucrurile, omul roşu nu putea să îl conducă pe omul alb şi nici nu putea să îl servească de bună voie. În astfel de împrejurări, dacă cele două rase nu se contopesc, una sau cealaltă este condamnată.

^(723.9) ^64:6.10 2. Omul portocaliu. Această rasă a fost esenţialmente caracterizată de o nevoie presantă de a construi, de a construi orice, chiar şi faptul de a strânge mari grămezi de pietre, fie şi numai pentru a vedea care trib le face grămada cea mai înaltă. Cu toate că nu erau un popor progresist, oamenii portocalii au profitat mult de şcolile Prinţului, şi au trimis acolo delegaţi pentru a se instrui.

^(724.1) ^64:6.11 Rasa portocalie a fost prima care a urmat linia ţărmului Mediteranei spre sud, în direcţia Africii, atunci când această mare s-a retras către vest. Însă ei nu s-au asigurat niciodată de puncte de instalare favorabile în Africa, şi au fost exterminaţi cu prilejul sosirii ulterioare a rasei verzi.

^(724.2) ^64:6.12 Cu mult înainte de sfârşitul său, acest popor a pierdut o mare parte din bazele sale spirituale şi culturale; el a cunoscut în acelaşi timp o mare renaştere a unei vieţii mai elevate datorită înţeleptelor indicaţii ale marelui gânditor al acestei rase nefericite, Poshunta, care le-a slujit în epoca în care cartierul său general se găsea în Armagedon, în urmă cu aproape trei sute de mii de ani.

^(724.3) ^64:6.13 Ultima mare bătălie dintre oamenii portocalii şi oamenii verzi a fost dată în regiunea de jos a Văii Nilului, în Egipt. Acest război prelungit a durat aproape o sută de ani şi, atunci când a încetat, puţini reprezentanţi ai rasei portocalii au supravieţuit; rămăşiţele disparate ale acestui popor au fost absorbite de oamenii verzi, apoi de oamenii indigo sosiţi mai târziu, însă omul portocaliu a încetat să mai existe ca rasă din urmă cu aproximativ o sută de mii de ani.

^(724.4) ^64:6.14 3. Omul galben. Triburile galbene primitive au fost primele care au abandonat vânătoarea şi au întemeiat comunităţi stabile, dezvoltând o viaţă familială fondată pe agricultură. Ele erau doar puţin inferioare oamenilor roşii din punct de vedere intelectual, însă social şi colectiv ele s-au dovedit superioare tuturor celorlalte popoare sangike în promovarea unei civilizaţii rasiale. Deoarece diferitele triburi au dezvoltat un spirit fratern şi au învăţat să trăiască împreună într-o pace relativă, ele au fost capabile să gonească rasa roşie dinaintea lor pe măsură ce se răspândeau în Asia.

^(724.5) ^64:6.15 Ele s-au îndepărtat mult de influenţa centrului spiritual al lumii, şi s-au afundat într-o mare întunecime ca urmare a apostaziei lui Caligastia; cu toate acestea, ele au cunoscut o epocă strălucitoare în urmă cu aproximativ o sută de mii de ani, atunci când Singlangton a preluat conducerea acestor triburi şi a proclamat cultul „Adevărului Unic”.

^(724.6) ^64:6.16 Numărul relativ mare de supravieţuitori ai rasei galbene se datorează spiritului pacifist care domnea între triburile lor. Din epoca Singlangtonului până în timpurile Chinei moderne, naţiunile de rasă galbenă au rămas printre cele mai paşnice de pe Urantia. Această rasă a primit mai târziu o moştenire redusă, dar puternică, de linii adamice importate.

^(724.7) ^64:6.17 4. Oamenii verzi. Rasa verde a fost unul dintre grupurile de oameni primitivi cei mai puţin capabili, şi a fost şi mai slăbită de foarte multe migraţii în diferite direcţii. Înainte de risipirea lor, aceste triburi au cunoscut o mare renaştere culturală sub conducerea lui Fantad, în urmă cu aproximativ trei sute cincizeci de mii de ani.

^(724.8) ^64:6.18 Rasa verde s-a scindat în trei diviziuni majore: triburile din nord au fost subjugate, aservite şi absorbite de rasa galbenă şi de cea albastră. Grupul oriental s-a amestecat cu popoarele Indiei din această epocă, şi unele rămăşiţe rămân încă printre aceste popoare. Populaţia meridională a pătruns în Africa, unde le-a exterminat pe rubedeniile lor portocalii, aproape la fel de inferioare ca şi ea.

^(724.9) ^64:6.19 În multe privinţe ambele grupuri aveau aproape forţe egale în această luptă, din moment ce fiecare poseda linii ale ordinului giganţilor. Mulţi dintre şefii lor aveau o talie cuprinsă între doi metri patruzeci şi doi metri şaptezeci. Aceste specii gigante de oameni verzi au fost practic limitate la naţiunea meridională sau egipteană.

^(725.1) ^64:6.20 Supravieţuitorii victorioşi ai rasei verzi au fost, mai târziu, absorbiţi de rasa indigo, ultimul dintre popoarele de culoare care s-a dezvoltat şi a emigrat din centrul originar sangik de dispersare a raselor.

^(725.2) ^64:6.21 5. Omul albastru. Oamenii albaştri au fost un mare popor. Ei au inventat devreme suliţa şi au elaborat, mai târziu, rudimentele multora dintre artele civilizaţiei moderne. Omul albastru avea puterea cerebrală a omului roşu asociată cu sufletul şi cu sentimentele oamenilor galbeni. Descendenţii lui Adam îl preferau pe acesta înaintea supravieţuitorilor tuturor celorlalte rase colorate.

^(725.3) ^64:6.22 Primi oameni albaştri au fost atenţi şi sensibili la convingerile insuflate de către instructorilor statului major al Prinţului Caligastia. De asemenea, au fost aruncaţi într-o mare confuzie când trădarea conducătorilor a denaturat, mai târziu, aceste învăţături. La fel ca şi celelalte rase primitive, ei nu şi-au revenit niciodată complet după tumultul provocat de trădarea lui Caligastia şi nu au depăşit niciodată în întregime tendinţa lor înnăscută de a se lupta între ei.

^(725.4) ^64:6.23 La aproximativ cinci sute de ani după căderea lui Caligastia a avut loc o mare renaştere culturală şi religioasă de un tip primitiv – însă nu mai puţin reală şi benefică. Orlandof a devenit un mare învăţător al rasei albastre, şi a condus numeroase triburi la venerarea adevăratului Dumnezeu sub numele de „Şef Suprem”. A fost cel mai mare progres realizat de oamenii albaştri până în perioada ulterioară în care aportul de sânge Adamic i-a regenerat puternic.

^(725.5) ^64:6.24 Explorările şi cercetările efectuate în Europa în ceea ce priveşte epoca pietrei cioplite, ele au constat în mare parte în dezgroparea de unelte, de oseminte şi de obiecte decorative ale acestor străvechi oameni albaştri, căci ei au rămas în Europa până la o dată recentă. Ceea ce voi numiţi rasele albe de pe Urantia reprezintă descendenţii oamenilor albaştri modificaţi mai întâi printr-un uşor amestec cu galbenii şi roşii, apoi puternic regeneraţi de asimilarea celei mai mari părţi a rasei violete.

^(725.6) ^64:6.25 6. Rasa indigo. În timp ce toţi oamenii roşi au fost cei mai avansaţi dintre toate popoarele sangike, oamenii negrii au fost cel mai puţin înclinaţi spre progres. Ei au fost ultimii care au emigrat din lăcaşurile lor din ţinuturile înalte. Ei au ajuns în Africa, au pus stăpânire pe continent şi de atunci au rămas mereu acolo, cu excepţia celor care au fost luaţi cu forţa, din vreme în vreme, pentru a deveni sclavi.

^(725.7) ^64:6.26 Izolate în Africa, popoarele indigo, la fel ca şi oamenii roşi, nu au profitat deloc, sau prea puţin, de înnobilarea rasială care ar fi putut fi dobândită printr-un aport de linii Adamice. Singură în Africa, rasa indigo a făcut puţine progrese până în zilele lui Orvonon, când ea a cunoscut o mare deşteptare spirituală. Oamenii indigo au uitat mai târziu aproape în întregime de „Dumnezeul Dumnezeilor” proclamat de Orvonon, însă nu au pierdut niciodată dorinţa de a adora Necunoscutul; cel puţin ei au menţinut o formă de cult care s-a stins doar de câteva milenii.

^(725.8) ^64:6.27 În ciuda înapoierii lor, popoarele indigo au exact acelaşi statut în faţa puterilor celeste ca oricare altă rasă terestră.

^(725.9) ^64:6.28 Acestea au fost epoci de lupte violente între diversele rase însă, în apropierea cartierului general al Prinţului Planetar, grupurile cele mai luminate şi cele mai recent instruite au trăit împreună într-o armonie relativă, cu toate că nu fusese încă înfăptuită nici o mare cucerire culturală a raselor mondiale până în momentul în care acest regim a fost serios zguduit de izbucnirea rebeliunii lui Lucifer.

^(726.1) ^64:6.29 Toate aceste diferite popoare au cunoscut din timp în timp renaşteri culturale şi spirituale. Mansant a fost un mare învăţător al epocii care a urmat aceleia a Prinţului Planetar. Însă noi îi menţionăm numai pe conducătorii şi pe învăţătorii reprezentativi, a căror influenţă a marcat şi a inspirat considerabil o rasă întreagă. Cu trecerea timpului, numeroşi învăţători mai puţin importanţi au apărut în diferite regiuni; în ansamblu, influenţa lor salutară a contribuit mult la împiedicarea unei căderi complete a civilizaţiei culturale, îndeosebi pe parcursul îndelungatei şi întunecatei perioade dintre rebeliunea lui Caligastia şi sosirea lui Adam.

^(726.2) ^64:6.30 Există numeroase motive, valabile şi suficiente, pentru a face să evolueze fie trei, fie şase rase colorate pe lumile spaţiului. Deşi poate că muritorii Urantiei nu sunt încă în poziţia de a aprecia pe deplin toate aceste motive, noi le atragem atenţia asupra următoarelor puncte:

^(726.3) ^64:6.31 1. Varietatea este indispensabilă pentru a permite o largă funcţionare a selecţiei naturale, a supravieţuirii diferenţiale a liniilor superioare.

^(726.4) ^64:6.32 2. Se obţin rase mai bune şi mai puternice prin încrucişarea a diverse popoare atunci când aceste diferite rase sunt purtătoarele unor factori ereditari superiori. Rasele Urantiei au beneficiat încă de la început de o astfel de fuziune, dacă un popor astfel amalgamat a putut fi apoi efectiv regenerat de un profund amestec cu rasa adamică superioară. Orice încercare de a executa o astfel de experienţă pe Urantia în condiţiile rasiale actuale ar fi absolut dezastruoasă.

^(726.5) ^64:6.33 3. Diversificarea raselor favorizează o competiţie sănătoasă.

^(726.6) ^64:6.34 4. Diferenţele de statut între rase şi grupuri, în interiorul fiecărei rase, sunt esenţiale dezvoltării toleranţei şi altruismului umane.

^(726.7) ^64:6.35 5. Omogenitatea rasei umane nu este de dorit înainte ca popoarele unei lumi în evoluţie să fi atins nivele relativ elevate de dezvoltare spirituală.

7. Dispersarea raselor de culoare

^(726.8) ^64:7.1 Când descendenţii de culoare ai familiei sangike au început să se înmulţească şi să caute posibilităţi de expansiune în teritoriile vecine, a cincia invazie glaciară, a treia după calculele geologilor, avansase mult în deplasarea ei sudică către Europa şi Asia. La originea lor, rasele colorate primitive au fost teribil de încercate de rigorile şi de privaţiunile erei glaciare. Acest gheţar a acoperit o porţiune atât de întinsă a Asiei, încât calea migrărilor către Asia orientală a fost întreruptă vreme de mii de ani. Atâta timp cât Marea Mediterana nu s-a retras ca urmare a înălţării Arabiei, le-a fost imposibil să ajungă Africa.

^(726.9) ^64:7.2 Aşa s-a făcut că pentru aproape o sută de mii de ani popoarele sangike s-au răspândit în jurul munţilor lor şi s-au amestecat, mai mult sau mai puţin, în ciuda antipatiilor specifice, însă naturale, care s-au manifestat de la început între diferitele rase.

^(726.10) ^64:7.3 Între epoca Prinţului Planetar şi cea a lui Adam, India a devenit domeniul populaţiei celei mai cosmopolite care a existat vreodată pe faţa pământului. Însă a fost un caz nefericit că acest amestec a conţinut atât de multe elemente ale rasei verzi, portocali şi indigo. Aceste popoare sangike secundare găseau existenţa mai uşoară sau mai agreabilă în ţinuturile din sud, şi multe dintre ele au migrat mai târziu în Africa. Popoarele sangike primare, rasele superioare, au evitat tropicele; oamenii roşii s-au îndreptat spre nord-est către Asia, urmaţi îndeaproape de oamenii galbeni, în timp ce rasa albastră avansa către nord-vest intrând în Europa.

^(727.1) ^64:7.4 Înaintând în urma gheţurilor în retragere, oamenii roşii au început foarte devreme să emigreze către nord-est, au înconjurat regiunile înalte ale Indiei şi au ocupat toată partea nord-estică a Asiei. Ei au fost urmaţi îndeaproape de triburile galbene, care i-au alungat apoi din Asia în America de Nord.

^(727.2) ^64:7.5 Când rămăşiţele relativ pure ale rasei roşii au abandonat Asia, ele au format unsprezece triburi, cu ceva mai mult de şapte mii de bărbaţi, femei şi copii. Aceste triburi erau însoţite de trei mici grupuri de origine mixtă, din care cel mai mare cuprindea un amestec de rase portocalie şi albastră. Aceste trei grupuri nu s-au înfrăţit niciodată total cu oamenii roşii, şi s-au mutat, curând după aceea, înspre sud, către Mexic şi America Centrală, unde li s-a alăturat mai târziu un mic grup de galbeni şi de roşii amestecaţi. Aceste elemente s-au căsătorit toate între ele şi au întemeiat o nouă rasă, amalgamată, mult mai puţin înclinată spre a se război decât oamenii roşii de rasă pură. În decurs de cinci mii de ani, acest sânge amestecat s-a scindat în trei grupuri care au stabilit civilizaţiile Mexicului, respectiv ale Americii Centrale şi ale Americii de Sud. Ramura sud-americană a primit o uşoară infuzie din sângele lui Adam.

^(727.3) ^64:7.6 Într-o oarecare măsură, oamenii primitivi galbeni şi roşii s-au amestecat în Asia. Descendenţii acestei împreunări s-au deplasat către est şi de-a lungul litoralului meridional. Până la urmă, ei au fost alungaţi pe peninsulele şi pe insulele mării din apropiere de către rasa galbenă care se înmulţea rapid. Ei sunt la originea oamenilor bruni de astăzi.

^(727.4) ^64:7.7 Rasa galbenă a continuat să ocupe regiunile centrale ale Asiei orientale. Printre cele şase rase de culoare, aceasta este cea care a supravieţuit în cel mai mare număr. Oamenii galbeni s-au antrenaţi, din timp în timp, în războaie rasiale, dar nu au purtat războaie de exterminare interminabile şi implacabile aşa cum s-a întâmplat între oamenii roşii, verzi şi portocalii. Aceste trei rase s-au distrus virtual în întregime unele pe altele, înainte de a fi, în cele din urmă, aproape anihilate de duşmanii lor aparţinând altor rase.

^(727.5) ^64:7.8 Cea de a cincia perioadă glaciară din Europa nu s-a întins prea departe către sud. Calea migrărilor către nord-vest a rămas deci parţial deschisă acestor popoare sangike. Când gheţurile au început să se retragă, oamenii albaştri, însoţiţi de alte câteva mici grupuri rasiale, au migrat către vest, de-a lungul vechilor trasee ale triburilor andonice. Ei au invadat Europa în valuri succesive, şi au ocupat cea mai mare parte a continentului.

^(727.6) ^64:7.9 În Europa, ei i-au întâlnit în curând descendenţii neanderthalieni ai strămoşului lor primitiv comun, Andon. Aceşti europeni neanderthalieni, mai vechi, au fost îndepărtaţi de gheţari înspre sud şi înspre est, şi se găseau astfel în poziţia de a înfrunta şi a absorbi pe neamurile lor invadatoare din triburile sangike.

^(727.7) ^64:7.10 La început, triburile sangike erau, în general, mai inteligente decât descendenţii degeneraţi ai oamenilor andonici primitivi din câmpii şi le erau superioare în multe privinţe. Încrucişarea acestor triburi sangike cu popoarele din Neanderthal a ameliorat imediat rasa mai veche. Iar această infuzie de sânge sangik, mai ales din partea oamenilor albaştri, a fost lucrul care a produs la popoarele din Neanderthal acea ameliorare marcantă care s-a manifestat de valurile succesive ale triburilor, din ce în ce mai inteligente, care s-au răspândit în Europa venind dinspre est.

^(727.8) ^64:7.11 În cursul perioadei interglaciare următoare, această nouă rasă a Neanderthaului s-a extins din Anglia până în India. Ceea ce a mai rămas din rasa albastră s-a oprit în vechea peninsulă Persică şi se amestecă cu alte felurite elemente, în principal galbene. Amestecul care a rezultat, înnobilat apoi puţin de rasa violetă a lui Adam, a supravieţuit sub forma triburilor nomade de arabi moderni.

^(728.1) ^64:7.12 Toate eforturile de a identifica strămoşii sangiki ai popoarelor moderne trebuie să ţină seama de ameliorarea ulterioară a liniilor rasiale prin amestecul subsecvent al sângelui adamic.

^(728.2) ^64:7.13 Rasele superioare au căutat climatele nordice sau temperate, în timp ce rasele portocalii, verzi şi indigo au gravitat succesiv către Africa peste puntea terestră, recent înălţată, care separa de Oceanul Indian Marea Mediterana, aflată în retragere spre vest.

^(728.3) ^64:7.14 Ultimele popoare sangike care au emigrat din centrul de origine al raselor lor au fost oamenii indigo. Aproape de epoca în care omul verde extermina rasa portocalie în Egipt şi, totodată, făcând astfel, se slăbea şi pe sine, un mare exod negru a început către sud, de-a lungul coastei Palestinei. Mai târziu, când aceste popoare indigo, de o mare vigoare fizică, au invadat Egiptul, ele i-au eliminat total pe oamenii verzi prin forţa numărului lor. Aceste rase indigo au absorbit rămăşiţele rasei portocalii şi o mare parte a rasei verzi, astfel încât anumite triburi indigo au fost considerabil îmbogăţite de această amalgamare rasială.

^(728.4) ^64:7.15 Se pare astfel că Egiptul a fost dominat, mai întâi, de omul portocaliu, apoi de omul verde, apoi de omul indigo (negru), şi mai târziu de o rasă metisă, formată din oameni indigo şi albaştri, precum şi din oameni verzi modificaţi. Însă mult timp înainte de sosirea lui Adam, oamenii albaştri din Europa şi rasele amestecate ale Arabiei au îndepărtat rasa indigo din Egipt, departe către sudul continentului African.

^(728.5) ^64:7.16 Către sfârşitul migrărilor sangike, rasele portocalii şi verzi au dispărut, omul roşu ocupând America de Nord, omul galben Asia Centrală, omul albastru Europa şi rasa indigo gravitând către Africa. India este populată de un amestec de rase sangike secundare, iar omul brun, încrucişare a roşului şi galbenului, deţine insulele situate în largul coastei asiatice. O rasă amestecată, dotată cu un potenţial mai degrabă superior, ocupă pământurile înalte ale Americii de Sud. Andoniţii cei mai puri trăiesc în regiunile arctice ale Europei, în Islanda, în Groenlanda şi în nord-estul Americii de Nord.

^(728.6) ^64:7.17 În cursul perioadelor de maximă înaintare a gheţurilor, triburile andonice cele mai occidentale au fost foarte aproape de a fi împinse în mare. Ele au trăit mulţi ani pe o fâşie foarte îngustă de pământ din sud, în locul în care se găseşte Anglia în prezent. Iar amintirea tradiţională a acestor avansări glaciare repetate a fost cea care i-a îndemnat să se îndrepte către mare atunci când a şasea şi ultima perioadă glaciară a survenit în cele din urmă. Aceşti oameni au fost primii aventurieri ai mării. Ei au construit bărci şi au plecat în căutarea pământurilor noi cu speranţa că s-ar putea elibera de terifiantele invazii glaciare. Unii dintre ei au ajuns în Islanda, alţii în Groenlanda, însă marea majoritate au murit de foame şi de sete în plină mare.

^(728.7) ^64:7.18 În urmă cu aproape optzeci de mii de ani, la scurt timp după pătrunderea oamenilor roşii în America prin nord-vest, gerul mărilor nordice şi avansarea câmpurilor de gheaţă locale în Groenlanda i-au constrâns pe aceşti descendenţi eschimoşi ai aborigenilor Urantiei să caute un pământ mai bun, un nou cămin. Întreprinderea lor a fost încununată de succes; ei au traversat în siguranţă istmurile strâmte care separau pe atunci Groenlanda de masele continentale din nord-estul Americii de Nord. Ei au ajuns pe continent la aproape douăzeci şi una de secole după sosirea oamenilor roşii în Alaska. Mai târziu, câteva elemente metise ale oamenilor albaştri au călătorit către vest şi s-au amestecat cu eschimoşii cei mai recenţi, şi această uniune a fost destul de benefică pentru triburile de eschimoşi.

^(728.8) ^64:7.19 În urmă cu aproximativ cinci mii de ani, un trib amerindian a întâlnit, din întâmplare, un grup eschimos izolat pe ţărmurile sud-estice ale Golfului Hudson. Celor două triburi le-a fost greu să comunice unul cu celălalt, însă s-au încheiat curând căsătorii între ele, şi aceşti eschimoşi au fost în cele din urmă absorbiţi de oamenii roşii mai numeroşi. Este singurul contact pe care oamenii roşii din America de Nord l-au avut cu o altă rasă umană, până acum o mie de ani, când albii au debarcat din întâmplare, pentru prima dată, pe coasta atlantică a Americii de Nord.

^(729.1) ^64:7.20 Luptele acestor epoci primitive au purtat pecetea curajului, a bravurii, şi chiar şi a eroismului. Noi regretăm cu toţii că numeroase trăsături de caracter pozitive ale primilor voştri strămoşi au fost pierdute pentru rasele mai recente. Deşi apreciem valoarea numeroaselor rafinamente ale civilizaţiei în progres, nouă ne este dor de regretăm totuşi absenţa magnificei hotărâri şi a superbului devotament ale primilor voştri strămoşi, calităţi care ating adesea grandoarea şi sublimul.

^(729.2) ^64:7.21 [Prezentat de un Purtător al Vieţii rezident pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Prima familie umană

Posted on 6 iunie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni … sa mai facem un pas pe calea cunoașterii evolutiei umanitații așa cum este ea prezentată de cartea Urantia și sa vedem cate ceva despre prima familie umană, despre Andon și Fonta, despre evoluția ei și dezvoltarea ulterioara a clanurilor andonite

Capitolul 63

Prima familie umană

^(711.1) ^63:0.1 URANTIA a fost înregistrată ca lume locuită atunci când primele două fiinţe umane – gemenii – aveau unsprezece ani şi înainte de a fi devenit părinţii primului născut din a doua generaţie a adevăratelor fiinţe umane. Mesajul arhanghelic trimis de pe Salvington cu această ocazie de recunoaştere planetară oficială, se încheia cu aceste cuvinte:

^(711.2) ^63:0.2 ”Mintea umană a apărut pe a 606-a planeta a Sataniei, iar părinţii acestei noi rase vor fi numiţi Andon şi Fonta. Toţi arhanghelii se roagă pentru ca aceste creaturi să poată fi rapid dotate cu prezenţa personală a darului spiritului Tatălui Universal.”

^(711.3) ^63:0.3 Andon este numele nebadonian care înseamnă „prima creatură asemănătoare Tatălui şi vădind o sete de perfecţiune umană”. Fonta înseamnă „prima creatură asemănătoare Fiului şi arătând o sete de perfecţiune umană”. Andon şi Fonta nu au cunoscut aceste nume decât în momentul în care le-au fost atribuite, pe parcursul fuziunii lor cu Ajustorul lor de Gândire. Pe parcursul şederii lor de muritori pe Urantia, ei s-au numit reciproc Sonta-an şi Sonta-en, Sonta-an însemnând „iubit de mamă” şi Sonta-en „iubită de tată”. Ei înşişi şi-au dat aceste nume a căror semnificaţie este o dovadă de respect şi afecţiune pe care le încercau unul pentru celălalt.

1. Andon şi Fonta

^(711.4) ^63:1.1 În numeroase privinţe, Andon şi Fonta au format cuplul de fiinţe umane cel mai remarcabil care a trăit vreodată pe suprafaţa pământului. Aceste două fiinţe minunate, adevăraţii părinţi ai întregii umanităţi au fost, în toate privinţele, superioare descendenţilor lor imediaţi şi radical diferiţi de toţi strămoşii lor atât imediaţi, cât şi îndepărtaţi.

^(711.5) ^63:1.2 Părinţii acestui prim cuplu uman erau, aparent, puţin diferenţiaţi de media tribului lor, cu toate că au făcut parte dintre membrii cei mai inteligenţi ai grupului care a învăţat primul să lanseze pietre şi să folosească săgeţi în lupte. Ei foloseau, de asemenea, obiecte ascuţite din piatră, din silex şi din os.

^(711.6) ^63:1.3 Atunci când încă trăia împreună cu părinţii săi, Andon a fixat cu ajutorul unor tendoane din carnea unor animale o bucată de silex ascuţit la capătul unui băţ şi a folosit cel puţin de douăsprezece ori această armă pentru salvarea vieţii lui şi pe cea a surorii lui care, la fel de curioasă şi aventuroasă ca şi el, nu îl însoţea mereu în toate explorările sale.

^(711.7) ^63:1.4 Decizia luată de Andon şi Fonta de a părăsi tribul de primate implică o calitate a minţii aflate cu mult deasupra inteligenţei mai grosiere caracteristice atât descendenţilor de mai lor de mai târziu care s-au aplecat până într-acolo încât să se unească cu rubedeniile lor înapoiate din triburile simiene. Însă ei încercau sentimentul vag de a fi ceva mai mult decât nişte animale, căci aveau o personalitate. Acest sentiment era întărit de prezenţa interioară a Ajustorului Gândirii lor.

2. Fuga gemenilor

^(712.1) ^63:2.1 După ce Andon şi Fonta s-au hotărât să fugă către nord, pentru o vreme au fost apăsaţi de fel de fel de temeri, în special de teama de a nu fi pe placul tatălui lor şi al familiei lor imediate. Ei au avut în vedere eventualitatea de a fi asaltaţi de rude ostile şi au recunoscut, de asemenea, posibilitatea de a-şi afla moartea în mâinile membrilor tribului lor, care erau deja invidioşi pe ei. Când au fost mai tineri, gemenii şi-au petrecut cea mai mare parte a timpului unul în tovărăşia celuilalt, şi din acest motiv nu erau prea bine văzuţi de neamurile lor, animale ale tribului de Primate. Faptul de a fi construit în arbori un adăpost separat şi mult superior celorlalte nu a ameliorat poziţia lor în trib.

^(712.2) ^63:2.2 În acest nou cămin din frunzişul copacilor, după ce, într-o noapte, treziţi fiind de o furtună violentă şi stând ei cu teamă cuprinşi într-o tandră îmbrăţişare, au luat hotărârea fermă şi definitivă de a părăsi habitatul lor tribal şi căminul lor din coroana arborilor.

^(712.3) ^63:2.3 Ei îşi pregătiseră deja un adăpost rudimentar în coroana unui arbore, la o depărtare de jumătate de zi de mers spre nord. Aceasta a fost ascunzătoarea lor secretă şi sigură pentru prima zi pe care şi-au petrecut-o departe de pădurea lor natală. Cu toate că gemenii împărtăşeau frica de moarte a primatelor de a rămâne pe sol pe timp de noapte, ei au pornit spre nord la căderea nopţii. Ca să întreprindă această călătorie noaptea, fie ea şi cu lună plină, le-a trebuit un curaj formidabil, însă ei s-au gândit, cu temei, că era mai puţin probabil să li se observe lipsa şi să fie apoi urmăriţi de rudele şi de membrii tribului lor. Ei au ajuns cu bine, la puţin timp după miezul nopţii, la locul prestabilit dinainte.

^(712.4) ^63:2.4 Pe parcursul călătoriei lor către nord, ei au descoperit un depozit de silex sub cerul liber, conţinând multe pietre ale căror forme erau potrivite pentru diverse întrebuinţări; şi ei şi-au adunat câteva şi pentru viitor. Încercând să cioplească acest silex pentru a-i da o formă mai bine adaptată anumitor nevoi, Andon a descoperit că se produceau scântei, şi a venit ideea de a face foc. Însă această noţiune nu a prins rădăcini în mintea sa în momentul respectiv de vreme ce climatul era încă stabil şi nevoia de foc nu se făcea încă simţită.

^(712.5) ^63:2.5 Însă soarele de toamnă cobora mereu mai jos pe cer, iar nopţile deveneau din ce în ce mai reci, pe măsură ce gemenii înaintau spre nord. Ei se văzuseră deja nevoiţi să se folosească de piei şi blănuri de animale pentru a se încălzi. Înainte să se fi scurs o lună de la părăsirea de către ei a căminului familial Andon i-a dat de înţeles consoartei sale că el are impresia că poate să facă foc folosindu-se de cremene. Timp de două luni, ei au încercat fără succes să facă foc folosind scânteia produsă prin scăpărarea una de alta a pietrelor de cremene. În fiecare zi cuplul ciocnea pietrele de silex şi se străduia să dea foc unor bucăţi de lemn. În cele din urmă, într-o seară, pe la asfinţit, secretul tehnicii a fost descoperit atunci când Fonta a avut ideea de a se urca într-un copac din preajmă pentru a folosi un cuib de pasăre abandonat. Cuibul era uscat şi foarte inflamabil aşa că a luat foc de la o singură scăpărare, imediat ce a fost atins de o scânteie. Ei au fost atât de surprinşi şi surprinşi de reuşita lor încât aproape că lăsaseră focul să se stingă, dar au reuşit să-l ţină aprins adăugând un combustibil adecvat, şi atunci a început prima căutare după lemne de foc de către părinţii întregii omeniri.

^(712.6) ^63:2.6 Acela a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii lor scurte, însă plină de evenimente. Pe toată durata nopţii, ei au stat jos, privind cum arde focul lor, realizând foarte vag că descoperirea lor le permitea să înfrunte clima şi să fie astfel, pentru totdeauna, independenţi de rudele lor animale din ţinuturile sudice. După trei zile de odihnă şi de stat în jurul focului, ei au plecat mai departe.

^(712.7) ^63:2.7 Strămoşii primate ai lui Andon întreţinuseră adesea focuri aprinse de fulgere, însă până atunci nici o creatură terestră nu a posedat o metodă de aprins o flacără la voinţă. Cu toate acestea, a fost nevoie de mult timp pentru ca gemenii să înţeleagă că paiele uscate şi alte materiale sunt la fel de bune pentru aprinderea unui foc ca şi cuiburile păsărilor.

3. Familia lui Andon

^(713.1) ^63:3.1 Trecuseră aproape doi ani de la noaptea în care gemenii îşi părăsiseră căminul când s-a născut primul lor copil. I-au dat numele Sontad; şi Sontad a fost prima creatură născută pe Urantia care a fost învelită în nişte veşminte protectoare după naşterea sa. Acesta a fost începutul rasei umane şi, odată cu această nouă evoluţie, a apărut instinctul de îngrijire cum se cuvine a noilor născuţi, care erau tot mai plăpânzi şi care trebuia să caracterizeze dezvoltarea progresivă a minţii fiinţelor de ordin intelectual, în contrast cu tipurile pur animale.

^(713.2) ^63:3.2 Andon şi Fonta au avut, de toţi, nouăsprezece copii, şi au trăit îndeajuns de mult încât să se vadă înconjuraţi de aproape cincisprezece nepoţi şi şase strănepoţi. Familia locuia în patru adăposturi stâncoase vecine, un fel de caverne, dintre care trei comunicau prin galerii săpate în calcarul moale cu ajutorul uneltelor de silex făcute de copiii lui Andon.

^(713.3) ^63:3.3 Aceşti primi andoniţi dădeau dovadă de un spirit de clan foarte pronunţat; ei vânau în grupuri şi nu se îndepărtau niciodată prea mult de locul în care se stabiliseră. păreau a-şi da seama că formează cu toţii un grup izolat şi unic de fiinţe vii şi că trebuie, prin urmare, să caute să nu se despartă. Acest sentiment de legătură familială intimă provenea, fără îndoială, dintr-o intensificare a ajutorului mental acordat de spiritele adjutante.

^(713.4) ^63:3.4 Andon şi Fonta au trudit neîncetat pentru hrănirea şi creşterea membrilor clanului lor. Ei au trăit până la vârsta de patruzeci şi doi de ani, şi au murit amândoi în timpul unui cutremur, zdrobiţi sub o stâncă care atârna undeva deasupra lor. Cinci dintre copiii lor şi unsprezece dintre strănepoţi au pierit odată cu ei, şi aproape douăzeci dintre urmaşii lor au suferit răniri severe.

^(713.5) ^63:3.5 La moartea părinţilor săi, Sontad, deşi era grav rănit la un picior, a preluat îndată conducerea clanului, ajutat cu iscusinţă de soaţa lui, care era şi cea mai mică dintre surorile lui. Primul lor obiectiv a fost acela de a rostogoli nişte bolovani sub care să-i îngroape bine pe toţi cei care muriseră atunci: părinţi, fraţi, surori şi copii. Nu trebuie acordată o însemnătate exagerată acestui act de înmormântare. Ideile lor despre eventuala supravieţuire după moarte erau foarte vagi şi neclare, căci ele proveneau în mare măsură din viaţa fantastică şi plină de variaţie conţinută în visele lor.

^(713.6) ^63:3.6 Această familie a lui Andon şi Fonta a rămas astfel unită până la a douăzecea generaţie, când lupta pentru hrană şi fricţiunile sociale au dus la începerea dispersării lor.

4. Clanurile Andonite

^(713.7) ^63:4.1 Oamenii primitivi – andoniţii – aveau ochi negrii şi ten măsliniu, aduceau a încrucişare de rasă galbenă şi roşie. Melanina este o substanţă colorantă care se găseşte în epiderma tuturor fiinţelor umane. Este pigmentul originar al epidermei andonice. Prin înfăţişarea generală şi prin culoarea pielii, aceşti primi andoniţi semănau mai degrabă cu eschimoşii de azi decât cu orice alt tip de fiinţe umane vii. Ei au fost primele creaturi care au folosit blana de animale pentru a se apăra de frig; aveau ceva mai mult păr pe corp decât au umanii din ziua de azi.

^(713.8) ^63:4.2 Viaţa tribală a strămoşilor animale ai acestor oameni primitivi a lăsat să se întrevadă începuturile a numeroase convenţii sociale. Dezvoltarea emoţiilor şi creşterea puterii cerebrale a acestor fiinţe a antrenat o dezvoltare imediată a organizării sociale şi o nouă diviziune a muncii în cadrul clanului. Ei aveau un instinct al imitaţiei extrem de dezvoltat, însă instinctul jocului era doar uşor dezvoltat, iar simţul umorului lipsea aproape în întregime. Omul primitiv zâmbea uneori, însă nu se lăsa niciodată cuprins de un râs viguros. Umorul a reprezentat moştenirea ulterioară a omului de la rasa adamică. Aceste fiinţe umane primitive nu erau nici atât de sensibile la durere, nici atât de sensibile la situaţii neplăcute precum numeroşi muritori apăruţi mai târziu prin evoluţie. Naşterea nu a fost o încercare dureroasă sau chinuitoare pentru Fonta şi pentru progenitura ei.

^(714.1) ^63:4.3 Ei formau un trib minunat. Bărbaţii erau apţi să lupte eroic pentru siguranţa soaţelor şi urmaşilor lor; femeile se devotau cu afecţiune copiilor. Însă patriotismul lor era strict limitat la clanul imediat. Ei erau foarte loiali faţă de familia lor; erau gata să moară, fără ezitare, pentru a-şi apăra copiii, însă nu erau în stare să conceapă ideea de a încerca să facă lumea mai bună pentru nepoţii lor. Altruismul nu se născuse încă în inima omului, deşi toate emoţiile esenţiale naşterii religiei erau deja prezente în aceşti aborigeni de pe Urantia.

^(714.2) ^63:4.4 Aceşti oameni primitivi aveau o afecţiune vie pentru tovarăşilor lor şi aveau, cu siguranţă, o idee reală, deşi rudimentară, asupra prieteniei. Mai târziu a devenit ceva obişnuit ca, în cursul bătăliilor constant reluate cu triburile inferioare să fie văzuţi cum unii dintre aceşti oameni primitivi continuau să lupte cu curaj ajutându-se numai de o singură mână, pe când cu cealaltă încercau să protejeze şi să salveze un tovarăş de luptă rănit. Multe dintre trăsăturile de caracter cele mai nobile şi mai elevate care s-au afirmat pe parcursul evoluţiei ulterioare începeau deja să se contureze deja într-o manieră emoţionantă la aceste popoare primitive.

^(714.3) ^63:4.5 Clanul andonic originar a păstrat o linie de şefi neîntreruptă până la a douăzeci şi şaptea generaţie când, pentru că nu era nici un succesor din descendenţa directă a lui Sontad, doi pretendenţi rivali, membri ai clanului, au intrat în război pentru supremaţie.

^(714.4) ^63:4.6 Înainte de marea dispersare a clanurilor andonice, s-a format un limbaj bine dezvoltat ca urmare a primelor lor eforturi de a comunica între ei. Acest limbaj nu a încetat să se îmbogăţească, şi se făceau aproape zilnic noi adăugiri datorită unor invenţii noi şi unor adaptări la mediu ale acestui popor activ, neobosit şi curios. Acest limbaj a devenit limba vorbită pe Urantia, limba familiei umane primitive până la apariţia ulterioară a raselor de culoare.

^(714.5) ^63:4.7 Odată cu trecerea timpului, clanurile andonice sporeau la număr, şi contactul acestor familii în expansiune a provocat conflicte şi neînţelegeri. Doar două obiective ocupau gândirea acestor popoare: faptul de a vâna pentru a avea hrană şi acela de a lupta pentru a se răzbuna în urma vreunei nedreptăţi sau a vreunei insulte reale sau presupuse, adresată de vreun trib vecin.

^(714.6) ^63:4.8 Certurile dintre familii au luat amploare, între triburi au izbucnit războaiele şi cele mai bune elemente din grupurile cele mai capabile, şi mai avansate au suferit pierderi serioase. Unele dintre aceste pierderi au fost ireparabile, unele viţe înzestrate cu aptitudinile şi cu inteligenţele cele mai valoroase au fost pierdute pe vecie. Această primă rasă şi civilizaţia ei primitivă au fost ameninţate cu dispariţia de către aceste războaie neîncetate dintre clanuri.

^(714.7) ^63:4.9 Este imposibil să faci ca nişte fiinţe atât de primitive să trăiască mult timp în pace. Omul este descendentul unor animale combative; atunci când nişte oameni lipsiţi de cultură ajung să aibă legături mai apropiate unii cu alţii, ei se irită şi se jignesc reciproc. Purtătorii Vieţii cunosc această tendinţă a creaturilor evolutive, şi în consecinţă iau măsuri pentru divizarea, în cele din urmă, a fiinţelor umane pe cale de dezvoltare cel puţin în trei, şi mai ales în şase, rase distincte şi separate.

5. Dispersare Andoniţilor

^(715.1) ^63:5.1 Primele rase care se trag din Andon nu au pătruns până foarte departe în Asia la început nu au intrat în Africa. Geografia acestor timpuri le orienta către nord, şi aceste popoare au călătorit tot mai spre nord, până când au fost împiedicate de lenta înaintare a celei de a treia glaciaţii.

^(715.2) ^63:5.2 Înainte ca acest imens strat de gheaţă să fi atins Franţa şi Insulele Britanice, descendenţii lui Andon şi ai Fontei înaintaseră spre est prin Europa, şi întemeiaseră peste o mie de localităţi separate de-a lungul marilor fluvii care duceau la Marea Nordului ale cărei ape erau pe vremea aceea calde.

^(715.3) ^63:5.3 Membrii acestor triburi andonice au fost primii locuitori instalaţi pe râurile şi pe fluviile Franţei. Ei au locuit de-a lungul Sommei vreme de zeci de mii de ani. Somma este singurul râu al cărui curs nu a fost modificat de glaciaţii. El curgea către mare în această perioadă, aproape la fel ca astăzi. De aceea, de-a lungul văii acestei ape se găsesc atât de numeroase urme ale descendenţilor lui Andon.

^(715.4) ^63:5.4 Aceşti aborigeni ai Urantiei nu locuiau în arbori, cu toate că păstraseră obiceiul de a se refugia în vârful lor în caz de pericol. Ei rămâneau în general la adăpostul falezelor care atârnau deasupra râurilor şi în grote, fapt care le asigura o bună vedere asupra căilor de acces şi îi ferea de fenomenele naturii. Ei se puteau bucura astfel de comodităţile focurilor lor fără a fi prea mult incomodaţi de fum. Nu erau cu adevărat nişte locuitori ai cavernelor, cu toate că, în cursul epocilor ulterioare gheţarii mai tardivi au înaintat mai departe spre sud, ceea ce i-a făcut pe descendenţii lor să se refugieze în caverne. Ei preferau să îşi aşeze taberele aproape de marginea unei păduri şi pe lângă un râu.

^(715.5) ^63:5.5 Ei au devenit foarte repede remarcabil de pricepuţi în camuflarea lăcaşurilor parţial adăpostite şi au dovedit o mare iscusinţă în construirea bordeielor de piatră în formă de domuri, încăperi care le serveau drept doc de dormit şi în care se băgau noaptea. Ei închideau intrarea bordeiului lor rostogolind în dreptul ei o piatră mare pe care au adus-o înăuntru întocmai pentru aşa ceva, iar asta mai înainte de a pune definitiv la loc pietrele acoperişului.

^(715.6) ^63:5.6 Andoniţii erau vânători cutezători şi îndemânatici şi, cu excepţia fructelor sălbatice şi ale anumitor arbori, ei se hrăneau exclusiv cu carne. La fel cum Andon a născocit toporul de piatră, descendenţii săi au descoperit de timpuriu năvodul şi harponul şi s-au folosit eficient de ele. În sfârşit, o minte capabilă de a crea unelte funcţiona în deplin acord cu o mână capabilă de a le utiliza. Aceşti primi oameni au devenit foarte iscusiţi în modelarea uneltelor din silex. Ei făceau lungi călătorii în căutarea silexului, la fel cum oamenii de astăzi merg la capătul pământului în căutarea de aur, de platină sau de diamante.

^(715.7) ^63:5.7 În numeroase alte domenii, aceste triburi andonice au dat dovadă de un grad de inteligenţă pe care descendenţii lor care regresau nu l-au atins într-o jumătate de milion de ani, cu toate că au redescoperit, în numeroase rânduri, diverse metode de aprindere a focului.

6. Onagar — primul propovăduitor al adevărului

^(715.8) ^63:6.1 Paralel cu dispersarea tot mai mare a andoniţilor, nivelul cultural şi spiritual al clanurilor a mers înapoi pe parcursul unei perioade de aproape zece mii de ani, până în zilele lui Onagar, care a preluat conducerea acestor triburi, a adus pacea între ele şi, pentru prima dată, le-a făcut să îl adore pe „Cel care dă Suflu oamenilor şi animalelor”.

^(716.1) ^63:6.2 Filozofia lui Andon a fost cât se poate de confuză; el cu greu putuse scăpa să nu devină un adorator al focului din pricina marelui confort dobândit din clipa descoperirii sale accidentale. Cu toate acestea raţiunea l-a împiedicat să adore focul şi l-a orientat către soare, sursa superioară şi impunătoare a căldurii şi a luminii, însă această sursă era prea îndepărtată, şi aşa că Andon nu a devenit un adorator al soarelui.

^(716.2) ^63:6.3 De la început, andoniţilor le-a fost teamă de fenomenele naturii – trăsnet, fulger, ploaie, ninsoare, grindină şi gheaţă. Însă foamea rămânea mobilul cel mai constant prezent al acestor timpuri primitive şi, cum andoniţii îşi extrăgeau cea mai mare parte a hranei lor din animale, ei s-au consacrat, până la urmă, unei forme de adoraţie a unor animale. Pentru Andon, cele mai mari animale comestibile erau simboluri de putere creativă şi de putere însufleţitoare. Din timp în timp, se stabilise obiceiul de a se desena unele dintre aceste mari animale ca reprezentând obiecte de adoraţie. În perioada de popularitate a vreunui animal, acestuia i se trasa un contur grosolan pe pereţii cavernelor. Mai târziu, pe măsură ce artele au continuat să facă progrese, aceşti zei animale au fost gravaţi pe diferite ornamente.

^(716.3) ^63:6.4 Foarte de timpuriu, popoarele andonice au căpătat obiceiul de a renunţa să mănânce carnea animalului venerat de tribul lor. Pentru a crea o impresie mai puternică asupra spiritului tinerilor, ele au stabilit curând un ceremonial de veneraţie în jurul corpului unuia dintre aceste animale venerate. Mai târziu încă, această celebrare primitivă s-a transformat la descendenţii lor în ceremonii sacrificiale mai complicate. Aceasta este originea introducerii sacrificiilor în cult. Această idee a fost elaborată de Moise, în ritualul evreu, şi conservată în principiul ei de Apostolul Paul sub forma doctrinei iertării păcatului prin „vărsarea de sânge”.

^(716.4) ^63:6.5 Hrana avea o importanţă supremă în viaţa fiinţelor umane primitive, şi acest fapt este demonstrat de rugăciunea învăţată de aceşti oameni simpli de la Onagar, marele lor învăţător. Iată această rugăciune:

^(716.5) ^63:6.6 ”O Suflare a Vieţii, dă-ne nouă astăzi hrana noastră cea de toate zilele, izbăveşte-ne de blestemul gheţii, salvează-ne de duşmanii noştri din păduri şi primeşte-ne cu îndurare în Marele Dincolo”.

^(716.6) ^63:6.7 Onagar îşi avea cartierul general în Oban, colonie situată pe ţărmul nordic al Mediteranei vechi, în regiunea Mării Caspice actuale. Această localitate era un loc de şedere situat într-un punct în care traseul care ducea din Mesopotamia meridională către nord se întorcea către est. Din Oban, Onagar a trimis învăţători în locurile îndepărtate pentru a răspândi noua sa doctrină, a unei deităţi unice, şi conceptul său legat de viaţa viitoare, pe care a numit-o Marele Transcendent. Aceşti emisari ai lui Onagar au fost cei dintâi misionari din lume; ei au fost, de asemenea, primele fiinţe umane care au gătit carnea, primele care au utilizat focul pentru a pregăti hrana; ele găteau carnea înfigând-o în capătul unor beţe şi, de asemenea, o puneau pe pietre calde; mai târziu, ele au prăjit în foc bucăţi mari, însă descendenţii lor aproape au revenit la folosirea cărnii crude.

^(716.7) ^63:6.8 Onagar s-a născut cu 983.323 de ani înainte de anul 1934 al erei creştine, şi a trăit până la vârsta de şaizeci şi nouă de ani. Povestea acestor înfăptuiri ale acestui maestru gânditor şi şef spiritual al timpurilor care precedă sosirea Prinţului Planetar formează o mărturie pasionantă a organizării acestor popoare primitive într-o adevărată societate. Onagar a instituit un guvern tribal eficient, ceva ce generaţiile succesive nu au mai atins înainte de trecerea mai multor milenii. Până la sosirea Prinţului Planetar, nu a existat niciodată pe pământ o civilizaţie având un atât de înalt grad spiritual. Aceşti oameni simpli aveau o religie reală, deşi primitivă, care a fost apoi pierdută de descendenţii lor a căror rasă a degenerat.

^(717.1) ^63:6.9 Cu toate că Andon şi Fonta au primit amândoi câte un Ajustor al Gândirii ca şi mulţi dintre urmaşii lor, numai începând cu epoca lui Onagar Ajustorii şi îngerii păzitori au venit în mare număr pe Urantia. Această epocă a fost, cu siguranţă, vârsta de aur a omului primitiv.

7. Supravieţuirea lui Andon şi Fonta

^(717.2) ^63:7.1 Andon şi Fonta, admirabilii întemeietori ai rasei umane, au primit recunoaşterea valorii lor în momentul judecării Urantiei, timpul sosirii Prinţului Planetar. Ei s-au ridicat, la vremea respectivă, din regimul lumilor palat cu statutul de cetăţeni ai Ierusemului. Cu toate că nu li s-a permis niciodată să se întoarcă pe Urantia, ei sunt la curent cu istoria rasei pe care au fondat-o. Ei au fost dezamăgiţi de trădarea lui Caligastia şi s-au întristat de eşecul lui Adam, însă s-au bucurat infinit de mult la vestea că Mihail a ales lumea lor ca scenă a consacrării sale finale.

^(717.3) ^63:7.2 Andon şi Fonta s-au contopit pe Ierusem cu Ajustorul Gândirii lor, aşa cum au făcut-o mai mulţi dintre copiii lor, dintre care şi Sontad, însă majoritatea urmaşilor lor, chiar şi cei imediaţi, nu au atins decât fuziunea cu Spiritul.

^(717.4) ^63:7.3 Puţin după sosirea lor pe Ierusem, Andon şi Fonta au primit de la Suveranul Sistemului permisiunea de a se întoarce pe prima lume palat, pentru a servi acolo în tovărăşia personalităţilor morontiale care primesc pelerinii timpului venind de pe Urantia şi mergând către sferele celeste. Ei au primit i această sarcină pentru o durată nedeterminată. Cu ocazia prezentelor revelaţii, ei au căutat să trimită urări pe Urantia, însă cererea lor a fost în mod înţelept respinsă.

^(717.5) ^63:7.4 Acesta este capitolul cel mai eroic şi cel mai pasionant al întregii istorii a Urantiei, povestea evoluţiei, a luptei pentru viaţă, a morţii şi a supravieţuirii eterne a părinţilor excepţionali ai întregii umanităţi.

^(717.6) ^63:7.5 [Prezentat de un Purtător al Vieţii rezident pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Rasele la aurora omului primitiv

Posted on 27 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni și tovarăși de drum ,

Să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului și să vedem câte ceva despre mamiferele precursoare omului, mamiferele intermediare, primatele și apariția omului primitiv deci a primelor ființe umane, a evoluției minții precum și recunoașterea Pământului ca lume locuită așa cum sunt ele prezentate în cartea Urantia.

Capitolul 62

Rasele la aurora omului primitiv

^(703.1) ^62:0.1 CU CIRCA un milion de ani în urmă, strămoşii imediaţi ai omenirii îşi făceau apariţia prin trei mutaţii succesive şi bruşte pornind de la ramura primitivă a tipului lemurian de mamifere placentare. Factorii dominanţi ai acestor lemuri primitivi provin din plasma vitală evolutivă a grupului american occidental sau recent. Dar, înainte de a da naştere unei linii directe de strămoşi ai omului, această rasă a fost întărită de aporturile implantării centrale de viaţă care evoluase în Africa. Grupul oriental nu a adus decât o contribuţie neînsemnată la crearea efectivă a speciei umane.

1. Tipurile primitive de lemuri

^(703.2) ^62:1.1 Lemurii primitivi, având o legătură cu strămoşii speciei umane, nu se înrudeau direct cu triburile preexistente de giboni şi de maimuţe care trăiau pe atunci în Eurasia şi în Africa de Nord, şi a căror descendenţă a supravieţuit până în timpurile prezente. Ei nu erau nici urmaşii tipului modern de lemuri, deşi avuseseră un strămoş comun dispărut cu mult timp în urmă.

^(703.3) ^62:1.2 În vreme ce aceşti lemuri primitivi evoluau în emisfera vestică, mamiferele strămoşi direcţi ai omenirii se consolidau în Asia de Sud-vest, în zona originară de implantare centrală a vieţii, dar către frontiera est a acestei zone. Cu mai multe milioane de ani înainte, lemurii de tip nord-american migraseră spre vest prin puntea terestră a Beringului şi şi-au croit încet-încet drum către sud-vest de-a lungul coastei asiatice. Aceste triburi migratoare au atins în cele din urmă regiunile salubre aflate între Marea Mediterana, pe atunci mult mai vastă, şi regiunile muntoase aflate în curs de înălţare ale peninsulei Indiene. Pe aceste ţinuturi situate în vestul Indiei, ele s-au unit cu alte linii favorabile şi au stabilit astfel ascendenţa rasei umane.

^(703.4) ^62:1.3 De-a lungul timpului, litoralul Indiei situat în sud-estul munţilor s-a scufundat progresiv, iar viaţa din această regiune s-a găsit complet izolată. Această peninsulă mesopotamiană sau persană nu mai avea nici o cale de acces sau de scăpare, decât la nord, şi aceasta din urmă a fost ea însăşi tăiată în repetate rânduri de invaziile glaciare care se îndreptau către sud. În această regiune aproape paradisiacă, şi pornind de la descendenţii superiori ai acestui tip de mamifere lemuriene, ies la iveală două mari grupuri, triburile de maimuţe din timpurile moderne şi specia umană de astăzi.

2. Mamiferele precursoare ale omului

^(703.5) ^62:2.1 Cu ceva mai mult de un milion de ani în urmă, au apărut subit mamiferele precursoare mesopotamiene descinzând direct din tipul lemurian nord-american de mamifere placentare. Acestea erau mici creaturi active, înalte de aproape un metru. Ele nu mergeau de obicei pe labele lor din urmă, dar puteau cu uşurinţă să se ţină în poziţie verticală. Ele erau păroase şi agile şi flecăreau asemeni maimuţelor, însă, spre deosebire de triburile de maimuţe, ele erau carnivore. Ele aveau la mână un deget mare opozabil primitiv precum şi un deget gros apucător la picior, extrem de folositor. Începând din momentul acesta, degetul mare opozabil s-a dezvoltat la speciile preumane succesive, în vreme ce degetul lor gros de la picior îşi pierdea treptat puterea de apucare. Triburile ulterioare de maimuţe păstrează degetul gros apucător, dar nu au dobândit niciodată degetul mare al mâinii tipic omului.

^(704.1) ^62:2.2 Aceste mamifere precursoare ajungeau la talia lor adultă în jurul vârstei de trei sau patru ani, iar durata lor de viaţă posibilă era în medie de douăzeci de ani. De regulă, ele dădeau naştere unui singur pui o dată, cu toate că au fost din când în când şi gemeni.

^(704.2) ^62:2.3 Membrii acestei noi specii aveau un creier mai voluminos în raport cu talia lor decât toate celelalte animale care trăiseră până atunci pe pământ. Ei încercau multe feluri de emoţii şi posedau un mare număr de instincte care aveau să-i caracterizeze mai târziu pe oamenii primitivi. Ei erau extrem de curioşi şi dădeau dovadă de o mare bucurie atunci când le reuşea vreo întreprindere. Pofta de mâncare şi dorinţa sexuală erau bine dezvoltate. O selecţie sexuală se manifesta net sub forma unei curtări rudimentare şi a unei alegeri de tovarăşe sau tovarăşi de viaţă. Ei erau capabili să lupte cu ferocitate pentru a-şi apăra semenii. Foarte tandri în asocierile lor familiale, ei posedau un simţ al umilinţei care aproape că atingea ruşinea şi remuşcarea. Erau foarte afectuoşi şi de o fidelitate emoţionantă faţă de consoarta lor, dar, dacă împrejurările îi despărţeau, atunci îşi alegeau un nou partener.

^(704.3) ^62:2.4 Cum erau mici în talie, şi cum mintea lor ascuţită le îngăduia să înţeleagă bine primejdiile habitatului lor forestier, în ei s-a dezvoltat o frică extraordinară . Aceasta i-a determinat să ia înţelepte măsuri de precauţie, a căror importanţă a fost capitală pentru supravieţuirea lor: de exemplu, ei construiau, tocmai în vârful arborilor, adăposturi grosolane care îndepărtau multe dintre pericolele vieţii de la nivelul solului. Apariţia tendinţelor de a avea frică ale omenirii datează mai ales din vremurile acelea.

^(704.4) ^62:2.5 Aceste mamifere precursoare aveau spiritul de trib cel mai dezvoltat care fusese văzut vreodată. Ele erau desigur foarte gregare, dar se vădeau, în ciuda oricărui fapt, extrem de bătăioase dacă erau deranjate în vreun fel de la cursul obişnuit al vieţii lor cotidiene, şi dădeau dovadă de un caracter impetuos când furia lor era la culme. Totuşi, natura lor belicoasă a servit unor scopuri favorabile; grupurile superioare n-au ezitat să intre în război cu vecinii lor inferiori, iar specia s-a ameliorat progresiv prin supravieţuirea selectivă a celor mai buni. Lemurii precursori au dominat de foarte timpuriu creaturile mai mici ale acestei regiuni, şi foarte puţine triburi de maimuţe străvechi necarnivore au reuşit să supravieţuiască.

^(704.5) ^62:2.6 Aceste mici animale agresive s-au înmulţit şi au invadat peninsula mesopotamiană în întregime timp de peste o mie de ani, în vreme ce tipul lor fizic şi inteligenţa lor generală se ameliora constant. Exact la şaptezeci de generaţii după ce tipul cel mai elevat de strămoşi lemurieni a dat naştere acestui nou trib, s-a produs un fapt nou care a marcat începutul unei noi epoci: diferenţierea subită a strămoşilor etapei vitale următoare din evoluţia fiinţelor umane de pe Urantia.

3. Mamiferele intermediare

^(704.6) ^62:3.1 Către începutul evoluţiei mamiferelor precursoare, doi gemeni, un mascul şi o femelă, s-au născut în coroana unui arbore, în adăpostul unui cuplu al acestor creaturi agile. Ei aveau puţin păr pe corp, ceea ce nu constituia un inconvenient, căci trăiau într-un climat cald şi uniform.

^(705.1) ^62:3.2 Talia lor de adulţi depăşea un metru douăzeci. Ei erau sub toate aspectele mai mari decât părinţii lor, cu picioare mai lungi şi cu braţe mai scurte. Ei aveau la mână degetele mari opozabile aproape perfecte, aproape tot atât de bine adaptate la muncile cele mai variate ca şi degetul mare al oamenilor moderni. Aceştia mergeau în poziţie verticală, căci picioarele conveneau tot atât de bine mersului ca şi cele ale raselor umane ulterioare.

^(705.2) ^62:3.3 Creierul lor era inferior celui al fiinţelor umane, şi mai mic, dar mult superior celui al strămoşilor lor şi, comparativ, mult mai voluminos. Gemenii au manifestat foarte devreme o inteligenţă superioară şi au fost curând recunoscuţi ca şefi ai întregului trib de mamifere precursoare; ei au instituit realmente o formă primitivă de organizare socială şi de diviziune economică a muncii. Fratele şi sora s-au împreunat şi s-au bucurat curând de societatea a douăzeci şi unu de copii foarte asemănători cu ei înşişi, care aveau toţi peste un metru douăzeci înălţime şi care erau din toate punctele de vedere superiori speciei lor ancestrale. Noul grup a format nucleul mamiferelor intermediare.

^(705.3) ^62:3.4 Când numărul membrilor acestui grup nou şi superior a sporit mult, atunci a izbucnit războiul, un război implacabil contra precursorilor. După încheierea teribilului conflict, nici un individ al rasei ancestrale preexistente a primelor mamifere nu mai rămăsese în viaţă. Urmaşii speciei, mai puţin numeroşi, dar mai puternici şi mai inteligenţi, supravieţuiseră pe seama strămoşilor lor.

^(705.4) ^62:3.5 Ei au devenit atunci teroarea acestei părţi a lumii timp de aproape cincisprezece mii de ani (şase sute de generaţii). Toate marile animale feroce ale vremurilor apuse pieriseră. Marile fiare originare din aceste regiuni nu erau carnivore, iar marile feline, leii şi tigrii, nu invadaseră încă acest ungher deosebit de adăpostit al suprafeţei terestre. Graţie acelui fapt, aceste mamifere intermediare au căpătat curaj şi au subjugat tot sectorul lor de creaţie.

^(705.5) ^62:3.6 Comparate cu specia ancestrală, mamiferele intermediare reprezentau un progres sub toate aspectele. Chiar şi durata potenţială a vieţii lor era mai lungă, atingând douăzeci şi cinci de ani. Un anumit număr de trăsături umane rudimentare a apărut la această specie nouă. În plus faţă de înclinaţiile înnăscute pe care le arătau strămoşii lor, aceste mamifere intermediare erau capabile să îşi exprime dezgustul în anumite situaţii respingătoare. Ele posedau totodată un instinct bine definit de acumulare; îşi făceau provizii de hrană pentru nevoile lor ulterioare şi erau foarte înclinate să strângă pietre rotunde şi netede, precum şi anumite tipuri de pietre rotunde utilizabile ca proiectile defensive şi ofensive.

^(705.6) ^62:3.7 Aceste mamifere intermediare au fost primele care să manifeste o tendinţă netă de a construi, după cum o arată rivalităţile lor în construirea de colibe în coroana arborilor şi în construcţiile subterane străbătute de multe tuneluri; ele au fost prima specie de mamifere care a căutat securitatea atât în adăposturile din copaci, cât şi în cele de sub pământ. Renunţând în mare măsură la arbori ca loc de şedere, ele trăiau pe sol în timpul zilei şi se reîntorceau noaptea ca să doarmă în coroanele arborilor.

^(705.7) ^62:3.8 De-a lungul timpului, sporirea naturală a numărului lor a antrenat în cele din urmă o concurenţă severă pentru hrană şi o rivalitate sexuală care au culminat într-o serie de bătălii interne care au distrus aproape în întregime specia. Luptele au continuat până când nu a mai rămas în viaţă decât un singur grup care număra sub o sută de indivizi. Pacea a domnit din nou; acest unic trib supravieţuitor şi-a reclădit locurile de dormit în coroana arborilor şi şi-a reluat încă o dată cursul normal al unei existenţe semi-paşnice.

^(705.8) ^62:3.9 Cu greu vă puteţi imagina cât de mult s-au apropiat, în mai multe rânduri, strămoşii voştri preumani de autodistrugerea totală. Dacă broasca ancestrală a întregii omeniri ar fi sărit cinci centimetri mai puţin cu un anumit prilej, întregul curs al evoluţiei ar fi fost mult schimbat. Mama lemuriană imediată a speciei mamiferelor precursoare a fost la un pas de la moarte de cel puţin cinci ori până să dea naştere tatălui noului ordin de mamifere superioare. Cea din urmă situaţie extremă a fost atinsă atunci când trăsnetul a lovit copacul în care dormea viitoarea mamă a gemenilor Primate. Ambele mamifere intermediare părinţi au fost serios şocate şi arse grav, iar trei dintre cei şapte copii ai lor au fost omorâţi de această lovitură căzută din cer. Aceste animale în curs de evoluţie erau aproape superstiţioase. Cei doi membri ai cuplului al cărui habitat situat în coroana arborelui fusese trăsnit erau realmente conducătorii grupului cel mai avansat al speciei mamiferelor intermediare. Urmând exemplul lor, mai mult de jumătate din trib, cuprinzând familiile cele mai inteligente, s-a îndepărtat cu circa trei kilometri de acest loc; ei s-au apucat să construiască noi case în coroana copacilor şi noi adăposturi subterane – construcţiile lor temporare în caz de primejdie neaşteptată.

^(706.1) ^62:3.10 Curând după ce şi-a terminat de construit căminul, cuplul acesta, veterani ai atâtor lupte, au devenit cu mândrie tatăl şi mama gemenilor care erau animalele cele mai importante şi cele mai interesante apărute până atunci în această lume. Într-adevăr, primii reprezentanţi ai noii specii de Primate erau cei care au constituit etapa vitală următoare a evoluţiei preumane.

^(706.2) ^62:3.11 Concomitent cu naşterea acestor gemeni primate, un alt cuplu – un cuplu deosebit de înapoiat al tribului de mamifere intermediare al cărui mascul şi femelă erau inferiori atât din punct de vedere fizic, cât şi mental – au dat de asemenea naştere unor gemeni. Aceşti gemeni, un mascul şi o femelă, erau indiferenţi la cuceriri; ei se ocupau numai de găsirea hranei şi, cum nu voiau să mănânce carne, şi-au pierdut orice interes în căutarea prăzilor. Aceşti gemeni întârziaţi au fost întemeietorii triburilor de maimuţe moderne. Urmaşii lor au căutat climatele blânde şi abundenţa de fructe tropicale din regiunile meridionale mai calde; acolo ei s-au înmulţit fără nici o mare schimbare până în ziua de azi, cu excepţia ramurilor care s-au împreunat cu tipurile anterioare de giboni şi de maimuţe, şi care au degenerat în consecinţă.

^(706.3) ^62:3.12 Este deci uşor de văzut că singura înrudire a omului şi a maimuţei rezidă în faptul că ei descind ambii din mamiferele intermediare, trib în cadrul căruia s-a produs naşterea simultană şi segregarea subsecventă a celor două perechi de gemeni: perechea inferioară sortită să zămislească tipurile moderne de maimuţe, de babuini, de cimpanzei şi de gorile; şi perechea superioară destinată să continue linia ascendentă care a dat prin evoluţie omul însuşi.

^(706.4) ^62:3.13 Oamenii moderni şi maimuţele au provenit din acelaşi trib şi din aceiaşi specie, dar nu din aceiaşi părinţi. Strămoşii omului descind din neamul superior al viţei selecţionate a acestui trib mamifer intermediar, în vreme ce maimuţele moderne (cu excepţia anumitor tipuri preexistente de lemuri, de giboni, de maimuţe şi de alte creaturi de acelaşi gen) descind din cuplul inferior al acestui grup mamifer intermediar. Acest cuplu nu a supravieţuit decât ascunzându-se vreme de peste două săptămâni într-o construcţie subterană ce servea ca depozit de hrană în timpul celei din urmă bătălii îndârjite din tribul lor, şi nemaiieşind afară decât cu mult timp după sfârşitul ostilităţilor.

4. Primatele

^(706.5) ^62:4.1 Să revenim la naşterea gemenilor superiori, un mascul şi o femelă, cei doi membrii conducători ai tribului de mamifere intermediare. Aceşti doi pui de animal aparţineau unui ordin neobişnuit; ei aveau şi mai puţin păr pe corp decât părinţii lor şi, din prima lor tinereţe, ei au stăruit a merge în poziţie verticală. Strămoşii lor învăţaseră întotdeauna să meargă pe membrele lor posterioare, dar aceşti gemeni primate au stat drepţi în mod spontan încă de la început. Ei au atins o înălţime de peste un metru cincizeci, iar capul lor a devenit comparativ mai voluminos decât cel al altor membri ai tribului. Ei au învăţat foarte devreme să comunice unul cu altul cu ajutorul semnelor şi al sunetelor, dar nu au reuşit niciodată să-i facă pe semenii lor să înţeleagă aceste noi simboluri.

^(707.1) ^62:4.2 Când au aveau în jur de patrusprezece ani, ei s-au făcut nevăzuţi din trib şi s-au îndreptat către vest pentru a-şi întemeia familia şi a stabili noua specie de primate. Iar aceste noi creaturi sunt numite pe bună dreptate Primate, de vreme ce ele au fost strămoşii animali direcţi şi imediaţi ai familiei umane însăşi.

^(707.2) ^62:4.3 În felul acesta, primatele au ajuns să ocupe o regiune situată pe coasta de vest a peninsulei mesopotamiene care înainta pe atunci în mările din sud, în timp ce triburile strâns înrudite şi mai puţin inteligente trăiau pe o parte a peninsulei de-a lungul coastei ei orientale.

^(707.3) ^62:4.4 Primatele erau mai umane şi mai puţin animale decât mamiferele intermediare care le-au precedat. Proporţiile scheletului acestei noi specii erau întru totul similare celor ale raselor umane primitive. Tipul uman de mâini şi de picioare era pe deplin dezvoltat, iar aceste creaturi puteau să meargă şi chiar să alerge tot atât de bine ca şi oricare dintre descendenţii lor umani ulteriori. Ele au abandonat aproape complet viaţa din arbori, deşi continuau să recurgă la coroana copacilor ca măsură de securitate pentru timpul nopţii, căci, asemeni strămoşilor lor, ele erau extrem de subjugate de frică. Folosirea sporită a mâinilor lor a contribuit mult la dezvoltarea puterii înnăscute a creierului lor, cu toate că ele nu posedau încă o minte care să poată fi calificată drept umană.

^(707.4) ^62:4.5 Natura emoţională a primatelor se deosebea prea puţin de cea a străbunilor lor, însă ele dădeau dovadă de o tendinţă mai umană în toate predispoziţiile lor. Acestea erau realmente animale splendide şi superioare; ele atingeau maturitatea către zece ani, iar durata vieţii lor naturale era în jur de patruzeci de ani. Aceasta înseamnă că ele ar fi putut trăi patruzeci de ani dacă ar fi avut o moarte naturală, dar, în aceste timpuri îndepărtate, foarte puţine animale mureau de moarte bună, căci lupta pentru viaţă era prea aprigă.

^(707.5) ^62:4.6 Aşadar, după o dezvoltare care acoperea aproape nouă sute de generaţii, adică aproape douăzeci şi unu de mii de ani de la apariţia mamiferelor precursoare, primatele au dat subit naştere la două creaturi remarcabile, primele fiinţe cu adevărat umane.

^(707.6) ^62:4.7 Aşa s-a făcut că mamiferele precursoare provenite din tipul nord-american al lemurilor au fost strămoşii mamiferelor intermediare, şi că acestea din urmă au dat la rândul lor naştere primatelor superioare, care au fost strămoşii imediaţi ai rasei umane primitive. Triburile de primate au fost ultima verigă vitală din evoluţia omului, dar, în mai puţin de cinci mii de ani, nu a mai rămas nici măcar o singură primată din aceste triburi extraordinare.

5. Primele fiinţe umane

^(707.7) ^62:5.1 Naşterea primelor două fiinţe umane s-a situat exact cu 993.419 ani înainte de anul 1934 al erei creştine.

^(707.8) ^62:5.2 Aceste două remarcabile creaturi erau veritabile fiinţe umane. Ele aveau la mână un deget mare perfect aşa cum au avut mulţi dintre strămoşii lor, în vreme ce aveau picioare tot atât de bine formate ca şi cele ale raselor umane de astăzi. Aceste fiinţe erau umblătoare şi alergătoare, nu căţărătoare; funcţia de apucare a degetului gros de la picior era absentă, complet absentă.

^(708.1) ^62:5.3 Când primejdia îi mâna către coroana arborilor, ei se căţărau exact cum ar face-o oamenii de astăzi. Ei se căţărau de-a lungul trunchiurilor arborilor ca şi urşii, iar nu ca cimpanzeii sau ca gorilele, care se balansează din ramură în ramură.

^(708.2) ^62:5.4 Aceste prime fiinţe umane (şi descendenţii lor) deveneau pe deplin adulte la doisprezece ani, şi aveau o durată de viaţă potenţială de aproximativ şaptezeci şi cinci de ani. Multe emoţii noi au apărut de timpuriu la cei doi gemeni umani. Ei încercau admiraţie atât pentru obiecte, cât şi pentru alte fiinţe, şi dădeau dovadă de o vanitate extremă. Dar progresul cel mai remarcabil din dezvoltarea lor emoţională a fost apariţia subită a unui nou grup de sentimente cu adevărat umane, sentimente de adorare cuprinzând smerenia, respectul, umilinţa şi chiar şi o formă primitivă de recunoştinţă. Frica, asociată cu ignoranţa în privinţa fenomenelor naturale, era pe punctul de a da naştere religiei primitive.

^(708.3) ^62:5.5 Nu s-au manifestat numai aceste sentimente umane, ci şi numeroase alte sentimente şi mai evoluate, care erau de asemenea prezente sub o formă rudimentară. Aceste fiinţe umane primitive aveau o oarecare conştiinţă a milei, a ruşinii şi a oprobriului, şi o conştiinţă foarte acută a dragostei, a urii şi a răzbunării; ele erau totodată susceptibile de a avea sentimente pronunţate de gelozie.

^(708.4) ^62:5.6 Primele două fiinţe umane – gemenii – au fost o mare încercare pentru părinţii lor primate. Ele erau atât de curioase şi atât de aventuroase, încât au fost cât pe ce să-şi piardă viaţa în mai multe rânduri înainte de a împlini vârsta de opt ani. Oricum ar fi, ele erau serios acoperite de cicatrice încă pe când aveau doisprezece ani.

^(708.5) ^62:5.7 Ele au învăţat foarte devreme să comunice verbal. La vârsta de zece ani, elaboraseră un limbaj mai perfecţionat de semne şi de cuvinte comportând aproape cincizeci de idei, şi amelioraseră foarte mult şi lărgiseră tehnicile rudimentare de comunicare ale strămoşilor lor. În ciuda eforturilor lor, ele nu i-au putut învăţa pe părinţii lor decât foarte puţine dintre semnele şi simbolurile lor noi.

^(708.6) ^62:5.8 Către al nouălea an al lor, ele se duseseră într-o bună zi de-a lungul ţărmului şi au avut o discuţie însemnată. Toate inteligenţele celeste staţionate pe Urantia, inclusiv eu însumi, eram prezente şi observam derularea acestei întâlniri de amiază. În cursul acelei zile memorabile, ei conveniră să trăiască unul cu celălalt şi unul pentru celălalt; şi această înţelegere a fost prima dintr-o serie de acorduri care culminaseră în hotărârea de a fugi de tovarăşii lor animale inferioare şi de a porni către nord, fără a şti bine că astfel aveau să întemeieze rasa umană.

^(708.7) ^62:5.9 Noi eram cu toţii foarte preocupaţi de proiectele acestor doi mici sălbatici, dar eram neputincioşi în a controla munca minţii lor. Noi n-am influenţat arbitrar deciziile lor, nu puteam face asta, dar, în limitele admisibile ale funcţiunilor noastre planetare, noi, Purtătorii Vieţii, în acord cu asociaţii noştri, am conspirat toţi în vederea orientării gemenilor umani către nord, departe de părinţii lor acoperiţi cu păr care trăiau parţial în arbori. Astfel, ca urmare a propriei lor alegeri inteligente, gemenii au migrat şi, datorită supravegherii noastre, ei au migrat către nord, spre o regiune retrasă, unde scăpaseră de posibilităţile de degradare biologică prin amestecul cu familiile inferioare ale tribului primatelor.

^(708.8) ^62:5.10 Cu puţin înainte de a-şi părăsi pădurea lor natală, ei şi-au pierdut mama în cursul unui atac condus de giboni. Deşi ea nu avea inteligenţa lor, era înzestrată, ca mamifer, cu o afecţiune admirabilă şi de înalt ordin pentru copiii ei, şi şi-a sacrificat cu curaj viaţa în încercarea de a salva minunata pereche. Sacrificiul ei nu a fost în zadar, căci ea a ţinut inamicul la distanţă până ce a sosit tatăl cu întăriri şi a pus invadatorii pe fugă.

^(709.1) ^62:5.11 La puţin după ce tânărul cuplu îi abandonă pe tovarăşii săi pentru a întemeia rasa umană, tatăl lor primat a devenit de neconsolat – inima îi era zdrobită. Refuza să mănânce, chiar şi atunci când hrana îi era adusă de ceilalţi copiii ai lui. După ce şi-a pierdut strălucitele sale vlăstare, viaţa nu i se mai părea demnă de trăit printre tovarăşii lui obişnuiţi; prin urmare el a plecat să rătăcească prin pădure, unde a fost atacat de gibonii ostili şi a murit sub loviturile lor.

6. Evoluţia minţii umane

^(709.2) ^62:6.1 Noi, Purtătorii Vieţii de pe Urantia, a trăit lunga veghe de aşteptare vigilentă din ziua în care am implantat prima plasmă de viaţă în apele planetei. Apariţia primelor fiinţe realmente volitive şi inteligente ne-a procurat bineînţeles o mare bucurie şi o satisfacţie supremă.

^(709.3) ^62:6.2 Noi nu încetaserăm să urmărim dezvoltarea minţii gemenilor prin observarea operaţiunilor celor şapte spirite-minte adjutante ataşate Urantiei în momentul sosirii noastre pe planetă. În timpul lungii dezvoltări evolutive a vieţii planetare, aceşti neobosiţi slujitori ai minţii observaseră fără încetare propria lor aptitudine crescândă de a intra în contact cu facultăţile cerebrale ale animalelor, facultăţi care se amplificau pe măsură ce creaturile animale progresau.

^(709.4) ^62:6.3 La început, numai spiritul intuiţiei putea să acţioneze asupra comportamentului instinctiv şi supus reflexelor vieţii animale elementare. Când tipurile cele mai elevate s-au diferenţiat, spiritul înţelegerii a putut atribui acestor creaturi facultatea de a asocia spontan idei. Mai târziu, am văzut operând spiritul curajului; animalele în curs de evoluţie au dobândit realmente o formă rudimentară de conştiinţă protectoare. Ca urmare a apariţiei grupurilor de mamifere, noi am văzut spiritul cunoaşterii manifestându-se într-o măsură sporită. Apoi evoluţia mamiferelor superioare a permis funcţionarea spiritului sfătuirii, cu creşterea corespondentă a instinctului gregar şi cu începutul unei dezvoltări sociale primitive.

^(709.5) ^62:6.4 Noi observaserăm, cu o atenţie în creştere, serviciul sporit al primilor cinci adjutanţi pe durata întregii evoluţii a mamiferelor precursoare, a mamiferelor intermediare şi a primatelor. Cu toate acestea, ultimii doi adjutanţi, slujitorii superiori ai minţii, nu putuseră niciodată să funcţioneze pe tipul urantian de minte evolutivă.

^(709.6) ^62:6.5 Închipuiţi-vă bucuria noastră atunci când într-o zi – gemenii având aproape zece ani – spiritul adorării a intrat pentru prima dată în contact cu gândirea femelei, şi puţin după aceea cu cea a masculului. Noi ştiam că ceva intim legat de mintea umană ajunsese la apogeul său. Cam la un an mai târziu, când ei se hotărâră în cele din urmă, sub imperiul unei gândiri meditative şi al unei deliberări îndelung chibzuite, să fugă din căminul familial şi să se îndrepte către nord, spiritul înţelepciunii a început să funcţioneze pe Urantia şi în mintea acestor doi oameni de acum înainte recunoscuţi ca atare.

^(709.7) ^62:6.6 A avut loc imediat un nou ordin de mobilizare al celor şapte spirite-minte adjutante. Noi vibram plini de nădejde; ne dădeam seama că ceasul atât de mult aşteptat se apropia; ştiam că eram în pragul realizării efortului nostru prelungit de a face să se nască prin evoluţie creaturi volitive pe Urantia.

7. Urantia recunoscută ca lume locuită

^(709.8) ^62:7.1 Noi nu am avut mult de aşteptat. La amiază, a doua zi după fuga gemenilor, prima străfulgerare de încercare a semnalelor circuitului universului s-a produs în căminul receptor planetar al Urantiei. Noi eram fireşte cu toţii foarte înfierbântaţi de ideea că era iminent un mare eveniment; însă, dat fiind faptul că Urantia era o staţiune experimentală a vieţii, noi nu aveam nici cea mai mică idee a modului exact în care urma să fim informaţi că viaţa inteligentă era recunoscută pe planetă. Nu am rămas prea multă vreme în aşteptare. A treia zi după fuga gemenilor, şi înainte de plecarea corpului Purtătorilor Vieţii, a sosit arhanghelul Nebadonului însărcinat cu consolidarea circuitelor planetare iniţiale.

^(710.1) ^62:7.2 A fost o zi memorabilă pe Urantia atunci când micul nostru grup s-a reunit în jurul polului planetar de comunicare spaţială şi a primit primul mesaj trimis de Salvington pe circuitul mental nou stabilit al planetei. Dictat de şeful corpului de arhangheli, acest prim mesaj spunea:

^(710.2) ^62:7.3 ”Purtătorilor Vieţii de pe Urantia – Salutări! Transmitem asigurarea că a fost o mare bucurie pe Salvington, pe Edentia şi pe Ierusem când semnalul existenţei, pe Urantia, al unei minţi având demnitate volitivă a fost înregistrat în cartierul general al Nebadonului. Decizia dirijată a gemenilor de a fugi către nord şi de a-i separa pe urmaşii lor de strămoşii lor inferiori a fost înregistrată. Aceasta este prima decizie mentală – a unei minţi de tip uman – de pe Urantia, şi ea a stabilit automat circuitul de comunicare pe care este transmis acest mesaj iniţial de recunoaştere.”

^(710.3) ^62:7.4 Apoi au sosit, prin acest nou circuit, salutările Preaînalţilor Edentiei, care conţineau instrucţiuni pentru Purtătorii Vieţii rezidenţi, interzicându-ne faptul de a interfera cu modelul vieţii pe care o stabiliseră. Am primit ordinul de a nu interveni în chestiunile progresului uman. Nu trebuie să se deducă că Purtătorii Vieţii interferează arbitrar şi mecanic cu realizarea naturală a planurilor evolutive ale planetei, căci nu facem acest lucru. Însă, până atunci, noi avuseserăm permisiunea de a acţiona asupra spaţiului ambiant şi de a proteja plasma vitală într-un mod special. Iar această supraveghere extraordinară, deşi perfect naturală, este cea care trebuia să ia sfârşit.

^(710.4) ^62:7.5 Abia încetaseră cei Preaînalţi de vorbit, că magnificul mesaj al lui Lucifer, pe atunci suveran al sistemului Sataniei, începu să se facă auzit pe planetă. Atunci, Purtătorii Vieţii au înţeles cuvintele de bun venit de la propriul lor conducător şi au primit permisiunea sa de a se reîntoarce pe Ierusem. Acest mesaj al lui Lucifer conţinea acceptarea oficială a lucrării Purtătorilor Vieţii de pe Urantia şi ne absolvea de orice critică viitoare a oricărora dintre eforturile noastre de a ameliora modelele de viaţă ale Nebadonului, după cum erau ele stabilite în sistemul Sataniei.

^(710.5) ^62:7.6 Aceste mesaje din Salvington, din Edentia şi din Ierusem au marcat oficial sfârşitul supravegherii seculare a planetei de către Purtătorii Vieţii. Noi fuseserăm la datorie multe epoci, asistaţi numai de cele şapte spirite mentale adjutante şi de Controlorii Fizici Principali. Voinţa, puterea de a alege adorarea şi ascensiunea, apăruse acum în creaturile evolutive ale planetei; noi am înţeles atunci că opera noastră fusese desăvârşită, iar grupul nostru s-a pregătit de plecare. Urantia fiind o lume modificatoare de viaţă, am primit permisiunea de a lăsa în urma noastră doi Purtători ai Vieţii seniori cu doisprezece asistenţi; eu am fost ales ca membru al acestui grup şi, încă de atunci, mă aflu mereu pe Urantia.

^(710.6) ^62:7.7 Exact acum 993.408 mii de ani (înainte de anul 1934 al erei creştine) Urantia a fost recunoscută oficial ca fiind o planetă de habitat uman din universul Nebadonului. Evoluţia biologică atinsese încă o dată nivelele umane de demnitate volitivă; omul apăruse pe planeta 606 a Sataniei.

^(710.7) ^62:7.8 [Garantat de un Purtător al Vieţii din Nebadon rezident pe Urantia]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:

URANTIA – Era mamiferelor pe Terra

Posted on 23 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragii mei,

Vă propun să mai facem un pas pe calea cunosterii istoriei evoluției vieții pe Pământ și să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului ca să vedem câte ceva despre era mamiferelor așa cum este prezentată ea în cartea Urantia.

Acest articol este preluat deci din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-61-era-mamiferelor-pe-urantia

Capitolul 61

Era mamiferelor pe Urantia

^(693.1) ^61:0.1 ERA mamiferelor se întinde de la epoca primelor mamifere placentare până la sfârşitul vârstei glaciare şi acoperă aproape cincizeci de milioane de ani.

^(693.2) ^61:0.2 Pe parcursul acestei vârste cenozoice panorama lumii oferea un spectacol atrăgător – dealuri ondulate, văi largi, fluvii mari şi păduri vaste. Pe parcursul acestei perioade, istmul Panama s-a înălţat şi s-a scufundat de două ori, iar podul terestru al Strâmtorii Bering a făcut de trei ori acelaşi lucru. Tipurile de animale erau atât numeroase, cât şi variate. Arborii erau plini de păsări, şi lumea întreagă era un paradis pentru animale, în ciuda luptelor neîncetate pentru supremaţie a speciilor în evoluţie.

^(693.3) ^61:0.3 Depunerile acumulate pe parcursul celor cinci perioade ale acestei ere de cincizeci de milioane de ani conţin arhivele fosile ale dinastiilor succesive de mamifere şi conduc direct la perioada în care a apărut însuşi omul.

1. Stadiul noilor pământuri continentale
Vârsta primelor mamifere

^(693.4) ^61:1.1 În urmă cu 50.000.000 de ani, zonele continentale ale lumii se găseau, în marea lor parte, deasupra apelor sau doar uşor scufundate. Formaţiunile şi depunerile acestor perioade sunt atât terestre, cât şi marine, însă în principal terestre. Pe parcursul unei perioade considerabile, pământurile s-au ridicat treptat, însă ele au fost, în acelaşi timp, erodate şi antrenate spre pământurile joase şi spre mări.

^(693.5) ^61:1.2 La începutul acestei perioade, mamiferele de tip placentar au apărut subit în America de Nord. Ele reprezentau etapa cea mai importantă a evoluţiei de până la epoca aceea. Ordinele de mamifere neplacentare existaseră înainte, însă acest tip nou a răsărit direct şi brusc din strămoşul reptilă preexistent, ai cărui descendenţi se perpetuaseră de-a lungul perioadei de declin a dinozaurilor. Părintele mamiferelor placentare au fost un mic dinozaur carnivor foarte activ, de tip săritor.

^(693.6) ^61:1.3 Instinctele fundamentale ale mamiferelor au început să se manifeste la aceste tipuri primitive. Pe lângă toate celelalte forme ale vieţii animale mamiferele posedă un imens avantaj în ceea ce priveşte supravieţuirea asupra tuturor prin aceea că ele pot:

^(693.7) ^61:1.4 1. Să dea naştere unor pui relativ evoluaţi şi bine dezvoltaţi.

^(693.8) ^61:1.5 2. Să îşi hrănească, să îşi crească şi să îşi protejeze puii cu o grijă plină de afecţiune.

^(693.9) ^61:1.6 3. Să folosească superioritatea puterii lor cerebrale pentru a se perpetua.

^(693.10) ^61:1.7 4. Să folosească agilitatea lor sporită pentru a scăpa de duşmanii lor.

^(693.11) ^61:1.8 5. Să aplice inteligenţa lor superioară în ajustarea şi adaptarea lor la mediu.

^(694.1) ^61:1.9 În urmă cu 45.000.000 de ani coloanele muntoase continentale s-au înălţat concomitent cu o scufundare generală a regiunilor de coastă. Rasele mamiferelor au evoluat rapid. Un mic mamifer reptilă, de tip ovipar, era tot mai bine dezvoltat, iar strămoşii viitorilor canguri cutreierau pământul Australiei. Curând şi-au făcut apariţia mici cai, rinoceri iuţi, tapiri cu trompă, porci primitivi, veveriţe, lemuri, oposumi, precum şi mai multe triburi de animale asemănătoare cu maimuţele. Toate erau mici, primitive şi, mai ales, adaptate la viaţa pădurilor din regiunile muntoase. O mare pasăre terestră, asemănătoare struţului, s-a dezvoltat până la o înălţime de trei metri şi făcea ou de douăzeci şi trei de centimetri pe treizeci şi trei. Această specie de pasăre a fost ancestrul giganticelor păsări transportoare de mai târziu, care erau remarcabil de inteligente şi care odinioară purtau fiinţe umane prin aer .

^(694.2) ^61:1.10 Mamiferele de la începutul erei cenozoice trăiau pe pământ, sub apă, în aer şi în coroana arborilor. Ele aveau de la una până la unsprezece perechi de glande mamare şi erau acoperite cu o lână deasă. Spre deosebire de speciile care au apărut mai târziu, acestea dezvoltau două serii succesive de dinţi şi aveau un creier foarte mare în comparaţie cu corpul lor, însă nici una dintre aceste specii moderne nu se număra printre ele.

^(694.3) ^61:1.11 În urmă cu 40.000.000 de ani, zonele terestre ale emisferei nordice au început să se înalţe. Acest fenomen a fost urmat de noi şi vaste sedimentări, precum şi de alte activităţi terestre cum ar fi erupţiile de lavă, deformările, formaţiunile lacustre şi eroziunile.

^(694.4) ^61:1.12 În cursul ultimei părţi a acestei perioade, aproape întreaga Europă a fost scufundată. În urma unei uşoare înălţări a solului, continentul a fost acoperit de lacuri şi de golfuri. Oceanul Arctic a curs spre sud, prin depresiunea Uralului, pentru a se uni cu Mediterana, care era atunci mai la nord. Înaltele pământuri ale Alpilor, ale Carpaţilor, ale Apeninilor şi ale Pirineilor se ridicau ca nişte insule în mijlocul mării. Apăruse şi Istmul Panama; oceanele Atlantic şi Pacific erau separate; America de Nord era legată de Asia prin puntea terestră a Strâmtorii Beringului şi de Europa prin Groenlanda şi prin Islanda. Circuitul terestru continental al latitudinilor nordice nu era întrerupt decât de Strâmtoarea Uralului care lega mările arctice de Mediterana extinsă.

^(694.5) ^61:1.13 În apele europene se depuneau mari cantităţi de calcare foraminifere. Astăzi, aceeaşi rocă se regăseşte la o altitudine de 3.000 de metri în Alpi, la 5.000 de metri în Himalaya şi la 6.000 de metri în Tibet. Depozitele cretoase din perioada aceasta au apărut de-a lungul coastelor Africi şi ale Australiei, pe coasta de vest a Americii de Sud şi în regiunea Antilelor.

^(694.6) ^61:1.14 De-a lungul acestei perioade, numită Eocen, evoluţia mamiferelor şi a altor forme de viaţă a continuat aproape fără întrerupere. Pământul Americii de Nord era atunci legat de toate celelalte continente, exceptând Australia, iar lumea era treptat invadată de o faună mamiferă primitivă de diverse tipuri.

2. Stadiul recent de inundaţii
Epoca mamiferelor evoluate

^(694.7) ^61:2.1 Această perioadă a fost caracterizată de o nouă şi rapidă evoluţie a mamiferelor placentare, formele cele mai avansate de mamifere care s-au dezvoltat în decursul acelor vremuri.

^(694.8) ^61:2.2 Cu toate că mamiferele primitive au ieşit din strămoşi carnivori, au apărut foarte curând unele specii de erbivore şi, după multă vreme, au apărut şi familii de mamifere omnivore. Angiospermele constituiau hrana principală a acestor mamifere care se înmulţeau rapid, deoarece flora terestră, inclusiv majoritatea plantelor şi a arborilor actuali, apăruseră pe parcursul perioadelor anterioare.

^(695.1) ^61:2.3 În urmă cu 35.000.000 de ani a început epoca dominaţiei mondiale a mamiferelor placentare. Puntea terestră din sud era foarte largă, şi lega din nou imensul continent Antarctic de America de Sud, de Africa de Sud şi de Australia. În ciuda comasării de pământuri la înalte altitudini, climatul lumii rămânea relativ blând, deoarece suprafaţa mărilor tropicale se mărise, iar pământul nu era îndeajuns de ridicat pentru a se putea produce gheţari. Vaste scurgeri de lavă au avut loc în Groenlanda şi Islanda şi, între aceste straturi, s-a depus o anumită cantitate de cărbune .

^(695.2) ^61:2.4 În fauna planetei aveau loc schimbări pronunţate. Viaţa marină suferea modificări profunde. Cea mai mare parte a speciilor actuale de animale marine exista deja, iar foraminiferele continuau să joace un rol important. Insectele semănau mult cu cele din perioada precedentă. Depozitele fosile de Florissant din Colorado datează din ultimii ani ai acestor timpuri îndepărtate. Majoritatea familiilor de insecte existente atunci îşi au originea în acele perioade îndepărtate, însă multe din ele sunt acum dispărute, deşi fosilele lor subzistă.

^(695.3) ^61:2.5 Pe continente, această epocă a fost, prin excelenţă, aceea a reînnoirii şi a răspândirii mamiferelor. Peste o sută de specii de mamifere anterioare şi mai primitive s-au stins înainte de sfârşitul acestei perioade. Chiar şi mamiferele mari cu creier mic au pierit curând. Creierul şi agilitatea înlocuiseră carapacea şi mărimea în progresul supravieţuirii animalelor. Cum familia dinozaurilor era în declin, mamiferele au preluat, încetul cu încetul, dominaţia pământului distrugând rapid şi complet restul strămoşilor lor reptilieni.

^(695.4) ^61:2.6 În paralel cu dispariţia dinozaurilor, s-au produs şi alte schimbări importante în diversele ramuri ale familiei saurienilor. Membrii supravieţuitori ai familiilor primitive de reptile sunt broaştele ţestoase, şerpii şi crocodilii, precum şi venerabilele broaşte, singurul grup rămas reprezentându-i pe strămoşii cei mai îndepărtaţi ai omului.

^(695.5) ^61:2.7 Diversele grupuri de mamifere îşi au originea într-un animal unic, acum dispărut. Această creatură carnivoră era ceva între pisică şi focă. Ea putea să trăiască pe pământ sau în apă, poseda o inteligenţă superioară şi era foarte activă. În Europa, în urma evoluţiei a apărut strămoşul familiei canine care a dat în curând naştere unor numeroase specii de mici câini. Cam în aceeaşi epocă au apărut rozătoarele, inclusiv castorii, veveriţele, popândăii, şoarecii şi iepurii, care au reprezentat curând o formă de viaţă importantă. Foarte puţine modificări s-au produs de atunci în această familie; ultimele depuneri din această perioadă conţin resturi fosile de câini, de pisici, de ratoni şi de nevăstuici într-o formă ancestrală.

^(695.6) ^61:2.8 În urmă cu 30.000.000 de ani au început să îşi facă apariţia tipurile moderne de mamifere. Până atunci mamiferele trăiseră, în majoritate, în munţi, căci aparţineau tipurilor montane. Subit, a început evoluţia tipului de copitate sau de şes, specia erbivoră diferenţiată de cea a carnivorelor cu gheare. Aceste animale descindeau dintr-un strămoş nediferenţiat, care avea cinci degete la picioare şi patruzeci şi patru de dinţi, şi care a dispărut înainte de sfârşitul acelei epoci. Evoluţia copitatelor nu a progresat dincolo de stadiul celor cu trei degete la picioare în decursul acestei perioade.

^(695.7) ^61:2.9 Calul, remarcabil exemplu de evoluţie, a trăit în acea epocă în America de Nord şi în Europa, însă nu şi-a încheiat în întregime dezvoltarea înainte de era glaciară ulterioară. Deşi familia rinocerilor a apărut la sfârşitul acestei perioade, ea nu a cunoscut cea mai mare expansiune a ei decât mai târziu. Şi-a făcut apariţia şi o mică creatură asemănătoare porcului, care a devenit strămoşul numeroaselor specii de porcine, de peccari şi de hipopotami. Cămilele şi lamele şi-au avut originea în America de Nord din mijlocul acestei perioade, şi au invadat câmpiile din vest. Mai târziu, lamele au emigrat către America de Sud, cămilele către Europa, şi curând ambele specii s-au stins în America de Nord, deşi unele soiuri cămile au supravieţuit până în epoca glaciară.

^(696.1) ^61:2.10 Un fapt important s-a produs către această epocă în vestul Americii de Nord; şi-au făcut apariţia pentru prima dată strămoşii primitivi ai străvechilor lemurieni. Deşi aceştia nu pot fi socotiţi veritabili lemurieni, venirea familiei lor a marcat stabilirea liniei din care s-au tras ulterior adevăraţii lemurieni.

^(696.2) ^61:2.11 Ca şi şerpii de uscat ai unei epoci anterioare, care s-au retras în apele mărilor, un întreg trib de mamifere placentare a părăsit atunci pământul, pentru a-şi stabili domiciliul în oceane. Ele au rămas, de atunci încoace, în mare, din ele dezvoltându-se balenele, delfinii marsuinii, focile şi otariile actuale.

^(696.3) ^61:2.12 Păsările au continuat să se dezvolte pe planetă, însă cu puţine schimbări evolutive importante. Majoritatea păsărilor timpurilor moderne existau deja, printre care se numărau pescăruşii, bâtlanii, flamingo, ulii şorecari, şoimii, vulturii, bufniţele, prepeliţele şi struţii.

^(696.4) ^61:2.13 Către sfârşitul acestei epoci, numite Oligocen, care cuprindea zece milioane de ani, viaţa vegetală, ca şi viaţa marină şi animalele terestre, evoluase foarte mult, şi se găsea prezentă pe planetă aproape ca astăzi. Ulterior au apărut specializări foarte extinse , însă formele ancestrale ale majorităţii fiinţelor vii existau şi atunci.

3. Stadiul munţilor moderni
Epoca elefantului şi a calului

^(696.5) ^61:3.1 Înălţarea pământurilor şi segregarea mărilor schimbau lent meteorologia lumii; vremea se răcea progresiv, însă climatul rămânea încă blând. Arborele Seqoia şi magnolia creşteau în Groenlanda, însă plantele subtropicale începeau să migreze către sud. La sfârşitul acestei perioade, plantele şi arborii din climatele calde dispăruseră în mare parte din latitudinile nordice. Locul lor a fost luat de plantele mai rezistente şi de arborii cu frunze căzătoare.

^(696.6) ^61:3.2 Numărul de varietăţi de ierburi a crescut considerabil, iar dinţii a numeroase specii de mamifere s-au modificat treptat, pentru a se apropia de tipul actual de dentiţie a erbivorelor care pasc.

^(696.7) ^61:3.3 În urmă cu 25.000.000 de ani, o uşoară afundare a pământurilor s-a produs după o lungă epocă de înălţare. Regiunea Munţilor Stâncoşi a rămas mult ridicată, astfel încât materialele de eroziune au continuat să se depună pe tot cuprinsul pământurilor joase din est. Munţii Sierra s-au reînălţat mult. În realitate, de atunci, ei se tot înalţă . Marea falie verticală californiană, de şase kilometri şi jumătate, datează din vremea aceea.

^(696.8) ^61:3.4 În urmă cu 20.000.000 de ani, mamiferele au cunoscut într-adevăr epoca lor de aur. Istmul Strâmtorii Beringului ieşise la iveală, ceea ce a permis multor grupuri de animale să migreze din Asia către America de Nord; ele cuprindeau mastodonţi cu patru colţi, rinoceri cu picioare scurte şi numeroase varietăţi de feline.

^(696.9) ^61:3.5 Au apărut şi primii cerbi, iar America de Nord a fost în curând invadată de rumegătoare – cerbi, boi, cămile, bizoni şi mai multe specii de rinoceri, însă specia porcilor giganţi, care avea mai mult de un metru optzeci în înălţime, s-a stins.

^(697.1) ^61:3.6 Marii elefanţi din perioada aceasta şi din următoarele aveau şi creierul şi corpul foarte mari; ei au invadat, în curând, întreaga lume, cu excepţia Australiei. Cel puţin de data aceasta, lumea a fost dominată de un animal imens, al cărui creier era suficient de mare pentru a-i permite să supravieţuiască. În faţa vieţii extrem de inteligente a acestei epoci, nici un animal de mărimea elefantului nu ar fi putut supravieţui dacă nu ar fi posedat un creier de mare dimensiune şi de calitate superioară. În ceea ce priveşte inteligenţa şi facultatea de adaptare calul este singurul care se apropie de elefant şi este depăşit doar de omul însuşi. Chiar şi aşa, din cele cincizeci de specii de elefanţi existenţi la începutul acelei perioade, au supravieţuit numai două.

^(697.2) ^61:3.7 În urmă cu 15.000.000 de ani, regiunile muntoase ale Eurasiei erau pe cale de a se înălţa. O oarecare activitate vulcanică se manifesta aproape peste tot în aceste regiuni, însă nimic nu se compara cu scurgerile de lavă din emisfera occidentală. Aceste condiţii instabile prevalau pe toată planeta.

^(697.3) ^61:3.8 Strâmtoarea Gibraltarului s-a închis, iar Spania s-a legat de Africa prin vechea punte terestră, în timp ce Mediterana se vărsa în Atlantic printr-un canal îngust care traversa Franţa, iar piscurile muntoase şi pământurile înalte apăreau ca nişte insule la suprafaţa acestei mări străvechi. Mai târziu, aceste mări europene au început să se retragă; iar şi mai târziu, Mediterana s-a legat de Oceanul Indian, în vreme ce la sfârşitul acestei epoci regiunea Suezului s-a înălţat astfel încât Mediterana a fost transformată, pentru o vreme, într-o mare interioară sărată.

^(697.4) ^61:3.9 Puntea terestră a Islandei a fost acoperită, iar apele arctice s-au amestecat cu cele ale Oceanului Atlantic. Coasta atlantică a Americii de Nord s-a răcit rapid, însă coasta Pacificului a rămas mai caldă decât în prezent. Marii curenţi oceanici circulau şi afectau climatul aproape ca astăzi.

^(697.5) ^61:3.10 Viaţa mamiferelor a continuat să evolueze. Imense herghelii de cai s-au alăturat cămilelor din câmpiile vestice ale Americii de Nord. Aceasta a fost într-adevăr epoca cailor şi a elefanţilor. În calitatea sa animală, creierul calului era alături de acela al elefantului, deşi într-o anumită privinţă era net inferior, căci calul nu a învins niciodată pe deplin tendinţa sale adânc înrădăcinate de a fugi atunci când se sperie. Calul nu are controlul emoţional al elefantului, în timp ce elefantul este foarte mult dezavantajat de talia şi lipsa lui de agilitate. În cursul acestei perioade a apărut, prin evoluţie, un animal care semăna şi cu calul şi cu elefantul, însă el a fost în curând distrus de familia felinelor care se înmulţea rapid.

^(697.6) ^61:3.11 În momentul în care Urantia intră în aşa-zisa „epocă fără cai”, ar trebui să zăboviţi un pic şi să vă gândiţi la ceea ce a însemnat acest animal pentru strămoşii voştri. La început oamenii au folosit caii pentru a se hrăni, apoi pentru a călători şi, mai târziu, pentru agricultură şi război. Calul a servit omenirea mult timp şi a jucat un rol important în dezvoltarea civilizaţiei umane.

^(697.7) ^61:3.12 Dezvoltările biologice din această perioadă au contribuit mult la pregătirea terenului pentru apariţia ulterioară a omului. În Asia Centrală s-au dezvoltat adevăratele specii de maimuţe primitive şi de gorile , ambele tipuri provenind dintr-un strămoş comun, acum dispărut. Însă nici una dintre aceste specii nu este înrudită cu linia fiinţelor vii care aveau să devină, mai târziu, strămoşii rasei umane.

^(697.8) ^61:3.13 Familia caninelor era reprezentată de mai multe grupuri, în special de lupi şi de vulpi. Tribul felinelor era reprezentat de pantere şi de marii tigrii cu dinţi sabie, aceştia din urmă apărând mai întâi în America de Nord. Familiile feline şi canine moderne s-au înmulţit în întreaga lume. Nevăstuicilor, jderilor, vidrelor şi ratonilor le-a mers bine şi s-au dezvoltat pe toate latitudinile nordice.

^(698.1) ^61:3.14 Păsările au continuat să evolueze, deşi cu puţine schimbări însemnate. Reptilele semănau cu tipurile moderne – şerpi, crocodili şi broaşte ţestoase.

^(698.2) ^61:3.15 Aşa se apropia de sfârşitul ei o perioadă foarte interesantă şi bogată în evenimente din istoria lumii. Aceasta eră a elefantului şi a calului este cunoscută sub numele de Miocen.

4. Stadiul recent de înălţare continentală
Ultima mare migraţie a mamiferelor

^(698.3) ^61:4.1 Această perioadă este marcată de înălţarea preglaciară a pământurilor din America de Nord, din Europa şi din Asia. Topografia pământului a fost mult modificată. Au luat naştere noi lanţuri de munţi, unele fluvii şi-au schimbat cursul şi în întreaga lume au apărut vulcani izolaţi.

^(698.4) ^61:4.2 În urmă cu 10.000.000 de ani, a început o epocă de depuneri terestre locale, răspândite pe bazele terestre ale continentelor, însă cea mai mare parte a acestor sedimentări au fost ulterior erodate. În această perioadă, o mare parte a Europei era încă scufundată, inclusiv anumite porţiuni ale Angliei, ale Belgiei şi ale Franţei. Marea Mediterana acoperea o mare parte a Africii de Nord. În America de Nord, depunerile se acumulau pe mari suprafeţe la baza munţilor, în lacuri şi în marile cuvete terestre. Aceste depozite au o grosime medie care nu depăşeşte şaizeci de metri; ele sunt mai mult sau mai puţin colorate, iar fosilele sunt rare. Au existat în vestul Americii de Nord două mari lacuri de apă dulce. Munţii Sierra se tot înălţau; Shasta, Hood şi Rainer au început să se prefacă în munţi; America de Nord a început deplasarea ei lentă către depresiunea atlantică, dar nu mai înainte de era glaciară următoare.

^(698.5) ^61:4.3 Pentru o perioadă scurtă, toate pământurile lumii s-au aflat din nou legate, cu excepţia Australiei, şi a avut loc ultima migraţiune animală la scară mondială. America de Nord era legată atât de America de Sud cât şi de Asia, şi schimbările se produceau liber în faună. Leneşul, tatuul, antilopa şi ursul din Asia au pătruns în America de Nord, în timp ce cămilele nord americane au trecut în China. Rinocerii au migrat în întreaga lume, cu excepţia Australiei şi a Americii de Sud, însă la sfârşitul acestei perioade rasa lor se stinsese în emisfera vestică.

^(698.6) ^61:4.4 În general, viaţa perioadei precedente a continuat să evolueze şi să se răspândească. Familia felinelor domina viaţa animală, iar viaţa marină era aproape staţionară. Mulţi dintre cai erau încă de tipul celor cu trei degete, însă diferitele rase moderne erau pe cale să apară. Lamele şi cămilele ce semănau cu girafa s-au amestecat cu caii pe câmpiile pe care păşteau. Girafa a apărut în Africa şi avea un gât la fel de lung ca acum. În America de Sud leneşul, tatuul, furnicarul şi tipurile sud-americane de maimuţele primitive au evoluat. Înainte de a se izola definitiv continentele, mastodonţii, aceste animale masive, au migrat peste tot, cu excepţia Australiei.

^(698.7) ^61:4.5 În urmă cu 5.000.000 de ani, calul a atins punctul lui de evoluţie actual şi a migrat din America de Nord în întreaga lume. Însă rasa cabalină se stinsese pe continentul ei de origine cu mult înainte de sosirea omului roşu.

^(698.8) ^61:4.6 Climatul se răcea progresiv, iar plantele terestre se deplasau lent către sud. Mai întâi frigul tot mai tare din regiunile nordice a fost cel care a oprit migraţiunile animale prin istmurile nordului. Mai târziu, punţile terestre ale Americii de Nord s-au surpat. Curând după aceea, legătura terestră dintre Africa şi America de Sud a fost definitiv scufundată, iar emisfera vestică s-a găsit izolată, aproape aşa cum este astăzi. Începând din această epocă, în emisfera orientală şi în emisfera occidentală au început să se dezvolte tipuri de viaţă distincte.

^(699.1) ^61:4.7 Aşa s-a încheiat această perioadă de aproape zece milioane de ani, iar strămoşul omului nu îşi făcuse încă apariţia. Această epocă este, în general, desemnată ca Pliocen.

5. Începutul erei glaciare

^(699.2) ^61:5.1 La sfârşitul perioadei precedente, pământurile din partea nord-estică a Americii de Nord şi a Europei nordice erau foarte ridicate pe mari suprafeţe. În America de Nord, vaste regiuni atingeau altitudini de până la nouă mii de metri şi chiar mai mult. Climatul blând dominase până acum în aceste regiuni nordice, şi toate apele arctice erau supuse evaporării. Ele au rămas fără gheţari până aproape de încheierea perioadei glaciare.

^(699.3) ^61:5.2 În acelaşi timp cu aceste înălţări de pământuri, curenţii oceanici s-au deplasat, iar vânturile sezoniere şi-au modificat direcţia. Aceste condiţii au provocat, în cele din urmă, pe pământurile nordice înalte, o precipitaţie de umiditate aproape constantă, ca urmare a mişcărilor de atmosferă puternic saturată. Ninsoarea a început să cadă peste aceste regiuni înălţate şi prin urmare reci, şi a continuat să cadă până când a atins o grosime de şase mii de metri. Zonele acoperite de cel mai gros strat de zăpadă , precum şi altitudinea, au determinat punctele centrale ale scurgerilor glaciare sub presiunea care s-a produs mai târziu. Era glaciară a persistat atâta timp cât aceste precipitaţii excesive au continuat să acopere înaltele pământuri nordice cu o enormă manta de zăpadă, care s-a prefăcut curând într-o gheaţă compactă, dar care se mişca.

^(699.4) ^61:5.3 Marile straturi glaciare ale acestei epoci erau toate situate pe pământurile înalte, nu în regiunile muntoase unde se găsesc ele astăzi. Jumătate din formaţiunile glaciare se situau în America de Nord, un sfert în Eurasia şi un sfert în restul lumii, în principal în Antartica. Africa era doar puţin atinsă de gheţuri, însă Australia era, aproape în întregime, acoperită de mantia de gheaţă a Antarcticii.

^(699.5) ^61:5.4 Regiunile nordice ale Urantiei au cunoscut şase invazii glaciare separate şi distincte, cu toate că s-au produs zeci de înaintări şi de retrageri asociate cu activitatea fiecărui strat de gheaţă individual. Gheţurile Americii de Nord s-au adunat în două centre şi, mai târziu, în trei. Groenlanda era acoperită de gheaţă şi Islanda a fost complet îngropată sub scurgere glaciară. În Europa, gheaţa a reacoperit în diverse epoci insulele britanice, cu excepţia coastei de sud a Angliei, şi s-a întins peste Europa occidentală, până în Franţa.

^(699.6) ^61:5.5 În urmă cu 2 milioane de ani, primul gheţar nord american şi-a început înaintarea către sud. Era glaciară era la începuturile ei, iar acestui gheţar i-au trebuit un milion de ani pentru a avansa, şi apoi pentru a se retrage către centrele de presiune ale nordului. Mantia de gheaţă centrală s-a întins către sudul Kansasului; centrele glaciare ale estului şi vestului nu erau atât de întinse.

^(699.7) ^61:5.6 În urmă cu 1.500.000 de ani, primul mare gheţar se retrăgea către nord. Între timp enorme cantităţi de zăpadă căzuseră peste Groenlanda şi nord-estul Americii de Nord. Această masă glaciară orientală nu a întârziat să curgă lent către sud. A fost a doua invazie glaciară.

^(699.8) ^61:5.7 Aceste două prime invazii ale gheţii nu au fost foarte întinse în Eurasia. În cursul acestor epoci primitive ale erei glaciare, America de Nord era invadată de mastodonţi, de mamuţii lânoşi, de cai, de cămile, de cerbi, de boii moscaţi, de bizoni, de leneşii de pământ, de castorii giganţi, de tigrii cu dinţi sabie, precum şi de numeroase grupuri de familii feline şi canine. Însă, începând din această epocă numărul lor a fost repede redus de frigul tot mai tare al perioadei glaciare. Către sfârşitul erei glaciare majoritatea acestor specii de animale s-au stins în America de Nord.

^(700.1) ^61:5.8 În afara regiunilor reacoperite de gheaţă, viaţa terestră şi acvatică a lumii a fost foarte puţin schimbată. Între invaziile glaciare climatul era aproape la fel de blând ca astăzi, poate puţin mai cald. În cele din urmă, gheţarii nu erau decât fenomene locale, cu toate că acoperiseră imense suprafeţe. Climatul de coastă a variat, în mare parte, între perioadele de inactivitate glaciară şi cele în care enorme aisberguri alunecau de pe coastele Maine în Atlantic, altele ieşeau prin Puget Sound către Pacific, sau se sfărâmau cu zgomot în fiordurile norvegiene deschise la Marea Nordului.

6. Omul primitiv din era glaciară

^(700.2) ^61:6.1 Marele eveniment al acestei perioade glaciare a fost apariţia evolutivă a omului primitiv. Către vestul Indiei, pe un pământ acum scufundat şi printre descendenţii vechilor lemuri ai Americii de Nord migraţi în Asia, au apărut brusc mamiferele precursoare ale oamenilor. Aceste mici animale se deplasau, în principal, pe labele de dinapoi; ele aveau un creier mare, proporţional cu mărimea lor şi comparabil cu creierul altor animale. În a şaptezecia generaţie a acestui ordin de viaţă, un grup nou şi superior de animale s-a diferenţiat brusc. Aceste noi mamifere intermediare – care aveau aproape de două ori talia strămoşilor lor şi posedau facultăţi cerebrale sporite proporţional – abia apucaseră să se stabilească mai bine, când primatele, reprezentând a treia mutaţie vitală, au apărut brusc. (În acelaşi moment, o dezvoltare retrogradă survenită în cadrul neamului mamiferelor intermediare a dat naştere strămoşilor rasei simiene; din acea zi şi până în timpurile prezente, ramura umană a progresat printr-o evoluţie treptată, în timp ce triburile simiene au rămas staţionare sau au retrogradat.)

^(700.3) ^61:6.2 În urmă cu un milion de ani, Urantia a fost înregistrată ca lume locuită. O mutaţie în interiorul viţei primatelor aflate în progres a produs brusc două fiinţe umane primitive, adevăraţii strămoşi ai omenirii.

^(700.4) ^61:6.3 Aceste eveniment a avut loc cam pe la începutul celei de-a treia înaintare glaciară; astfel se poate vedea că primii voştri strămoşi se nasc şi se formează într-un mediu dificil, tonifiant şi stimulator. Şi singurii supravieţuitori ai acestor aborigeni ai Urantiei, eschimoşii, preferă chiar şi acum să trăiască în climatele nordice foarte reci.

^(700.5) ^61:6.4 Fiinţe umane nu au locuit emisfera occidentală înainte de încheierea erei glaciare, însă pe parcursul epocilor interglaciare ele au trecut către vest, înconjurând Mediterana şi invadând, în curând, continentul european. În cavernele Europei occidentale găsim oseminte umane amestecate cu rămăşiţe de animale, atât arctice cât şi tropicale, ceea ce dovedeşte că oamenii au trăit în aceste regiuni de-a lungul ultimelor epoci de înaintare şi de retragere a gheţarilor.

7. Urmarea erei glaciare

^(700.6) ^61:7.1 De-a lungul întregii perioade glaciare, au continuat să se exercite şi alte activităţi, însă acţiunea gheţurilor eclipsează toate celelalte fenomene ale latitudinilor nordice. Nici o altă activitate terestră nu lasă probe topografice atât de nete. Lespezile mari de stâncă caracteristice şi despicăturile suprafeţei, cum ar fi văgăunile, lacurile, pietrele desprinse sau pulverizate, nu sunt legate de nici un alt fenomen din natură. Gheaţa este, de asemenea, răspunzătoare de uşoarele ondulaţiile de teren cunoscute sub numele de drumline. Mai mult, pe parcursul înaintării lui un gheţar deplasează malurile şi modifică complet suprafaţa pământului. Doar gheţarii lasă în urma lor, drept mărturie, morene mediane, laterale şi frontale. Aceste depuneri, în particular morenele mediane, se întind către nord şi est, pornind de la coasta orientală a Americii de Nord. Le găsim, de asemenea, în Europa şi în Siberia.

^(701.1) ^61:7.2 În urmă cu 750.000 de ani, al treilea strat de gheaţă format de unirea câmpurilor glaciare din centrul şi din estul Americii de Nord era deja departe pe drumul lui spre sud; la apogeul său, el a atins sudul Illinoisului şi s-a deplasat către Mississippi, optzeci de kilometri către vest, în timp ce partea orientală s-a extins către sud, până la fluviul Ohio şi la Pennsylvania centrală.

^(701.2) ^61:7.3 În Asia, stratul de gheaţă siberian a realizat invazia sa cea mai meridională, în timp ce în Europa gheaţa în progresie s-a oprit chiar înainte de bariera muntoasă a Alpilor.

^(701.3) ^61:7.4 În urmă cu 500.000 de ani, în cursul celei de-a cincia înaintare glaciară, un nou fenomen a accelerat cursul evoluţiei umane. Brusc şi într-o singură generaţie, cele şase rase de culoare au apărut prin mutaţie din ramura umană aborigenă. Această dată este de două ori importantă, de vreme ce ea a marcat şi sosirea Prinţului Planetar.

^(701.4) ^61:7.5 În America de Nord, cea de-a cincia înaintare glaciară a constat într-o invazie combinată pornind din trei centre glaciare. Cu toate acestea, lobul estic nu s-a extins decât foarte puţin înspre sudul văii St. Lawrence şi gheţarul vestic nu a avansat decât foarte puţin către sud. În schimb, lobul central s-a extins suficient de mult către sud încât să acopere aproape în întregime statul Iowa. În Europa, această invazie glaciară nu a fost atât de întinsă ca cea precedentă.

^(701.5) ^61:7.6 În urmă cu 250.000 de ani, începe a şasea şi ultima înaintare glaciară. În ciuda faptului că pământurile înalte nordice începuseră să se cufunde uşor, această perioadă a avut cele mai mari depuneri de zăpadă care s-au acumulat pe câmpiile de gheaţă nordice.

^(701.6) ^61:7.7 În cursul acestei invazii, cei trei mari gheţari s-au sudat într-o singură masă imensă, şi toţi munţii de la vest au participat la această activitate glaciară. A fost cea mai mare dintre toate invaziile glaciare din America de Nord; gheaţa s-a deplasat către sud, la peste două mii cinci sute de kilometri de centrele ei de presiune, iar America de Nord a cunoscut temperaturile cele mai joase din istoria ei.

^(701.7) ^61:7.8 Acum 200.000 de ani, pe durata avansării ultimului gheţar a avut loc un episod care a influenţat mult cursul evenimentelor pe Urantia – rebeliunea lui Lucifer.

^(701.8) ^61:7.9 Acum 150.000 de ani, a şasea şi cea din urmă invazie glaciară a atins punctele extreme ale înaintării ei către sud; partea occidentală depăşea puţin frontiera canadiană, partea centrală atingea Kansasul, Missouriul şi Illinoisul, iar cea orientală acoperea o mare parte din Pennsylvania şi din Ohio.

^(701.9) ^61:7.10 Acest gheţar a fost cel care a proiectat numeroasele protuberanţe sau limbi glaciare care au sculptat lacurile actuale, mari şi mici. Sistemul Marilor Lacuri nord americane a fost stabilit de acest gheţar pe parcursul retragerii lui. Geologii Urantiei au tras foarte exact diferitele stadii ale acestei evoluţii, şi au dedus corect că aceste mase de apă, în diferite perioade, s-au vărsat mai întâi în valea Mississippiului, apoi către est în valea Hudsonului şi, în cele din urmă, printr-o trecătoare nordică, în cea a St. Lawrence. Acum treizeci şi şapte de mii de ani, apele sistemului comunicant al Marilor Lacuri au început să se scurgă pe traseul actual al Niagarei.

^(702.1) ^61:7.11 În urmă cu 100.000 de ani, în cursul retragerii ultimului gheţar, au început să se formeze imensele întinderi de gheaţă polare, iar centrul de acumulare glaciară s-a deplasat considerabil spre nord. Atâta timp cât regiunile polare vor fi acoperite de gheaţă, va fi practic imposibil să mai survină vreo altă eră glaciară, indiferent de viitoarele ridicări de teren sau de modificările curenţilor oceanici.

^(702.2) ^61:7.12 Avansarea acestui ultim gheţar a durat o sută de mii de ani, şi a fost necesar un interval de timp egal pentru ca acesta să-şi încheie retragerea spre nord. Regiunile temperate sunt lipsite de gheţuri de peste cincizeci de mii de ani.

^(702.3) ^61:7.13 Rigorile perioadei glaciare au distrus multe specii animale şi le-au modificat radical pe numeroase altele. Numeroase specii au fost cumplit selecţionate pe parcursul migrărilor repetate făcute necesare de înaintarea şi de retragerea gheţurilor. Animalele care au urmărit deplasările alternate ale gheţarilor pe pământ au fost ursul, bizonul, renul, boul moscat, mamutul şi mastodontul.

^(702.4) ^61:7.14 Mamuţii căutau preriile deschise, iar mastodonţii preferau liziera adăpostită a regiunilor împădurite. Până la o dată recentă, mamuţii cutreierau din Mexic până în Canada; varietatea siberiană s-a acoperit de lână. Mastodonţii au continuat să trăiască în America de Nord până când oamenii roşii i-au exterminat, aproape tot aşa cum oamenii albi au masacrat mai târziu bizonii.

^(702.5) ^61:7.15 În cursul acestei ultime perioade glaciare, caii, lamele şi tigrii cu dinţi sabie au dispărut din America de Nord. Locul lor a fost luat de leneşi, de tatu, de rozătoare sau de porcii de apă, venite toate din America de Sud.

^(702.6) ^61:7.16 Migrările forţate ale vieţii din faţa înaintării glaciare au dus la extraordinare încrucişări de plante şi de animale. După retragerea ultimei invazii glaciare, numeroase specii arctice, atât animale cât şi vegetale, au rămas eşuate pe înălţimile anumitor creste muntoase, unde se refugiaseră pentru a scăpa de distrugerea de către gheţari. De aceea se găsesc astăzi aceste plante şi aceste animale disociate pe înălţimile Alpilor, în Europa şi chiar şi pe munţii Appalaşi, în America de Nord.

^(702.7) ^61:7.17 Era glaciară este ultima perioadă geologică încheiată. Ea se numeşte Pleistocen şi se întinde de-a lungul a peste două milioane de ani.

^(702.8) ^61:7.18 În urmă cu 35.000 de ani, s-a încheiat această mare eră glaciară, mai puţin pentru regiunile polare ale planetei. Această dată este de asemenea semnificativă, deoarece ea coincide cu sosirea unei Fiice şi a unui Fiu Materiali, începutul cârmuirii Adamice, momentul în care începe perioada holocenă sau postglaciară.

^(702.9) ^61:7.19 Această expunere se întinde de la apariţia mamiferelor până la retragerea glaciară şi până în timpurile istorice; ea acoperă o perioadă de aproape cincizeci de milioane de ani. Aceasta este ultima perioadă geologică – cea actuală. Cercetătorii voştri o cunosc sub numele de Cenozoic, sau era timpurilor recente.

^(702.10) ^61:7.20 [Garantat de un Purtător al Vieţii rezident.]

Până la o nouă revedere .. pace si lumina tuturor !

Costi

Share this:

URANTIA – Era vietii terestre primitive pe Terra

Posted on 13 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragii mei,

Probabil mulți dintre voi vă veți întreba ce legătură au aceste articole privind evoluția vieții pe Pământ cu spiritualitatea ? .. eu aș zice că au și vă sugerez să nu vă pierdeți răbdarea într-ale spiritualului .. oricum pe acest blog nu mi-am propus să vă prezint doar subiecte cu tematică strict spirituală el fiind făcut în ideia de a aduce lumină pentru toți în mai toate domeniile vieții deci și a evoluției vieții pe Terra .. deci să nu vă mire că vom aborda o gamă mai largă de subiecte mergând chiar până la politică .. deci vă propun să mai aveți puțintică rabdare că vom aborda și subiecte pe această tematică a spiritualității și a dezvoltării personale, dar toate la timpul lor.

Până atunci, eu zic că pentru a pastra o cronologie a creației și a evoluției vieții pe Pământ este important să cunoastem și istoria de început a vieții pe Terra și deci vă propun să continuăm călătoria noastră în vremurile de început ale Pământului și să vedem câte ceva despre era vieții terestre primitive, despre epoca primitivă a reptilelor, perioada plantelor cu flori, epoca păsarilor, așa cum sunt prezentate în cartea Urantia.

Dacă sunteți curioși asupra taseului pe care îl vom urma în această călătorie a noastră vă pot spune că vom trece apoi la epoca mamiferelor, a apariției omului, a raselor primitive și evoluția lor precum și a aportului lui Adam și a Evei în evoluția raselor, a rebeliunii lucifere și implicațiile ei în evoluția raselor umane, începuturile civilizației timpurii și apoi a celei moderne , evoluția rugăciunii, ajustorii gândirii și sufletul , păzitorii serafici ai destinului, supraviețuirea eului dupa moarte.. etc ..

Deci din câte vedeți voi încerca sa vă prezint în continuare câteva selecții din cartea Uranția și nu numai din ea, care să puncteze traseul evolutiv al începutului vieții și a evoluției raselor umane pe Terra precum și câteva informații despre supraviețuirea personalității după moartea fizică, urmând apoi să punem accent pe latura spirituală și de dezvoltare personală.

Capitolul 60

Urantia pe parcursul erei vieţii terestre primitive

^(685.1) ^60:0.1 ERA epocii exclusiv marine se sfârşise. Ridicarea pământurilor, răcirea crustei şi a oceanelor, restrângerea mărilor şi adâncirea lor corelativă, precum şi marea creştere a suprafeţei terestre în latitudine septentrională, au contribuit toate considerabil la modificarea climatului lumii în toate regiunile îndepărtate de zona ecuatorială.

^(685.2) ^60:0.2 Epocile terminale ale erei precedente au fost, cu adevărat, epocile broaştelor, dar aceşti strămoşi ai vertebratelor terestre nu mai erau dominanţi, deoarece nu supravieţuiseră decât în număr redus. Foarte puţine tipuri au ieşit vii din riguroasele încercări ale perioadei precedente de tribulaţii biologice. Chiar şi plantele purtătoare de spori dispăruseră aproape complet.

1. Epoca primitivă a reptilelor

^(685.3) ^60:1.1 Depozitele de eroziune ale acestei epoci erau mai ales conglomerate, şisturi şi gresii. Gipsul şi straturile roşii, în toate aceste sedimentări, în America ca şi în Europa, indică faptul că climatul celor două continente era arid. Aceste regiuni aride au fost supuse unei puternice eroziuni provocate de căderea trombelor de apă violente şi periodice peste înaltele pământuri înconjurătoare.

^(685.4) ^60:1.2 Se găsesc puţine fosile în aceste straturi, însă putem observa numeroase amprente de reptile terestre. În numeroase regiuni, depozitele pământurilor roşii, de trei sute de metri adâncime ale acestei epoci, nu conţineau nici o fosilă. Animalele terestre nu au trăit într-un mod continuu decât în anumite părţi ale Africii.

^(685.5) ^60:1.3 Grosimea acestor depuneri de eroziune variază între 900 şi 3.000 de metri şi atinge chiar şi 5.500 de metri pe coasta Pacificului. Lavele au forţat, mai târziu, drumul dintre aceste numeroase straturi. Palisadele fluviului Hudson au fost formate prin scufundarea lavelor bazaltice între aceste straturi triasice. Activitatea vulcanică era intensă în diferite părţi ale lumii.

^(685.6) ^60:1.4 Găsim depozite ale acestei perioade în Europa, în special în Germania şi în Rusia. Gresiile mozaicate din Anglia au apărut în această epocă. Calcarul s-a depus în Alpii meridionali ca urmare a unei invazii a mării. El se prezintă în această regiune sub forma specifică a zidurilor şi pilierilor de calcare dolomitice. Acest strat se regăseşte pe întreaga suprafaţă a Africii şi a Australiei. Marmura de Carrara provine din acest calcar modificat. Nu putem găsi nimic din această perioadă în regiunile meridionale ale Americii de Sud, din moment ce această parte a continentului a rămas scufundată şi, prin urmare, nu prezintă decât depozite de origine marină şi acvatică fără întrerupere a continuităţii cu epocile anterioare şi posterioare.

^(686.1) ^60:1.5 În urmă cu 150 milioane de ani au început perioadele vieţii terestre primitive ale istoriei lumii. În general, viaţa nu mergea foarte bine, însă ea mergea mai bine decât în epocile fierbinţi şi ostile de la sfârşitul erei vieţii marine.

^(686.2) ^60:1.6 În momentul în care se deschide această eră, estul şi centrul Americii de Nord, jumătatea de nord a Americii de Sud, cea mai mare parte a Europei şi întreaga Asie sunt cu mult deasupra apelor. Pentru prima dată, America de Nord este geografic izolată, însă nu pentru mult timp, căci istmul Detroitului din Bering se ridică în curând din nou, legând continentul cu Asia.

^(686.3) ^60:1.7 S-au format mari cuvete în America de Nord în paralel cu coastele Atlanticului şi Pacificului. A apărut marea falie din Connecticutul oriental, una dintre coastele sale scufundându-se, în cele din urmă, cu trei kilometri. Numeroase cuvete nord americane şi numeroase bazine lacustre de apă dulce şi apă sărată ale regiunilor muntoase au fost umplute ulterior de depozitele de eroziune. Mai târziu, aceste depresiuni de teren umplute au fost ridicate la o mare înălţime de curgerile de lavă subterane. Pădurile pietrificate a numeroase regiuni datează din această epocă.

^(686.4) ^60:1.8 Coasta Pacifică nord americană, care a rămas în general deasupra apelor pe parcursul acestor submersii continentale, s-a cufundat, cu excepţia Californiei de Sud şi a unei mari insule care exista atunci în ceea ce este astăzi oceanul Pacific. Această mare californiană veche, bogată în viaţă marină, s-a întins către est şi a ajuns din nou la vechiul bazin maritim al regiunilor vestului mijlociu.

^(686.5) ^60:1.9 În urmă cu 140 milioane de ani, după singurul indiciu al celor doi strămoşi prereptilieni care se dezvoltaseră în Africa pe parcursul epocii precedente, reptilele au apărut brusc, cu toate însuşirile lor. Ele s-au dezvoltat rapid dând naştere crocodililor, reptilelor şi în cele din urmă şerpilor de mare şi reptilelor zburătoare. Strămoşii lor de tranziţie au dispărut foarte repede.

^(686.6) ^60:1.10 Aceşti dinozauri reptilieni, în curs de evoluţie rapidă, au devenit în curând regii acestei epoci. Ei erau ovipari şi se distingeau de toate celelalte animale prin mărimea mică a creierului lor, acesta cântărind mai puţin de o livră şi trebuind să controleze un corp a cărui greutate a sfârşit prin a atinge patruzeci de tone. Însă primele reptile erau mai mici, carnivore şi păşeau pe micile lor labe din urmă în modul în care o fac cangurii. Ele aveau oase goale, ca păsările, şi până la urmă nu au avut decât trei degete la picioarele lor posterioare, astfel încât multe dintre amprentele lor fosile au fost atribuite, din greşeală, unor păsări gigantice. Mai târziu, dinozaurii erbivori au apărut prin evoluţie. Ei păşeau în patru labe şi, o ramură a acestui grup a dobândit puţin câte puţin o armură protectoare.

^(686.7) ^60:1.11 Cu mai multe milioane de ani mai târziu, au apărut primele mamifere. Ele nu aveau placentă, şi s-au dovedit rapid ca fiind un eşec; nici unul dintre ele nu a supravieţuit. Au reprezentat un efort experimental de ameliorare a tipurilor de mamifere, însă această încercare nu a avut succes pe Urantia.

^(686.8) ^60:1.12 Viaţa marină a acestei epoci era redusă, însă ea s-a amplificat rapid, datorită unei noi invazii a mărilor care a provocat, încă o dată, formarea unor lungi coaste litorale de ape puţin adânci. Aceste coaste joase se găseau mai mult în jurul Europei şi al Asiei, şi de aceea cele mai bogate straturi de fosile se găsesc pe lângă aceste continente. Dacă vreţi să studiaţi astăzi viaţa acestei epoci, examinaţi regiunile himalayene, siberiene şi mediteraneene, precum şi India şi insulele bazinului Pacificului de Sud. O trăsătură dominantă a vieţii marine era prezenţa unei multitudini de frumoşi amoniţi, ale căror fosile se regăsesc în întreaga lume.

^(686.9) ^60:1.13 În urmă cu 130 milioane de ani, mările se schimbaseră destul de puţin. Siberia şi America de Nord erau legate de istmul Detroitului de la Strâmtoarea Bering. O viaţă marină bogată şi specială a apărut pe coasta californiană a Pacificului unde, peste o mie de specii de amoniţi s-au dezvoltat pe baza tipurilor superioare de cefalopode. Pe parcursul acestei perioade, modificările vieţii au fost desigur evolutive, în ciuda caracterului tranziţional şi treptat.

^(687.1) ^60:1.14 Această eră, care s-a întins pe mai mult de douăzeci şi cinci de milioane de ani, este cunoscută sub numele de Triasic.

2. Noua fază a epocii reptilelor

^(687.2) ^60:2.1 În urmă cu 120 milioane de ani. a început o nouă fază a epocii reptilelor. Marele eveniment al acestei perioade a fost evoluţia şi declinul dinozaurilor. Animalele terestre au atins atunci cea mai mare dezvoltare a lor din punctul de vedere al mărimii, şi aproape că dispăruseră de pe suprafaţa pământului la sfârşitul acestei ere. Dinozaurii de toate mărimile au evoluat, mergând de la o specie care măsura mai puţin de şaizeci de centimetri, până la enormii dinozauri necarnivori, de douăzeci şi doi de metri lungime, a căror masă nu a fost niciodată egalată de nici o creatură vie.

^(687.3) ^60:2.2 Cei mai mari dinozauri s-au născut în vestul Americii de Nord. Aceste monstruoase reptile sunt îngropate în întreaga regiune a Munţilor Stâncoşi, de-a lungul coastei atlantice a Americii de Nord, în Europa occidentală, în Africa de Sud, în India, însă nu şi în Australia.

^(687.4) ^60:2.3 Aceste creaturi masive şi-au pierdut forţa şi activitatea pe măsura creşterii constante a mărimii lor. Ele aveau nevoie de cantităţi de hrană atât de mari, încât invadaseră pământul până într-acolo încât mureau, literalmente, de foame, şi ele s-au stins, deoarece nu aveau inteligenţa necesară de a face faţă situaţiei.

^(687.5) ^60:2.4 În acea epocă, cea mai mare parte de est a Americii de Nord, care rămăsese multă vreme ridicată, fusese nivelată şi supusă eroziunii în oceanul Atlantic, a cărui coastă se întindea pe mai multe sute de kilometri, mai mult spre est decât astăzi. Partea occidentală a continentului era întotdeauna ridicată, însă chiar şi aceste regiuni au fost ulterior invadate atât de marea septentrională, cât şi de Pacific, care s-a întins către est până în regiunea Munţilor Negri din Dakota.

^(687.6) ^60:2.5 A fost o epocă a apei dulci, caracterizată de numeroase lacuri interioare, aşa cum o demonstrează abundenţa fosilelor de apă dulce acumulate în albiile numite Morrison din Colorado, din Montana şi din Wyoming. Grosimea acestor depozite combinate de apă dulce şi de apă sărată variază între şase sute şi o mie cinci sute de metri, însă aceste straturi cuprind foarte puţin calcar.

^(687.7) ^60:2.6 Aceeaşi mare polară care s-a întins atât de departe către sudul Americii de Nord a acoperit tot astfel întreaga Americă de Sud, cu excepţia Anzilor, care au apărut la început. Cea mai mare parte a Chinei şi a Rusiei era inundată, însă în Europa invazia apelor a fost cea mai importantă. Pe parcursul acestei submersiuni, s-a depus admirabila piatră litografică din Germaniei de Sud, ale cărei straturi s-au conservat, ca şi cum ar fi numai de ieri, fosile cum ar fi aripile cele mai delicate ale unor insecte străvechi.

^(687.8) ^60:2.7 Flora acestei epoci a semănat mult cu cea a epocii precedente. Pinii şi coniferele deveneau tot mai asemănătoare varietăţilor actuale. Încă se mai forma puţin cărbune, de-a lungul ţărmurilor septentrionale ale Mediteranei.

^(687.9) ^60:2.8 Revenirea mărilor a ameliorat climatul. Coralii s-au întins în apele europene, ceea ce demonstrează existenţa unui climat încă blând şi regulat, însă ei nu au apărut niciodată în apele polare, care s-au răcit lent. Viaţa marină a acestei epoci s-a ameliorat şi s-a dezvoltat mult, în special în apele europene. Coralii şi crinoidele au apărut temporar în număr mai mare decât înainte, însă amoniţii au fost cei care au dominat viaţa nevertebratelor oceanelor. Mărimea lor medie era de ordinul a şapte până la zece centimetri, cu toate că o specie a atins un diametru de doi metri cincizeci. Existau bureţi peste tot, în timp ce sepiile şi stridiile continuau să evolueze.

^(688.1) ^60:2.9 În urmă cu 110 milioane de ani, potenţialele vieţii marine continuau să apară. Ariciul de mare a reprezentat una dintre mutaţiile cele mai remarcabile ale acelei epoci. Crabii, langustele, precum şi alte tipuri de crustacee moderne au atins deplina lor dezvoltare. Schimbări marcante s-au produs şi în familia peştilor, un tip de sturion făcându-şi apariţia pentru prima oară, însă ferocii şerpi de mare, proveniţi din reptilele terestre, împânzeau încă toate mările şi ameninţau să distrugă întreaga familie a peştilor.

^(688.2) ^60:2.10 Această epocă a rămas în mod esenţial aceea a dinozaurilor. Ei au invadat pământul într-o asemenea măsură încât, pe parcursul perioadei precedente invaziei mărilor, două specii s-au refugiat în apă pentru a supravieţui. Aceşti şerpi de mare reprezintă un regres în evoluţie. În timp ce anumite specii noi progresează, unele rămân staţionare, iar altele fac cale întoarsă, întorcându-se la o stare anterioară, iar acest lucru s-a întâmplat atunci când aceste două tipuri de reptile au abandonat pământul ferm.

^(688.3) ^60:2.11 Pe măsură ce timpul trecea, şerpii de mare au atins o astfel de dimensiune încât au devenit foarte leneşi, şi au sfârşit prin a pieri, din cauza faptului că nu aveau un creier destul de mare pentru a asigura protecţia imensului lor corp. Creierul lor cântărea mai puţin de şaizeci de grame, în ciuda faptului că aceşti enormi ihtiozauri atingeau uneori cincizeci de metri lungime, cea mai mare parte depăşind zece metri. Crocodilii marini au fost, de asemenea, o rămăşiţă a unui tip terestru de reptilă însă, spre deosebire de şerpii de mare, aceste animale s-au întors întotdeauna pe pământ pentru a-şi depune ouăle.

^(688.4) ^60:2.12 La puţin timp după ce aceste două specii de dinozauri au migrat în apă în vederea unei vane încercări de autoconservare, două alte tipuri au fost împinse de aspra luptă pentru viaţa pe pământ, să îşi caute refugiul în aer. Însă aceşti pterosauri zburători nu au fost strămoşii adevăratelor păsări din epocile următoare. Ei au evoluat pe baza dinozaurilor săritori, cu oase goale, şi aripile lor erau asemănătoare acelora ale liliecilor, cu o anvergură de şase până la zece metri. Aceste străvechi reptile zburătoare au atins trei metri lungime. Ele aveau maxilare extensibile, foarte asemănătoare acelora ale şerpilor actuali. O vreme, aceste reptile zburătoare au părut a fi un succes, însă nu au reuşit să evolueze în aşa fel încât să poată supravieţui ca navigatori aerieni. Ei reprezintă neamurile stinse ale precursorilor păsărilor.

^(688.5) ^60:2.13 Broaştele ţestoase s-au înmulţit pe parcursul acestei perioade, şi şi-au făcut prima apariţie în America de Nord. Strămoşii lor veniseră din Asia, şi au urmat istmul nordului.

^(688.6) ^60:2.14 În urmă cu o sută de milioane de ani, era reptilelor a ajuns la sfârşit. Dinozaurii, în ciuda masei lor enorme, nu erau decât animale aproape fără creier, şi lipsite de inteligenţă suficientă pentru a putea furniza hrana necesară unor corpuri atât de mari. De aceea, aceste reptile terestre care păşteau, au pierit în număr tot mai mare. De acum, evoluţia va urma creşterea creierului şi nu a masei corporale. Dezvoltarea creierului a caracterizat fiecare epocă succesivă a evoluţiei animale şi a progresului planetar.

^(688.7) ^60:2.15 Această epocă, care cuprinde apogeul reptilelor, reprezintă începutul declinului lor, şi se întinde pe o perioadă aproape douăzeci şi cinci de milioane de ani. Ea este cunoscută sub numele de Jurasic.

3. Stadiul cretacic
Perioada plantelor cu flori –
Epoca păsărilor

^(688.8) ^60:3.1 Marea perioadă cretacică îşi trage numele din predominanţa în mări de prolifice foraminifere producătoare de cretă. Această perioadă conduce Urantia aproape de sfârşitul lungii dominări a reptilelor şi asistă la apariţia pe pământ a plantelor cu flori şi a păsărilor. Este, de asemenea, epoca în care se termină deriva continentelor spre vest şi spre sud. Ea însoţeşte giganticele deformări ale scoarţei terestre, precum şi imensele scurgeri de lavă şi o mare activitate vulcanică.

^(689.1) ^60:3.2 Către sfârşitul perioadei geologice precedente, cea mai mare parte a maselor continentale era bine ridicată, cu toate că nu existau încă vârfuri de munţi. Continuând, deriva pământurilor continentale a întâlnit primul mare obstacol pe albia adâncă a Pacificului. Acest conflict al forţelor geologice a format întregul lanţ de munţi care se întinde într-o direcţie nord-sud, de la Alaska până în Capul Horn, trecând prin Mexic.

^(689.2) ^60:3.3 Această perioadă marchează astfel, în istoria geologică, stadiul formării munţilor moderni. Înainte de această epocă, piscurile muntoase erau rare. Ele nu aveau decât creste înalte de o mare lărgime. În această epocă, a început să se înalţe lanţul Pacificului, însă el era situat la o mie o sută de kilometri vest faţă de ţărmul actual. Sierra începea, de asemenea, să se formeze. Straturile lor de cuarţ aurifer au rezultat din curgerile de lavă din acea epocă. În estul Americii de Nord, presiunea Atlanticului lucra, de asemenea, pentru a provoca o ridicare a terenului.

^(689.3) ^60:3.4 În urmă cu 100 milioane de ani, continentul Nord American şi o parte a Europei se aflau cu mult deasupra apei. Devierea continentelor Americane continua. S-au produs metamorfoze ale Anzilor sud-americani şi înălţarea progresivă a câmpiilor occidentale ale Americii de Nord. Cea mai mare parte a Mexicului s-a cufundat sub mare, iar Atlanticul de Sud a inundat coasta orientală a Americii de Sud atingând, în cele din urmă, litoralul actual. Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian avuseseră atunci, în mod sensibil, aceeaşi configuraţie ca astăzi.

^(689.4) ^60:3.5 În urmă cu 95 milioane de ani, masele continentale ale Americii şi ale Europei începeau să se scufunde. Mările sudului au început să invadeze America de Nord şi s-au întins progresiv către nord pentru a ajunge la Oceanul Arctic. Ca importanţă, aceasta a fost cea de-a doua dintre submersiunile continentale. Când această mare a sfârşit prin a se retrage, ea a lăsat continentul aproape aşa cum este acum. Înainte de sfârşitul acestei mari submersii, pământurile înalte din estul Appalaşilor fuseseră aproape complet erodate şi aduse la nivelul mării. Straturile de argilă pură, de numeroase culori, care sunt acum utilizate pentru a se fabrica oale, au fost depuse pe regiunile de coastă ale Atlanticului, pe parcursul acestei epoci. Grosimea lor medie se apropie de şase sute de metri.

^(689.5) ^60:3.6 O mare activitate vulcanică s-a manifestat în sudul Alpilor şi de-a lungul stratului muntos al Californiei actuale. Cele mai mari deformări ale scoarţei terestre care au avut loc timp de milioane şi milioane de ani s-au produs în Mexic. Mari schimbări au avut loc, de asemenea, în Europa, Rusia, Japonia, precum şi în partea meridională a Americii de Sud. Climatul a devenit tot mai diversificat.

^(689.6) ^60:3.7 În urmă cu 90 milioane de ani, angiospermele au ieşit din aceste mări cretacee primitive, şi au invadat în curând continentele. Aceste plante terestre au apărut brusc, în acelaşi timp cu palmierii, cu magnoliile şi cu lalelele. Puţin mai târziu palmierii, arborii de pâine, precum şi o altă specie de palmieri, au acoperit Europa şi câmpiile occidentale ale Americii de Nord. Nu a apărut nici un animal terestru nou.

^(689.7) ^60:3.8 În urmă cu 85 milioane de ani, Detroitul Beringului s-a închis, izolând apele în curs de răcire ale mărilor septentrionale. Până atunci, viaţa marină a apelor Golfului Mexic şi a Atlanticului fusese cu mult diferită de aceea a Oceanului Pacific, din pricina variaţiilor de temperatură dintre aceste două mase de apă; această diferenţă a dispărut atunci.

^(689.8) ^60:3.9 Depozitele de mâl amestecate cu gresii verzi au dat numele lor acestei perioade. Sedimentările acestei epoci sunt variate şi sunt constituite din şist, din gresie, din mici cantităţi de calcar, precum şi din carbon de calitate inferioară sau din lignit, iar în numeroase regiuni ele conţin petrol. Grosimea acestor straturi variază de la 60 de metri, în anumite locuri, până la 3.000 de metri în vestul Americii de Nord şi în multe locuri din Europa. Putem observa aceste depozite în părţile deformate ale contraforturilor orientale ale Munţilor Stâncoşi.

^(690.1) ^60:3.10 În lumea întreagă, straturile poroase semistâncoase sunt impregnate de cretă. Ele primesc apa în aflorimentele lor sinclinale, şi o dirijează în jos pentru a alimenta o mare parte a regiunilor actualmente aride ale pământului.

^(690.2) ^60:3.11 În urmă cu 80 milioane de ani, s-au produs mari perturbaţii în scoarţa terestră. Deriva continentală către vest se apropia de sfârşitul ei, iar enorma energie datorate marii inerţii dobândite de masele continentale bulversa litoralul Pacific al celor două Americi. Ea a provocat un contracurent de profunde schimbări de-a lungul ţărmurilor asiatice ale Pacificului. Această înălţare circumpacifică a pământurilor, al cărei culme este reprezentată de lanţurile de munţii actuali, are peste patruzeci de mii de kilometri lungime. Ridicările care au însoţit naşterea sa au fost cele mai mari deformări de suprafaţă care au avut loc de la apariţia vieţii pe Urantia. Scurgerile de lavă, atât subterane, cât şi superficiale, au fost importante şi întinse.

^(690.3) ^60:3.12 Perioada de acum 75 milioane de ani marchează sfârşitul derivei continentale. Din Alaska în Capul Horn, lungile straturi de coastă ale Pacificului erau realizate, însă ele nu comportau încă decât câteva vârfuri.

^(690.4) ^60:3.13 Contrapresiunea opririi derivei continentale a accentuat elevaţia câmpiilor occidentale ale Americii de Nord, în timp ce în est, Appalaşii regiunii litorale a Atlanticului, complet erodaţi, erau proiectaţi vertical în sus cu basculări slabe sau nule.

^(690.5) ^60:3.14 În urmă cu 70 milioane de ani, s-au produs deformări ale scoarţei în raport cu înălţarea maximă a regiunii Munţilor Stâncoşi. Un larg segment de roci a încălecat pe douăzeci şi cinci de kilometri suprafaţa Columbiei Britanice; în acest loc, rocile cambriene au acoperit oblic stâncile cretacice. O altă încălecare spectaculoasă s-a produs pe versantul estic al Munţilor Stâncoşi, aproape de frontiera canadiană. Se găsesc aici straturi stâncoase dintr-o epocă anterioară vieţii, proiectate pe deasupra depozitelor cretacice atunci recente.

^(690.6) ^60:3.15 Pe parcursul acestei epoci, activitatea vulcanică care domnea în întreaga lume a făcut să apară numeroase mici conuri vulcanice izolate. Vulcani submarini au intrat în activitate în regiunea scufundată a Himalayei. Şi o mare parte a restului Asiei, inclusiv Siberia, se găsea încă sub apă.

^(690.7) ^60:3.16 În urmă cu 65 milioane de ani, s-a produs una dintre cele mai mari scurgeri de lavă din toate timpurile. Straturile acumulate în urma acestor scurgeri şi precedentele se regăsesc în întreaga Americă, în Africa de Nord şi de Sud, în Australia şi în anumite părţi ale Europei.

^(690.8) ^60:3.17 Animalele terestre s-au schimbat puţin, însă datorită unei mari emergenţe continentale, în special în America de Nord, ele s-au înmulţit rapid. America de Nord a fost marele câmp de evoluţie a animalelor terestre din aceste timpuri, căci cea mai mare parte a Europei era atunci scufundată.

^(690.9) ^60:3.18 Climatul era încă cald şi uniform. Regiunile arctice au beneficiat de o vreme comparabilă cu cea a climatului actual al centrului şi al sudului Americii de Nord.

^(690.10) ^60:3.19 Avea loc în viaţa vegetală o mare evoluţie. Printre plantele terestre predominau angiospermele, şi şi-au făcut apariţia pentru prima dată mulţi dintre arborii actuali, incluzând aici fagul, mesteacănul, stejarul, nucul, sicomorul, arţarul şi palmierii actuali. Fructele, ierburile şi cerealele erau abundente, şi aceste ierburi ale acestor arbori purtători de seminţe au jucat, în lumea plantelor, acelaşi rol pe care strămoşii omului l-au jucat în lumea animală. Importanţa acestei etape în evoluţie nu este depăşită decât prin apariţia omului însuşi. Brusc şi fără nici o tranziţie prealabilă, a apărut, prin mutaţii, mare familie a plantelor cu flori. Această nouă floră a acoperit în curând întreaga lume.

^(691.1) ^60:3.20 În urmă cu 60 milioane de ani, cu toate că reptilele terestre au fost în declin, dinozaurii erau încă regii pământului, însă conducerea a fost preluată de tipurile mai agile şi mai active de dinozauri carnivori, aparţinând varietăţilor de săritoare de talie mică, gen cangur. Însă, cu ceva timp înainte, apăruseră noi tipuri de dinozauri erbivori, care s-au înmulţit rapid ca urmare a apariţiei plantelor terestre din familiei erbaceelor. Unul dintre aceşti noi dinozauri erbivori era un adevărat patruped, înzestrat cu două coarne. Tipul de broască ţestoasă de şase metri în diametru, a apărut, la fel cu crocodilii moderni şi adevăraţii şerpi din tipurile actuale. Mari schimbări s-au produs, de asemenea, în rândul peştilor şi al altor forme de viaţă marină.

^(691.2) ^60:3.21 Prepăsările epocilor anterioare nu reuşiseră să se adapteze la elementul aerian, nu mai mult decât dinozaurii zburători. Au existat şi specii efemere, care s-au stins rapid. Ele au împărtăşit destinul dinozaurilor; distrugerea prin insuficienţă de substanţă cerebrală în raport cu mărimea lor. Această a doua încercare de a crea animale capabile să navigheze în atmosferă a eşuat, la fel cu încercarea ratată de a produce mamifere în cursul acestei epoci şi al unei epoci precedente.

^(691.3) ^60:3.22 În urmă cu 55 milioane de ani, mersul evoluţiei a fost marcat de apariţia bruscă a primei păsări veritabile, o mică creatură de gen porumbel care a fost strămoşul tuturor păsărilor. Ea a fost al treilea tip de creatură zburătoare care a apărut pe pământ. Ea s-a tras direct din grupul reptilelor, iar nu al dinozaurilor zburători contemporani, nici al tipurilor anterioare de păsări terestre cu dinţi. De aceea, această perioadă este cunoscută ca epoca păsărilor şi aceea a declinului reptilelor.

4. Sfârşitul perioadei cretacice

^(691.4) ^60:4.1 Lua sfârşit marea perioadă cretacică. Încheierea sa marchează sfârşitul marilor invazii ale continentelor de către mări. Acest lucru este adevărat mai ales pentru America de Nord, unde au existat douăzeci şi patru de mari inundaţii. Cu toate că submersiile de importanţă medie s-au produs mai târziu, nici una dintre acestea din urmă nu se poate compara cu vastele şi cu lungile invazii marine ale epocii Cretacice şi ale epocilor precedente. Aceste perioade în care când pământul, când marea au fost în avantaj s-au desfăşurat în cicluri de milioane de ani. Ridicările şi scufundările fundurilor oceanice şi ale maselor continentale s-au efectuat conform unui ritm multimilenar, şi tocmai aceste mişcări ritmice ale crustei terestre s-au perpetuat de-a lungul întregii istorii a pământului însă, cu o amplitudine şi cu o frecvenţă în constantă scădere.

^(691.5) ^60:4.2 Această perioadă asistă, de asemenea, la sfârşitul derivei continentale şi la formarea munţilor moderni ai Urantiei. Cu toate acestea, presiunea maselor continentale şi blocarea forţei vii a derivei lor seculare nu sunt singurii factori de formare a munţilor. Factorul principal şi subiacent care determină amplasarea unui lanţ de munţi este existenţa prealabilă a unui pământ jos, sau a unei cuvete, care a fost umplută de depozite relativ mai uşoare ale eroziunii terestre şi de aluviunile marine ale epocilor precedente. Grosimea acestor zone de terenuri mai uşoare atinge uneori de la patru mii cinci sute de mii până la şase mii de metri. De aceea, atunci când scoarţa terestră este supusă unei presiuni de orice fel, aceste zone mai uşoare sunt primele care se cutează, care formează pliuri şi se înalţă pentru a forma o contrapondere forţelor şi a presiunilor antagonice care acţionează în scoarţa terestră sau dedesubt. Se întâmplă ca aceste ridicături de terenuri să se producă fără cutări însă, în ceea ce priveşte înălţarea Munţilor Stâncoşi, se produc cutări şi basculări importante dublate de enorme încălecări de diferite straturi, atât superficiale, cât şi subterane.

^(692.1) ^60:4.3 Cei mai vechi munţi ai lumii sunt situaţi în Asia, în Groenlanda şi în Europa septentrională, în mijlocul acelora din străvechile sisteme est-vest. Munţii de vârstă medie aparţin grupului circumpacific şi celui de-al doilea sistem de est-vest european care s-a născut, cam în aceeaşi epocă. Aceste gigantice ridicături, lungi de aproape şaisprezece mii de kilometri, se întind din Europa până la ridicăturile de teren din Antile. Munţii cei mai recenţi se găsesc în sistemul Munţilor Stâncoşi unde, pe parcursul epocilor, s-au produs ridicări de teren , însă ele au fost succesiv acoperite de ape, cu toate că anumite pământuri înalte au subzistat sub forma insulelor. După perioada de formare a munţilor de vârstă medie, s-au înălţat şi adevăratele ţinuturi muntoase înalte. Ele au devenit ulterior Munţii Stâncoşi actuali, după ce au fost sculptaţi de geniul artistic combinat al elementelor naturale.

^(692.2) ^60:4.4 Regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi din America de Nord nu este aceea a ridicăturii de teren originare. Aceasta din urmă a fost, de mult timp, nivelată de eroziune, apoi ridicată din nou. Lanţul actual avansat este tot ceea ce rămâne din lanţul originar ridicat din nou. Pikes Peak şi Peak Longs sunt nişte exemple marcante a acestei activităţi orogenice care se desfăşoară cel puţin pe durata a două generaţii de viaţă ale munţilor. Aceste două vârfuri şi-au păstrat partea superioară deasupra apei pe parcursul mai multor inundaţii anterioare.

^(692.3) ^60:4.5 Atât pe plan biologic, cât şi pe plan geologic, această eră a fost activă şi zbuciumată pe pământ şi în ape. Animalele s-au înmulţit, în timp ce coralii şi crinoidele s-au împuţinat. Amoniţii, a căror influenţă a fost preponderentă în decursul unei ere precedente, au fost, de asemenea, într-un declin rapid. Pe pământ pădurile au fost, în mare parte, înlocuite de pini şi de alţi arbori actuali, între care şi giganticii seqoia. Către sfârşitul acestei perioade, mamiferele placentare nu apăruseră încă, însă cadrul biologic este perfect pregătit pentru apariţia într-o epocă ulterioară a strămoşilor primitivi, a viitoarelor tipuri de mamifere.

^(692.4) ^60:4.6 Astfel se termină o lungă eră a evoluţiei lumii, întinzându-se de la prima apariţie a vieţii terestre până la timpurile mai recente ale strămoşilor imediaţi ai speciei umane şi a ramurilor colaterale. Această eră, numită Cretacic, acoperă cincizeci de milioane de ani. Ea încheie era premamiferă a vieţii terestre, cunoscută sub numele de Mezozoic, care se întinde pe o perioadă de o sută de milioane de ani.

^(692.5) ^60:4.7 [Prezentat de un Purtător al Vieţii al Nebadonului ataşat Sataniei şi în funcţie în prezent pe Urantia.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor !

Costi

Share this:

URANTIA – Era vieții marine pe Urantia

Posted on 7 mai 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

Cred că va plăcut mini vacanțele avute cu ocazia sărbătorilor pascale și apoi cu prilejul zilelor libere de 1-4 mai .. și sper că v-ați bucurat de clipe frumoase alaturi de cei dragi ..

După atata vacanță vă propun acum să mai facem un pas pe calea cunoașterii evoluției vieții pe Terra și anume să vedem „Era vieții marine” așa cum este ea prezentată în cartea Urantia .. și chiar daca sunt informații mai mult temporale, geologice, geografice, hodrologice, biologice .. etc și mai puțin spirituale .. eu zic că este bine să le cunoștem pentru că și ele aduc lumină asupra evoluției vieții pe Pământ.

Acest articol este preluat din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org și il puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau il puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-59-era-vietii-marine-pe-urantia

Capitolul 59

Era vieţii marine pe Urantia

^(672.1) ^59:0.1 NOI CONSIDERĂM istoria Urantiei ca începând cu circa un miliard de ani în urmă şi extinzându-se de-a lungul a cinci ere majore:

^(672.2) ^59:0.2 1. Era previeţii cuprinde primii patru sute cincizeci de ani, aproape din vremea când planeta şi-a atins mărimea ei actuală până în vremea stabilirii vieţii. Savanţii voştri au desemnat aceasta perioadă ca Arheozoic.

^(672.3) ^59:0.3 2. Era zorilor vieţii se extinde apoi de-a lungul următorilor patru sute cincizeci de ani. Această epocă se plasează între perioada precedentă, perioada previeţii sau a cataclismelor, şi perioada care urmează vieţii marine mai înalt dezvoltate. Această eră e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Proterozoic.

^(672.4) ^59:0.4 3. Era vieţii marine acoperă următoarele două sute cincizeci de ani şi vă este cel mai bine cunoscută sub numele de Paleozoic.

^(672.5) ^59:0.5 4. Era vieţii terestre primitive se extinde pe durata următoarei sute de milioane de ani, şi este cunoscută sub numele de Mezozoic.

^(672.6) ^59:0.6 5. Era mamiferelor ocupă ultimele cincizeci de milioane de ani. Această eră a timpurilor recente este cunoscuta sub numele de Cenozoic.

^(672.7) ^59:0.7 Era vieţii marine acoperă astfel circa un sfert din istoria voastră planetară. Ea poate fi subdivizată în şase lungi perioade, fiecare caracterizată de anumite dezvoltări bine definite atât în domeniile geologice, cât şi în cele biologice.

^(672.8) ^59:0.8 Pe măsură ce începe această eră, fundurile de mare, marile platforme continentale şi numeroasele bazine adânci de lângă ţărm sunt acoperite de o vegetaţie prolifică. Formele primitive mai simple de viaţă animală s-au dezvoltat deja din organismele vegetale precedente, iar primele organisme animale şi-au croit progresiv drumul de-a lungul ţărmurilor întinse ale diverselor mase continentale până când multele mări interioare mişună de viaţă marină primitivă. De vreme ce aşa de puţine dintre aceste prime organisme au avut cochilii, tot puţine au fost şi cele conservate ca fosile. Cu toate acestea, scena era pregătită pentru primele capitole ale marii „cărţi de piatră” consacrate păstrării analelor vieţii, pe care epocile următoare au redactat-o atât de metodic.

^(672.9) ^59:0.9 Continentul Americii de Nord posedă minunate bogăţii în depuneri fosilifere acoperind toată era vieţii marine. Cele dintâi şi cele mai vechi pături sunt separate de ultimele straturi ale perioadei precedente prin mari depuneri cauzate de eroziune care separă net aceste două stadii de dezvoltare planetară.

1. Era marină primitivă în mările puţin adînci
Perioada trilobiţilor

^(673.1) ^59:1.1 La începutul perioadei de relativ calm pe suprafaţa pământului, viaţa este închisă în diverse mări interioare şi de-a lungul ţărmului oceanic; pentru moment, nu a apărut încă nici o formă de organism terestru. Animalele marine primitive sunt bine stabilite şi sunt pregătite pentru următoarea dezvoltare evolutivă. Amibele sunt supravieţuitori tipici ai acestui stadiu iniţial al vieţii animale, după ce şi-au făcut apariţia către sfârşitul perioadei de tranziţie precedente.

^(673.2) ^59:1.2 Cu 400.000.000 de ani în urmă, viaţa marină, atât cea vegetală, cât şi cea animală, este destul de bine distribuită în întreaga lume. Climatul mondial se încălzeşte uşor şi devine mai regulat. Se produce o inundaţie generală a ţărmurilor diverselor continente, îndeosebi ale Americii de Nord şi de Sud. Apar noi oceane, şi corpurile mai vechi de apă se măresc considerabil.

^(673.3) ^59:1.3 Pentru prima dată, vegetaţia se târăşte afară pe uscat, şi în curând face un progres considerabil în adaptarea la un habitat nemarin.

^(673.4) ^59:1.4 Subit, şi fără gradaţie ancestrală, îşi fac apariţia primele animale multicelulare. Trilobiţii au apărut şi, în decursul epocilor, ei domină mările. Din punctul de vedere al vieţii marine aceasta este perioada trilobiţilor.

^(673.5) ^59:1.5 Către sfârşitul acestei perioade o mare parte din America de Nord şi din Europa a ieşit la iveală din mare. Scoarţa pământului era temporar stabilizată; munţii, ori mai degrabă ridicăturile înalte de pământ, s-au ridicat de-a lungul coastei Atlanticului şi Pacificului, în India de Vest şi în Europa sudică. Întreaga regiune a Caraibelor s-a înălţat considerabil.

^(673.6) ^59:1.6 Cu 390.000.000 de ani în urmă, pământul încă se înălţa. Se pot găsi, în anumite părţi ale Americii estice şi vestice şi ale Europei occidentale, straturi de piatră depuse în decursul acestor timpuri, şi acestea sunt cele mai vechi roci care conţin fosile trilobite. Aceste roci fosilifere s-au depus în lungile şi numeroaselor braţe de mare asemeni unor degete proiectându-se adânc în interiorul maselor continentale în care s-au depus aceste roci fosilifere.

^(673.7) ^59:1.7 În decursul câtorva milioane de ani, Oceanul Pacific a început să invadeze continentele americane. Scufundarea pământului a fost cauzată în principal de adaptarea scoarţei, deşi extinderea laterală a pământurilor, sau înaintarea continentală, a jucat şi ea rolul ei.

^(673.8) ^59:1.8 Cu 380.000.000 de ani în urmă, Asia se surpa, şi toate celelalte continente sufereau o emergenţă de scurtă durată. În cursul progresului acestei epoci, Oceanul Atlantic nou apărut a făcut mari incursiuni pe toate litoralurile adiacente. Atlanticul de Nord, sau mările arctice, au fost atunci legate de apele Golfului meridional. Când această mare sudică a intrat în cuveta Apalaşilor, valurile ei s-au spart, în est, de munţii la fel de înalţi ca şi Alpii; însă, în general, continentele erau formate din zone depresionare fără interes, total lipsite de frumuseţe naturală.

^(673.9) ^59:1.9 Depunerile sedimentare ale acestor perioade sunt de patru feluri:

^(673.10) ^59:1.10 1. Conglomeratele – materii depuse pe lângă ţărm;

^(673.11) ^59:1.11 2. Gresiile – depuneri formate în apă puţin adâncă, dar acolo unde valurile erau totuşi destul de puternice ca să împiedice fixarea nămolului.

^(673.12) ^59:1.12 3. Şisturile – depuneri în apele puţin adânci şi mai calme;

^(673.13) ^59:1.13 4. Calcarele – incluzând depunerile de cochilii de trilobiţi în apă adâncă.

^(673.14) ^59:1.14 Fosilele de trilobiţi din această epocă prezintă anumite uniformităţi de bază şi anumite variaţii bine marcate. Animalele primitive dezvoltându-se din cele trei implantări originare cu viaţă sunt caracteristice; acelea care apar în emisfera vestică erau uşor diferite de acelea ale grupului eurasian şi de cele de tipul australasian sau australian antarctic.

^(674.1) ^59:1.15 Cu 370.000.000 de ani în urmă, s-a produs marea inundaţie care a scufundat aproape toată America de Nord şi de Sud, urmată de scufundarea Africii şi a Australiei. Numai anumite părţi din America de Nord au rămas deasupra acestor mări cambriene puţin adânci. Cu cinci milioane de ani mai târziu, mările se retrăgeau din faţa pământului ce se ridica. Toate aceste fenomene de scufundare şi de ridicare de pământuri erau nespectaculoase, efectuându-se lent în cursul a milioane de ani.

^(674.2) ^59:1.16 Stratul fosilifer al acestei epoci, conţinând trilobiţi, a ieşit la suprafaţă din loc în loc pe întreg cuprinsul tuturor continentelor, cu excepţia Asiei. În multe regiuni, aceste roci sunt orizontale, dar în munţi sunt înclinate şi deformate din cauza presiunii şi îndoirii. Această presiune a schimbat, în multe locuri, caracterul originar al acestor depuneri. Gresia s-a transformat în cuarţ, şisturile au fost preschimbate în ardezie, şi calcarul a fost convertit în marmură.

^(674.3) ^59:1.17 Cu 360.000.000 de ani în urmă, pământul încă se ridica. America de Nord şi cea de Sud erau mult deasupra apei. Europa occidentală şi Insulele Britanice ieşeau la iveală, cu excepţia unor părţi din Ţara Galilor, care erau adânc scufundate. Nu au existat mari pături de gheaţă în cursul acestor epoci. Depunerile presupus glaciare, a căror apariţie avea legătură cu aceste straturi din Europa, Africa, China şi Australia sunt pricinuite de gheţarii de munte izolaţi sau de deplasările rămăşiţelor glaciare de origine mai recentă. Climatul mondial era oceanic, nu continental. Mările sudice erau atunci mai calde decât acum, şi s-au extins către nord peste America de Nord, în sus către regiunile polare. Golful Stream parcurgea partea centrală a Americii de Nord, fiind deviat către est pentru a scălda şi a încălzi ţărmurile Groenlandei, făcând din acel continent, care acum e acoperit de o manta de gheaţă, un veritabil paradis tropical.

^(674.4) ^59:1.18 Viaţa marină era aproape uniformă în ansamblul lumii, şi era constituită din alge, din organisme unicelulare, din bureţi simpli, din trilobiţi şi din alte crustacee – creveţi, crabi şi homari. Trei mii de varietăţi de brahiopode au apărut la sfârşitul acestei perioade, din care numai două sute au supravieţuit. Aceste animale reprezintă o varietate a vieţii primitive care s-a transmis până în epoca actuală practic neschimbată.

^(674.5) ^59:1.19 Însă trilobiţii erau creaturile vii dominante. Ei erau animale sexuate şi au existat în multe forme; fiind slabi înotători, au plutit domol pe apă ori s-au târât de-a lungul fundurilor de mare, încolăcindu-se ca să se protejeze când erau atacaţi de duşmanii lor care au apărut mai târziu. Ei au crescut în lungime de la cinci la treizeci de centimetri şi s-au dezvoltat în patru grupe distincte: carnivorele, erbivorele, omnivorele şi „mâncătoarele de nămol”. Facultatea pe care o aveau acestea din urmă de a se hrăni în mare parte cu materie anorganică – fiind ultimul animal pluricelular care a putut face acest lucru – explică înmulţirea lor, precum şi lunga lor supravieţuire.

^(674.6) ^59:1.20 Acesta a fost tabloul biogeologic al Urantiei la sfârşitul acelei lungi perioade din istoria lumii, cuprinzând cincizeci de milioane de ani, denumită Cambrian de către geologii voştri.

2. Stadiul primei inundări continentale
Perioada animalelor nevertebrate

^(674.7) ^59:2.1 Fenomenele periodice de înălţare şi de scufundare a solului caracteristice acestei epoci se produceau toate progresiv şi fără nimic spectaculos, fiind însoţite concomitent de foarte puţină activitate vulcanică, dacă nu cumva deloc. De-a lungul tuturor acestor înălţări şi surpări de teren succesive, continentul mamă asiatic nu a împărtăşit pe deplin istoria celorlalte corpuri de pământ. El a suferit multe inundaţii, afundându-se mai întâi într-o direcţie, apoi într-alta, îndeosebi în istoria lui primitivă, dar el nu prezintă depunerile uniforme de rocă care pot fi descoperite pe alte continente. În perioadele recente, Asia a fost cea mai stabilă dintre toate masele continentale.

^(675.1) ^59:2.2 Cu 350.000.000 de ani în urmă, a început perioada marii inundaţii a tuturor continentelor, cu excepţia Asiei Centrale. Masele de pământ fuseseră în repetate rânduri reacoperite de apă; numai regiunile înalte de coastă au rămas deasupra acestor mări interioare oscilante puţin adânci, însă foarte întinse. Aceste inundaţii majore au caracterizat această perioadă, dar înainte ca ea să se fi terminat, continentele s-au înălţat din nou, emergenţa terestră totală fiind cu cincisprezece procente mai mare decât există acum. Regiunea Caraibelor era foarte ridicată. Această perioadă nu e bine delimitată în Europa, deoarece fluctuaţiile terestre erau mai mici, în vreme ce activitatea vulcanică era mai persistentă.

^(675.2) ^59:2.3 Cu 340.000.000 de ani în urmă, s-a produs o altă mare scufundare de pământuri, în afară de Asia şi de Australia. Apele oceanelor lumii erau în general amestecate. Aceasta a fost o mare epocă de depuneri calcaroase, o mare parte din piatra sa provenind din algele secretoare de var.

^(675.3) ^59:2.4 Cu câteva milioane de ani mai târziu, porţiuni întinse ale continentelor Americane şi ale Europei au început să se ivească din apă. În emisfera vestică, numai un braţ al Oceanului Pacific a rămas peste Mexico şi peste regiunile prezente ale Munţilor Stâncoşi, dar aproape de sfârşitul acestei epoci, Coastele Atlanticului şi ale Pacificului au început din nou să se cufunde.

^(675.4) ^59:2.5 Perioada de acum 330.000.000 de ani, marchează începutul unei perioade de calm relativ în întreaga lume, cu mult pământ aflat iarăşi deasupra apei. Singura excepţie faţă de această domnie de calm terestru a fost erupţia marelui vulcan nord american aflat la est de Kentuky, una dintre cele mai mari activităţi vulcanice izolate pe care le-a cunoscut lumea vreodată. Cenuşa acestui vulcan a acoperit o suprafaţă de o mie trei sute de kilometri pătraţi, pe o adâncime de la cinci la şase metri.

^(675.5) ^59:2.6 Cu 320.000.000 de ani în urmă, s-a produs a treia inundare majoră a acestei perioade. Apele acestei inundaţii au acoperit tot pământul scufundat de revărsarea precedentă, în timp ce se extindeau mai departe în multe direcţii peste tot în cele două Americi şi în Europa. America de Nord estică şi Europa occidentală se găseau sub apă, de la 3.000 până la 4.500 metri.

^(675.6) ^59:2.7 Cu 310.000.000 de ani în urmă, masele continentale se aflau iarăşi cu mult deasupra apei, cu excepţia părţilor sudice ale Americii de Nord. S-a ivit Mexicul, creându-se astfel Marea Golfului, care de atunci încoace şi-a menţinut identitatea.

^(675.7) ^59:2.8 Viaţa din această perioadă continuă să evolueze. Lumea este încă o dată calmă şi relativ paşnică; climatul rămâne blând şi regulat; plantele terestre migrează tot mai departe de ţărmurile mărilor. Modelele de viaţă sunt bine dezvoltate, deşi se găsesc foarte puţine fosile vegetale din această epocă.

^(675.8) ^59:2.9 Aceasta a fost marea epocă a evoluţiei organismelor animale individuale, deşi multe din schimbările de bază, cum ar fi tranziţia de la plantă la animal, s-au produs anterior. Fauna marină s-a dezvoltat până la punctul în care fiecare tip de viaţă inferior vertebratelor era reprezentat în fosilele acelor roci care s-au acumulat în cursul acestor timpuri. Dar toate aceste organisme animale erau organisme marine. Nici un animal terestru nu a apărut încă, cu excepţia câtorva tipuri de viermi care scormoneau de-a lungul ţărmurilor, dar nici plantele terestre nu năpădiseră încă continentele; era încă prea mult dioxid de carbon în aer pentru a permite existenţa respiratorilor de aer. În principal, toate animalele în afară de unele dintre acelea mai primitive sunt direct sau indirect dependente de viaţa vegetală pentru existenţa lor.

^(676.1) ^59:2.10 Trilobiţii erau încă predominanţi. Aceste micuţe animale au existat în zeci de mii de tipuri şi au fost predecesoarele crustaceelor. Unii dintre trilobiţi aveau de la douăzeci şi cinci până la patru mii de ochişori minusculi; alţii au avut ochi rudimentari. La sfârşitul acestei perioade, trilobiţii au împărtăşit dominarea asupra mărilor cu multe alte forme de viaţă nevertebrată, dar care au pierit în totalitate la începutul perioadei următoare.

^(676.2) ^59:2.11 Algele secretoare de var erau larg răspândite. Existau mii de specii ale strămoşilor primitivi ai coralilor. Viermii de mare erau abundenţi şi existau multe varietăţi de meduze care de atunci au pierit încetul cu încetul. Coralii şi tipurile de mai târziu de bureţi au evoluat. Cefalopodele erau bine dezvoltate, şi supravieţuitorii lor erau modernii nautilus cu perle, caracatiţa, sepia şi calmarul.

^(676.3) ^59:2.12 Erau multe varietăţi de animale cu cochilie, dar cochiliile lor nu erau pe atunci atât de necesare pentru scopuri defensive ca în epocile ulterioare. Gastropodele erau prezente în apele mărilor străvechi, şi ele includeau univalvele sondori şi mai multe specii de melci. Gastropodele bivalve au traversat, practic fără schimbare, milioane de ani, aşa cum au existat ele atunci, şi cuprind muşchii, moluştele, stridiile şi scoicile. Organismele cu cochilie şi cu valvă au evoluat şi ele, şi acele brahiopode au trăit în acele ape străvechi aşa cum există ele astăzi; valvele lor sunt chiar înzestrate cu ligamente şi cu zimţi şi cu alte soiuri de dispozitive protectoare.

^(676.4) ^59:2.13 Aşa se termina istoria evoluţiei celei dea doua mari perioade a vieţii marine cunoscută de geologii voştri sub numele de Ordovician.

3. Cea de-a doua mare inundaţie
Perioada coralilor – Epoca brahiopodelor

^(676.5) ^59:3.1 Cu 300.000.000 de ani în urmă, a început o altă mare perioadă a submersiunii pământului. Revărsarea către nord şi către sud a străvechilor mări siluriene s-a pregătit să înghită majoritatea Europei şi a Americii de Nord. Pământul nu era înălţat cu mult deasupra mării, aşa încât nu s-a produs multă depunere în jurul liniilor de ţărm. Mările mişunau de animale cu cochilii calcaroase, şi căderea acestor cochilii pe fundul mării a provocat acumularea treptată a straturilor de calcar foarte groase. Acesta este prima depunere larg răspândită de piatră de var, şi acoperă practic toată Europa şi America de Nord, dar apare la suprafaţa pământului numai în câteva locuri. Grosimea acestei pături străvechi de rocă este de circa trei sute de metri, dar multe dintre aceste depuneri au fost de atunci considerabil deformate de răsturnări, de înălţări şi de dislocări, şi multe s-au schimbat în cuarţ, în şist şi în marmură.

^(676.6) ^59:3.2 Nici o rocă de foc sau de lavă nu se găsesc în straturile de piatră ale acestei perioade, în afară de acelea ale marilor vulcani ai Europei sudice şi ai Mainului estic, şi scurgerile de lavă ale Qebecului. Activitatea vulcanică este în mare măsură trecută. Acesta a fost apogeul marilor depozite marine; şi nu s-au format decât puţine lanţuri muntoase, sau chiar nici unul.

^(676.7) ^59:3.3 Cu 290.000.000 de ani în urmă, marea s-a retras în mare parte de pe continente, şi fundurile oceanelor înconjurătoare pluteau. Masele de pământ au fost puţin schimbate până când au fost iarăşi scufundate. Primele mişcări montane au început pe toate continentele, şi cea mai mare dintre aceste înălţări ale scoarţei au fost Munţii Himalaya în Asia şi marii Munţi Caledonieni, întinzându-se din Irlanda până pe Spitzberg prin Scoţia.

^(677.1) ^59:3.4 În depunerile acestei epoci se găseşte mult gaz, petrol, zinc şi plumb, gazul şi petrolul fiind provenite din enormele acumulări de materie animală şi vegetală care s-a depus în momentul precedentei scufundări de pământ, în vreme ce depunerile minerale reprezintă sedimentarea de corpuri stagnante de apă. Multe din depunerile de sare gemă aparţin acelei perioade.

^(677.2) ^59:3.5 Trilobiţii au decăzut rapid, iar centrul scenei a fost ocupat de moluştele mai mari, sau cefalopodele. Aceste animale au crescut până la cinci metri lungime şi treizeci şi trei de centimetri în diametru şi au devenit stăpânii mărilor. Aceste specii de animale au apărut brusc şi au preluat dominarea vieţii marine.

^(677.3) ^59:3.6 Marea activitate vulcanică a acestei epoci a avut loc în sectorul european. De milioane şi milioane de ani, nu s-au produs erupţii vulcanice atât de violente şi atât de extinse ca acelea care au avut loc în jurul Mediteranei prin şi în special în vecinătatea Insulelor Britanice. Această scurgere de lavă peste regiunea Insulelor Britanice de astăzi apare sub formă de straturi alternate de lavă şi rocă groase de opt mii de metri. Aceste roci s-au depus prin scurgeri intermitente de lavă care s-au împrăştiat peste o albie de mare puţin adâncă, astfel amestecând depunerile de rocă, şi toate acestea au fost ulterior înălţate la mare altitudine deasupra mării. Au avut loc cutremure de pământ violente în nordul Europei, îndeosebi în Scoţia.

^(677.4) ^59:3.7 Climatul oceanic a rămas moderat şi uniform, iar mările calde scăldau ţărmurile ţinuturilor polare. Brahiopodele şi alte fosile ale vieţii marine pot fi găsite în aceste depuneri până la Polul Nord. Gastropodele, brahiopodele, bureţii şi coralii producători de recifuri au continuat să se înmulţească.

^(677.5) ^59:3.8 La sfârşitul acestei perioade, se asistă la a doua înaintare a mărilor siluriene, cu un altă amestecare a apelor oceanelor sudice şi nordice. Cefalopodele domină viaţa marină, în timp ce formele de viaţă asociate se dezvoltă şi se diferenţiază progresiv.

^(677.6) ^59:3.9 Cu 280.000.000 de ani în urmă, continentele au ieşit în mare parte la suprafaţă din a doua inundaţie siluriană. Depunerile de rocă datând de la această scufundare sunt cunoscute în America de Nord sub numele de calcare de Niagara, deoarece acesta este stratul de rocă peste care curge acum Niagara. Acest strat de rocă se întinde de la munţii estici până la regiunea văii Mississippi-ului, dar nu mai departe spre vest, ci spre sud. Câteva straturi acoperă Canada, porţiuni din America de Sud, Australia şi majoritatea Europei, grosimea medie a seriei de straturi ale Niagarei fiind de circa două sute de metri. Chiar deasupra depunerilor de tip Niagara, în multe regiuni, poate fi găsită o acumulare de conglomerat, de şist şi de rocă gemă. Aceste acumulări sunt produse de surpări secundare. Această sare s-a fixat în mari lagune care au fost alternativ deschise la mare şi apoi izolate, astfel încât evaporarea s-a produs odată cu depunerea de sare împreună cu alte materii care erau în soluţie de apă. În unele regiuni, aceste zăcăminte de sare gemă sunt groase de douăzeci de metri.

^(677.7) ^59:3.10 Climatul este blând şi regulat, iar fosilele marine se depun în regiunile arctice. Dar la sfârşitul acestei epoci mările sunt atât de sărate încât puţină viaţă rămâne în ele.

^(677.8) ^59:3.11 Către sfârşitul submersiunii siluriene finale, echinodermele – crinii de piatră – se înmulţesc rapid aşa cum o atestă depunerile de calcar crinoid. Trilobiţii aproape că au dispărut, iar moluştele sunt în continuare monarhii mărilor; formaţia de recifuri coraliere creşte considerabil. În cursul acestei epoci, în locurile mai favorabile se dezvoltă pentru prima dată scorpionii de apă primitivi. Curând după aceea, şi brusc, îşi fac apariţia adevăraţii scorpioni, care respirau realmente aer.

^(678.1) ^59:3.12 Aceste dezvoltări încheie a treia perioadă a vieţii marine, care acoperă douăzeci şi cinci de milioane de ani şi e cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Silurian.

4. Stadiul marii emergenţe de pământuri
Perioada vieţii vegetale terestre
Epoca peştilor

^(678.2) ^59:4.1 În cursul luptei seculare dintre pământ şi apă, timp de lungi perioade marea a fost relativ victorioasă, însă ceasul victoriei pământului este aproape. Derivele continentale nu s-au produs până acum, doar că, uneori, practic întregul pământ al lumii este reunit prin istmuri subţiri şi prin înguste punţi de pământ.

^(678.3) ^59:4.2 Când pământul iese la iveală după ultima inundaţie siluriană, ia sfârşit o perioadă importantă în dezvoltarea lumii şi a evoluţiei vieţii. Aceasta reprezintă zorii unei noi epoci pe pământ. Peisajul nud şi fără atracţie al timpurilor trecute începe să fie îmbrăcat cu o vegetaţie verde luxuriantă şi sunt pe punctul de a apărea primele mari păduri magnifice.

^(678.4) ^59:4.3 Viaţa marină a acestei epoci era foarte diversă datorită segregării primitive a speciilor, dar mai târziu a fost o liberă amestecare şi asociere a tuturor acestor tipuri diferite. Brahiopodele au ajuns rapid la apogeul lor, fiind urmate de artropode, iar barnaclele şi-au făcut prima apariţie. Dar evenimentul cel mai important dintre toate a fost apariţia subită a familiei peştilor. Aceasta a devenit epoca peştilor, acea perioadă a istoriei caracterizată prin tipul de animale vertebrate.

^(678.5) ^59:4.4 Cu 270.000.000 de ani în urmă, continentele erau deasupra apei. De milioane şi milioane de ani nu a fost în acelaşi timp atât de mult pământ deasupra apei; a fost una dintre cele mai mari epoci ale emergenţei de pământuri din toată istoria lumii.

^(678.6) ^59:4.5 Cu cinci milioane de ani mai târziu, regiunile de pământ ale Americii de Nord şi de Sud, ale Europei, ale Africii, ale Asiei nordice şi ale Australiei au fost inundate pe o perioadă scurtă, în America de Nord submersia fiind din când în când aproape completă; iar straturile de calcar rezultante au avut de la o sută cincizeci de metri la o mie cinci sute de metri grosime. Aceste variate mări devoniene s-au extins mai întâi într-o singură direcţie, iar apoi într-alta, astfel încât imensa mare interioară arctică a Americii de Nord a găsit o cale de vărsare în Oceanul Pacific prin nordul Californiei.

^(678.7) ^59:4.6 Cu 260.000.000 de ani în urmă, către sfârşitul acestei epoci de surpare terestră, America de Nord era parţial acoperită de mări care comunicau simultan cu apele Pacificului, ale Atlanticului, ale Oceanului Arctic şi ale Golfului Mexicului. Depunerile acestor stadii mai recente ale primei inundaţii devoniene aveau o grosime medie de circa trei sute de metri. Recifurile de corali care caracterizau aceste perioade indică faptul că mările interioare erau limpezi şi puţin adânci. Aceste depuneri coraliere sunt expuse pe malurile fluviului Ohio lângă Louisville, Kentucky, şi sunt groase de circa treizeci de metri, cuprinzând peste două sute de varietăţi. Aceste formaţiuni de corali se extind prin Canada şi prin nordul Europei până la regiunile arctice.

^(678.8) ^59:4.7 După aceste submersiuni, multe din ţărmuri au fost considerabil înălţate, astfel încât depunerile primitive au fost acoperite de nămol şi de şist. Există, de asemenea, un strat de gresie roşie care caracterizează una dintre sedimentările devoniene; şi această pătură roşie se extinde pe o mare parte din suprafaţa pământului, fiind găsită în America de Nord şi de Sud, în Europa, în Rusia, în China, în Africa şi în Australia. Aceste depozite roşii evocau condiţii climatice aride şi semiaride, dar climatul acestei epoci era încă moderat şi regulat.

^(679.1) ^59:4.8 De-a lungul acestei întregi perioade, pământul situat la sud-estul Insulei Cinncinati a rămas cu mult deasupra apei. Cu toate acestea, o foarte mare parte din Europa occidentală, incluzând Insulele Britanice, a fost scufundată. În Ţara Galilor, în Germania şi în alte locuri din Europa, rocile devoniene au 6.000 de metri grosime.

^(679.2) ^59:4.9 Cu 250.000.000 de ani în urmă, se asistă la apariţia familiei peştilor, vertebratele, unul dintre cei mai importanţi paşi din evoluţia preumană.

^(679.3) ^59:4.10 Artropodele, sau crustaceele, au fost strămoşii primelor vertebrate. Predecesorii familiei peştilor au fost doi strămoşi modificaţi ai artropodelor; unul avea un corp lung care lega un cap de o coadă, pe când celălalt era un prepeşte fără osul dorsal şi fără fălci. Însă aceste tipuri preliminare au fost repede distruse atunci când peştii, primele vertebrate ale lumii animalelor, şi-au făcut subita lor apariţie dinspre nord.

^(679.4) ^59:4.11 Mulţi dintre cei mai mari peşti adevăraţi aparţin acestei epoci, unele dintre varietăţile cu dinţi având o lungime de la opt la zece metri; rechinii din ziua de azi sunt supravieţuitorii acestor peşti străvechi. Peştii înzestraţi cu plămâni şi înarmaţi au ajuns la apogeul lor evolutiv, şi înainte ca această epocă să se fi terminat, peştii se adaptaseră atât la apele dulci, cât şi la cele sărate.

^(679.5) ^59:4.12 Veritabile albii osoase de schelete şi de dinţi de peşte pot fi găsite în depunerile acumulate spre finalul acestei perioade, şi bogate pături de fosile sunt situate de-a lungul coastei Californiei, de vreme ce multe golfuri adăpostite ale Oceanului Pacific s-au extins până în pământurile acestei regiuni.

^(679.6) ^59:4.13 Pământul a fost rapid invadat de noi ordine de vegetaţie terestră. Înainte de aceasta, multe plante au crescut pe pământ, afară pe malul apei. Prolifica familie de ferigi a apărut atunci subit şi s-a răspândit repede pe suprafaţa pământului, care se înălţa rapid în toate părţile lumii. În curând, s-au dezvoltat trei tipuri de arbori, de şaizeci de centimetri în diametru şi de doisprezece metri înălţime; mai târziu, au evoluat frunzele, dar aceste varietăţi primitive aveau numai un foliaj rudimentar. Se găseau şi multe plante mai mici, însă fosilele lor nu pot fi găsite, deoarece au fost în general distruse de către bacterii, apărute anterior.

^(679.7) ^59:4.14 Pe măsură ce pământul s-a ridicat, America de Nord s-a legat de Europa prin punţi de pământ care se extindeau spre Groenlanda. Chiar şi astăzi, Groenlanda păstrează rămăşiţele acestor plante terestre primitive sub mantaua ei de gheaţă.

^(679.8) ^59:4.15 Cu 240.000.000 de ani în urmă, anumite părţi din pământurile Europei, cât şi din cele ale Americii de Nord şi de Sud, au început să se scufunde. Această surpare a marcat apariţia ultimei şi celei mai puţin întinse din inundaţiile devoniene. Mările arctice s-au deplasat din nou către sud peste o mare parte din America de Nord, Atlanticul a inundat o parte întinsă a Europei şi a vestului Asiei, în vreme ce sudul Pacificului acoperea cea mai mare parte a Indiei. Această inundaţie a avut o apariţie şi o retragere deopotrivă de lente. Munţii Catsckill, situaţi de-a lungul malului vestic al fluviului Hudson, sunt unul dintre cele mai întinse monumente geologice ale acestei epoci care se pot găsi la suprafaţa Americii de Nord.

^(679.9) ^59:4.16 Cu 230.000.000 de ani în urmă, mările îşi continuau retragerea. O mare parte din America de Nord este mult deasupra apei, şi s-a produs apoi o mare activitate vulcanică în regiunea St. Lawrence. Mont-Royal, din Montreal, este craterul erodat al unuia dintre aceşti vulcani. Depunerile acestei întregi epoci sunt bine ilustrate de Munţii Apalaşi ai Americii de Nord, unde râul Susquehanna a tăiat o vale care dezveleşte aceste straturi succesive, care au atins o grosime de peste 4.000 de metri.

^(680.1) ^59:4.17 Înălţarea continentelor a continuat, iar atmosfera se îmbogăţea cu oxigen. Pământul era acoperit de vaste păduri de ferigi înalte de treizeci de metri şi de copaci specifici acelor zile, păduri liniştite, în care nu se auzea nici un sunet, nici măcar foşnetul vreunei frunze, căci aceşti copaci nu aveau frunze.

^(680.2) ^59:4.18 Şi astfel se apropie de sfârşit una dintre cele mai lungi perioade de evoluţie a vieţii marine, epoca peştilor. Această perioadă a istoriei lumii a durat aproape cincizeci de milioane de ani; ea a devenit cunoscută cercetătorilor voştri sub numele de Devonian.

5. Stadiul de derivă al scoarţei terestre
Perioada carboniferă a pădurilor de ferigă
Epoca broaştelor

^(680.3) ^59:5.1 Apariţia peştilor pe parcursul perioadei precedente marchează apogeul evoluţiei vieţii marine. Din acest moment înainte, evoluţia vieţii terestre devine tot mai importantă. Şi această perioadă se deschide cu scena aproape ideal pregătită pentru apariţia primelor animale terestre.

^(680.4) ^59:5.2 Cu 220.000.000 de ani în urmă, multe din zonele continentale, incluzând majoritatea Americii de Nord, erau deasupra apei. Pământul era năpădit de o vegetaţie luxuriantă; aceasta a fost într-adevăr epoca ferigilor. Dioxidul de carbon era încă prezent în atmosferă, dar într-o proporţie mai mică.

^(680.5) ^59:5.3 La scurtă vreme după aceea, porţiunea centrală a Americii de Nord a fost inundată, creându-se două vaste mări interioare. Regiunile înalte ale coastelor Atlanticului, cât şi ale Pacificului erau situate tocmai dincolo de ţărmurile actuale. Aceste două mări s-au unit curând, amestecând diferitele lor forme de viaţă. Uniunea faunei lor marine a marcat începutul declinului rapid, la nivel mondial, al vieţii marine şi începutul perioadei următoare a vieţii terestre.

^(680.6) ^59:5.4 Cu 210.000.000 de ani în urmă, mările arctice de apă caldă acopereau cea mai mare parte a Americii de Nord şi a Europei. Apele polare antarctice au inundat America de Sud şi Australia, în vreme ce şi Africa şi Asia erau înălţate considerabil.

^(680.7) ^59:5.5 Când mările au atins nivelul lor maxim, s-a produs deodată o nouă dezvoltare evolutivă. Brusc, au apărut primele animale terestre. Se găseau numeroase specii dintre aceste animale care puteau să trăiască pe pământ sau în apă. Aceşti amfibieni respiratori de aer s-au dezvoltat din artropode, ale căror băşici înotătoare evoluaseră devenind plămâni.

^(680.8) ^59:5.6 Din apele amare ale mărilor s-au târât afară pe pământ melci, scorpioni şi broaşte. Astăzi broaştele îşi depun încă ouăle în apă, iar puii lor există mai întâi sub formă de peşti minusculi, mormolocii. Această perioadă ar putea foarte bine să fie numită epoca broaştelor.

^(680.9) ^59:5.7 La foarte puţin timp după aceea, au apărut primele insecte, şi împreună cu păianjenii, cu scorpionii, cu gândacii, cu greierii şi cu lăcustele, au năpădit continentele lumii. Libelulele măsurau şaptezeci şi cinci de centimetri în anvergură. S-au dezvoltat o mie de specii de gândaci, din care unele au crescut până la o mărime de zece centimetri.

^(680.10) ^59:5.8 Grupurile echinodermelor s-au dezvoltat deosebit de mult, şi ele sunt în realitate fosilele ghid ale acestei epoci. Marii rechini care se hrăneau cu scoici au evoluat şi ei considerabil, şi au dominat oceanele vreme de peste cinci milioane de ani. Climatul era încă blând şi moderat; viaţa marină era prea puţin schimbată. Peştii de apă proaspătă erau în plină dezvoltare, iar trilobiţii erau pe cale de dispariţie. Coralii erau rari, şi o mare parte din piatra de var a fost produsă de crinoide. Calcarele cele mai bune pentru construcţii s-au depus pe parcursul acestei epoci.

^(681.1) ^59:5.9 Apele multora dintre mările interioare au fost atât de încărcate cu calcare şi cu alte minerale, încât au generat în mare măsură progresul şi dezvoltarea multor specii marine. În cele din urmă mările s-au limpezit ca urmare a unei mari depuneri de piatră, în unele locuri conţinând zinc şi plumb.

^(681.2) ^59:5.10 Depunerile acestei epoci carbonifere iniţiale au o grosime de la 150 la 600 de metri şi sunt constituite din gresie, şist şi piatră de calcar. Cel mai vechi strat conţine fosilele animalelor şi plantelor terestre şi marine, împreună cu mult prundiş şi sedimente. Puţin cărbune exploatabil se găseşte în aceste straturi mai vechi. Aceste depuneri de pe întregul cuprins al Europei sunt foarte asemănătoare celor din America de Nord.

^(681.3) ^59:5.11 Către sfârşitul acestei epoci, pământul Americii de Nord a început să se ridice. A urmat o scurtă întrerupere, şi marea s-a reîntors ca să acopere cam jumătate din albiile ei precedente. Aceasta a fost o scurtă inundaţie, şi cea mai mare parte a pământului s-a găsit curând cu mult deasupra apei. America de Sud era încă legată de Europa prin Africa.

^(681.4) ^59:5.12 Începutul formării Vosgilor, a Pădurii Negre şi a munţilor Urali datează din această epocă. Baze ale altor munţi mai vechi se găsesc în Marea Britanie şi în toată Europa.

^(681.5) ^59:5.13 Cu 200.000.000 de ani în urmă, au început stadiile cu adevărat active ale perioadei carbonifere. Cu douăzeci de milioane de ani înaintea acestei epoci, au început să se depună primele straturi de cărbune, dar activităţile formatoare de cărbune erau atunci active la o scară largă. Durata epocii propriu-zise a depunerilor de cărbune a depăşit cu puţin douăzeci şi cinci de milioane de ani.

^(681.6) ^59:5.14 Pământurile se ridicau şi coborau periodic din cauza variaţilor nivelului mării provocate de activităţile de pe fundurile oceanice. Această instabilitate a scoarţei – lăsarea şi ridicarea pământului – în corelaţie cu vegetaţia prolifică a terenurilor mâloase de coastă, a contribuit la formarea de depuneri imense de cărbune, care au făcut ca această perioadă să fie cunoscută sub numele de Carbonifer. Climatul era încă blând în întreaga lume.

^(681.7) ^59:5.15 Straturile de cărbune alternează cu şist, cu piatră şi cu conglomerat. Aceste zăcăminte de cărbune din centrul şi estul Statelor Unite variază în grosime de la doisprezece la cincisprezece metri. Însă multe dintre aceste depuneri au fost luate de apă pe parcursul înălţărilor de teren ulterioare. În unele părţi ale Americii de Nord şi ale Europei, stratul carbonifer avea 5.500 metri grosime.

^(681.8) ^59:5.16 Prezenţa rădăcinilor de copaci pe măsură ce au crescut în argila subiacentă zăcămintelor de cărbune prezente demonstrează că acel cărbune s-a format exact acolo unde se găseşte acum. El este constituit de aceste resturi ale vegetaţiei exuberante care creştea în mlaştini şi pe ţărmurile mocirloase ale acestei epoci îndepărtate. Aceste reziduuri au fost păstrate de apă şi modificate de presiune. Păturile de cărbune conţin adesea atât gaz, cât şi petrol. Zăcămintele de turbă, resturile unei vegetaţii trecute, ar fi convertite într-un tip de cărbune dacă ar fi supuse la o presiune si o căldură adecvate. Antracitul a fost supus unei mai mari presiuni şi călduri decât alţi cărbuni.

^(681.9) ^59:5.17 În America de Nord, păturile de cărbune din diverse zăcăminte indică de câte ori a scăzut şi s-a ridicat pământul, acest număr variind de la zece în Illinois la douăzeci în Pennsylvania, la treizeci şi cinci în Alabama şi la şaptezeci şi cinci în Canada. În zăcămintele de cărbune se găsesc atât fosilele de apă proaspătă, cât şi cele de apă sărată.

^(682.1) ^59:5.18 De-a lungul acestei epoci, munţii Americii de Nord şi de Sud erau activi, ridicându-se atât Anzii, cât şi străvechii Munţi Stâncoşi de Sud. Marile regiuni înalte de coastă ale Atlanticului şi Pacificului au început să se afunde, în cele din urmă erodându-se atât de tare şi afundându-se atât de mult, ţărmurile ambelor oceane se retrag aproape de poziţiile lor actuale. Depunerile acestei inundaţii au o grosime medie de trei sute de metri.

^(682.2) ^59:5.19 Cu 190.000.000 de ani în urmă, marea carboniferă a Americii de Nord s-a extins către vest; ea acoperă regiunea actuală a Munţilor Stâncoşi, care se vărsa în Oceanul Pacific prin California de Nord. Cărbunele a continuat să se acumuleze pe tot cuprinsul Americilor şi al Europei, strat după strat, pe măsură ce regiunile de coastă s-au ridicat şi s-au coborât în cursul acestor perioade de oscilaţii ale ţărmurilor.

^(682.3) ^59:5.20 Epoca de acum 180.000.000 milioane de ani, a pus capăt perioadei carbonifere în cursul căreia cărbunele s-a format peste tot în lume – în Europa, în India, în China, în Africa de Nord şi în Americi. La finalul perioadei de formare a cărbunelui, partea Americii de Nord situată la est de valea fluviului Mississippi s-a înălţat, iar partea majoră a acestei secţiuni a rămas de atunci deasupra nivelului mării. Această perioadă de înălţare de teren marchează începutul formării munţilor actuali ai Americii de Nord, atât în regiunile Apalaşilor, cât şi în vest. Vulcanii erau activi în Alaska, în California şi în regiunile Europei şi ale Asiei, unde munţii erau în curs formare. Estul Americii şi Vestul Europei erau legate prin continentul Groenlandei.

^(682.4) ^59:5.21 Înălţarea de teren a început să modifice climatul maritim al epocilor precedente şi să substituie prin urmare premisele climatului continental mai puţin blând şi mai variabil.

^(682.5) ^59:5.22 Plantele acestor timpuri erau purtătoare de spori, iar vântul putea să îi împrăştie în toate direcţiile. Trunchiurile copacilor carboniferi erau de obicei de doi metri în diametru şi adesea înalte de treizeci şi cinci de metri. Ferigile de astăzi sunt într-adevăr relicve ale acestor epoci trecute.

^(682.6) ^59:5.23 În general, acestea au fost epocile de dezvoltare pentru organismele de apă proaspătă; puţină schimbare s-a produs în viaţa marină anterioară. Însă caracteristica importantă a acestei perioade a fost apariţia bruscă a broaştelor şi a numeroşilor lor veri. Caracteristice vieţii epocii cărbunelui au fost ferigile şi broaştele.

6. Stadiul de tranziţie climatică
Perioada plantelor cu seminţe
Epoca frământărilor biologice

^(682.7) ^59:6.1 Această perioadă marchează sfârşitul dezvoltării evolutive esenţiale a viaţii marine şi deschiderea perioadei de tranziţie care a condus la epocile ulterioare ale animalelor terestre.

^(682.8) ^59:6.2 În cursul acestei epoci, viaţa a fost în mare măsură sărăcită. Mii de specii marine au pierit, iar viaţa a fost cu greu restabilită pe pământ. Aceasta a fost o vreme de frământare biologică, epoca în care viaţa aproape că a dispărut de pe faţa pământului şi din adâncurile oceanelor. Către încheierea lungii ere de viaţă marină, pe pământ se găseau peste o sută de mii de specii de organisme vii. La sfârşitul acestei perioade de tranziţie, au supravieţuit mai puţin de cinci sute.

^(682.9) ^59:6.3 Particularităţile acestei noi perioade nu se datorau atât de mult răcirii scoarţei terestre sau lungii absenţe a activităţii vulcanice, cât unei neobişnuite combinaţii de influenţe banale şi preexistente – restrângerea mărilor şi creşterea unor enorme mase continentale. Blândul climat maritim al timpurilor trecute era pe cale de dispariţie, iar tipul mai aspru de climat continental se dezvolta rapid.

^(683.1) ^59:6.4 Cu 170.000.000 de ani în urmă, mari adaptări şi mari schimbări evolutive aveau loc pe întreaga faţă a pământului. Continentele se înălţau pe tot globul, în vreme ce albiile oceanice se tot afundau. Au apărut lanţuri izolate de munţi. Partea estică a Americii de Nord s-a ridicat foarte mult deasupra mării; vestul se ridica lent. Continentele erau acoperite de mari şi mici lacuri sărate şi de numeroase mări interioare care erau legate de ocean prin strâmtori înguste. Începutul acestei perioade de tranziţie variază în grosime de la 300 la 2.100 metri.

^(683.2) ^59:6.5 În cursul acestor înălţări de teren, scoarţa terestră s-a încreţit pe vaste întinderi. Aceasta a fost o epocă de emergenţă continentală, cu toate că anumite punţi terestre au dispărut atunci, incluzând continentele care au unit atât de mult timp America de Sud cu Africa şi America de Nord cu Europa.

^(683.3) ^59:6.6 Treptat, mările şi lacurile interioare au secat în întreaga lume. Au început să apară munţi izolaţi şi gheţari regionali, în special în emisfera sudică, şi în multe regiuni depunerile glaciare ale acestor formaţiuni de gheaţă pot fi găsite chiar şi printre unele dintre straturile superioare de mai târziu ale depunerilor de cărbune. Au apărut doi noi factori climatici – glaciaţiunea şi ariditatea. Multe din regiunile mai înalte ale pământului deveniseră aride şi sterile.

^(683.4) ^59:6.7 De-a lungul acestor perioade de schimbare climatică, mari variaţiuni s-au produs şi în vegetaţia terestră. Plantele cu seminţe au apărut primele, şi ele au procurat o mai bună sursă de hrană pentru viaţa sporită ulterior a animalelor terestre. Insectele au suferit o schimbare radicală. Stadiile lor de repaus au evoluat pentru a se adapta exigenţelor perioadelor din cursul iernii şi al secetei când viaţa este în suspensie.

^(683.5) ^59:6.8 Dintre animalele terestre, broaştele, care au ajuns la apogeul lor în timpul epocii precedente, au decăzut rapid, dar ele au supravieţuit, deoarece puteau să trăiască mult timp chiar şi în băltoacele şi heleşteele în curs de secare din acele vremuri îndepărtate şi extrem de încercate. În cursul epocii de declin a broaştelor, în Africa, s-a produs primul pas în evoluţia broaştelor în reptile. Şi de vreme ce masele continentale erau încă legate, această creatură prereptiliană, un respirator de aer, s-a răspândit în toată lumea. În această epocă, atmosfera a fost atât de schimbată, încât a convenit admirabil la întreţinerea respiraţiei animale. Curând după sosirea acestor broaşte prereptiliene, s-a întâmplat ca America de Nord să fie temporar izolată, ruptă de Europa, de Asia şi de America de Sud.

^(683.6) ^59:6.9 Răcirea treptată a apelor oceanelor a contribuit mult la distrugerea vieţii oceanice. Animalele marine ale acestor epoci s-au refugiat temporar în trei locuri de retragere favorabile: regiunea actuală a Golfului Mexic, a Golfului Gangelui din India şi cea a Golfului Sicilian din bazinul mediteranean. Şi, din aceste trei regiuni s-au născut noi specii marine, născute să înfrunte adversitatea, să plece mai târziu pentru a repopula mările.

^(683.7) ^59:6.10 Cu 160.000.000 de ani în urmă, pământul era în mare măsură acoperit cu vegetaţie adaptată menţinerii vieţii animalelor terestre, iar atmosfera devenise ideală pentru respiraţia animală. Astfel se termină perioada de reducere a vieţii marine şi a acelor timpuri de încercări biologice adverse care au eliminat toate formele de viaţă, în afară de acelea care aveau o valoare de supravieţuire, şi care erau deci îndreptăţite să funcţioneze ca strămoşi ai vieţii mai înalt diferenţiate şi mai rapid dezvoltate a epocilor care urmează ale evoluţiei planetare.

^(684.1) ^59:6.11 Finalul acestei perioade de frământări biologice, cunoscută studenţilor voştri sub numele de Permian, marchează, de asemenea, sfârşitul lungii ere paleozoice, care acoperă un sfert din istoria planetar ă, două sute cincizeci de milioane de ani.

^(684.2) ^59:6.12 Vasta pepinieră oceanică a vieţii de pe Urantia şi-a îndeplinit rolul. Pe parcursul lungilor epoci când pământul era impropriu menţinerii vieţii, înainte ca atmosfera să conţină suficient oxigen pentru a susţine animalele terestre superioare, marea a dat naştere formelor de viaţă primitive ale uscatului şi le-a menţinut. Acum importanţa biologică a mării se diminuează progresiv, pe măsură ce pe pământ începe să se deruleze al doilea stadiu de evoluţie.

^(684.3) ^59:6.13 [Prezentat de un Purtător al Vieţii din Nebadon, aparţinând unuia dintre corpurilor originare ataşate Urantiei.]

Până la o nouă revedere .. vă îmbrațișez cu mult drag.

Costi

Share this:

Paște Fericit – Hristos a înviat !

Posted on 19 aprilie 2014 by corus

Răspunde

Dragii mei …. Hristos a înviat !

În cântarile bisericești se spune:

” Hristos a înviat din morți

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le „

pentru că în evanghelii se spune ca după învierea Domnului mulți dintre cei sfinți, morți și îngropați au înviat și s-au arătat oamenilor .. cum de fapt și Domnul s-a arătat apostolilor în corpul Său de slavă.

Dar aceasta înviere a Domnului daca e să o privim dintr-un punct de vedere spiritual mai extins, .. se aplică și în cazul nostru a celor mulți care fiind atrași doar de lumea materială, această lume iluzorie ignorand viața spirituală și deci adevrăta viață a spiritului .. se poate spune că deși trăim și suntem vii, totuși experimentăm moartea .. e vorba de moartea spirituală firește .. și deci, oarecum metaforic vorbind și noi putem fi asemuiti unor morminte .. chiar Iisus spune ca unii oameni sunt ca niște morminte frumos văruite doar pe afără dar urâte pe dinăuntru .. referindu-se la lumina divină din noi acoperită de întunericul materiei în care ne-am cufundat.

Deci dragii mei … Hristos a înviat pentru noi toți .. aducând astfel lumină în sufletele și inimile noastre .. dăruindu-ne o nouă viață prin învierea Sa .. de aceia cu ocazia sfintelor sărbători pascale fie ca lumina sfântă a învierii Domnului Iisus Hristos să umple inimile noastre a tuturor copiilor Lui cu bucuria învierii Sale .. care să curețe și să transforme ființele noastre dându-ne astfel o nouă viață și lumină.

Vă doresc tuturor .. ” actorilor de pe acestă mare scenă a vieții ” Paște fericit, Sărbători fericite și luminate, alături de tradiționalul .. Hristos a înviat ! ..

AUDIO – CoRus – Hristos a înviat !

Rugă către Iisus

O Iisuse .. lumina lumii

Deschide ușa sufletului meu

Și trezeste-mă, din moartea vieții mele

Și învălaue-mă în lumina Ta

Tu lumina lumii .. luminează-mă pe mine

Și îmbrățișează-mă în lumina învierii Tale

O dătătorule de viață înalță-mă spre Tine

Și dăruiește-mi Doamne viață prin învierea Ta

Și pentru că referindu-mă la noi toți am fosit metafora „actori pe scena vieții” .. pe care jucam diverse roluri .. am plăcerea să vă anunț că am lansat un nou album CoRus – Actori pe scena vieții .. pe care vi-l dăruiesc vouă tuturor „actori pe scena vieții” și vă invit sa-l ascutați integral daca vă face plăcere firește de pe situl www.corus-music.com

Actori pe scena vieții

Afară plouă cu piese deșarte

Ce le jucăm noi cei mulți și orbi

Și ne-amagim ca-i bine așa cum este

Fiind scindați în cei multi și robi

Și în iluzie și ignoranță

Noi nu vedem lumina din noi

Și înăuntru deși-i veșnic soare

Noi rătăcim stingheri afară în ploaie și vânt

Când ploaia stă și soarele apare

Dualitatea fiind un nonsens

Uniți cu toții într-un ocean de iubire

În unitate în bine și-un sens

Și în iluzie și ignoranță noi nu vom mai putea trăi

Că înăuntru precum și afară e veșnic soare, iubire, pace și cânt

Și în iluzie și judecată noi nu vom mai putea deacum trai

Că înăuntru precum și afară e veșnic soare, iubire, pace și cânt

CoRus – Actori pe scena vieții

VIDEO – Iisus din Nazaret – capodopera lui Zeffirelli

In final vă invit să ciocnim în mod imaginar câte un ou .. Hristos a înviat !

Până la o nouă revedere, vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:

URANTIA – Stabilirea vieții pe Urantia

Posted on 11 aprilie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

Dupa ce am vazut cum este prezentată originea Terrei atât în cartea Urantia cât și în filmul prezentat în care ați văzut și cum văd geologii și specialistii nostri formarea ei, chiar dacă unele explicații date în film sunt incomplete sau puerile din lipsa datelor și a probelor, dar ele se găsesc în cartea Urantia în capitolul trecut și prezentul capitol cu care vă propun să continuăm călătoria noastră pe urmele stabilirii vieții pe planeta noastră și să vedem istoria geologică și cum a fost implementată forma de viața marină pe planetă de către purtătorii vieții până când viaţa marină a devenit bine stabilită pe Urantia.

Articolul este preluat din cartea Urantia și îl puteți citi fie de pe acest blog sau în original de pe http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-58-stabilirea-vietii-pe-urantia

Cartea Urantia

Capitolul 58

Stabilirea vieţii pe Urantia

^(664.1) ^58:0.1 În întreaga Satanie se găsesc numai şaizeci şi una de lumi asemănătoare Urantiei – planete unde viaţa este modificată. Majoritatea lumilor locuite sunt populate urmând tehnicile stabilite; pe astfel de sfere, Purtătorii Vieţii nu prea se pot îndepărta de planurile lor de implantare a vieţii. Însă aproximativ o lume din zece este desemnată ca fiind o planetă decimală şi înscrisă în registrul special al Purtătorilor Vieţii; pe asemenea planete, ni se permite să întreprindem anumite experimente asupra vieţii pentru a încerca să modificăm, sau poate să ameliorăm tipurile curente de fiinţe vii ale universului nostru.

1. Premisele vieţii fizice

^(664.2) ^58:1.1 Cu 600.000.000 de ani în urmă, comisia Purtătorilor Vieţii trimisă din Jerusem a sosit pe Urantia şi a început să studieze condiţiile fizice pregătitoare pentru promovarea vieţii pe lumea numărul 606 din sistemul Sataniei. Aceasta urma să fie cea de-a şase sute şasea experienţă de inaugurarea modelelor de viaţă ale Nebadonului în Satania şi cea de-a şaizecea ocazie de a introduce schimbări şi de a institui modificări în tipurile de viaţă standard şi fundamentale ale universului local.

^(664.3) ^58:1.2 Ar trebui să se precizeze faptul că Purtătorii Vieţii nu pot promova viaţa până când o sferă nu este pregătită pentru inaugurarea ciclului evolutiv. De asemenea, noi nu putem provoca o dezvoltare mai rapidă a vieţii decât ceea ce poate fi susţinut şi asimilat prin progresul fizic al planetei.

^(664.4) ^58:1.3 Purtătorii Vieţii din Satania proiectaseră un model de viaţă cu clorură de sodiu; prin urmare, nu s-a putut face nici un pas în vederea implantării ei până când apele oceanului nu au devenit suficient de sărate. Tipul de protoplasmă al Urantiei poate funcţiona numai într-o soluţie convenabilă de sare. Întreaga viaţă ancestrală – vegetală şi animală – s-a dezvoltat într-un habitat de soluţie salină. Nici măcar animalele terestre cele mai organizate nu ar fi putut continua să trăiască, dacă această aceiaşi soluţie salină esenţială nu ar circula prin tot corpul lor în curentul sanguin care scaldă, care scufundă literalmente, fiecare minusculă celulă vie în această „mare amară”.

^(664.5) ^58:1.4 Strămoşii voştri primitivi se deplasau liber prin oceanul sărat; astăzi, aceeaşi soluţie sărată ca aceea din ocean circulă liber prin corpurile voastre, scăldând fiecare celulă individuală într-un lichid chimic comparabil, sub toate punctele esenţiale, cu apa sărată care a stimulat primele reacţii protoplasmatice ale primelor celule vii care au funcţionat pe planetă.

^(664.6) ^58:1.5 Dar, în momentul în care începe această eră, Urantia evoluează pe toate căile către o stare favorabilă menţinerii formelor iniţiale de viaţă marină. Lent dar sigur, dezvoltările fizice de pe pământ şi din regiunile adiacente ale spaţiului pregătesc scena pentru încercările de mai târziu de a se stabili anumite forme de viaţă, acele în legătură cu care noi deciseserăm că ar fi cel mai bine adaptate mediului fizic care se dezvolta atât pe pământ, cât şi în spaţiu.

^(665.1) ^58:1.6 Ulterior comisia sataniană a Purtătorilor Vieţii s-a reîntors pe Jerusem, preferând să aştepte dislocarea în continuare a masei de pământ continentale, care va produce încă şi mai multe mări interioare şi golfuri adăpostite, înainte de a începe efectiv implantarea vieţii.

^(665.2) ^58:1.7 Pe o planetă unde viaţa are o origine marină, condiţiile ideale pentru implantarea vieţii sunt oferite de un mare număr de mări interioare, de un lung litoral de ape puţin adânci şi de golfuri adăpostite; şi acesta este modul în care apele de pe planeta voastră se repartizau rapid. Aceste străvechi mări interioare erau rareori de peste o sută cinci zeci sau două sute de metri adâncime, iar lumina soarelui putea să pătrundă în apa oceanului până dincolo de două sute de metri.

^(665.3) ^58:1.8 Iar de pe aceste ţărmuri, în climatele blânde şi regulate ale unei epoci ulterioare, viaţa primitivă vegetală a ajuns până la uscat. Acolo, gradul ridicat de carbon din atmosferă a oferit noilor varietăţi de viaţă terestră oportunitatea creşterii rapide şi luxuriante. Deşi această atmosferă era atunci ideală pentru creşterea plantelor, ea conţinea un grad atât de ridicat de dioxid de carbon, încât nici un animal, şi cu atât mai puţin omul, nu ar fi putut trăi pe faţa pământului.

2. Atmosfera Urantiei

^(665.4) ^58:2.1 Atmosfera planetară filtrează direct până la pământ cam a două-miliarda parte din emanaţia luminoasă totală a soarelui. Dacă lumina care cade pe America de Nord s-ar plăti la o taxă de doi ‘cenţi’ pe kilowatt-oră, factura anuală a luminii ar depăşi 800 de milioane de miliarde de dolari. Factura luminii solare pentru Chicago s-ar ridica cu mult peste 100 de milioane de dolari pe zi. Şi ar trebui reamintit faptul că voi primiţi de la soare şi alte forme de energie – lumina nu este singura contribuţie solară care atinge atmosfera voastră. Vaste energii solare se revarsă peste Urantia, utilizând lungimi de undă care se extind atât deasupra, cât şi dedesubtul câmpului de percepţie al viziunii umane.

^(665.5) ^58:2.2 Atmosfera pământului este aproape opacă la multe din radiaţiile soarelui de la extremitatea ultravioletă a spectrului. Majoritatea acestor unde scurte sunt absorbite de un strat de atmosferic continuu care conţine ozon. Acest strat începe la circa şaisprezece kilometri deasupra suprafeţei pământului şi se întinde spre spaţiu alţi şaisprezece kilometri. Dacă ozonul aflat în suspensie în această regiune s-ar găsi la presiunea care domină pe suprafaţa pământului, el ar forma un strat de numai doi milimetri şi jumătate grosime; cu toate acestea, această cantitate de ozon relativ mică şi aparent insignifiantă îi protejează pe locuitorii Urantiei de excesul acestor radiaţii ultraviolete periculoase şi distructive, prezente în lumina soarelui. Dar, dacă acest strat de ozon ar fi fost doar cu puţin mai gros, atunci aţi fi fost privaţi de razele ultraviolete foarte importante şi însufleţitoare care ating actualmente suprafaţa pământului şi care sunt la originea uneia din vitaminele voastre cele mai esenţiale.

^(665.6) ^58:2.3 Cu toate acestea, unii dintre aceia mai puţin imaginativi dintre mecaniciştii voştri muritori, se încăpăţânează să vadă materialul creaţiei şi evoluţia umană ca pe un accident. Medienii Urantiei au asamblat peste cincizeci de mii de fapte fizice şi chimice, pe care ei le socotesc a fi incompatibile cu legile hazardului şi care, susţin ei, demonstrează în mod irefutabil prezenţa unui plan inteligent în creaţia materială. Şi toate acestea nu ţin cont de catalogul lor de peste o sută de mii de constatări din afara domeniului fizicii şi chimiei, şi care, afirmă ei, dovedesc prezenţa minţii în planul, în creaţia şi în întreţinerea cosmosului material.

^(666.1) ^58:2.4 Soarele vostru revarsă un adevărat şuvoi de raze ucigătoare, şi viaţa voastră plăcută de pe Urantia se datorează influenţei „fortuite” a peste patruzeci de fenomene protectoare aparent accidentale şi asemănătoare acţiunii acestui strat de ozon foarte special.

^(666.2) ^58:2.5 Dacă nu ar fi existat efectul de „împăturire” al atmosferei pe timpul nopţii, căldura s-ar fi pierdut prin radiaţie atât de rapid, încât viaţa ar fi fost imposibil de menţinut altfel decât prin procedee artificiale.

^(666.3) ^58:2.6 Cei opt sau zece kilometri din partea de jos a atmosferei pământului reprezintă troposfera; aceasta este regiunea vânturilor şi a curenţilor de aer care produc fenomenele meteorologice. Deasupra acestei regiuni se găseşte ionosfera internă, şi imediat deasupra este stratosfera. Urcând de la suprafaţa pământului, temperatura scade constant pe distanţa de zece sau doisprezece kilometri, înălţime la care ea înregistrează 56° de centigrade sub zero. Această gamă a temperaturii de la 54° la 56° centigrade sub zero rămâne apoi neschimbată până mai sus cu şaizeci şi cinci de kilometri; această zonă de temperatură constantă este stratosfera. La o înălţime de şaptezeci sau optzeci de kilometri, temperatura începe să se ridice, şi această creştere continuă până când, la nivelul manifestărilor aurorei boreale, este atinsă o temperatură de 650°, iar această căldură intensă este cea care ionizează oxigenul. Dar temperatura într-o atmosferă atât de rarefiată cu greu se poate compara cu evaluarea căldurii de la suprafaţa pământului. Amintiţi-vă că jumătate din toată atmosfera voastră se găseşte în primii cinci mii de metri. Grosimea atmosferei pământului este indicată de ce cele mai înalte mănunchiuri de raze luminoase ale aurorei boreale – în jur de şase sute cincizeci de kilometri.

^(666.4) ^58:2.7 Fenomenele aurorei boreale sunt direct legate de petele solare, acei cicloni solari care se rotesc în direcţii opuse deasupra şi dedesubtul ecuatorului solar, la fel ca uraganele tropicale terestre. Asemenea tulburări atmosferice se rotesc în direcţii opuse atunci când se petrec deasupra şi dedesubtul ecuatorului.

^(666.5) ^58:2.8 Puterea petelor solare de a modifica frecvenţele luminii, arată că aceste centre de furtuni solare funcţionează ca nişte magneţi enormi. Aceste câmpuri magnetice sunt în stare să arunce în afară particule încărcate din craterele petelor solare şi să le proiecteze prin spaţiu până la atmosfera exterioară a pământului, unde influenţa lor ionizatoare produce aceste manifestări spectaculoase ale aurorei boreale. Prin urmare, voi aveţi cele mai mari fenomene aurorale atunci când petele solare sunt la apogeul lor – ori curând după aceea – moment în care petele solare sunt în general situate mai aproape de ecuator.

^(666.6) ^58:2.9 Chiar şi acul busolei este sensibil la această influenţă solară de vreme ce el se înclină uşor către est pe măsură ce soarele răsare şi uşor către vest pe măsură ce soarele se apropie de apus. Aceasta se întâmplă în fiecare zi, dar în momentul apogeului ciclurilor petelor solare această variaţie a acului magnetic este de două ori mai mare. Aceste devieri diurne anormale ale busolei reprezintă un răspuns la ionizarea sporită a atmosferei superioare, care este produsă de lumina solară.

^(666.7) ^58:2.10 Ceea ce contează pentru transmisia pe distanţă lungă a emisiunilor voastre de radio pe unde scurte şi lungi este prezenţa a două nivele diferite de regiuni conducătoare electrificate în suprastratosferă. Transmisia voastră radio este uneori deranjată de formidabile furtuni care se dezlănţuie uneori în regiunile acestor ionosfere exterioare.

3. Mediul spaţial

^(666.8) ^58:3.1 În cursul primelor perioade ale materializării unui univers, regiunile spaţiului sunt presărate cu vaşti nori de hidrogen, foarte asemănători cu îngrămădirile astronomice de praf care caracterizează acum multe regiuni ale spaţiului îndepărtat. O mare parte din materia organizată pe care sorii aprinşi o dezagregă şi o dispersează sub formă de energie radiantă a fost la origine acumulată în aceşti nori spaţiali de hidrogen care au apărut la început. În anumite condiţii neobişnuite, are loc şi dezintegrarea atomilor în nucleul maselor mai mari de hidrogen. Şi toate aceste fenomene ale constituirii şi ale dezintegrării atomice, ca şi în nebuloasa extrem de încălzită, sunt însoţite de emisia unui flux de raze spaţiale de energie radiantă de scurtă lungime de undă. Aceste diverse radiaţii sunt însoţite de o formă de energie spaţială necunoscută pe Urantia.

^(667.1) ^58:3.2 Această încărcătură de energie de scurtă lungime de undă din spaţiul universal este de patru sute de ori mai mare decât toate celelalte forme de energie radiantă existente în domeniile organizate ale spaţiului. Emisia de raze spaţiale scurte, care provin de la nebuloasa înflăcărată, de la câmpurile electrice de înaltă tensiune, din spaţiul exterior sau din vaştii nori de praf de hidrogen, este modificată calitativ şi cantitativ de fluctuaţiile şi de schimbările bruşte ale temperaturii, ale gravitaţiei, şi ale presiunilor electronice.

^(667.2) ^58:3.3 Aceste variaţii în originea razelor spaţiale sunt determinate de multe incidente cosmice, precum şi de orbite de materie circulantă, care variază între forme aproape circulare şi elipse extrem de alungite. Condiţiile fizice pot, de asemenea, să fie în mare măsură modificate, deoarece electronii se rotesc uneori în sens invers materiei mai dense, chiar şi în interiorul aceleiaşi zone fizice.

^(667.3) ^58:3.4 Vaştii nori de hidrogen sunt veritabile laboratoare chimice cosmice, adăpostind toate fazele evoluţiei energiei şi ale metamorfozării materiei. Mari acţiuni energetice se petrec deopotrivă în gazele marginale ale marilor stele duble, care se suprapun atât de frecvent, şi de aceea se amestecă în mod extensiv. Dar nici una dintre aceste enorme şi vaste activităţi energetice ale spaţiului nu exercită nici cea mai mică influenţă asupra fenomenelor vieţii organizate – plasma germinativă a tot ceea ce este viu. Aceste condiţii energetice ale spaţiului sunt în raport cu mediul esenţial de stabilire a vieţii, dar ele nu sunt efective în modificarea ulterioară a factorilor transmisibili ai plasmei germinative, aşa cum sunt unele dintre razele cu mai mare lungime de undă energie radiantă. Viaţa implantată de Purtătorii Vieţii rezistă în întregime la toată această uimitoare revărsare de raze spaţiale de energie universală de scurtă lungime de undă.

^(667.4) ^58:3.5 Toate aceste condiţii cosmice esenţiale au trebuit să evolueze până la un statut favorabil înainte ca Purtătorii Vieţii să poată începe efectiv stabilirea vieţii pe Urantia.

4. Era zorilor vieţii

^(667.5) ^58:4.1 Faptul că noi suntem numiţi Purtători ai Vieţii nu ar trebui să vă inducă în eroare. Noi putem să aducem viaţă pe planete, ceea ce şi facem, însă nu am adus viaţa pe Urantia. Viaţa de pe Urantia este unică, născută odată cu planeta. Această sferă este o lume modificatoare de viaţă; toată viaţa care apare pe ea a fost elaborată de noi chiar aici pe planetă; şi nu există nici o altă lume în toată Satania, nici chiar în tot Nebadonul, pe care să existe o viaţă întru totul asemănătoare cu aceea de pe Urantia.

^(667.6) ^58:4.2 Cu 550.000.000 de ani în urmă, corpurile de Purtători ai Vieţii au revenit pe Urantia. În cooperare cu puterile spirituale şi cu forţele suprafizice, noi am organizat şi am inaugurat modelele originale de viaţă ale acestei lumi şi le-am implantat în apele ospitaliere ale tărâmului. Toată viaţa planetară (în afară de personalităţile extraplanetare) care exista până în zilele lui Caligastia, Prinţul Planetar, şi-a avut originea în cele trei implanturi de viaţă marină originare, identice şi simultane. Aceste trei implanturi de viaţă au fost desemnate astfel: cea centralăsau Eurasiatică-Africană, cea orientală sau Australasiană, şi cea occidentală, înglobând Groenlanda şi America.

^(668.1) ^58:4.3 Cu 500.000.000 de ani în urmă, viaţa vegetală marină primitivă era bine stabilită pe Urantia. Groenlanda şi masa de pământ arctică, împreună cu America de Sud şi cea de Nord, îşi începeau lunga şi lenta lor derivă către vest. Africa s-a deplasat uşor către sud, creând o cuvetă Est-Vest, Bazinul Mediteranean, între ea însăşi şi continentul mamă. Antarctica, Australia şi pământul marcat de insulele Pacificului s-au desprins la sud şi la est, şi au deviat considerabil de atunci.

^(668.2) ^58:4.4 Noi, Purtătorii Vieţii, implantaserăm forma primitivă a vieţii marine în golfurile tropicale adăpostite ale mărilor centrale ale faliei est-vest produsă prin dislocarea masei de pământ continentale. Scopul nostru de a face trei implantări de viaţă marină a fost acela de a ne asigura că fiecare mare masă continentală va purta această viaţă cu ea, în apele ei marine calde, când, mai târziu, pământurile se vor fi separat. Noi prevedem că în cursul erei următoare a vieţii terestre vaste oceane de apă vor separa aceste mase de pământ continentale aflate în derivă.

5. Deriva continentală

^(668.3) ^58:5.1 Deriva continentală a continuat. Nucleul pământului a devenit la fel de dens şi de rigid ca şi oţelul, fiind supus la o presiune de aproape 3.500 tone pe centimetru pătrat, iar din pricina enormei presiuni a gravitaţiei, a fost şi încă este foarte fierbinte în adâncime. Temperatura creşte de la suprafaţă în jos până când, la centru, ea este puţin deasupra temperaturii de suprafaţă a soarelui.

^(668.4) ^58:5.2 În cei o mie şase sute de kilometri exteriori ai ei, masa pământului e constituită în principal din diferite feluri de roci. Dedesubt sunt elementele metalice mai dense şi mai grele. De-a lungul erelor preatmosferice primitive, datorită stării ei de fuziune şi de intensă căldură, lumea era aproape fluidă, încât metalele mai grele s-au scufundat adânc în interior. Cele care se găsesc astăzi la suprafaţă reprezintă extruziunile vulcanilor străvechi, importantele scurgeri de lavă ulterioare şi de depunerile meteorice mai recente.

^(668.5) ^58:5.3 Scoarţa exterioară avea o grosime de circa şaizeci şi cinci de kilometri. Această crustă externă stătea direct pe un suport constituit dintr-o mare de bazalt în fuziune de grosime variabilă; acest strat mobil de lavă topită era ţinut la înaltă presiune, dar întotdeauna avea tendinţa de a curge încoace şi încolo pentru a echilibra deplasările presiunilor planetare, tinzând astfel să stabilizeze scoarţa terestră.

^(668.6) ^58:5.4 Chiar şi astăzi, continentele continuă să plutească pe perna necristalizată a acestei mări de bazalt topit. Dacă nu ar fi existat acest fenomen protector, cutremurele de pământ cele mai violente ar fi zguduit lumea, literalmente făcând-o bucăţele. Cutremurele sunt cauzate de alunecarea şi de deplasarea scoarţei exterioare solide, şi nu de vulcani.

^(668.7) ^58:5.5 Atunci când se răcesc, straturile de lavă ale scoarţei terestre formează granitul. Densitatea medie a Urantiei este puţin mai mare de cinci ori şi jumătate decât aceea a apei; densitatea granitului este de trei ori mai mică decât aceea a apei. Nucleul pământului este de doisprezece ori mai dens decât apa.

^(668.8) ^58:5.6 Fundurile marine sunt mai dense decât masele continentale, şi asta este ceea ce menţine continentele deasupra apei. Când fundurile marine sunt împinse afară deasupra nivelului mării, se va vedea că ele sunt constituite în mare parte din bazalt, o formă de lavă cu mult mai grea decât granitul maselor continentale. Dealtfel, dacă continentele nu ar fi mai uşoare decât fundurile oceanelor, gravitaţia ar face ca marginea oceanelor să urce pe pământ, dar asemenea fenomene nu sunt observabile.

^(668.9) ^58:5.7 Greutatea oceanelor este şi ea un factor în creşterea presiunii exercitate asupra fundului mărilor. Fundurile oceanice mai joase, însă comparativ mai grele, plus greutatea apei care le acoperă, aproximează greutatea continentelor, mai înalte, dar mult mai uşoare. Dar toate continentele tind să alunece în oceane. Presiunea continentală de la nivelele fundurilor oceanice este de circa 1.300 kilograme pe centimetrul pătrat. Adică, aceasta ar fi presiunea unei mase continentale care stă la înălţimea de 5.000 de metri deasupra bazei oceanului. Presiunea apei de la baza oceanului este de numai circa 350 kilograme pe centimetrul pătrat. Aceste presiuni diferenţiale tind să facă continentele să alunece către albiile oceanelor.

^(669.1) ^58:5.8 Surparea fundului oceanului în cursul perioadelor anterioare vieţii deplasase ascendent o masă continentală solitară la o asemenea înălţime încât presiunea ei laterală a avut tendinţa de a face ca marginile sudice, vestice şi estice să alunece în jos, peste albiile de lavă semivâscoasă care o acopereau, în apele înconjurătoare ale Oceanului Pacific. Acest fenomen a compensat atât de perfect presiunea continentală, încât nu s-a produs o ruptură largă pe malul stâng al acestui continent Asiatic străvechi, însă de atunci acel litoral oriental a plutit deasupra prăpastiei adâncurilor lui oceanice învecinate, ameninţând să alunece într-un mormânt acvatic.

6. Perioada de tranziţie

^(669.2) ^58:6.1 Cu 450.000.000 de ani în urmă, s-a produs tranziţia de la viaţa vegetală la cea animală. Aceste metamorfoze au avut loc în apele puţin adânci ale golfurilor şi ale lagunelor tropicale adăpostite situate pe lungile ţărmuri ale continentelor în curs de separare, iar această dezvoltare, în întregime inerentă modelelor de viaţă originare, s-a petrecut progresiv. Au fost multe stadii de tranziţie între formele de viaţă vegetale primitive şi organismele animale ulterioare bine definite. Chiar şi astăzi mai persistă încă amprentele mâloase de tranziţie, şi ele cu greu pot fi clasificate fie ca plante, fie ca animale.

^(669.3) ^58:6.2 Deşi evoluţia vieţii vegetale poate fi urmărită în viaţa animală, şi cu toate că s-au găsit serii gradate de plante şi de animale care conduc progresiv de la cele mai simple la cele mai complexe şi avansate organisme, voi nu veţi fi în stare să găsiţi aceste elemente de legătură dintre marile diviziuni ale regnului animal, nici dintre cele mai înalte tipuri de animale preumane şi oamenii de început ai raselor umane. Aceste aşa-zise „verigi lipsă”, vor rămâne pentru totdeauna lipsă, pentru simplul motiv că ele nu au existat niciodată.

^(669.4) ^58:6.3 De la eră la eră, se ivesc specii radical noi de viaţă animală. Ele nu evoluează ca rezultat al acumulării progresive de mici variaţii; ele apar ca ordine de viaţă noi pe deplin dezvoltate, şi apar brusc.

^(669.5) ^58:6.4 Apariţia bruscă de noi specii şi de ordine diversificate de organisme vii este în întregime biologică, strict naturală. Nu este nimic supranatural în legătură cu aceste mutaţii genetice.

^(669.6) ^58:6.5 Când oceanele au avut un grad corespunzător de salinitate, atunci viaţa animală a evoluat; şi a fost relativ simplu să se facă apele foarte sărate să circule prin corpurile animalelor vieţii marine. Dar când oceanele s-au contractat şi procentajul de sare a fost sporit considerabil, aceleaşi animale au dobândit prin evoluţie capacitatea de a reduce salinitatea fluidelor corpurilor lor, tot aşa cum acele organisme care au învăţat să trăiască în apă proaspătă au dobândit capacitatea de a menţine gradul corespunzător de clorură de sodiu în fluidele corpurilor lor prin tehnici ingenioase de conservare a sării.

^(669.7) ^58:6.6 Studiul fosilelor de viaţă marină încrustate în roci, revelează luptele ancestrale de adaptare ale acestor organisme primitive. Plantele şi animalele nu încetează niciodată să facă aceste experimente de adaptare. Mediul este în perpetuă modificare, şi întotdeauna sunt organisme vii care se străduiesc să se acomodeze cu aceste fluctuaţii care nu se sfârşesc niciodată.

^(670.1) ^58:6.7 Echipamentul fiziologic şi structura anatomică ale tuturor noilor ordine de viaţă corespund la acţiunea legii fizice, dar înzestrarea ulterioară cu minte este o dăruire a spiritelor-minte adjutante, în conformitate cu capacitatea înnăscută a creierului. Mintea, deşi nu este o evoluţie fizică, este în întregime dependentă de capacitatea creierului obţinută prin dezvoltări pur fizice şi evolutive.

^(670.2) ^58:6.8 Prin cicluri aproape nesfârşite de dobândiri şi de pierderi, de ajustări şi de reajustări, toate organismele vii pendulează înainte şi înapoi din eră în eră. Acelea care ating unitatea cosmică rămân, pe câtă vreme acelea care nu izbutesc să ajungă la acest ţel încetează să existe.

7. Cartea istoriei geologice

^(670.3) ^58:7.1 Vastul ansamblu de sisteme de roci care au alcătuit scoarţa externă a lumii în cursul erei zorilor vieţii, ori al erei Proterozoice, nu apar acum decât în puţine puncte de pe suprafaţa pământului, iar atunci când ies la iveală de sub toate acumulările perioadelor ulterioare, vor fi găsite numai resturile de fosile ale vieţii vegetale şi ale vieţii animale primitive. Unele dintre aceste roci mai vechi sedimentate de apă sunt amestecate cu straturi mai recente, şi uneori ele prezintă resturi de fosile ale unora dintre formele anterioare de viaţă vegetală, în vreme ce pe straturile superioare pot fi găsite din când în când unele dintre formele străvechi de organisme animale ale vieţii marine primitive. În multe locuri se întâlnesc cele mai vechi straturi de rocă stratificată, care conţin fosilele vieţii marine primitive, atât animale, cât şi vegetale, direct deasupra pietrei mai vechi şi nediferenţiate.

^(670.4) ^58:7.2 Fosilele acestei ere cuprind alge, plante asemănătoare cu coralii, protozoare primitive şi organisme de tranziţie care seamănă cu bureţii. Dar absenţa unor asemenea fosile din straturile de rocă primitive nu dovedeşte în mod necesar că lucrurile vii nu au fost în existenţă altundeva în momentul depunerii lor. Viaţa a fost răspândită de-a lungul acestor timpuri primitive, şi numai în mod lent şi-a găsit drumul pe suprafaţa pământului.

^(670.5) ^58:7.3 Rocile acestor perioade străvechi sunt acum pe suprafaţa pământului, sau foarte aproape de suprafaţa lui, peste circa o optime din aria de pământ existentă. Grosimea medie a acestei pietre de tranziţie, care formează cele mai vechi pături de rocă stratificată, este de circa 2.500 de metri. În anumite puncte, aceste sisteme de rocă străvechi ating o grosime de 6.500 de metri, dar multe din straturile care au fost atribuite acestei ere aparţin perioadelor de mai târziu.

^(670.6) ^58:7.4 În America de Nord, acest strat străvechi şi primitiv de piatră fosiliferă vine la suprafaţa regiunilor estice, centrale şi nordice ale Canadei. Există, de asemenea, o creastă intermitentă est-vest a acestei roci care se extinde din Pennsylvania şi din străvechii Munţi Adirondak spre vest prin Michigan, Wisconsin şi Minesota. Alte creste pornesc de la Newfoaundland până la Alabama şi de la Alaska până la Mexico.

^(670.7) ^58:7.5 Rocile acestei ere sunt vizibile din loc în loc pe toată suprafaţa lumii, dar nici unele nu sunt atât de uşor supuse interpretării ca acelea din jurul Lacului Superior şi din Marele Canion din Colorado, unde aceste roci fosilifere primitive, existând în mai multe straturi, sunt dovada ridicărilor şi fluctuaţiilor de suprafaţă ale acelor vremuri îndepărtate.

^(670.8) ^58:7.6 Acest strat de piatră, cel mai vechi strat fosilifer din scoarţa pământului, a fost ondulat, împăturit şi grotesc încreţit ca efect al transformărilor cutremurelor de pământ şi al vulcanilor primitivi. Scurgerile de lavă ale acestei perioade au adus mult fier, cupru, şi le-au dus în sus aproape de suprafaţa planetară.

^(670.9) ^58:7.7 Există puţine locuri pe pământ unde asemenea activităţi sunt întipărite într-un mod mai grafic decât în valea St. Croix din Wisconsin. În regiune au avut loc o sută douăzeci şi şapte de scurgeri succesive de lavă pe pământ, care a fost apoi scufundat în apă şi acoperit de un depozit de rocă. Cu toate că o mare parte din sedimentarea de rocă superioară şi din scurgerile intermitente de lavă este absentă astăzi, şi deşi partea inferioară a acestui sistem este îngropat adânc în pământ, totuşi, circa şaizeci şi cinci sau şaptezeci dintre aceste arhive stratificate ale epocilor trecute sunt acum expuse vederii.

^(671.1) ^58:7.8 În aceste perioade îndepărtate, nivelul unei mari părţi din pământ era aproape de nivelul mării, astfel încât câmpiile au fost succesiv scufundate şi descoperite de un mare număr de ori. Scoarţa pământului tocmai intra în perioada ei mai târzie de relativă stabilizare. Ondulaţiile, înălţările şi surpările, provocate de deriva continentală anterioară au contribuit la frecvenţa scufundării periodice a marilor mase continentale.

^(671.2) ^58:7.9 În cursul acestor vremuri de viaţă marină primitivă, importante întinderi din ţărmul continental s-au cufundat sub mări, de la câţiva metri până la opt sute de metri. O mare parte din gresii şi din conglomeratele mai vechi reprezintă acumulările sedimentare ale acestor ţărmuri străvechi. Rocile sedimentare aparţinând acestei stratificări primitive stau direct pe acele straturi datând cu mult dinainte de originea vieţii şi care se pierd în trecut, cam până la prima apariţie a oceanului mondial.

^(671.3) ^58:7.10 Unele dintre straturile superioare ale acestor depuneri de rocă de tranziţie conţin mici cantităţi de şisturi sau de ardezie de culori întunecate, indicând prezenţa de carbon organic şi atestând existenţa strămoşilor acelor forme de viaţă vegetală care au invadat pământul pe parcursul viitoarei ere Carbonifere sau a erei carbonului. O mare parte din cuprul din aceste straturi de rocă au fost depuse de ape. O parte se găseşte în fisurile rocilor mai vechi; el vine din concentraţia de apă mlăştinoasă stagnantă al vreunui străvechi ţărm adăpostite. Minele de fier ale Americii de Nord şi ale Europei sunt localizate în depuneri şi extruziuni care se află în parte în rocile nestratificate mai vechi şi în parte în acele roci stratificate mai recente ale perioadelor de tranziţie de formare a vieţii.

^(671.4) ^58:7.11 Această eră asistă la răspândirea vieţii peste tot în apele lumii; viaţa marină a devenit bine stabilită pe Urantia. Fundurile adânci şi întinse ale mărilor interne sunt treptat invadate de o abundenţă de vegetaţie luxuriantă, în timp ce apele de la ţărm mişună de forme simple de viaţă animală.

^(671.5) ^58:7.12 Toată această istorie este relatată grafic în paginile fosile ale vastei „cărţi de piatră” a arhivelor lumii. Şi paginile acestor gigantice arhive biogeologice vă spun în mod infailibil adevărul, cu condiţia ca voi să dobândiţi pricepere în interpretarea lor. Multe dintre aceste străvechi funduri marine sunt acum înălţate cu mult deasupra nivelului mării, iar depunerile lor ne spun eră după eră povestea luptelor pentru viaţă din cursul acelor vremuri primitive. Aşa cum a zis poetul vostru, Este literalmente adevărat că „Ţărâna pe care păşim a fost odată vie.”

^(671.6) ^58:7.13 [Prezentat de un membru al Corpului de Purtători ai Vieţii al Urantiei aflat acum pe planetă.]

Până la o nouă revedere, vă îmbrățișez cu mult drag,

Pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:

URANTIA – Originea Urantiei (Terrei)

Posted on 1 aprilie 2014 by corus

Răspunde

Dragi prieteni,

După ce am tot călatorit prin stele din inima Paradisului și pană în sistemul nostru local vă propun acum să pornim din nou în călătoria noastră prin intermediul cărtii Urantia și să mai facem un pas în explorarea noastră pentru a vedea cum a luat naștere Urantia, mult iubita noastră planetă Pământ, Terra, Gaia, cunoscută si ca Planeta Albastră.

Sunt diverse teorii asupra originii planetei noastre și nu e cazul să rezumez eu unele din ele, ci mai bine vă las să citiți cum este prezentată originea Pământului a Urantiei în cartea cu același nume .

Materialul îl puteți citi fie de mai jos, sau îl puteți citi în original accesând linkul de mai jos de unde a fost preluat :

http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-57-originea-urantiei

Capitolul 57

Originea Urantiei

^(651.1) ^57:0.1 LA PREZENTAREA extraselor din arhivele Jerusemului pentru înregistrările Urantiei cu privire la antecedentele şi la istoria ei timpurie, noi suntem îndrumaţi să calculăm timpul în termeni de uz curent – prezentul calendar de ani bisecţi de 365¼ de zile. De regulă, nu se va face nici o încercare de a se indica numărul exact de ani, deşi aceştia sunt cunoscuţi. Noi vom folosi cele mai apropiate numere întregi ca pe o metodă mai bună de prezentare a acestor fapte istorice.

^(651.2) ^57:0.2 Când se face referire la un eveniment vechi de acum unul sau două milioane de ani, noi intenţionăm să datăm o astfel de întâmplare ca petrecută cu acel număr de ani în urma, având ca punct de plecare primele decenii ale secolului al XX-lea al erei creştine. Vom descrie astfel derularea acestor evenimente mult îndepărtate ca având loc în perioade regulate de mii, de milioane şi de miliarde de ani.

1. Nebuloasa Andronover

^(651.3) ^57:1.1 Urantia îşi are originea în soarele vostru, iar soarele vostru este unul dintre diversele vlăstare ale nebuloasei Andronover, care a fost odată organizat ca o parte componentă a puterii fizice şi a substanţei materiale ale universului local al Nebadonului, şi însăşi această mare nebuloasă şi-a aflat originea în sarcina-forţă universală a spaţiului din suprauniversul Orvontonului, cu mult, mult timp în urmă.

^(651.4) ^57:1.2 În perioada de la începutul acestei relatări, Organizatorii Principali de Forţă Primară ai Paradisului avuseseră mult timp controlul deplin asupra energiilor spaţiale care au fost mai târziu organizate sub forma nebuloasei Andronover.

^(651.5) ^57:1.3 În urmă cu 987 de miliarde de ani, organizatorul de forţă asociat, îndeplinind atunci funcţiile inspectorului activ numărul 811.307 din seria Orvontonului, care călătorea în afara Uversei, a raportat Celor Îmbătrâniţi de Zile că toate condiţiile spaţiale erau favorabile iniţierii de fenomene de materializare într-un anumit sector al segmentului, la vremea aceea oriental, al Orvontonului.

^(651.6) ^57:1.4 În urmă cu 900 de miliarde de ani, după cum atestă arhivele Uversei, s-a înregistrat un permis dat de către Consiliul uversan al Echilibrului guvernului suprauniversului şi autorizând trimiterea unui personal şi a unui organizator de forţă în regiunea proiectată anterior de către inspectorul cu numărul 811.307. Autorităţile Orvontonului l-au împuternicit pe descoperitorul originar al acestui univers potenţial pentru a executa mandatul Celor Îmbătrâniţi de Zile, care prevedea organizarea unei noi creaţii materiale.

^(652.1) ^57:1.5 Înregistrarea acestei permisiuni semnifică faptul că personalul şi organizatorul de forţă plecaseră deja de pe Uversa în lunga călătorie către sectorul spaţial estic, unde urmau ca ulterior să se angajeze în acele activităţi prelungite încheiate cu ivirea unei noi creaţii fizice în Orvonton.

^(652.2) ^57:1.6 În urmă cu 875 de miliarde de ani, enorma nebuloasă Andronover, cu numărul 876.926, a fost iniţiată cum trebuie. S-a cerut numai prezenţa organizatorului de forţă şi a personalului de legătură pentru a se inaugura vârtejul de energie care s-a transformat până la urmă într-un vast ciclon spaţial. Ca urmare a iniţierii acestor mişcări de revoluţie nebulare, organizatorii de forţă vii se retrag pur şi simplu, perpendicular pe planul discului în rotaţie; apoi, calităţile inerente ale energiei asigură evoluţia progresivă şi ordonată a acestor noi sisteme fizice.

^(652.3) ^57:1.7 Cam prin această perioadă, expunerea trece la funcţionarea personalităţilor suprauniversului. În realitate, povestea are propriul ei început în punctul acesta – aproape în momentul în care organizatorii de forţă ai Paradisului se pregăteau să se retragă, după ce au făcut ca toate condiţiile de spaţiu-energie să fie gata pentru acţiunea directorilor de putere şi a controlorilor fizici ai suprauniversului Orvontonului.

2. Stadiul nebular primar

^(652.4) ^57:2.1 Toate creaţiile materiale evolutive sunt născute din nebuloasele circulare gazoase, şi toate aceste nebuloase primare sunt circulare pe tot parcursul primei părţi a existenţei lor gazoase. Pe măsură ce îmbătrânesc, ele devin de regulă spirale, iar atunci când funcţiunea lor de formaţiune solară şi-a terminat cursul, ele sfârşesc adesea ca roiuri stelare ori ca sori enormi, înconjuraţi de un număr variabil de planete, de sateliţi şi de mici grupuri de materie, asemănătoare în multe feluri propriului vostru minuscul sistem solar.

^(652.5) ^57:2.2 În urmă cu 800 de miliarde de ani, creaţia Andronover a fost bine statornicită ca fiind una dintre magnificele nebuloase primare ale Orvontonului. Când astronomii universurilor apropiate au privit în afară la acest fenomen al spaţiului, ei au văzut prea puţine lucruri care să le atragă atenţia. Estimările gravitaţiei făcute în creaţiile adiacente au indicat că materializările spaţiale aveau loc în regiunile andronoveriene, însă asta era tot.

^(652.6) ^57:2.3 În urmă cu 700 de miliarde de ani, sistemul Andronoverului a atins proporţii gigantice, şi au fost trimişi controlori fizici suplimentari pe nouă creaţii materiale înconjurătoare, pentru a oferi sprijin şi cooperare centrelor de putere ale acestui nou sistem material care evolua atât de rapid. La această dată îndepărtată, toate materialele lăsate moştenire creaţiilor ulterioare erau conţinute în limitele acestei gigantice roţi spaţiale, care a continuat să se rotească mereu şi, după ce a ajuns la diametrul ei maxim, să se rotească tot mai repede pe măsură ce a continuat să se contracte şi să se condenseze.

^(652.7) ^57:2.4 În urmă cu 600 de miliarde de ani, s-a ajuns la apogeul perioadei de mobilizare a energiei Andronoverului; nebuloasa a dobândit maximul masei ei. În această perioadă, ea era un gigantic nor circular de gaz într-o formă întrucâtva asemănătoare cu un sferoid turtit. Aceasta a fost perioada timpurie a formării diferenţiale a masei şi a variaţiei vitezei de rotaţie. Gravitaţia şi alte influenţe erau pe cale de a începe acţiunea lor de conversie a gazelor din spaţiu în materie organizată.

3. Stadiul nebular secundar

^(653.1) ^57:3.1 Enorma nebuloasă a început atunci să capete forma spirală şi să devină clar vizibilă, chiar şi pentru astronomii universurilor îndepărtate. Aceasta este istoria naturală a majorităţii nebuloaselor; înainte de a începe să emane sori şi de a porni lucrarea de construcţie a universului, aceste nebuloase spaţiale secundare sunt observate de obicei sub aspectul fenomenelor spirale.

^(653.2) ^57:3.2 Observând această metamorfoză a nebuloasei Andronover, astronomii acestei ere îndepărtate au văzut exact ceea ce văd astronomii secolului al douăzecilea atunci când îşi îndreaptă telescoapele spre spaţiu şi privesc nebuloasele spirale din epoca prezentă a spaţiului extern adiacent.

^(653.3) ^57:3.3 Aproape în perioada în care s-a atins maximul masei, controlul gravitaţiei conţinutului de gaz a început să slăbească; a urmat stadiul scurgerilor de gaz – gazul ţâşnind ca două braţe gigantice distincte, care au plecat din două părţi opuse ale masei-mamă. Rotaţia rapidă ale acestui enorm nucleu central au dat curând o aparenţă de spirală celor doi curenţi de gaz care ţâşneau. Răcirea şi condensarea ulterioară a unor porţiuni dintre aceste braţe care s-au exteriorizat, au produs până la urmă un aspect noros. Aceste porţiuni mai dense erau vaste sisteme şi subsisteme de materie fizică, care se roteau prin spaţiu în mijlocul norului gazos al nebuloasei, totul fiind ţinut în siguranţă sub imperiul gravitaţiei roţii-mamă.

^(653.4) ^57:3.4 Însă nebuloasa începuse să se contracte, iar creşterea în viteză a mişcării de revoluţie a micşorat şi mai mult controlul gravitaţiei. În puţin timp, regiunile gazoase externe au început efectiv să scape de sub influenţa imediată a nucleului nebular, ieşind afară în spaţiu şi urmând nişte circuite cu contur neregulat, reîntorcându-se la regiunile nucleare pentru a închide circuitele, şi aşa mai departe. Dar acesta nu era decât un stadiu temporar al progresiei nebulare. Viteza mereu crescândă a rotirii urma ca în curând să lanseze în spaţiu sori enormi, pe circuite independente.

^(653.5) ^57:3.5 Şi iată ce s-a întâmplat pe Andronover cu epoci în urmă. Roata de energie a tot crescut, până când a ajuns la expansiunea ei maxima şi, apoi, când a început contracţia, ea s-a rotit tot mai repede până când, în cele din urmă, a fost atins stadiul centrifugal critic şi a început marea dezintegrare.

^(653.6) ^57:3.6 În urmă cu 500 de miliarde de ani, s-a născut primul soare andronoverian. Această rază arzândă s-a desprins de sub dominaţia gravitaţiei materne, şi a s-a lansat în spaţiu într-o aventură independentă în cosmosul creaţiei. Orbita ei a fost determinată de calea ei de ieşire. Aceşti sori tineri au devenit repede sferici, şi şi-au început lungile lor cariere pline de evenimente ca stele ale spaţiului. Exceptând nucleele nebulare terminale, marea majoritate a sorilor Orvontonului au avut o naştere similară. Aceşti sori expulzaţi trec prin diverse perioade de evoluţie şi de serviciu universal subsecvent.

^(653.7) ^57:3.7 În urmă cu 400 de miliarde de ani, nebuloasa Andronover a intrat în perioada sa de recaptare. Mulţi dintre sorii apropiaţi mai mici au fost capturaţi din nou ca rezultat al lărgirii treptate şi al condensării pe mai departe a nucleului-mamă. Foarte curând, a fost inaugurată faza terminală de condensare nebulară, perioada care precede întotdeauna segregarea finală a acestor imense agregate spaţiale de energie şi materie.

^(654.1) ^57:3.8 Abia la un milion de ani după această epocă, Mihail din Nebadon, un Fiu Creator din Paradis, a ales această nebuloasă aflată în dezintegrare ca fiind locul aventurii lui în construirea universului. Aproape imediat, a început crearea lumilor arhitecturale ale Salvingtonului şi ale grupurilor planetare, cele o sută de sedii de constelaţie. A fost nevoie de aproape un milion de ani pentru a completa aceste îngrămădiri de lumi, în special lumi create. Planetele-sediu ale sistemului local au fost construite de-a lungul unei perioade care se întinde din vremea aceea, până în urmă cu cinci miliarde de ani.

^(654.2) ^57:3.9 În urmă cu 300 de miliarde de ani, circuitele solare andronoveriene erau bine stabilite, iar sistemul nebular trecea printr-o perioadă de tranziţie, de relativă stabilitate fizică. Cam în această perioadă, personalul lui Mihail a sosit pe Salvington, iar guvernul Uversei, capitala Orvontonului, şi-a extins recunoaşterea fizică până la universul local al Nebadonului.

^(654.3) ^57:3.10 În urmă cu 200 de miliarde de ani, contracţia şi condensarea Andronoverului au progresat cu o enormă generare de căldură în roiul lui central, sau în masa lui nucleară. Spaţiul relativ a apărut chiar şi în regiunile de lângă roata soarelui-mamă central. Regiunile externe deveneau mai stabile şi mai bine organizate; unele planete dezvoltându-se în jurul sorilor nou-născuţi, se răciseră suficient pentru a fi potrivite implantării de viaţă. Cele mai vechi planete locuite ale Nebadonului datează din vremurile acelea.

^(654.4) ^57:3.11 Acum, mecanismul universal terminat al universului Nebadonului începe pentru prima dată să funcţioneze, iar creaţia lui Mihail este înregistrată pe Uversa ca fiind univers de reşedinţă şi de ascensiune progresivă a muritorilor.

^(654.5) ^57:3.12 În urmă cu 100 de miliarde de ani, s-a ajuns la apogeul nebular al tensiunii condensării; a fost atins punctul de maximă tensiune a căldurii. Acest stadiu critic al luptei gravitaţie-căldură durează uneori aproape o veşnicie, dar, mai devreme sau mai târziu, căldura câştigă lupta cu gravitaţia, şi începe perioada spectaculoasă a dispersiei soarelui; aceasta marchează sfârşitul carierei secundare a unei nebuloase spaţiale.

4. Stadiile terţiar şi cuaternar

^(654.6) ^57:4.1 Stadiul primar al nebuloasei este circular; cel secundar, spiral; stadiul terţiar este acela al primei dispersii a soarelui, în timp ce stadiul cuaternar îmbrăţişează al doilea şi cel din urmă ciclu al dispersiei soarelui, cu nucleul mamă sfârşind fie ca o îngrămădire globulară, fie ca un soare solitar care funcţionează ca centru al unui sistem solar terminal.

^(654.7) ^57:4.2 În urmă cu 75 de miliarde de ani, această nebuloasă atinsese culmea stadiului ei din familia solară. Acesta a fost apogeul primei perioade de pierderi de sori. Majoritatea acestor sori au luat de atunci în stăpânire sisteme extinse de planete, de sateliţi, de insule întunecate, de comete, de meteori, şi de nori de praf cosmici.

^(654.8) ^57:4.3 În urmă cu 50 de miliarde de ani, a fost încheiată această primă perioadă de dispersie solară; nebuloasa îşi încheia rapid ciclul ei terţiar de existenţă, în cursul căruia dădu-se naştere unui număr de 876.926 de sisteme solare.

^(654.9) ^57:4.4 Perioada de acum 25 de miliarde de ani a asistat la încheierea ciclului terţiar al vieţii nebuloasei, şi a adus cu sine organizarea şi relativa stabilizare a întinselor sisteme stelare provenite din nebuloasa-părinte. Însă procesul contracţiei fizice şi producerea sporită de căldură au continuat în masa centrală a rămăşiţei nebulare.

^(655.1) ^57:4.5 În urmă cu 10 de miliarde de ani, a început ciclul cuaternar al Andronoverului. Se atinsese maximul de temperatură al masei nucleare; punctul critic de condensare era tot mai aproape. Nucleul-mamă iniţial se convulsiona sub presiunea combinată a propriei lui tensiuni de condensare a căldurii interne şi a efectului de maree tot mai puternic al gravitaţiei sistemelor solare eliberate. Erupţiile nucleare care trebuiau să inaugureze doilea ciclu nebular de dispersie solară erau iminente. Ciclul cuaternar al existenţei nebulare era pe cale de a începe.

^(655.2) ^57:4.6 Acum 8 de miliarde de ani, a început teribila erupţie definitivă. Numai sistemele externe sunt în siguranţă în momentul unei asemenea prefaceri totale, iar acesta a fost începutul sfârşitului nebuloasei. Această revărsare finală a soarelui s-a desfăşurat pe durata unei perioade de aproape două miliarde de ani.

^(655.3) ^57:4.7 Perioada de acum 7 miliarde de ani a asistat la apogeul prăbuşirii finale a Andronoverului. Aceasta a fost perioada naşterii sorilor terminali mai mari şi, de asemenea, perioada apogeului perturbărilor fizice locale.

^(655.4) ^57:4.8 Perioada de acum 6 miliarde de ani marchează sfârşitul prăbuşirii definitive şi naşterea soarelui vostru, al cincizeci şi şaselea din ultima familie solară secundă a Andronoverului. Erupţia finală a nucleului nebular a dat naştere la 136.702 de sori, majoritatea fiind corpuri cereşti solitare. Numărul total de sori şi de sisteme solare care îşi au originea în nebuloasa Andronover a fost 1.013.628. Numărul soarelui sistemului solar este 1.013.572.

^(655.5) ^57:4.9 Acum marea nebuloasă Andronover nu mai există, însă ea trăieşte mai departe în numeroşii sori şi în familiile lor planetare, care îşi au originea în acest nor-mamă spaţial. Rămăşiţa nucleară finală a acestei magnifice nebuloase încă arde cu o strălucire roşiatică, şi continuă să răspândească lumină şi căldură moderate peste rămăşiţele familiei ei planetare de o sută şi şaizeci şi cinci de lumi, care gravitează acum în jurul acestei venerabile mame a două puternice generaţii de monarhi ai luminii.

5. Originea Monmatiei — sistemul solar al Urantiei

^(655.6) ^57:5.1 În urmă cu 5 miliarde de ani, soarele vostru era un glob ceresc incandescent, după ce adunase în el cea mai mare parte a materiei circulante din spaţiul apropiat, rămăşiţele recentei transformări care au însoţit propria lui naştere.

^(655.7) ^57:5.2 Astăzi, soarele vostru a atins o stabilitate relativă, dar ciclurile petelor solare de unsprezece ani şi jumătate amintesc de faptul că a fost o stea variabilă în tinereţea ei. În primele zile ale soarelui vostru, contracţia continuă şi creşterea gradată a temperaturii care a urmat, au iniţiat extraordinare convulsii pe suprafaţa lui. Aceste titanice înălţări şi coborâri ritmice au necesitat trei zile şi jumătate pentru a completa un ciclu de luminozitate variabilă. Această stare variabilă, această pulsaţie periodică, au făcut ca soarele vostru să fie extrem de sensibil la anumite influenţe din afară, care urmau să fie întâlnite curând.

^(655.8) ^57:5.3 Astfel a fost scena spaţiului local pregătită pentru originea unică a Monmatiei, acesta fiind numele familiei planetare a soarelui vostru, sistemul solar căruia îi aparţine lumea voastră. Mai puţin de un procent din sistemele planetare ale Orvontonului au avut o origine similară.

^(655.9) ^57:5.4 În urmă cu 4, 5 miliarde de ani, enormul sistem Angona a început să se apropie de acest soare solitar. Centrul acestui mare sistem era un întunecat gigant al spaţiului, solid, extrem de încărcat şi posedând o extraordinară atracţie gravitaţională.

^(656.1) ^57:5.5 Pe măsură ce Angona se apropia de soare, în momente de maximă expansiune din timpul pulsaţiilor solare, vapori de material gazos erau azvârliţi în spaţiu ca nişte gigantice limbi solare. La început, aceste limbi de gaz cuprinse de flăcări cădeau invariabil înapoi în soare, dar pe măsură ce Angona a venit din ce în ce mai aproape, atracţia gravitaţională a giganticului vizitator a devenit atât de mare, încât aceste limbi de gaz se frângeau în anumite puncte, rădăcina căzând înapoi în soare, în timp ce secţiunile exterioare se desprindeau pentru a forma corpuri independente de materie, de meteoriţi solari, care au început imediat să se învârtă în jurul soarelui pe propriile lor orbite eliptice.

^(656.2) ^57:5.6 Pe măsură ce sistemul Angona s-a apropiat, extruziunile solare au devenit tot mai importante, tot mai multă materie a fost atrasă din soare, pentru a se forma corpuri independente circulante în spaţiul înconjurător. Această situaţie s-a dezvoltat timp de aproape cinci sute de mii de ani, până când Angona s-a a ajuns la cea mai mare apropiere de soare; imediat după aceea, soarele, în conjuncţie cu una dintre convulsiile lui periodice, a suferit o dislocare parţială; din părţi opuse şi simultan, s-a revărsat un volum enorm de materie. Dinspre partea Angonei, a fost atrasă o vastă coloană de gaze solare, ambele ei capete erau mai degrabă subţiate şi centrul ei era mult bombat; ea a scăpat definitiv de sub controlul gravitaţional imediat al soarelui.

^(656.3) ^57:5.7 Această imensă coloană de gaze solare care a fost astfel separată de soare s-a dezvoltat ulterior în cele douăsprezece planete ale sistemului solar. Evacuarea reverberaţională de gaz din partea opusă a soarelui, într-un sincronism ciclic cu gigantica extruziune ancestrală a sistemului solar, s-a condensat de atunci în meteorii şi în praful spaţial din sistemul solar, deşi multă, foarte multă din această materie a fost ulterior recaptată de gravitaţia solară, pe măsură ce sistemul Angona s-a retras în spaţiul îndepărtat.

^(656.4) ^57:5.8 Deşi Angona a reuşit să îndepărteze materialul ancestral al planetelor sistemului solar şi al enormului volum de materie care circulă acum în jurul soarelui ca asteroizi şi meteori, ea nu şi-a asigurat pentru sine nimic din această materie solară. Sistemul vizitator nu a venit îndeajuns de aproape pentru a sustrage efectiv vreun pic din substanţa soarelui, dar s-a rotit suficient de aproape pentru a atrage în spaţiul intermediar tot materialul care cuprinde sistemul solar actual.

^(656.5) ^57:5.9 Cele cinci planete interne şi cel cinci externe formate curând în miniatură de nucleele pe cale de răcire şi de condensare de la extremităţile conice şi mai puţin voluminoase ale giganticei protuberanţe a gravitaţiei pe care a Angona a reuşit să le desprindă de soare, în vreme ce Saturn şi Jupiter s-au format din porţiunile centrale mai voluminoase şi mai proeminente. Puternica atracţie gravitaţională a lui Jupiter şi a lui Saturn a capturat de la început aproape tot materialul sustras de la Angona, după cum atestă mişcarea retrogradă a unora dintre sateliţii lor.

^(656.6) ^57:5.10 Jupiter şi Saturn, fiind provenite din chiar centrul enormei coloane de gaze solare supraîncălzite, conţineau atât de mult material solar puternic încălzit, încât aveau o lumină strălucitoare şi emanau un volum enorm de căldură; ele au fost în realitate sori secundari pentru o perioadă scurtă după formarea lor ca corpuri separate ale spaţiului. Aceste două planete, cele mai mari ale sistemului solar, au rămas în mare parte gazoase până în ziua de azi, nefiind nici măcar răcite până la punctul de completă condensare sau solidificare.

^(656.7) ^57:5.11 Nucleele de contracţie gazoasă ale celorlalte zece planete au ajuns curând la stadiul de solidificare, şi astfel au început să atragă la ele cantităţi sporite de materie meteorică care circulă prin spaţiul apropiat. Lumile sistemului solar au avut astfel o dublă origine: nuclee de condensare gazoasă, crescute mai târziu de capturarea de enorme cantităţi de meteori. Într-adevăr, ele continuă încă să capteze meteori, dar în număr mult mai mic.

^(657.1) ^57:5.12 Planetele nu se învârt în jurul soarelui în planul ecuatorial al mamei lor solare, ceea ce ele ar fi făcut dacă ar fi fost respinse de mişcare de rotaţie a soarelui. Mai degrabă, ele călătoresc în planul protuberanţei solare cauzate de Angona, plan care forma un unghi accentuat cu cel al planului ecuatorului solar.

^(657.2) ^57:5.13 În timp ce Angona nu a putut capta nimic din masa solară, soarele a adăugat familiei voastre planetare care se metamorfoza ceva din materialul circulant din orbita sistemului vizitator. Datorită intensului câmp gravitaţional al Angonei, planetele tributare din familia ei au urmat orbite aflate la distanţă mare de întunecatul gigant; la puţin timp după extruziunea masei ancestrale a sistemului solar şi în timp ce Angona era încă în vecinătatea soarelui, trei dintre planetele majore ale sistemului Angonei s-au rotit atât de aproape de masivul ancestru al sistemului solar, încât atracţia lui gravitaţională, sporită de cea a soarelui, a fost suficientă ca să răstoarne echilibrul influenţa gravitaţiei Angonei şi să detaşeze permanent aceste trei tributare ale rătăcitorului celest.

^(657.3) ^57:5.14 Tot materialele sistemului solar provenite din soare au circulau originar pe orbite cu direcţie omogenă. Fără intruziunea acestor trei corpuri străine din spaţiu, toate materialele sistemului solar ar menţine încă aceeaşi direcţie de mişcare orbitală. Ca să zicem aşa, impactul celor trei tributare ale Angonei a injectat forţe direcţionale noi şi străine în sistemul solar emergent, de unde şi apariţia mişcării retrograde. Mişcarea retrogradă din orice sistem astronomic este întotdeauna accidentală şi apare întotdeauna ca rezultat al impactului colizional al corpurilor străine din spaţiu. Se poate ca asemenea coliziuni să nu producă întotdeauna o mişcare retrogradă, însă nici o mişcare retrogradă nu apare niciodată altfel decât într-un sistem care conţine mase care au origini diverse.

6. Stadiul sistemului solar

^(657.4) ^57:6.1 Ulterior naşterii sistemului solar a urmat o perioadă de diminuare a revărsării solare. Pentru o altă perioadă de cinci sute de mii de ani, soarele a continuat să reverse un volum tot mai scăzut de materie în spaţiul înconjurător. Însă în cursul acestor timpuri ale orbitelor rătăcitoare, când corpurile din jur au avut cea mai mare apropiere de soare, părintele solar a fost în stare să recaptureze o mare parte din aceste materiale meteorice.

^(657.5) ^57:6.2 Planetele aflate cel mai aproape de soare au fost primele care au avut rotaţia încetinită de fricţiunea cauzată de efectele de maree. Asemenea influenţe gravitaţionale contribuie în egală măsură la stabilizarea orbitelor planetare, în timp ce acţionează ca o frână asupra ritmului de rotaţie al planetelor în jurul axei lor, făcând ca o planetă să se învârtă tot mai încet, până când rotaţia lor axială încetează, lăsând o emisferă a planetei întotdeauna întoarsă către soare sau către corpul mai mare, după cum o arată şi exemplele planetelor Mercur şi Luna, aceasta din urmă arătându-şi întotdeauna aceeaşi faţă către Urantia.

^(657.6) ^57:6.3 Când fricţiunile cauzate de efectele de maree ale Lunii şi ale Pământului se vor egaliza, Pământul va întoarce mereu aceeaşi emisferă către Lună, iar ziua şi luna vor fi analoge – de o durată de circa patruzeci şi şapte de zile terestre. Când este atinsă o asemenea stabilitate a orbitelor, fricţiunile mareice vor intra în acţiune inversă, nemaiîndepărtând Luna de Pământ, ci atrăgând treptat satelitul către planetă. Şi apoi, în acel viitor mult îndepărtat când Luna va intra în raza de aproximativ unsprezece mii de mile a Pământului, acţiunea gravitaţiei acestuia va face ca Luna să se sfărâme, şi această explozie a gravitaţiei mareice va împrăştia luna în mici particule, care s-ar putea strânge în jurul lumii ca nişte inele de materie asemănătoare cu acelea ale lui Saturn sau ar putea să fie treptat atrase către Pământ sub formă de meteori.

^(658.1) ^57:6.4 Dacă corpurile din spaţiu sunt similare în mărime şi în densitate, se pot produce coliziuni. Însă dacă două corpuri spaţiale de densitate similară sunt relativ inegale în mărime, atunci, dacă acela care este mai mic se apropie progresiv de acela mai mare, sfărâmarea corpului mai mic se va produce atunci când raza orbitei lui va deveni de două ori şi jumătate mai mică decât raza corpului mai mare. Coliziunile dintre giganţii spaţiului sunt într-adevăr rare, dar aceste explozii produse de efectelor de maree gravitaţională ale corpurilor mai mici sunt destul de comune.

^(658.2) ^57:6.5 Stelele căzătoare se produc în roiuri, deoarece ele sunt fragmente ale unor corpuri de materie mai mari care au fost dislocate de gravitaţia mareică exercitată de corpurile spaţiale învecinate şi chiar mai mari. Inelele lui Saturn sunt fragmentele unui satelit dezintegrat. Una dintre lunile lui Jupiter se apropie acum periculos de mult de zona critică de dislocare produsă de efectul de maree şi, în câteva milioane de ani, ea va fi fie revendicată de planetă, fie va fi supusă unei dezintegrări de către gravitaţie din cauza efectelor de maree. A cincia planetă a sistemului solar, cu foarte mult timp în urmă, a parcurs o orbită neregulată, apropiindu-se periodic tot mai mult de Jupiter, până când a intrat în zona critică de dezintegrare gravitaţională cauzată de efectele de maree; ea a fost atunci rapid fragmentată, şi a devenit roiul actual de asteroizi.

^(658.3) ^57:6.6 Perioada de acum 4 miliarde de ani a asistat la organizarea sistemelor lui Jupiter şi al lui Saturn, sub o formă foarte asemănătoare celei de astăzi, în afară de lunile lor, care au continuat să crească în mărime timp de mai multe miliarde de ani. De fapt, toate planetele şi sateliţii sistemului solar sunt încă în creştere, ca rezultat al captărilor meteorice continue.

^(658.4) ^57:6.7 Cu 3, 5 miliarde de ani în urmă, nucleele de condensare ale celorlalte zece planete erau bine formate, iar miezurile majorităţii lunilor erau intacte, deşi câţiva dintre sateliţii mai mici s-au îmbinat mai apoi pentru a forma lunile mai mari din ziua de azi. Această perioadă se poate considera ca fiind era asamblării planetare.

^(658.5) ^57:6.8 Cu 3 miliarde de ani în urmă, sistemul solar funcţiona cam tot aşa cum funcţionează astăzi. Mărimea membrilor lui a continuat să crească în mărime pe măsură ce meteorii din spaţiu au continuat să se reverse peste planete şi peste sateliţii lor la o viteză formidabilă.

^(658.6) ^57:6.9 Cam în această perioadă, sistemul vostru solar a fost înscris în registrul fizic al Nebadonului şi i s-a dat numele de Monmatia.

^(658.7) ^57:6.10 Cu 3 miliarde de ani în urmă, planetele crescuseră imens în mărime. Urantia era o sferă bine dezvoltată, având aproximativ o zecime din masa ei prezentă şi crescând rapid prin acumulare meteorică.

^(658.8) ^57:6.11 Toată această extraordinară activitate face în mod normal parte din edificarea unei lumi evolutive de ordinul Urantiei şi constituie preliminariile astronomice pentru pregătirea terenului pentru începerea evoluţiei fizice a unor asemenea lumi spaţiale în vederea aventurilor de viaţă din timp.

7. Era meteorică — Era vulcanică
Atmosfera planetară primitivă

^(658.9) ^57:7.1 Pe tot parcursul acestei epoci primitive regiunile spaţiale ale sistemului solar mişunau de mici corpuri formate prin fragmentare şi condensare. În absenţa unei atmosfere de combustie protectoare asemenea corpuri s-au prăbuşit direct pe suprafaţa Urantiei. Aceste impacturi neîncetate au ţinut suprafaţa planetei mai mult sau mai puţin încălzită, şi aceasta, împreună cu acţiunea sporită a gravitaţiei pe măsură ce sfera s-a lărgit, a început să pună în mişcare acele influenţe care au făcut ca treptat elementele mai grele, cum este fierul, să se acumuleze tot mai mult către centrul planetei.

^(659.1) ^57:7.2 Cu 2.000.000.000 de ani în urmă pământul a început să devină net mai mare decât luna. Întotdeauna planeta fusese mai mare decât satelitul ei, însă nu a fost o diferenţă aşa de mare în mărime cam până prin timpul acesta, când enorme corpuri spaţiale au fost captate de pământ. Urantia avea atunci cam o cincime din mărimea ei prezentă şi devenise îndeajuns de mare ca să reţină atmosfera primitivă care începuse să apară ca rezultat al conflictului elemental intern dintre interiorul încălzit şi scoarţa pe cale de răcire.

^(659.2) ^57:7.3 Acţiunea vulcanică propriu-zisă datează din timpurile acelea. Căldura internă a pământului a continuat să fie sorită de tot mai adânca îngropare a elementelor mai grele sau radioactive aduse din spaţiu de către meteori. Studiul acestor elemente radioactive a revelat faptul că la suprafaţa ei Urantia are o vechime de peste un miliard de ani. Ceasul cu radium este ceasornicul vostru cel mai fiabil pentru a se evalua ştiinţific vârsta planetei, dar toate aceste estimări sunt prea slabe, deoarece materialele radioactive disponibile pentru cercetarea voastră provin toate din suprafaţa pământului şi, de aceea, ele reprezintă achiziţiile relativ recente ale Urantiei în acest domeniu.

^(659.3) ^57:7.4 Cu 1.500.000.000 de ani în urmă pământul avea două treimi din mărimea lui prezentă, în timp ce luna se apropia de masa ei actuală. Avansarea rapidă a pământului faţă de lună în ceea ce priveşte mărimea i-a permis să înceapă sustragerea lentă a puţinei atmosfere pe care a avut-o iniţial satelitul său.

^(659.4) ^57:7.5 Activitatea vulcanică este acum la apogeul ei. Întregul pământ este un veritabil infern în flăcări, suprafaţa fiind asemănătoare cu starea ei primitivă de fuziune de dinainte ca metalele mai grele să fi gravitat către centru. Aceasta este era vulcanică. Cu toate acestea, se formează treptat o scoarţă, constituită în principal din granit comparativ mai uşor. Se pregăteşte scena pentru o planetă care poate că într-o bună zi va putea susţine viaţa.

^(659.5) ^57:7.6 Atmosfera planetară primitivă se dezvoltă lent, conţinând acum ceva vapori de apă, monoxid de carbon, dioxid de carbon, şi clorură de hidrogen, dar este puţin sau chiar nici un pic de azot liber sau oxigen liber. Atmosfera unei lumi din era vulcanică prezintă un spectacol straniu. Pe lângă gazele enumerate ea este greu încărcată cu numeroase gaze vulcanice şi, pe măsura formării centurii de aer, cu produsele de combustie ale grelelor ploi meteorice care se abat pe suprafaţa planetei. Această combustie meteorică menţine oxigenul atmosferic la un nivel apropiat de epuizare, iar ritmul bombardamentului meteoric este încă formidabil.

^(659.6) ^57:7.7 În curând, atmosfera a devenit mai stabilă şi suficient de răcită pentru a declanşa precipitaţii de ploaie pe suprafaţa stâncoasă fierbinte a planetei. Timp de mii de ani Urantia a fost învăluită într-o singură vastă şi continuă pătură de vapori. În cursul acestor ere soarele n-a strălucit niciodată pe suprafaţa pământului.

^(659.7) ^57:7.8 O mare parte din carbonul atmosferei a fost extras din carbonaţii variatelor metale care abundau în straturile superficiale ale planetei. Mai târziu, cantităţi mult mai mari dintre aceste gaze de carbon au fost consumate de viaţa prolifică a primelor plante.

^(660.1) ^57:7.9 Chiar şi în cursul perioadelor ulterioare scurgerile persistente de lavă şi căderile de meteori au consumat aproape complet oxigenul din aer. Chiar şi primele depuneri din oceanul primitiv care avea să apară în curând nu conţineau nici pietre colorate, nici şisturi. O lungă perioadă de timp după apariţia oceanului, nu a existat practic nici un pic de oxigen liber în atmosferă; şi el n-a apărut în cantităţi semnificative până când n-a fost generat mai târziu de algele marine şi de alte forme de viaţă vegetală.

^(660.2) ^57:7.10 Atmosfera planetară primitivă a erei vulcanice oferă puţină protecţie împotriva impacturilor cauzate de coliziunile roiurilor meteorice. Milioane şi milioane de meteori pot să străpungă pătura de aer şi să se izbească de scoarţa planetară ca nişte corpuri solide. Dar odată cu trecerea timpului, sunt tot mai puţini meteori destul de mari pentru a rezista scutului fricţiunii atmosferic constant reîntărită prin îmbogăţirea cu oxigen a erelor de mai târziu.

8. Stabilizarea scoarţei
Epoca cutremurelor de pământ
Oceanul lumii şi primul continent

^(660.3) ^57:8.1 Perioada de acum 1 miliard de ani este data începutului efectiv al istoriei Urantiei. Planeta a atins cu aproximaţie mărimea ei actuală, iar în această perioadă, ea a fost înscrisă în registrele fizice ale Nebadonului şi i s-a dat numele Urantia.

^(660.4) ^57:8.2 Atmosfera, precum şi precipitaţiile neîncetată de umiditate, au facilitat răcirea scoarţei terestre. Acţiunea vulcanică a egalizat de la început presiunea căldurii interne şi contracţia scoarţei. Apoi vulcanii s-au diminuat rapid şi cutremurele şi-au făcut apariţia în timp ce această epocă de adaptare şi de răcire a scoarţei a progresat.

^(660.5) ^57:8.3 Istoria geologică reală a Urantiei începe în momentul când scoarţa terestră este suficient de rece ca să provoace formarea primului ocean. Condensarea de vapori de apă pe suprafaţa în răcire a Pământului, odată începută, a continuat până când a devenit practic completă. La sfârşitul acestei perioade, oceanul acoperea toată suprafaţa planetei, până la o adâncime medie de aproape doi kilometri. Mareele erau şi atunci, aşa cum sunt observate şi azi, dar acest ocean primitiv nu era sărat; el era practic un înveliş de apă dulce al lumii. În acele zile, cea mai mare parte a clorului era combinată cu diverse metale, dar a fost suficient ca, în combinaţie cu hidrogenul, să producă această apă uşor acidă.

^(660.6) ^57:8.4 La începutul acestei ere îndepărtate, Urantia ar trebui considerată ca o planetă înconjurată de apă. Mai târziu, scurgerile de lavă de origine mai adâncă, şi prin urmare mai dense, au ieşit la suprafaţă pe fundul prezentului Ocean Pacific, iar această parte a suprafeţei acoperite de apă s-a scufundat considerabil. Prima masă de sol continental a ieşit la iveală din oceanul lumii pentru a restabili echilibrul şi a compensa îngroşarea progresivă a scoarţei terestre.

^(660.7) ^57:8.5 Cu 950 de milioane de ani în urmă Urantia prezintă tabloul unui mare continent de pământ şi al unui întins corp de apă, Oceanul Pacific. Vulcanii sunt încă răspândiţi peste tot, iar cutremurele sunt şi frecvente şi severe. Meteorii continuă să bombardeze pământul, dar ei se micşorează atât în frecvenţă, cât şi în mărime. Atmosfera se limpezeşte, dar cantitatea de dioxid de carbon continuă să fie importantă. Scoarţa pământului se stabilizează treptat.

^(660.8) ^57:8.6 Cam prin epoca aceasta a fost Urantia alipită sistemului Sataniei pentru administrarea ei planetară şi a fost înscrisă în registrul de viaţă al Norlatiadekului. Apoi a început recunoaşterea administrativă a măruntei şi insignifiantei sfere, care era destinată să fie planeta pe care Mihail se va angaja ulterior în formidabila sa acţiune de manifestare ca muritor şi va participa la acele experienţe care de atunci au făcut ca Urantia să devină cunoscută local sub numele de „lumea crucii.”

^(661.1) ^57:8.7 Cu 900 de milioane de ani în urmă, s-a asistat la sosirea pe Urantia a primului grup de cercetare al Sataniei trimis din Jerusem pentru a examina planeta şi a face un raport despre posibilităţile de adaptare ca staţiune experimentală a vieţii. Această comisie era constituită din douăzeci şi patru de membri, cuprinzând Purtătorii Vieţii, Fii Lanonandeki, Melchizedekii, serafimii, şi alte ordine de viaţă celestă care se ocupau de organizarea şi de administrarea iniţiale ale planetei.

^(661.2) ^57:8.8 După ce a făcut o examinare minuţioasă a planetei, această comisie s-a reîntors în Jerusem şi a făcut un raport favorabil Suveranului Sistemului, recomandând ca Urantia să fie înscrisă în registrul de experimentare a vieţii. Lumea voastră a fost corespunzător înregistrată în Jerusem ca o planetă zecimală, şi Purtătorii Vieţii au fost anunţaţi că primesc permisiunea de a institui noi modele de mobilizare mecanică, chimică şi electrică în momentul sosirii lor ulterioare cu ordinele de transplantare şi de implantare a vieţii.

^(661.3) ^57:8.9 La timpul cuvenit, măsurile luate pentru ocuparea planetei au fost luate de către comisia mixtă a celor doisprezece de pe Jerusem şi aprobată de către comisia planetară a celor şaptezeci de pe Edentia. Aceste planuri, propuse de către consilierii sfătuitori ai Purtătorilor Vieţii, au fost în final acceptate pe Salvington. Curând după aceea, transmisiunile Nebadonului au dat vestea că Urantia va deveni cadrul în care Purtătorii Vieţii vor executa în Satania al şaizecilea lor experiment destinat să amplifice şi să amelioreze tipul satanian de modele de viaţă a Nebadonului.

^(661.4) ^57:8.10 La scurt timp după ce Urantia a fost recunoscută prima dată în transmisiunile universului către tot Nebadonul, ei i s-a acordat statutul deplin al acestui univers. Curând după aceea, ea a fost înregistrată în arhivele planetelor sediu din sectorul major şi din cel minor ale suprauniversului; şi înainte ca această epocă să se termine, Urantia fusese deja înscrisă în registrul de viaţă planetară al Uversei.

^(661.5) ^57:8.11 Toată această epocă a fost caracterizată de furtuni violente şi frecvente. Scoarţa terestră primitivă era într-o stare de flux continuu. Răcirea suprafeţei a alternat cu imense scurgeri de lavă. Nicăieri pe suprafaţa lumii nu se poate găsi nici cea mai mică urmă din această scoarţă planetară originară. Ea a fost amestecată de prea multe ori cu lave ieşite de la mari adâncimi şi cu depuneri ulterioare din oceanul mondial primitiv.

^(661.6) ^57:8.12 Nicăieri pe suprafaţa lumii nu se vor găsi mai multe reziduuri modificate ale acestor străvechi roci preoceanice, decât în Canada nord-estică în jurul Golfului Hudson. Această vast platou granitic este compus din piatră care aparţinea erelor preoceanice. Aceste straturi de rocă au fost încălzite, curbate, răsucite, încreţite şi au trecut fără întrerupere prin aceste experienţe metamorfice deformante.

^(661.7) ^57:8.13 De-a lungul erelor oceanice, straturi enorme de piatră stratificată fără fosilă s-au depus pe acest fund ancestral al oceanului. (Calcarul se poate forma ca rezultat al unui precipitat chimic; nu toate calcarele mai vechi a fost produse prin sedimentarea vieţii marine.) În nici una dintre aceste străvechi formaţiuni de rocă nu se vor găsi urme de viaţă; ele nu conţin fosile decât dacă depunerile ulterioare, datând din epocile acvatice, nu s-au amestecat cumva, accidental, cu aceste straturi mai vechi, anterioare vieţii.

^(662.1) ^57:8.14 Scoarţa terestră primitivă a fost extrem de instabilă, dar munţii nu erau în curs de formare. Planeta s-a contractat sub presiunea gravitaţiei pe măsură ce se format. Munţii nu sunt rezultatul dislocării scoarţei în curs de răcire a unei sfere în contracţie; ei apar mai târziu sub acţiunea ploii, a gravitaţiei şi a eroziunii.

^(662.2) ^57:8.15 Masa continentală de pământ a acestei ere a crescut până a acoperit aproape zece procente din suprafaţa pământului. Cutremurele severe nu au început până când masa continentală de pământ nu s-a ridicat bine deasupra apei. De îndată ce au început, ele au sporit în frecvenţă şi în severitate de-a lungul vremurilor. În milioane şi milioane de ani cutremurele au ajuns să se domolească, dar Urantia tot mai are o medie de cincisprezece zilnic.

^(662.3) ^57:8.16 Acum 850 de milioane de ani, a început prima epocă reală a stabilizării scoarţei pământului. Majoritatea metalelor mai grele s-au fixat către centrul globului; scoarţa în curs de răcire a încetat să se mai surpe la o scară aşa de extinsă ca epocile anterioare. S-a stabilit un echilibru mai bun între extruziunile de pământ şi fundul mai dens al oceanului. Pe sub scoarţa terestră, fluxul de lavă s-a extins aproape în toată lumea, ceea ce a compensat şi a stabilizat fluctuaţiile cauzate de răcire, de contracţie şi de glisările. superficiale

^(662.4) ^57:8.17 Frecvenţa şi violenţa erupţiilor vulcanice şi a cutremurelor de pământ au continuat să se diminueze. Atmosfera se curăţa de gazele vulcanice şi de vaporii de apă, dar procentajul de dioxid de carbon era încă ridicat.

^(662.5) ^57:8.18 Perturbaţiile electrice din aer şi din pământ erau şi ele în descreştere. Scurgerile de lavă au adus la suprafaţă un amestec de elemente care au diversificat scoarţa şi au izolat mai bine planeta de anumite energii spaţiale. Şi toate astea au contat mult în facilitarea controlului asupra energiei terestre şi în regularizarea fluxului ei, aşa cum o revelează funcţionarea polilor magnetici.

^(662.6) ^57:8.19 Cu 850 de milioane de ani în urmă s-a asistat la inaugurarea primei epoci a marelui pământ, perioada emergenţei continentale sporite.

^(662.7) ^57:8.20 De la condensarea hidrosferei pământului, mai întâi în oceanul mondial şi ulterior în Oceanul Pacific, această masă mai recent de apă ar trebui reprezentată ca acoperind atunci nouă zecimi din suprafaţa pământului. Meteorii care cădeau în mare s-au acumulat pe fundul oceanului, căci ei sunt în general compuşi din materiale dense. Cele care cădeau pe pământ au fost foarte oxidate, apoi uzate prin eroziune şi în cele din urmă înghiţite în bazinele oceanice. Astfel fundul oceanului a devenit tot mai greu, cu atât mai mult cu cât la aceasta s-a adăugat greutatea unei mase de apă care avea în anumite locuri o adâncime de şaisprezece kilometri.

^(662.8) ^57:8.21 Apăsarea crescândă care adâncea Oceanul Pacific a continuat să acţioneze pentru ridicarea maselor terestre continentale. Europa şi Africa au început să se înalţe din adâncurile Pacificului laolaltă cu acele mase numite acum Australia, America de Nord şi de Sud, şi continentul Antarcticii, în vreme ce albia Oceanului Pacific a continuat să se afunde pentru a compensa această mişcare. La sfârşitul acestei perioade, pământurile apărute constituiau aproape o treime din suprafaţa globului şi nu formau decât o singură masă continentală.

^(662.9) ^57:8.22 Odată cu această înălţare a pământurilor au apărut primele diferenţe climatice ale planetei. Înălţarea pământului, norii cosmici, şi influenţele oceanice sunt factorii principali în fluctuaţia climatică. Creasta masei de pământ asiatice a atins o înălţime de aproape cincisprezece mii de metri în timpul apogeului emergenţei solului. Dacă ar fi fost multă umezeală în aerul care plutea asupra acestor regiuni foarte ridicate, s-ar fi format pături enorme de gheaţă, iar epoca glaciară ar fi sosit mult mai devreme. S-au scurs mai multe sute de milioane de ani înainte ca mase continentale tot atât de mari să mai apară deasupra apei.

^(663.1) ^57:8.23 Cu 750 de milioane de ani în urmă primele breşe în masa continentală au început să apară odată cu marea surpare nord-sud, care a fost mai târziu măturată de apele oceanului. Aceste breşe au pregătit calea pentru alunecarea lentă către vest a continentelor Americii de Nord şi de Sud, inclusiv a Groenlanda. Această lungă falie est-vest a separat Africa de Europa şi a detaşat de continentul asiatic masele de pământ ale Australiei, ale Insulelor Pacificului, şi ale Antarcticii.

^(663.2) ^57:8.24 Cu 700 de milioane de ani în urmă Urantia se apropia de condiţiile de maturitate necesare pentru menţinerea vieţii. Deriva continentală se continua; oceanul a pătruns tot mai mult în pământuri sub forma unor lungi braţe de mare furnizând apele puţin adânci şi micile golfuri adăpostite care sunt atât de potrivite ca habitat pentru viaţa marină.

^(663.3) ^57:8.25 Epoca de acum 650 de milioane de ani a asistat la o noua scindare a maselor de pământ şi, în consecinţă, la o nouă extindere a mărilor continentale. Aceste ape au atins rapid gradul de salinitate indispensabil vieţii de pe Urantia.

^(663.4) ^57:8.26 Aceste mări şi cele care le-au succedat sunt cele care au stabilit analele vieţii Urantiei, aşa cum s-au descoperit ulterior în pagini de piatră bine conservate, volum după volum, pe măsură ce erele se succedau erele şi odată cu scurgerea vremii. Aceste mări înconjurate de pământ din timpuri străvechi au fost adevăratul leagăn al evoluţiei.

^(663.5) ^57:8.27 [Prezentat de către un Purtător al Vieţii, membru al Corpurilor originare al Urantiei, în prezent observator locuitor permanent.]

Până la o noua revedere, vă îmbrațișez cu mult drag,

Pace și lumina pentru toti !

Costi

Share this:

Cartea Urantia

Capitolul 66

Prinţul planetar al urantiei

1. Prinţul Caligastia

2. Statul major al prinţului

3. Dalamatia — oraşul prinţului

4. Primele zile ale celor o sută

5. Organizarea celor o sută

6. Domnia prinţului

7. Viaţa în Dalamatia

8. Nemulţumirile lui Caligastia

Capitolul 64

Rasele evolutive de culoare

1. Aborigenii Andonici

2. Popoarele din Foxhall

3. Triburile din Badonan

4. Rasele din Neanderthal

5. Originea raselor de culoare

6. Cele şase rase sangike de pe Urantia

7. Dispersarea raselor de culoare

Capitolul 63

Prima familie umană

1. Andon şi Fonta

2. Fuga gemenilor

3. Familia lui Andon

4. Clanurile Andonite

5. Dispersare Andoniţilor

6. Onagar — primul propovăduitor al adevărului

7. Supravieţuirea lui Andon şi Fonta

Capitolul 62

Rasele la aurora omului primitiv

1. Tipurile primitive de lemuri

2. Mamiferele precursoare ale omului

3. Mamiferele intermediare

4. Primatele

5. Primele fiinţe umane

6. Evoluţia minţii umane

7. Urantia recunoscută ca lume locuită

Capitolul 61

Era mamiferelor pe Urantia

1. Stadiul noilor pământuri continentale Vârsta primelor mamifere

2. Stadiul recent de inundaţii Epoca mamiferelor evoluate

3. Stadiul munţilor moderni Epoca elefantului şi a calului

4. Stadiul recent de înălţare continentală Ultima mare migraţie a mamiferelor

5. Începutul erei glaciare

6. Omul primitiv din era glaciară

7. Urmarea erei glaciare

Capitolul 60

Urantia pe parcursul erei vieţii terestre primitive

1. Epoca primitivă a reptilelor

2. Noua fază a epocii reptilelor

3. Stadiul cretacic Perioada plantelor cu flori – Epoca păsărilor

4. Sfârşitul perioadei cretacice

Capitolul 59

Era vieţii marine pe Urantia

1. Era marină primitivă în mările puţin adînci Perioada trilobiţilor

2. Stadiul primei inundări continentale Perioada animalelor nevertebrate

3. Cea de-a doua mare inundaţie Perioada coralilor – Epoca brahiopodelor

4. Stadiul marii emergenţe de pământuri Perioada vieţii vegetale terestre Epoca peştilor

5. Stadiul de derivă al scoarţei terestre Perioada carboniferă a pădurilor de ferigă Epoca broaştelor

6. Stadiul de tranziţie climatică Perioada plantelor cu seminţe Epoca frământărilor biologice

Cartea Urantia

Capitolul 58

Stabilirea vieţii pe Urantia

1. Premisele vieţii fizice

2. Atmosfera Urantiei

3. Mediul spaţial

4. Era zorilor vieţii

5. Deriva continentală

6. Perioada de tranziţie

7. Cartea istoriei geologice

Capitolul 57

Originea Urantiei

1. Nebuloasa Andronover

2. Stadiul nebular primar

3. Stadiul nebular secundar

4. Stadiile terţiar şi cuaternar

5. Originea Monmatiei — sistemul solar al Urantiei

6. Stadiul sistemului solar

7. Era meteorică — Era vulcanică Atmosfera planetară primitivă

1. Stadiul noilor pământuri continentale
Vârsta primelor mamifere

2. Stadiul recent de inundaţii
Epoca mamiferelor evoluate

3. Stadiul munţilor moderni
Epoca elefantului şi a calului

4. Stadiul recent de înălţare continentală
Ultima mare migraţie a mamiferelor

3. Stadiul cretacic
Perioada plantelor cu flori –
Epoca păsărilor

1. Era marină primitivă în mările puţin adînci
Perioada trilobiţilor

2. Stadiul primei inundări continentale
Perioada animalelor nevertebrate

3. Cea de-a doua mare inundaţie
Perioada coralilor – Epoca brahiopodelor

4. Stadiul marii emergenţe de pământuri
Perioada vieţii vegetale terestre
Epoca peştilor

5. Stadiul de derivă al scoarţei terestre
Perioada carboniferă a pădurilor de ferigă
Epoca broaştelor

6. Stadiul de tranziţie climatică
Perioada plantelor cu seminţe
Epoca frământărilor biologice

7. Era meteorică — Era vulcanică
Atmosfera planetară primitivă

8. Stabilizarea scoarţei
Epoca cutremurelor de pământ
Oceanul lumii şi primul continent