URANTIA – Misiunea și ajutorul ajustorilor gândirii

Dragi prieteni,

După ce în articolul trecut pe fundalul unei muzici care sper că va plăcut,  ne-am echilibrat funcția glandei tiroide cu frecvențe stimulator terapeutice și  ne-am relaxat sistemul nervos  în sunete de natură cu curgeri de apă și ciripit de păsărele .. haideți acum să continuăm călătoria noastră spirituală prin intermediul Urantiei în una dintre cele mai importante teme prezentate în aceasta carte și anume cea a ajustorilor gândirii. După ce am văzut originea și natura lor .. haideți acum să vedem care este misiunea lor și în ce constă ajutorul pe care ni-l dau ei.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-108-misiunea-si-ajutorul-ajustorilor-gandirii

                                           

                                    Cartea Urantia

                                    Capitolul 108

Misiunea şi ajutorul ajustorilor gândirii

(1185.1) 108:0.1 MISIUNEA Ajustorului Gândirii pe lângă rasele umane constă în a reprezenta, în a fi, Tatăl Universal pentru creaturile muritoare ale timpului şi ale spaţiului; aceasta este lucrarea fundamentală a darurilor divine. Misiunea lor este şi de a înălţa mintea muritorilor şi de a transfera sufletele nemuritoare ale oamenilor până la înălţimile divine şi la nivelele spirituale de perfecţiune paradisiace. Şi, transformând astfel prin experienţă natura umană a creaturilor temporare în natura divină a finalitarilor eterni, Ajustorii dau naştere unui tip unic de fiinţe formate prin uniunea eternă a Ajustorului perfect şi a creaturii devenite perfecte, tip pe care nici o altă tehnică din univers nu va fi în măsură să o reproducă.

(1185.2) 108:0.2 În tot universul, nimic nu poate înlocui faptul experienţei pe nivelele neexistenţiaele. Ca întotdeauna, Dumnezeul infinit este complet şi desăvârşit, incluzând infinit toate lucrurile, în afară de rău şi de experienţa creaturilor. Dumnezeu nu poate să facă rău; el este infailibil. Dumnezeu nu poate să cunoască experienţial ceea ce nu a experimentat niciodată personal. Precunoaşterea lui Dumnezeu este existenţială. De aceea spiritul Tatălui coboară din Paradis pentru a participa cu muritorii finiţi la orice experienţă de bună credinţă din cariera ascendentă; numai prin această metodă poate Dumnezeul existenţial să devină, în adevăr şi în fapt, Tatăl experienţial al omului. Infinitatea Dumnezeului etern înglobează potenţialul pentru experienţa finitului, potenţial care se actualizează, într-adevăr, în slujirea fragmentelor Ajustori care împărtăşesc efectiv experienţa vicisitudinilor vieţii umane.

1. Selectarea şi afectarea

(1185.3) 108:1.1 Când Ajustorii sunt trimişi din Divinington să servească pe lângă muritori, înzestrările lor cu divinitate existenţială sunt identice, însă ei diferă în calităţile experienţiale proporţional cu contactele lor anterioare cu creaturile evolutive şi în aceste creaturi. Noi nu putem explica după care idei fundamentale sunt acordaţi Ajustorii, dar presupunem că aceste daruri divine sunt atribuite potrivit unei înţelepte şi eficiente politici a unei veşnice aptitudini de a se adapta la personalitatea locuită. Constatăm că Ajustorii cei mai experimentaţi sălăşluiesc adesea în mintea umană de tip superior. Factorii ereditari umani trebuie deci să joace un rol considerabil în selecţia şi acordarea Ajustorului.

(1185.4) 108:1.2 Deşi nu o ştim cu precizie, noi credem ferm că toţi Ajustorii Gândirii sunt voluntari; însă, înainte ca ei să se angajeze de bună voie, ei sunt în posesia unor date complete privitoare la candidatul susceptibil de a fi locuit. Dările de seamă serafice asupra genealogiei candidaţilor şi asupra modelelor proiectate pentru conduita lor de viaţă sunt transmise, pe calea Paradisului, corpului rezervat de Ajustori de pe Divinington. Transmisia se efectuează prin tehnica reflectivităţii dirijate către interior, de la capitalele universurilor locale până la sediile suprauniversurilor. Aceste previziuni nu acoperă nu numai antecedentele ereditare ale candidatului muritor, ci şi evaluarea facultăţilor intelectuale şi a capacităţii sale spirituale probabile. Ajustorul sălăşluieşte deci voluntar în mintea a cărei natură intimă el o cunoaşte pe deplin.

(1186.1) 108:1.3 Ajustorul care se oferă voluntar este în particular interesat de trei calificări ale candidatului uman:

(1186.2) 108:1.4 1. Capacitatea intelectuală. Mintea este oare normală? Care este potenţialul intelectual, capacitatea de inteligenţă? Individul poate oare deveni o creatură volitivă autentică? Înţelepciunea va avea oare ocazia să se manifeste?

(1186.3) 108:1.5 2. Percepţia spirituală. Perspectivele dezvoltării sentimentului de veneraţie, naşterea şi creşterea naturii religioase. Care este potenţialul sufletului, capacitatea sa de receptivitate spirituală probabilă?

(1186.4) 108:1.6 3. Puterile intelectuale şi spirituale conjugate. Gradul în care aceste două facultăţi pot fi asociate, conjugate, astfel încât să dea forţă caracterului uman şi să contribuie într-o manieră sigură la evoluţia unui suflet nemuritor având valoare de supravieţuire.

(1186.5) 108:1.7 Noi credem că în prezenţa acestor fapte, Veghetorii se oferă voluntar pentru o acordare. Este probabil ca mai mulţi Ajustori să se prezinte pentru un post. Poate că ordinele personalizate supervizoare îi aleg, din grupul de voluntari, pe cel care este cel mai bine calificat pentru sarcina de a spiritualiza şi de a face eternă personalitatea candidatului muritor. (Pentru acordarea şi pentru serviciul Ajustorilor, sexul creaturii nu este luat în considerare.)

(1186.6) 108:1.8 Scurtul interval de timp dintre oferirea de a fi voluntar şi trimiterea efectivă a Ajustorilor este probabil petrecut pe Divinington în şcolile Veghetorilor Personalizaţi. Acolo, un model activ al minţii muritorului în expectativă serveşte la a-l învăţa pe Ajustorul acordat planurile cele mai eficiente pentru abordarea personalităţii şi pentru spiritualizarea minţii. Modelul minţii în discuţie este stabilit printr-o combinaţie de date furnizate de serviciul de reflectivitate al suprauniversului. Cel puţin aceasta este ceea ce înţelegem noi, iar credinţa noastră vine din aceea că, Mesagerii Solitari în cursul lungii lor cariere universale, au reunit informaţii obţinute prin contactul cu mulţi Ajustori Personalizaţi.

(1186.7) 108:1.9 Atunci când Ajustorii sunt efectiv expediaţi din Divinington, nu este practic nici un interval de timp între momentul plecării lor şi cel al apariţiei lor în mintea subiectului pe care l-au ales. Durata medie a tranzitului unui Ajustor între Divinington şi Urantia este de 117 ore 42 de minute şi 7 secunde. Totalitatea acestui timp este practic folosită la înregistrarea pe Uversa.

2. Condiţii prealabile sejurului Ajustorului

(1186.8) 108:2.1 Deşi Ajustorii se oferă voluntar serviciului de îndată ce previziunile care se referă la o personalitate au fost transmise în Divinington, de fapt ei nu primesc misiunea lor înainte ca subiectul uman să ia prima sa decizie de personalitate morală. Prima alegere morală a unui copil al oamenilor este automat indicată în cel de-al şaptelea adjutant mental şi înregistrată imediat, prin intermediul Spiritului Creativ al universului local, pe circuitul universal de gravitaţie mentală a Autorului Asociat. Această înregistrare se înscrie în prezenţa Spiritului Stăpân care are jurisdicţia asupra suprauniversului, iar acesta transmite de îndată informaţia Diviningtonului. Ajustorii ajung la subiecţii lor umani de pe Urantia, în medie, cu puţin înainte ca ei să împlinească şase ani. În generaţia prezentă, cifra medie este de cinci ani, zece luni şi patru zile, adică după 2 134 zile de viaţă terestră a copilului.

(1187.1) 108:2.2 Ajustorii nu pot investi mintea muritoare înainte ca ea să fie pregătită cum se cuvine prin călăuzirea interioară a spiritelor adjutante şi încircuitate în Sfântul Spirit. Acţiunea coordonată a celor şapte adjutanţi este necesară pentru a califica mintea umană pentru a primi un Ajustor. Mintea creaturii trebuie să manifeste o tendinţă la adorare şi să denote funcţionarea înţelepciunii arătând aptitudinea sa de a alege dintre valorile emergente ale binelui şi răului – de a face o alegere morală.

(1187.2) 108:2.3 Astfel, scena minţii umane este pregătită pentru a primi Ajustorul, însă, ca o regulă generală, aceştia nu vin imediat să ocupe o astfel de minte, decât pe lumile unde Spiritul Adevărului funcţionează în calitate de coordonator spiritual al unor diverse servicii ale spiritelor.

(1187.3) 108:2.4 Dacă acest spirit al Fiilor de consacrare este prezent, Ajustorii sosesc infailibil de îndată ce al şaptelea spirit-minte adjutant începe să funcţioneze şi semnalează Spiritului Mamă al Universului că el a împlinit, în potenţial, coordonarea celor şase adjutanţi asociaţi care îşi aduseseră anterior serviciul lor intelectului muritorului respectiv. De aceea, din ziua Rusaliilor, Ajustorii divini au fost universal atribuiţi pe Urantia oricărei minţi normale având statut moral.

(1187.4) 108:2.5 Înainte de epoca în care Spiritul Adevărului s-a răspândit peste locuitorii unei lumi evolutive, manifestarea Ajustorilor pare a fi determinată de numeroase influenţe ale spiritelor şi de atitudini ale personalităţii. Noi nu înţelegem pe deplin legea care guvernează aceste manifestări; nu înţelegem exact ce anume determină acordarea unui Ajustor care se oferă de voluntar pentru a sălăşlui într-o minte în evoluţie. În schimb, observăm numeroase influenţe şi condiţii care par asociate sosirii Ajustorului în această minte înainte de revărsarea Spiritului Adevărului, şi putem să cităm următoarele:

(1187.5) 108:2.6 1. Afectarea păzitorilor serafici superiori. Dacă un muritor nu a fost încă locuit de un Ajustor, acordarea unui păzitor personal face de îndată să sosească un Ajustor. Există o relaţie foarte netă, dar necunoscută, între slujirea Ajustorilor şi cea a păzitorilor serafici personali.

(1187.6) 108:2.7 2. Faptul atingerii celui de-al treilea cerc de înfăptuire intelectuală şi de realizare spirituală. Eu am observat Ajustorii care sosesc într-o minte muritoarea în momentul cuceririi celui de-al treilea cerc, şi chiar şi înainte ca această realizare să fi putut fi semnalată personalităţilor universului local însărcinate cu acest tip de probleme.

(1187.7) 108:2.8 3. În momentul luării unei decizii supreme de importanţă spirituală neobişnuită. Un asemenea comportament uman, într-o criză planetară în care este implicată persoana, provoacă în general sosirea imediată a Ajustorului în aşteptare.

(1187.8) 108:2.9 4. Spiritul de fraternitate. Independent de depăşirea cercurilor psihice şi de acordarea păzitorilor personali – în absenţa oricărui factor care seamănă cu o decizie de criză – atunci când un muritor în evoluţie începe să fie dominat de dragostea faţă de tovarăşii lui şi se consacră unei slujiri dezinteresate pe lângă fraţii săi încarnaţi, Ajustorii în aşteptare coboară invariabil pentru a sălăşlui într-un asemenea muritor.

(1188.1) 108:2.10 5. Declararea intenţiei de a face voinţa lui Dumnezeu. Noi constatăm că mulţi muritori din lumile spaţiului par gata să primească Ajustorii şi că, totuşi, aceşti Veghetori nu apar. Continuăm să observăm aceste creaturi în viaţa lor de zi cu zi. Curând, ele ajung pe nesimţite şi aproape inconştient la decizia de a începe să vrea a face voinţa Tatălui care este în ceruri. Noi remarcăm, atunci, că Ajustorii Gândirii le sunt trimişi imediat.

(1188.2) 108:2.11 6. Influenţa Fiinţei Supreme. Pe lumile unde Ajustorii nu fuzionează cu sufletul în evoluţie al locuitorilor muritori, constatăm că Ajustorii sunt adesea atribuiţi ca răspuns la influenţe care depăşesc în întregime comprehensiunea noastră. Noi presupunem că aceste manifestări sunt determinate printr-o acţiune reflexă cosmică care ia naştere în Fiinţa Supremă. Cât despre motivele din care aceşti Ajustori nu fuzionează sau nu pot fuziona cu acest tip particular de minte muritoare în evoluţie, noi nu avem nici o idee despre ele. Aceste operaţiuni nu ne-au fost niciodată dezvăluite.

3. Organizare şi administrarea

(1188.3) 108:3.1 După câte ştim, Ajustorii sunt organizaţi într-o unitate operatorie independentă în universul universurilor şi sunt aparent administraţi direct din Divinington. Ei sunt uniformi în cele şapte suprauniversuri; toate universurile locale sunt servite de tipuri identice de Veghetori de Mister. Noi ştim, prin observare, că există numeroase serii de Ajustori ce implică o organizare serială care se extinde prin rase, pe distribuiri, şi în lumi, în sisteme şi în universuri. Cu toate acestea, este extrem de dificil să se ia urma acestor daruri divine de vreme ce ele funcţionează într-un mod interschimbabil în tot marele univers.

(1188.4) 108:3.2 Lista completă a Ajustorilor nu există (în afara Diviningtonului) decât în sediile celor şapte suprauniversuri. Numărul şi ordinul fiecărui Ajustor care locuieşte fiecare creatură ascendentă sunt indicate de autorităţile Paradisului sediului suprauniversului; de acolo, ele sunt comunicate sediului universului local interesat şi transmise planetei particulare implicate. Dar arhivele universului local nu dezvăluie numărul total al Ajustorilor Gândirii; arhivele Nebadonului conţin numai numărul Ajustorilor ataşaţi universului local, aşa cum acest număr este indicat de reprezentanţii Celor Îmbătrâniţi de Zile. Adevărata importanţă a numărului complet al Ajustorului nu este cunoscută decât pe Divinington.

(1188.5) 108:3.3 Subiecţii umani sunt adesea cunoscuţi după numărul Ajustorilor lor. Muritorii nu primesc adevărate nume universale înaintea fuziunii lor cu Ajustorii lor, uniune care este just semnalată de acordarea noului nume noii creaturi de către păzitorul destinului ei.

(1188.6) 108:3.4 Deşi cunoaştem arhivele Ajustorilor din Orvonton şi deşi nu avem nici o autoritate asupra Ajustorilor şi nici o legătură administrativă cu ei, noi credem cu fermitate că există o foarte strânsă legătură administrativă între lumile individuale ale universurilor locale şi locuinţa centrală a darurilor divine de pe Divinington. Noi ştim că în urma apariţiei unui Fiu de consacrare Paradisiac pe o lume evolutivă, un Ajustor Personalizat este acordat acestei lumi ca supraveghetor planetar al Ajustorilor.

(1189.1) 108:3.5 Este interesant de notat că procedând la examinarea unei planete, inspectorii universului local se adresează întotdeauna şefului planetar al Ajustorilor Gândirii, la fel cum, pentru a prezenta recomandările lor, ei se adresează şefilor serafimi şi conducătorilor altor ordine de fiinţe ataşate administrării unei lumi în evoluţie. Urantia a avut recent una dintre aceste inspectări periodice din partea lui Tabamantia, supraveghetorul suveran al tuturor planetelor unde sunt efectuate experienţele vieţii universului Nebadonului. Arhivele arată că în plus faţă de mustrările şi de criticile sale formulate pe lângă diverşii şefi de personalităţi supraumane, el a remis de asemenea şefului Ajustorilor dovada de recunoaştere de mai jos. Nu ştim clar dacă acest şef se găsea pe Urantia, pe Salvington, pe Uversa sau pe Divinington, dar iată ce a zis Tbamantia:

(1189.2) 108:3.6 ”Primind temporar autoritatea asupra seriilor de planete experimentale, eu vin către voi, care sunteţi de departe superiorii mei, şi vin să îmi exprim admiraţia şi profundul meu respect pentru magnificul grup de slujitori celeşti, Veghetorii de Mister, care au servit voluntar pe această sferă anormală. Oricât de chinuitoare ar fi crizele, voi nu vă veţi clătina niciodată. Nici în analele Nebadonului, nici înaintea comisiilor Orvontonului, nimeni n-a adus vreodată vreo acuzaţie contra unui Ajustor divin. Voi aţi fost loiali în misiunile voastre, voi aţi fost fideli dumnezeieşte. Aţi ajutat la rectificarea erorilor şi la compensarea slăbiciunilor tuturor celor care muncesc pe această planetă tulburată. Voi sunteţi fiinţe minunate, păzitori ai binelui în sufletele acestei lumi înapoiate. Vă aduc omagiile mele, deşi sunteţi aparent sub jurisdicţia mea ca slujitori voluntari. Mă înclin înaintea voastră recunoscând cu umilinţă dezinteresul vostru delicat, slujirea voastră înţelegătoare şi devotamentul vostru imparţial. Voi meritaţi numele de divini servitori ai locuitorilor muritori ai acestei lumi sfâşiate de conflicte, lovită de nenorociri şi atinsă de boli. Vă onorez! Nu pot decât să mă închin vouă!”

(1189.3) 108:3.7 Ca urmare a unei serii de fapte ce tind să o dovedească, noi credem că Ajustorii sunt organizaţi în cel mai înalt grad, că există o administrare profund inteligentă şi eficientă care conduce aceste daruri divine pornind de la o foarte îndepărtată sursă centrală, probabil Divinington. Ştim că ei vin din Divinington spre lumi, şi se reîntorc acolo indubitabil după moartea subiectului lor.

(1189.4) 108:3.8 La ordinele superioare ale spiritelor, este excesiv de dificil să descoperi mecanismele de administrare. În timp ce se ocupă de îndeplinirea îndatoririlor lor specifice, personalităţile ordinului meu participă în mod sigur inconştient, cu numeroase alte grupuri de subdeităţi personale şi impersonale, la servirea împreună ca agenţi de legătură ai imensului univers. Noi bănuim că servim astfel pentru că noi suntem ( în afară de Ajustorii Personalizaţi) singurul grup de creaturi personalizate care sunt uniform conştiente de prezenţa a numeroase ordine ale entităţilor prepersonale.

(1189.5) 108:3.9 Noi suntem conştienţi de prezenţa Ajustorilor, care sunt fragmente ale Deităţii prepersonale a Primei Surse-Centru. Noi simţim prezenţa Spiritelor Inspirate ale Trinităţii, care sunt expresiile suprapersonale ale Trinităţii Paradisului. La fel, noi detectăm infailibil prezenţa spirituală a anumitor ordine nedezvăluite de entităţi izvorâte din Fiul Etern şi din Spiritul Infinit, şi nu suntem în întregime insensibili la alte entităţi care nu vă sunt dezvăluite.

(1190.1) 108:3.10 Melchizedekii din Nebadon propovăduiesc că Mesagerii Solitari sunt coordonatorii de personalitate ai acestor diferite influenţe pe măsură ce ele se înregistrează în Deitatea în expansiune a Fiinţei Supreme evolutive. Este foarte posibil ca noi să participăm la unificarea experienţială a multor fenomene neexplicate ale timpului, dar nu suntem în mod conştient siguri că funcţionează astfel.

4. Relaţiile cu alte influenţe spirituale

(1190.2) 108:4.1 În afara unei coordonări posibile cu alte fragmente ale Deităţii, Ajustorii sunt în întregime singuri în sfera lor de activitate din mintea muritorilor. În aparenţă, Tatăl se poate să fi renunţat la orice exercitare directă a puterii sau a autorităţii personale în marele univers printr-un act de abnegaţie în favoarea Creatorilor Supremi, copiii Deităţilor Paradisului. Veghetorii de Mister demonstrează elocvent că, în ciuda a toate, Tatăl îşi rezervă cu siguranţă dreptul imprescriptibil de a fi prezenţi în sufletul şi în mintea creaturilor sale cu scopul de a putea atrage către el ansamblul creaturilor, în coordonare cu gravitaţia spirituală a Fiilor Paradisului. Când Fiul vostru de consacrare din Paradis era încă pe Urantia, el a zis: „Iar eu, dacă voi fi înălţat, voi atrage toţi oamenii la mine”. Noi recunoaştem şi înţelegem această putere spirituală de atracţie a Fiilor Paradisului şi a asociaţilor lor creativi, dar nu înţelegem tot atât de bine metodele Tatălui infinit de înţelept atunci când operează în şi prin Veghetorii de Mister care trăiesc şi muncesc cu atâta curaj în mintea umană.

(1190.3) 108:4.2 Cu toate că misterioasele prezenţe nu sunt subordonate muncii universului universurilor, nici coordonate cu ea, nici aparent în legătură cu ea, şi cu toate că ele acţionează independent în mintea copiilor oamenilor, ele îmboldesc constant creaturile în care sălăşluiesc către idealuri divine, atrăgându-le mereu mai sus către ţelurile şi planurile unei vieţi viitoare şi mai bune. Aceşti Veghetori de Mister ajută continuu la stabilirea dominaţiei spirituale a lui Mihail în tot universul Nebadonului, în vreme ce contribuie în mod misterios la stabilizarea suveranităţii Celor Îmbătrâniţi de Zile în Orvonton. Ajustorii sunt voinţa lui Dumnezeu, şi din moment ce Creatorii Supremi, fii ai lui Dumnezeu, încorporează personal, de asemenea, aceeaşi voinţă, este inevitabil ca actele Ajustorilor şi suveranitatea şefilor universului local sunt mutual interdependente. Deşi fără conexiune aparentă, prezenţa Tatălui prin Ajustor şi suveranitatea Tatălui prin Mihail din Nebadon trebuie să fie manifestări diferite ale aceleiaşi divinităţi.

(1190.4) 108:4.3 Ajustorii Gândirii par să plece şi să vină fără a ţine câtuşi de puţin seama de orice altă prezenţă spirituală; ei par să opereze potrivit legilor universale întru totul diferite de acele care guvernează şi controlează înfăptuirile tuturor celorlalte influenţe spirituale. În ciuda acestei independenţe aparente, observaţiile pe termen lung revelează indiscutabil că Ajustorii operează în mintea omenească în coordonare şi în sincronizare perfecte cu toţi ceilalţi slujitori ai spiritului, incluzând spiritele mentale adjutante, Sfântul Spirit, Spiritul Adevărului şi alte influenţe.

(1190.5) 108:4.4 Atunci când o lume este izolată ca urmare a rebeliunii, când o planetă este deconectată de la toate circuitele de comunicaţii exterioare, aşa cum a fost Urantia după rebeliunea lui Caligastia, nu rămân, în afară de mesagerii personali, decât o singură posibilitate de a comunica direct cu universul, şi aceasta este prin legătura Ajustorilor Gândirii ai sferelor. Indiferent de ce s-ar întâmpla pe o lume sau într-un univers, Ajustorii nu sunt niciodată direct preocupaţi. Izolarea unei planete nu îi afectează în nici un fel nici pe Ajustori, nici aptitudinea lor de a comunica cu orice parte a universului local, a suprauniversului sau a universului central. De aceea, pe lumile aflate în carantină, se stabilesc atât de frecvent contacte cu Ajustorii supremi şi autonomi ai corpului de rezervă ai destinului. S-a recurs la această tehnică ca mijloc de a atenua handicapurile izolării planetare. În cursul ultimilor ani, circuitul Arhanghelilor a funcţionat pe Urantia, dar acest mijloc de comunicare este în principal limitat la chestiunile proprii grupului arhanghelilor.

(1191.1) 108:4.5 Noi suntem la curent cu multe fenomene spirituale care se produc în vastul univers şi pe care nu ajungem să le înţelegem complet. Nu suntem încă stăpânii a tot ceea ce se petrece în jurul nostru; iar eu cred că o mare parte a acestei munci insondabile este efectuată de Mesagerii Gravitaţiei şi de anumite tipuri de Veghetori de Mister. Nu cred că Ajustorii se consacră numai remodelării minţii omeneşti. Sunt convins că Veghetorii Personalizaţi şi alte ordine de spirite prepersonale nedezvăluite reprezintă contactul direct şi neexplicat al Tatălui Universal cu creaturile lumilor locuite.

5. Misiunea Ajustorului

(1191.2) 108:5.1 Ajustorii acceptă o misiune dificilă atunci când se oferă ca voluntari pentru a locui în fiinţele compozite de felul celor care locuiesc pe Urantia. Dar ei şi-au asumat sarcina de a exista în mintea voastră, de a primi recomandările inteligenţelor spirituale ale tărâmurilor şi de a încerca să dicteze sau să traducă aceste mesaje spirituale în mintea materială. Ei sunt indispensabili pentru ascensiunea către Paradis.

(1191.3) 108:5.2 Ceea ce Ajustorul nu poate utiliza în viaţa voastră prezentă, aceste adevăruri pe care nu poate reuşi să le transmită omului ca care s-a însoţit, el le va păstra cu fidelitate pentru a le utiliza în cursul următorului vostru stadiu de existenţă, tot aşa cum actualmente el transportă din cerc în cerc elementele pe care nu le poate încorpora în experienţa subiectului său uman, din cauza inaptitudinii sau a carenţei creaturii de a acorda un grad suficient de cooperare.

(1191.4) 108:5.3 Voi puteţi conta pe un lucru: Ajustorii nu vor pierde niciodată nimic din ceea ce se limitează la grijile lor; noi nu am auzit niciodată de slăbiciuni la aceste ajutoare de spirit. Îngerii şi alte fiinţe spirituale de tip elevat, inclusiv tipurile de Fii ai universurilor locale, pot ocazional să îmbrăţişeze răul, pot uneori să se îndepărteze de pe calea divină, dar Ajustorul nu se clatină niciodată. Te poţi bizui în mod absolut pe ei, şi este tot atât de adevărat pentru fiecare dintre cele şapte grupuri ale lor.

(1191.5) 108:5.4 Ajustorul vostru este potenţialul vostru nou şi următorul ordin de existenţă, darul anticipat al filiaţiei voastre eterne cu Dumnezeu. Prin şi cu consimţământul voinţei voastre, Ajustorul are puterea de a supune tendinţele naturale ale minţii materiale acţiunii transformatoare a motivaţiilor şi a intenţiilor sufletului vostru morontial emergent.

(1191.6) 108:5.5 Veghetorii de Mister nu ajută la gândit; ei ajustează gândirea. Ei lucrează cu mintea morontială cu intenţia de a construi, prin ajustare şi prin spiritualizare, o nouă minte prin cariera voastră viitoare pe noile lumi şi sub un nou nume. Misiunea lor ţine în principal de viaţa viitoare, iar nu de cea prezentă. Ei se numesc ajutoare celeste, iar nu ajutoare pământene. Ei nu caută să faciliteze cariera muritoare; ei sunt interesaţi mai degrabă să facă viaţa rezonabil de dificilă şi de accidentată, pentru a stimula şi a multiplica deciziile voastre. Prezenţa unui mare Ajustor al Gândirii nu vă dă o viaţă uşoară şi nu vă scuteşte de o gândire asiduă, dar acest dar divin ar trebui să vă confere o sublimă pace mentală şi o magnifică linişte a spiritului.

(1192.1) 108:5.6 Emoţiile voastre pasagere şi mereu schimbătoare de bucurie şi de tristeţe sunt mai ales reacţii pur omeneşti şi materiale la climatul vostru psihic intern şi la anturajul vostru material extern. Nu contaţi deci pe Ajustor pentru nişte consolări egoiste şi pentru o mângâiere omenească. Treaba lui este de a vă pregăti în aventura veşnică, de a asigura supravieţuirea voastră. Veghetorul de Mister nu are ca misiune domolirea sentimentelor voastre de iritare sau de a alina orgoliul vostru rănit. Pregătirea sufletului vostru pentru lunga carieră ascendentă este ceea ce reţine atenţia şi ocupă timpul Ajustorului.

(1192.2) 108:5.7 Eu mă îndoiesc de aptitudinea mea de a vă explica cu exactitate ceea ce fac Ajustorii în mintea voastră şi pentru sufletul vostru. Eu nu ştiu prea bine ce se petrece în asocierea cosmică a unui Veghetor divin şi a unei minţi umane. Lucrul acesta rămâne întrucâtva misterios pentru noi, nu în ce priveşte planul şi intenţia, ci în ceea ce priveşte modul efectiv de înfăptuire. Iată de ce ne găsim în faţa unor aşa mari dificultăţi în a da un nume potrivit acestor daruri celeste făcute muritorilor.

(1192.3) 108:5.8 Ajustorilor Gândirii le-ar place să vă schimbe sentimentele de teamă în convingeri de dragoste şi de încredere, însă ei nu pot face acest lucru în mod arbitrar şi mecanic; aceasta vă revine vouă. Executând deciziile care vă dezrobesc din cătuşele fricii voastre, voi oferiţi literalmente punctul de sprijin psihic pe care Ajustorul poate apoi aplica pârghia spirituală a unei iluminări care vă înalţă şi vă face să progresaţi.

(1192.4) 108:5.9 Când se ajunge la conflicte acute şi bine definite între tendinţele superioare şi inferioare ale raselor, între ceea ce este realmente bine sau rău (iar nu numai ceea ce puteţi voi numi bine şi rău), voi puteţi conta pe Ajustor că el va participa în mod clar şi activ la astfel de experienţe. Faptul că partenerul uman poate să fie inconştient de asemenea activităţi ale Ajustorului nu răpeşte acestei activităţi nimic din valoarea şi din realitatea sa.

(1192.5) 108:5.10 Dacă veţi avea un păzitor personal de destin şi dacă nu veţi reuşi să supravieţuiţi, acest păzitor va trebui să fie judecat pentru a primi justificarea execuţiei fidele a misiunii sale de încredere. În schimb, Ajustorii Gândirii nu sunt supuşi astfel unei anchete atunci când subiecţii lor nu reuşesc să supravieţuiască. Toţi ştim că unui înger îi poate lipsi uneori perfecţiunea în slujirea sa, dar că Ajustorii Gândirii lucrează cu Perfecţiunea Paradisului; slujirea lor este caracterizată printr-o tehnică impecabilă care scapă de orice critică posibilă din partea fiinţelor exterioare Diviningtonului. Voi aveţi călăuze perfecte; de aceea perfecţiunea este un scop cu siguranţă accesibil.

6. Dumnezeu în om

(1192.6) 108:6.1 Este într-adevăr o minune de condescendenţă divină că Ajustorii exaltaţi şi perfecţi se oferă pentru o existenţă efectivă în mintea creaturilor materiale, precum muritorii Urantiei, pentru a încheia realmente o uniune probatorie cu fiinţele terestre de origine animală.

(1193.1) 108:6.2 Oricare ar fi statutul anterior al locuitorilor unei lumi, consecutiv coborârii unui Fiu divin şi după revărsarea Spiritului Adevărului peste toţi oamenii, Ajustorii aleargă în masă pe această lume pentru a sălăşlui în mintea tuturor creaturilor volitive normale. În urma desăvârşirii misiunii unui Fiu de consacrare al Paradisului, aceşti Veghetori devin cu adevărat „împărăţia cerurilor în voi”. Prin acordarea darurilor divine, Tatăl se apropie atât cât este posibil de rău şi de păcat, căci este literalmente adevărat că Ajustorii trebuie să coexiste în mintea muritoare, chiar şi în mijlocul nedreptăţii umane. Ajustorii interiori sunt în particular munciţi de gânduri pur egoiste şi josnice. Ei sunt mâhniţi de lipsa de consideraţie faţă de ceea ce este frumos şi divin, şi sunt practic contracaraţi în munca lor de multe dintre absurdele frici animale şi de neliniştile infantile ale oamenilor.

(1193.2) 108:6.3 Veghetorii de Mister sunt fără îndoială darul Tatălui Universal, reflectarea imaginii lui Dumnezeu proiectată în univers. Un mare învăţător a avertizat cândva oamenii că ei ar trebui să fie reînnoiţi în spiritul minţii lor, că ar trebui să devină oameni noi, asemănători lui Dumnezeu, creaţi în justeţea şi în desăvârşirea adevărului. Ajustorul este marca divinităţii, prezenţa lui Dumnezeu. „Imaginea lui Dumnezeu” nu se raportează nici la o asemănare fizică nici la limitările restrânse ale facultăţilor creaturilor materiale, ci mai degrabă la darul prezenţei spirituale a Tatălui Universal în consacrarea celestă a Ajustorilor Gândirii peste umilele creaturi ale universului.

(1193.3) 108:6.4 Ajustorul este sursa realizării spirituale şi speranţa de a avea în voi un caracter divin. El este puterea, privilegiul şi posibilitatea de supravieţuire care vă distinge atât de bine şi pentru totdeauna, de creaturile pur şi simplu animale. El este stimulul spiritual al gândirii, superior şi într-adevăr intern, prin opoziţie cu stimulul extern şi fizic care atinge mintea prin mecanismul nervos-energetic al corpului material.

(1193.4) 108:6.5 Aceşti fideli conservatori ai carierei viitoare dublează infailibil fiecare creaţie mentală cu o contrapondere spirituală; lent şi sigur, ei vă re-creează aşa cum sunteţi voi realmente (dar numai în spirit) în vederea reînvierii pe lumile de supravieţuire. Toate aceste delicate re-creări spirituale sunt conservate în realitatea emergentă a sufletului vostru nemuritor în evoluţie, sinele vostru morontial. Aceste realităţi există efectiv, cu toate că Ajustorul are rar posibilitatea de a înălţa aceste reproduceri la un nivel suficient pentru a le expune la lumina conştiinţei.

(1193.5) 108:6.6 După cum voi sunteţi părintele uman, tot aşa Ajustorul este părintele divin al persoanei voastre reale, sinele vostru superior care progresează, sinele vostru morontial mai bun şi sinele vostru spiritual viitor. Sufletul vostru morontial în evoluţie este cel pe care îl disting judecătorii şi cenzorii atunci când decretează supravieţuirea voastră şi atunci când vă înalţă în noi lumi şi în nesfârşita existenţa în legătură veşnică cu fidelul vostru partener – Dumnezeu, Ajustorul.

(1193.6) 108:6.7 Ajustorii sunt strămoşii eterni, divinele originale ale sufletului vostru nemuritor în evoluţie; ei sunt îndemnul neîncetat care îl determină pe om să încerce să stăpânească prezenta sa existenţă materială în lumina viitoarei sale cariere spirituale. Veghetorii sunt prizonierii unei speranţe invincibile, sursele unui progres perpetuu. Şi cât sunt ei de fericiţi să comunice cu subiectul lor prin canale mai mult sau mai puţin directe! Ce imensă bucurie încearcă ei în a se lipsi de simboluri şi de alte metode ocolite pentru a adresa direct mesajele lor precum fulgerele către intelectul partenerilor lor umani!

(1194.1) 108:6.8 Voi oamenii aţi început desfăşurarea fără sfârşit a unei panorame aproape infinite, o expansiune nelimitată şi perpetuă în sfere mereu mai vaste, voi oferiţi ocazii de servire voioasă, de aventuri incomparabile, de incertitudini sublime şi de înfăptuiri nemărginite. Când norii se îngrămădesc deasupra capului vostru, credinţa voastră ar trebui să accepte faptul prezenţei Ajustorului interior, voi ar trebui aşadar să fiţi capabili de a privi dincolo de negurile de incertitudini de muritor, în lumina soarelui eternei dreptăţi care iluminează înălţimile lumilor locuinţelor ale Sataniei, şi care vă cheamă.

(1194.2) 108:6.9 [Prezentat de un Mesager Solitar de pe Orvonton.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți,

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

URANTIA – Originea şi natura ajustorilor gândirii

„Ajustorii sunt saturaţi de magnifica dragoste a Tatălui spiritelor, o dragoste care se revarsă din el însuşi. Ei vă iubesc autentic şi dumnezeieşte; ei sunt prizonierii speranţei spirituale închise în mintea oamenilor. Ei doresc fierbinte ca mintea voastră muritoare să atingă divinitatea, pentru ca solitudinea lor să ia sfârşit şi ca ei să fie eliberaţi odată cu voi de limitările învestiturii materiale şi ale învestiturii timpului.”

Dragi prieteni ,

Am început articolul de astăzi cu un mic paragraf din Urantia și anume din cap 107 – Originea și natura ajustorilor gândirii  și cu o întrebare meditativă .. oare este un sacrificiu mai mare și o dovada de iubire mai mare ca a acestor ajustori ai gândirii  .. acest dar al Tătălui căci El sălășluiește în ei  ?

Deci dragi prieteni, dupa ce ne-am OZN-it și am conștientizat fenomenul Alien Abduction și am văzut câte ceva și despre rasele extraterestre și manipulatorii acestei planete, haideți să revenim la Urantia, cartea careia mie imi place să o consider un etalon de referintă a prezentării si explicării lumii de dincolo, ..  dincolo de ce vedem și simțim noi cei ce suntem limitați în acest corp 3D și prin care percepem doar o parte limitata a unei realități infinit mai vaste.

Deci haideți să vedem prin intermediul Urantiei câte ceva despre acești Ajustori ai gândirii, care este originea lor, misiunea lor, poziția lor în raport cu creaturile universului și cu muritorii individuali, să vedem relația lor cu sufletul și supraviețuirea personalitații .. mai ales că acum am văzut și alte păreri despre suflet, spirit .. etc .. din aricolele prezentate, din cercetările lui Corrado Malanga, cărțile scrise, unele interviuri .. etc

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos:http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-107-originea-si-natura-ajustorilor-gandirii

                                       Cartea Urantia

                                        Capitolul 107

                       Originea şi natura ajustorilor gândirii

(1176.1) 107:0.1 DEŞI Tatăl Universal locuieşte personal în Paradis, chiar în centrul universului, el este prezent într-un mod efectiv şi pe lumile spaţiului în mintea nenumăraţilor săi copii ai timpului, căci el sălăşluieşte în ei sub aspectul Veghetorilor de Mister. Tatăl etern este în acelaşi timp tot atât de îndepărtat pe cât posibil de Fiii planetari muritori şi tot atât de intim asociat cu ei pe cât posibil.

(1176.2) 107:0.2 Ajustorii sunt actualitatea iubirii Tatălui încarnate în sufletul oamenilor; întemniţaţi în mintea muritorilor, ei sunt veritabila promisiune a carierei eterne a oamenilor. Ei sunt esenţa personalităţii umane a Finalitarului devenit perfect, stare din care omul poate avea o senzaţie anterioară în timp pe măsură ce el domină progresiv tehnica divină constând în a ajunge la trăirea voinţei Tatălui, pas cu pas, în toată ascensiunea universurilor succesive, până ce atinge efectiv divina prezenţă a Tatălui Paradisului.

(1176.3) 107:0.3 După ce i-a poruncit omului să fie perfect după cum el însuşi este perfect, Dumnezeu a coborât sub forma Ajustorului pentru a deveni partener experienţial al omului în împlinirea menirii celeste astfel predestinate. Fragmentul de Dumnezeu care sălăşluieşte în mintea omului constituie încredinţarea, absolută şi fără rezervă, că omul îl poate găsi pe Tatăl Universal prin asocierea sa cu acest Ajustor divin, venit de la Dumnezeu pentru a-l găsi pe om şi a-l face fiul lui, chiar în cursul vieţii sale întrupate.

(1176.4) 107:0.4 Orice muritor care a văzut un Fiu Creator a văzut un Tată Universal, şi cel care este locuit de un Ajustor divin este locuit de Tatăl Paradisului. Orice muritor care urmează, conştient sau inconştient, directivele Ajustorului său interior trăieşte conform voinţei lui Dumnezeu. Conştiinţa prezenţei Ajustorului este conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. Fuziunea eternă a Ajustorului cu sufletul evolutiv al omului este experienţa factuală a uniunii eterne cu Dumnezeu în calitate de asociat universal al Deităţii.

(1176.5) 107:0.5 Ajustorul este cel care creează în om dorinţa nesăţioasă şi năzuinţa neîncetată de a fi asemenea lui Dumnezeu, de a atinge Paradisul şi acolo, înaintea persoanei reale a Deităţii, de a adora sursa infinită a acestui dar divin. Ajustorul este prezenţa vie care îl leagă efectiv din nou pe fiul muritor cu Tatăl Paradisului şi îl atrage din ce în ce mai aproape de Tată. Ajustorul este contraponderea pentru compensarea enormei tensiuni universale create de distanţa care îl separă pe Dumnezeu de om şi de către gradul de neplenitudine al omului în contrast cu universalitatea Tatălui etern.

(1176.6) 107:0.6 Ajustorul este o esenţă absolută a unei fiinţe infinite, întemniţată în mintea unei creaturi finite. El poate, în cele din urmă, urmând alegerea făcută de această fiinţă muritoare, să ducă la îndeplinire această uniune temporară a lui Dumnezeu şi a omului, şi să facă cu adevărat actuală o nouă ordine de existenţă pentru un serviciu universal fără sfârşit. Ajustorul este divina realitate universală care factualizează adevărul că Dumnezeu este Tatăl omului. Ajustorul este infailibila busolă cosmică a omului, orientând întotdeauna şi cu precizie sufletul către Dumnezeu.

(1177.1) 107:0.7 Pe lumile evolutive, creaturile volitive traversează trei stadii de existenţă în dezvoltarea lor generală. De la sosirea Ajustorului şi până la deplina creştere relativă, în jurul vârstei de douăzeci de ani pe Urantia, Veghetorii sunt uneori numiţi Schimbători ai Gândirii. De la această epocă până la vârsta discernământului, în jurul vârstei de patruzeci de ani, Veghetorii de Mister se numesc Ajustori ai Gândirii. De la dobândirea discernământului până la dezrobirea de carne, sunt numiţi adesea Controlori ai Gândirii. Aceste trei faze ale vieţii umane nu au nici o legătură cu cele trei stadii de progres ale Ajustorilor în duplicarea minţii şi în evoluţia sufletului.

1. Originea Ajustorilor Gândirii

(1177.2) 107:1.1 Din moment ce Ajustorii Gândirii sunt esenţa Deităţii originare, nimeni nu poate pretinde să vorbească cu autoritate despre natura şi originea lor. Eu nu pot comunica decât tradiţiile Salvingtonului şi credinţele Uversei. Pot numai să explic cum îi considerăm noi pe aceşti Veghetori de Mister şi pe entităţile lor asociate din tot marele univers.

(1177.3) 107:1.2 Deşi circulă diverse opinii asupra lumii de manifestare a Ajustorilor Gândirii, asupra originii lor nu există deloc astfel de divergenţe; toată lumea este de acord asupra faptului că ei emană direct de la Tatăl Universal, Prima Sursă-Centru. Ei nu sunt fiinţe create, ci entităţi de fragmentare constituind prezenţa factuală a Dumnezeului infinit. La fel cu numeroşii lor asociaţi nerevelaţi, Ajustorii sunt de o divinitate pură şi fără amestec, de părţi necalificate şi nediluate de Deitate. Ei sunt ai lui Dumnezeu şi, pe cât putem noi să discernem, ei sunt Dumnezeu.

(1177.4) 107:1.3 În ce priveşte epoca când îşi încep existenţa lor separată în afara stăpânirii absolute a Primei Surse-Centru, noi nu o cunoaştem; nu cunoaştem nici numărul lor. Ştim foarte puţine lucruri despre cariera lor de dinaintea sosirii lor pe planetele timpului pentru a sălăşlui în mintea oamenilor. Pornind de acolo, noi suntem mai mult sau mai puţin la curent cu progresul lor cosmic până la, şi inclusiv, împlinirea destinului lor triunic: realizarea în personalitate prin fuziunea cu un ascendent muritor, realizarea în personalitate prin decizia Tatălui Universal sau eliberarea de afectările cunoscute pentru Ajustorii Gândirii.

(1177.5) 107:1.4 Deşi nu o ştim, presupunem că noii Ajustori sunt continuu individualizaţi pe măsură ce universul se măreşte, şi că numărul de candidaţi la fuziunea cu Ajustorii se înmulţeşte. Dar este la fel de posibil şi să ne înşelăm în atribuirea unui număr cantităţii Ajustorilor. Ca şi Dumnezeu însuşi, se poate ca această fragmentare a naturii sale insondabile să fie infinită din punct de vedere existenţial.

(1177.6) 107:1.5 Tehnica originii Ajustorului Gândirii este una din funcţiunile nerevelate ale Tatălui Universal. Avem toate motivele să credem că ceilalţi asociaţi absoluţi ai Primei Surse-Centru nu participă în nici un fel la producerea fragmentelor Tatălui. Ajustorii sunt în mod simplu şi veşnic darurile divine. Ei sunt Dumnezeu şi vin de la Dumnezeu, şi sunt asemănători cu Dumnezeu.

(1177.7) 107:1.6 În relaţiile lor cu creaturile de fuziune, ei vădesc o iubire celestă şi o slujire spirituală care confirmă profund declaraţia că Dumnezeu este spirit; însă, în plus faţă de această slujire transcendentă, se petrec multe lucruri care nu au fost niciodată dezvăluite muritorilor Urantiei. Nici nu înţelegem exact ceea ce se petrece atunci când Tatăl Universal va da ceva din el însuşi care va face parte din personalitatea unei creaturi a timpului. Progresia ascendentă a finalitarilor Tatălui încă nu dezvăluie nici deplinele posibilităţi inerente acestei asocieri celeste a omului şi a lui Dumnezeu. În ultimă analiză, fragmentele Tatălui trebuie să fie darul Dumnezeului absolut pentru creaturile al căror destin înglobează posibilitatea de a-l atinge pe Dumnezeu ca absolut.

(1178.1) 107:1.7 Aşa cum Tatăl Universal îşi fragmentează Deitatea sa personală, tot astfel şi Spiritul Infinit îşi individualizează porţiuni ale spiritului său premental pentru ca ele să locuiască şi să fuzioneze efectiv cu sufletele evolutive ale muritorilor supravieţuitori ai seriei din fuziunea cu spiritul. Dar natura Fiului Etern nu este fragmentabilă în felul acesta; spiritul Fiului Originar este sau difuz sau personal într-un mod discret. Creaturile fuzionate cu Fiul sunt unite cu manifestări individualizate ale spiritului Fiilor Creatori ai Fiului Etern.

2. Clasificarea Ajustorilor

(1178.2) 107:2.1 Ajustorii sunt individualizaţi în calitate de entităţi virgine, şi toţi sunt meniţi să devină Veghetori, fie liberi, fie funcţionali, fie Personalizaţi. Credem că sunt şapte ordine de Ajustori ai Gândirii, dar nu înţelegem în întregime aceste diviziuni. Noi desemnăm adesea aceste diferenţe după cum urmează:

(1178.3) 107:2.2 1. Ajustorii virgini, cei care servesc pentru prima dată în mintea unui candidat evolutiv la supravieţuirea eternă. Veghetorii de Mister au o natură divină veşnic uniformă. Natura lor experienţială este uniformă atunci când ei ies pentru prima oară din Divinington; diferenţierea lor experienţială ulterioară rezultă din experienţa lor efectivă în slujirea universală.

(1178.4) 107:2.3 2. Ajustorii Avansaţi, care au servit, vreme de una sau mai multe perioade la creaturi volitive, pe lumi unde fuziunea finală are loc între identitatea creaturii timpului şi o porţiune individualizată a spiritului manifestării universului local a Celei de-a Treia Sursă-Centru.

(1178.5) 107:2.4 3. Ajustorii Supremi, Veghetorii care au servit în aventura timpului pe lumile evolutive, dar ai căror parteneri umani au refuzat dintr-un motiv oarecare supravieţuirea eternă, precum şi Veghetorii care au fost ulterior acordaţi altor muritori aparţinând altor lumi în evoluţie. Un Ajustor Suprem nu este mai divin decât un Veghetor virgin, dar el are mai multă experienţă şi poate să producă, în mintea umană, efecte pe care un Ajustor mai puţin experimentat ar fi incapabil să le obţină.

(1178.6) 107:2.5 4. Ajustorii Dispăruţi. Aici se produce o întrerupere în eforturile noastre de a urmări carierele Veghetorilor de Mister. Există un al patrulea stadiu de servire despre care nu avem nici o certitudine. Melchizedekii spun că Ajustorii celui de-al patrulea stadiu sunt detaşaţi în misiune şi că ei parcurg universul universurilor. Mesagerii Solitari înclină să creadă că ei sunt reuniţi în Prima Sursă-Centru şi se bucură de o perioadă de agreabilă asociere cu Tatăl însuşi. Şi este perfect posibil ca un Ajustor să fie în plină parcurgere a maestrului univers, fiind simultan reunit cu Tatăl omniprezent.

(1178.7) 107:2.6 5. Ajustorii Eliberaţi. Aceştia sunt Veghetorii de Mister care au fost eliberaţi pe vecie de servirea temporară pe lângă muritorii sferelor în evoluţie. Ce funcţii se poate ca ei să împlinească? Nu ştim.

(1179.1) 107:2.7 6. Ajustorii Fuzionaţi- finalitarii – cei care au devenit una cu o creatură ascendentă a suprauniversurilor; ei sunt partenerii eterni ai ascendenţilor temporali ai Corpului Paradisiac al Finalităţii. Ajustorii Gândirii fuzionează în general cu muritorii ascendenţi ai timpului. Ei sunt înregistraţi la intrarea şi la ieşirea din Ascendington cu aceşti muritori supravieţuitori; ei urmăresc soarta fiinţelor ascendente. După fuziunea cu un suflet evolutiv ascendent, se pare că Ajustorul trece de la nivelul existenţial absolut al universului la nivelul experienţial finit al asocierii funcţionale cu o personalitate ascendentă. Deşi el conservă caracterul naturii existenţiale divine, un Ajustor fuzionat devine indisolubil legat de cariera ascendentă a unui muritor supravieţuitor.

(1179.2) 107:2.8 7. Ajustorii Personalizaţi. Aceştia sunt cei care au servit împreună cu Fiii Paradisului încarnaţi, precum şi mulţi alţii care s-au distins mai ales în timpul în care ei sălăşluiesc într-un muritor care a respins supravieţuirea. Noi avem motive să credem că Ajustorii sunt personalizaţi la recomandarea Celor Îmbătrâniţi de Zile ai suprauniversului afectării lor.

(1179.3) 107:2.9 Aceste misterioase fragmente de Dumnezeu pot fi clasificate în multe moduri: potrivit afectării lor în univers, potrivit gradului lor de reuşită la un muritor individual sau chiar şi potrivit ascendenţei rasiale a candidatului lor uman la fuziune.

3. Căminul Ajustorilor de pe Divinington

(1179.4) 107:3.1 Toate activităţile universale privitoare la trimiterea, la acordarea, la dirijarea şi la întoarcerea Veghetorilor de Mister din serviciu în cele şapte suprauniversuri par să fie concentrate pe sfera sacră a Diviningtonului. După câte ştiu, numai Ajustorii şi alte entităţi ale Tatălui au stat pe această sferă. Este probabil ca numeroase entităţi personale nedezvăluite să împărtăşească Diviningtonul cu Ajustorii ca sferă a căminului lor. Noi deducem că aceste entităţi tovarăşe pot, într-un fel, să fie asociate slujirii prezente şi viitoare a Veghetorilor de Mister, dar în realitate nu ştim dacă este astfel.

(1179.5) 107:3.2 Când Ajustorii Gândirii se reîntorc pe lângă Tată, ei revin în Divinington, tărâmul presupus al originii lor. Un contact efectiv, făcând probabil parte din această experienţă, s-a stabilit atât cu personalitatea paradisiacă a Tatălui cât şi cu manifestarea specializată a divinităţii Tatălui situată, după informaţiile noastre, pe această sferă secretă.

(1179.6) 107:3.3 Cu toate că noi cunoaştem ceva despre fiecare dintre cele şapte sfere secrete ale Paradisului, noi ştim mai puţin despre Divinington decât despre celelalte. Fiinţele de înalte ordine spirituale nu primesc decât următoarele trei porunci:

(1179.7) 107:3.4 1. Să arate întotdeauna un respect adecvat faţă de existenţă şi de înzestrările pe care le posedă seniorii şi superiorii lor.

(1179.8) 107:3.5 2. Să aibă întotdeauna consideraţie faţă de limitările şi lipsa de experienţă ale juniorilor şi subordonaţilor lor.

(1179.9) 107:3.6 3. Să nu caute niciodată să aterizeze pe malurile Diviningtonului.

(1179.10) 107:3.7 Eu mi-am zis adesea că mi-ar fi cu totul inutil să mă duc pe Divinington. Aş fi probabil incapabil de a vedea acolo pe vreuna dintre fiinţele rezidente, afară de fiinţe precum Ajustorii Personalizaţi, pe care i-am văzut deja altundeva. Sunt foarte sigur că nu este nimic cu adevărat util sau profitabil pentru mine pe Divinington; nimic esenţial în creşterea mea şi în dezvoltarea mea, altminteri nu mi s-ar fi interzis să merg acolo.

(1180.1) 107:3.8 Din moment ce nu putem învăţa aproape nimic de la Divinington despre natura şi originea Ajustorului, noi suntem obligaţi să adunăm informaţii provenind de la o mie şi una de surse diferite, şi trebuie să reunim, să asociem şi să facem să corespundă datele acumulate, pentru ca această cunoaştere să aibă o valoare de informare.

(1180.2) 107:3.9 Curajul şi înţelepciunea de care dau dovadă Ajustorii Gândirii sugerează că ei au urmat o pregătire de o anvergură şi de o întindere prodigioase. De vreme ce ei nu sunt personalităţi, trebuie ca această pregătire să le fi fost dată în instituţiile educative ale Diviningtonului. Extraordinarii Ajustori Personalizaţi constituie fără îndoială cadrele şcolilor de instruire ale Ajustorilor Diviningtonului. Noi ştim totuşi că acest corp central supraveghetor este prezidat de Ajustorul, acum personalizat, al primului Fiu Paradisiac al ordinului Mihaililor care îşi desăvârşeşte manifestarea sa septuplă asupra raselor şi popoarelor tărâmurilor universului său.

(1180.3) 107:3.10 Noi ştim în realitate foarte puţine lucruri despre Ajustorii nepersonalizaţi; nu luăm contact şi nu comunicăm decât cu ordinele personalizate. Aceştia primesc un nume pe Divinington şi sunt întotdeauna cunoscuţi după numele lor, iar nu după numărul lor. Ajustorii Personalizaţi sunt domiciliaţi în permanenţă pe Divinington; această sferă sacră este căminul lor. Ei nu ies din această locuinţă decât la voia Tatălui Universal. Sunt întâlniţi foarte puţini în domeniile universurilor locale, dar ei sunt prezenţi într-un număr mai mare în universul central.

4. Natura şi prezenţa Ajustorilor

(1180.4) 107:4.1 A spune că un Ajustor este divin este pur şi simplu a recunoaşte natura originii sale. Este foarte probabil ca o asemenea puritate a divinităţii sale să îmbrăţişeze esenţa potenţialului tuturor atributelor Deităţii care pot fi conţinute în acest fragment de esenţă absolută a prezenţei universale a Tatălui Paradisului etern şi infinit.

(1180.5) 107:4.2 Sursa efectivă a Ajustorului trebuie să fie infinită. Înaintea fuziunii sale cu sufletul nemuritor al unui muritor evolutiv, realitatea Ajustorului trebuie să frizeze absolutul. Ajustorii nu sunt absoluţi în sensul universal, în sensul Deităţii, ci sunt probabil adevărate absoluturi în limitele potenţialului naturii lor fragmentare. Ei sunt calificaţi în ceea ce priveşte universalitatea lor, dar nu şi în privinţa naturii lor. Ei sunt limitaţi în întindere, însă, în intensitatea semnificaţiei, a valorii şi a faptului, ei sunt absoluţi. Ei sunt darurile divine pe care le numim uneori, din aceste motive, fragmente calificate absolute ale Tatălui.

(1180.6) 107:4.3 Nici un Ajustor nu a fost niciodată neloial faţă de Tatăl Paradisului. Ordinele inferioare de creaturi personale au trebuit uneori să se lupte cu tovarăşi neloiali, dar niciodată Ajustorii; aceştia din urmă sunt supremi şi infailibili în sfera lor celestă de slujire pe lângă creaturi, şi de funcţiuni în univers.

(1180.7) 107:4.4 Ajustorii nepersonalizaţi nu le sunt vizibili decât Ajustorilor Personalizaţi. Mesagerii Solitari ai ordinului meu precum Spiritele Inspirate ale Trinităţii pot detecta prezenţa Ajustorilor prin intermediul fenomenelor de reacţie spirituală. Chiar şi serafimii pot uneori discerne luminozitatea spirituală presupusă a fi asociată prezenţei Veghetorilor în mintea materială a oamenilor. Însă nici unul dintre noi nu este capabil să discernă efectiv prezenţa reală a Ajustorului, decât dacă ei au fost personalizaţi, cu toate că natura lor este perceptibilă în uniunea cu personalităţile fuzionate ale ascendenţilor care vin din lumile evolutive. Invizibilitatea universală a Ajustorilor sugerează puternic că natura lor şi originea lor sunt elevate şi exclusiv divine.

(1181.1) 107:4.5 O lumină caracteristică, o luminozitate spirituală, însoţită de prezenţa divină; ea este în general asociată cu Ajustorul Gândirii. În universul Nebadonului, această luminozitate paradisiacă este foarte larg cunoscută sub numele de „lumină pilot”. Pe Uversa, ea este numită „lumina vieţii”. Pe Urantia, s-a făcut uneori aluzie la acest fenomen ca fiind „adevărate lumină care îl iluminează pe orice om care vine în lume”.

(1181.2) 107:4.6 Pentru toate fiinţele care au ajuns la Tatăl Universal, Ajustorii Gândirii Personalizaţi sunt vizibili. Ajustorii Gândirii din toate stadiile, precum şi toate celelalte fiinţe, entităţi, spirite, personalităţi şi manifestări de spirit, se pot întotdeauna discerne de către Personalităţile Creatoare Supreme provenite din Deităţile Paradisului şi care prezidează guvernele majore ale marelui univers.

(1181.3) 107:4.7 Puteţi voi într-adevăr realiza adevărata semnificaţie a prezenţei interioare a Ajustorului? Măsuraţi voi cu adevărat ceea ce semnifică faptul că un fragment al Deităţii absolute şi infinite, Tatăl Universal, sălăşluieşte în natura voastră muritoare finită şi fuzionează cu ea? Când omul muritor fuzionează cu un fragment efectiv al Cauzei existenţiale a cosmosului total, nu se poate atribui nici o limită destinului acestei asocieri inimaginabile şi fără precedent. În eternitate, omul va descoperi nu numai infinitatea Deităţii obiective, ci şi potenţialitatea fără sfârşit a fragmentului subiectiv a acestui acelaşi Dumnezeu. Ajustorul va continua întotdeauna să reveleze minunăţia lui Dumnezeu personalităţii muritoare, şi această revelaţie celestă nu poate avea niciodată sfârşit, căci Ajustorul vine de la Dumnezeu şi îl reprezintă pe Dumnezeu pentru om.

5. Calitatea minţii Ajustorilor

(1181.4) 107:5.1 Muritorii evolutivi au tendinţa de a considera mintea ca pe o mediere cosmică între spirit şi materie, şi acesta este într-adevăr principala slujire a minţii după cum puteţi discerne. Le este deci foarte dificil oamenilor să perceapă că Ajustorii Gândirii au o minte, căci Ajustorii sunt fragmentări ale lui Dumnezeu pe un nivel absolut de realitate care nu este numai prepersonal, ci şi anterior oricărei divergenţe dintre energie şi spirit. Pe un nivel monist anterior diferenţierii energiei şi spiritului, s-ar putea să nu existe nici o funcţiune mediatoare a minţii, deoarece nu există divergenţe de arbitrat.

(1181.5) 107:5.2 Din moment ce Ajustorii pot să facă planuri, să călătorească şi să iubească, ei trebuie să aibă puteri de individualitate măsurabile cu mintea. Toate felurile de Veghetori superiori din primul grup, zis virgin, posedă o aptitudine nelimitată de a comunica unii cu alţii. În ceea ce priveşte natura şi scopul intercomunicării lor, noi nu putem destăinui aproape nimic, pentru că nu le cunoaştem. Cu toate acestea, noi ştim că Ajustorii sunt într-un oarecare fel dotaţi cu o calitate mentală, căci altfel ei nu ar putea fi niciodată personalizaţi.

(1181.6) 107:5.3 Calităţile mentale ale Ajustorului Gândirii reflectă calităţile mentale ale Tatălui Universal şi ale Fiului Etern – cei care sunt ancestrali tuturor felurilor de minte provenite de la Autorul Comun.

(1181.7) 107:5.4 Tipul de minte presupus a exista la un Ajustor trebuie să fie asemănător cu dotarea mentală a numeroase alte ordine de entităţi personale care noi presupunem că sunt deopotrivă provenite din Prima Sursă-Centru. Deşi multe dintre aceste ordine nu au fost revelate pe Urantia, ele dau toate dovadă de calităţi mentale. Este de asemenea posibil pentru aceste individualizări ale Deităţii originare să se unifice cu numeroase tipuri evolutive de fiinţe non-muritoare, şi chiar şi cu un număr limitat de fiinţe non-evolutive care au dobândit capacitatea de a fuziona cu aceste fragmente de Deitate.

(1182.1) 107:5.5 Când un Ajustor al Gândirii a fuzionat cu nemuritorul suflet morontial evoluând al fiinţei umane supravieţuitoare, mintea Ajustorilor nu poate fi identificată ca continuând să existe separată de mintea creaturii decât până în momentul când muritorul ascendent a atins niveluri spirituale de progres universal.

(1182.2) 107:5.6 Când aceste spirite ale celui de-al şaselea stadiu ating nivelurile finalitare de experienţă ascendentă, se pare că ele transmută un factor mental care reprezintă uniunea anumitor faze mentale ale muritorului şi ale Ajustorului, factor care funcţionase înainte ca legătură între fazele umane şi cele divine ale acestor personalităţi ascendente. Probabil că această calitate mentală experienţială „suprematizează” şi sporeşte ulterior dotarea experienţială a Deităţii evolutive – Fiinţa Supremă.

6. Ajustorii ca spirite pure

(1182.3) 107:6.1 Ajustorii Gândirii, aşa cum îi întâlnesc creaturile în experienţa lor, revelează prezenţa şi călăuzirea unei influenţe spirituale. Ajustorul este cu siguranţă un spirit, un spirit pur, însă un spirit plus ceva. Noi nu am fost niciodată capabili să-i clasificăm pe Veghetorii de Mister într-un mod satisfăcător; tot ce se poate spune despre ei cu certitudine este că sunt cu adevărat asemănători cu Dumnezeu.

(1182.4) 107:6.2 Ajustorul este posibilitatea pentru om de a deveni etern. Omul este posibilitatea pentru Ajustor de a se personaliza. Ajustorul vostru individual munceşte ca să vă spiritualizeze în speranţa de a eterniza identitatea voastră temporară. Ajustorii sunt saturaţi de magnifica dragoste a Tatălui spiritelor, o dragoste care se revarsă din el însuşi. Ei vă iubesc autentic şi dumnezeieşte; ei sunt prizonierii speranţei spirituale închise în mintea oamenilor. Ei doresc fierbinte ca mintea voastră muritoare să atingă divinitatea, pentru ca solitudinea lor să ia sfârşit şi ca ei să fie eliberaţi odată cu voi de limitările învestiturii materiale şi ale învestiturii timpului.

(1182.5) 107:6.3 Cărarea care vă duce în Paradis este cea a realizării spirituale, şi natura Ajustorilor vă va revela fidel natura spirituală a Tatălui Universal. Dincolo de ascensiunea în Paradis şi în stadiile postfinalitare ale carierei eterne, este posibil ca Ajustorul să ia contact cu partenerul său cândva uman pentru o slujire altfel decât spirituală; dar ascensiunea către Paradis şi cariera finalitară reprezintă asocierea dintre ascendentul cunoscător de Dumnezeu, care se spiritualizează, şi Ajustorul, a cărui slujire spirituală îl revelează pe Dumnezeu.

(1182.6) 107:6.4 Noi ştim că Ajustorii Gândirii sunt spirite, spirite pure, probabil spirite absolute. Dar Ajustorul trebuie să fie ceva mai mult decât o realitate spirituală exclusivă. Factorii de energie pură sunt deopotrivă prezenţi la el în plus faţă de calitatea sa mentală presupusă. Dacă cineva va vrea să-şi amintească că Dumnezeu este sursa energiei pure şi a spiritului pur, nu va fi atât de dificil să perceapă că fragmentele sale sunt energie şi spirit. Este un fapt că Ajustorii traversează spaţiul pe circuitele de gravitaţie instantanee şi universale ale Insulei Paradisului.

(1182.7) 107:6.5 Este de bună seamă surprinzător că Veghetorii de Mister sunt astfel asociaţi cu circuitele materiale ale universului universurilor, însă este un fapt că, de la un capăt la celălalt al marelui univers, ei trec ca fulgerele peste circuitele de gravitaţie materială. Este perfect posibil ca ei să poată chiar să pătrundă nivelurile spaţiului exterior; ei ar putea desigur să urmărească prezenţa gravitaţională a Paradisului în aceste regiuni. Deşi personalităţile ordinului meu pot de asemenea să parcurgă circuitele mentale ale Autorului Asociat dincolo de hotarele marelui univers, noi nu am fost niciodată siguri de detectarea prezenţei Ajustorilor în regiunile neexplorate ale spaţiului exterior.

(1183.1) 107:6.6 Cu toate acestea, deşi Ajustorii utilizează circuitele gravitaţiei materiale, ei nu le sunt supuşi aşa cum este creaţia materială. Ajustorii sunt fragmente ale străbunului gravitaţiei, iar nu consecinţele gravitaţiei; ei sunt fracţionaţi pe un nivel de existenţă al universului ipotetic anterior apariţiei gravitaţiei.

(1183.2) 107:6.7 Ajustorii nu se bucură de nici o destindere din momentul manifestării lor până în ziua în care sunt liberi să plece în Divinington după moartea naturală a subiectului lor uman. Iar cei ai căror subiecte nu trec prin porţile morţii naturale nu beneficiază nici chiar de acest răgaz temporar. Ajustorii nu au nevoie să absoarbă energie; ei sunt energie, energia ordinului cel mai elevat şi cel mai divin.

7. Ajustorii şi personalitatea

(1183.3) 107:7.1 Ajustorii Gândirii nu sunt personalităţi, însă ei sunt entităţi reale. Ei sunt în mod veritabil şi perfect individualizaţi, deşi nu sunt niciodată efectiv personalizaţi în timp ce sălăşluiesc într-un muritor. Ajustorii Gândirii nu sunt adevărate personalităţi, dar sunt adevărate realităţi, realităţi de ordinul cel mai pur care este cunoscut în universul universurilor – ei sunt prezenţa divină. Cu toate că aceste minunate fragmente ale Tatălui nu sunt personale, ele sunt menţionate de obicei ca fiinţe, şi uneori ca entităţi spirituale, din cauza fazelor spirituale ale prezentei lor slujiri pe lângă oameni.

(1183.4) 107:7.2 Dacă Ajustorii nu sunt personalităţi care să se bucure de prerogativele voinţei şi puterii de a alege, cum pot ei atunci să aleagă subiecte umane şi să se ducă voluntari ca să locuiască în aceste creaturi în lumile evolutive? Aceasta este o întrebare uşor de pus, dar probabil că nici o fiinţă din universul universurilor nu a găsit niciodată răspunsul exact. Chiar şi personalităţile ordinului meu, Mesagerii Solitari, nu înţeleg pe deplin facultăţile voinţei, ale alegerii şi ale dragostei la entităţi care nu sunt personale.

(1183.5) 107:7.3 Noi am presupus adesea că Ajustorii Gândirii trebuie să fie înzestraţi cu voinţă pe toate nivelele prepersonale de alegere. Ei se oferă voluntari ca să sălăşluiască în fiinţele umane, ei stabilesc, pentru cariera eternă a oamenilor, planuri pe care le adaptează, le modifică şi le substituie după împrejurări, iar aceste activităţi implică o voinţă autentică. Ei au afecţiune pentru muritori, ei operează în crizele din univers, ei sunt mereu gata să acţioneze într-o manieră decisivă conform alegerii oamenilor, şi toate aceste reacţii sunt în cel mai înalt grad volitive. În toate situaţiile care nu interesează domeniul voinţei umane, conduita lor denotă indiscutabil exersarea puterilor echivalente, sub toate raporturile, cu voinţa, cu maximum de decizie.

(1183.6) 107:7.4 Dacă Ajustorii Gândirii posedă o voinţă, de ce sunt atunci supuşi vrerii muritorilor? Acest lucru ţine, credem noi, de aceea că voinţa Ajustorilor, deşi absolută în natură, este prepersonală în manifestare. Voinţa umană funcţionează pe nivelul personalităţii realităţii universale şi, în tot cosmosul, impersonalul – no-personalul, subpersonalul şi prepersonalul este întotdeauna sensibil la voinţa şi la actele personalităţii existente.

(1183.7) 107:7.5 În tot universul de fiinţe create şi de energii non-personale, noi nu constatăm nici o manifestare a voinţei, a voliţiei, a alegerii şi a dragostei în afara personalităţii. Noi nu vedem nicăieri aceste atribute ale personalităţii care să funcţioneze în asociere cu realităţile impersonale, decât la Ajustori şi la alte fiinţe similare. Nu ar fi corect nici să se califice un Ajustor drept subpersonal, nici just să se menţioneze această entitate ca suprapersonală, dar este perfect admisibil să se folosească cuvântul prepersonal pentru a o distinge.

(1184.1) 107:7.6 Fiinţele ordinelor noastre numesc „daruri divine” aceste fragmente de Deitate. Noi recunoaştem că Ajustorii au o origine divină şi că ei constituie probabil dovada şi demonstraţia că Tatăl Universal şi-a rezervat posibilitatea de a comunica direct şi fără limită cu toate creaturile materiale, şi cu fiecare dintre ele, pe toate tărâmurile practic infinite; şi aceasta complet în afara prezenţei sale în personalitatea Fiilor săi Paradisiaci sau a ajutorului său indirect prin personalităţile Spiritului Infinit.

(1184.2) 107:7.7 Toate fiinţele creaţiei s-ar bucura să îi primească pe Veghetorii de Mister, dar nici un ordin de fiinţe nu este astfel locuit, cu excepţia creaturilor evolutive volitive cu destin de finalitari.

(1184.3) 107:7.8 [Prezentat de un Mesager Solitar din Orvonton]

 Până la o nouă revedere .. iubire, pace și lumină pentru toți!

Costi 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Botezul Domnului  – Sf. Ioan Botezătorul  – Sfințirea apelor

La mulți ani! ..  tuturor celor ce poartă numele  Sf. Ioan Botezătorul

280px-Icoană_boboteazaBoboteaza sau epifania încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă și este sărbătorită la 6 ianuarie de către ambele biserici ortodoxa și catolica.

Cuvântul Bobotează este numit în grecește și Teofanie sau Epifanie,  traducându-se prin „Arătarea Domnului” și a Sfintei Treimi.

Boboteaza este deci una dintre cele mai importante sărbători ale anului pentru creștini fiind urmată de Sf. Ioan Botezătorul numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” ..  zi sărbătorită astăzi.

200px-John_the_Baptist_of_MacedoniaIoan Botezătorul  este considerat de creștini ca înaintemergătorul lui Iisus Hristos cel care a propovăduit venirea acestuia locuitorilor din Ierusalim .. aceștia considerandu-l prooroc și care se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.

Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și mărturisească păcatele și să se pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (Iisus)  îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.

Legat de botez și Ioan Botezătorul, Sfânta Evanghelie relatează că și Iisus a venit  pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu cel ce spăla păcatul lumii”… și ieșind din apa Iordanului „cerurile s-au deschis și duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind peste el. Și glas din ceruri s-a auzit zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”.

Râul Iordan

Iordanul – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din pustia lui

Minunea întoarcerii râului Iordan de Bobotează.

Se spune că în  fiecare an în ziua Ajunului Bobotezei, pe stil vechi (dupa calendarul iulian) după aruncarea Sf. Cruci în apa râului Iordan de catre Patriarhul Ierusalimului, la Bethabara, locul Botezului Mântuitorului, are  loc minunea schimbării sensului de curgere a râului Iordan !

http://youtu.be/UYPQLsdyjqc

Sfințirea apei – Aghiasmele

Cu ocazia Sf. Sărbători de Bobotează are loc și sfințirea apei (aghiasma mare)  pe care creștinii o consumă ca apă sfințită împărtășindu-se astfel prin intermediul ei cu energiile Duhului Sfânt.

Sfințirea cu acest prilej a apei și nu numai,  acest  element al vieții și poate  cel mai însemnat pentru toate creaturile, înseamnă aducerea ei de către Duhul Sfânt prin intermediul preotului care face  rugăciunea de sfințire a apei la starea ei inițială, de apă vie, sfântă și nealterabila.

Biserica noastră ortodoxă , realizează mai multe feluri de Sfințire a apei:

  1. Sfintirea apei – ca Agheasmă Mare. Se face  o singură dată pe an, la Bobotează și se consumă de la 6 ianuarie până la 14 ianuarie, dimineața pe nemâncate.
  2. Sfintire apei – ca Agheasmă Micăpentru uz curent. Aceasta se face ori de câte ori este nevoie .. la noi la biserica Podeanu se face lunar la începutul lunii .. se poate bea dimineața pe nemâncate după anafură acasă sau la sfânta biserică.
  3. Sfințire apei – ca Agheasmă Micăcu ocazia Sfeștaniei. Și aceasta se face ori de câte ori este nevoie .. cei care vor să facă sfeștanie acasă se pot programa la preot .. și cu această apă sfințită se stropește casa, oamenii bolnavi, lucrurile din casă, gospodăria, animalele,  .. etc .. și ce rămâne se bea dimineața  pe nemâncate după anafură iar cu ea de Izvorul Tămăduirii se pot stropi bolnavii și mormintele.
  4. Sfintirea apei – la naștere – când moașa copilului vine la biserică cu un vas cu apă, pe care o va sfinți preotul .. pentru că la naștere copilul este necurat atât fizic cât și spiritual prin așa zisul păcat ștrămoșesc .. și deci nou născutul se curăța prin această apă sfințită, până la botezul lui .. poate doar la țară să mai fie păstrat acest obicei unde se mai naște uneori cu moașă  ..
  5. Sfințire apei – cu ocazia tainei Sfântului Botez. Deci, când se botează pruncul, și se sfințeste apa din cristelniță si dupa aceea se boteaza pruncul în apa sfintita.

În principiu oricine poate consuma apă sfințită împărtășindu-se astfel așa cum am spus prin intermediul ei cu energiile Duhului Sfânt care restructurează apa aducând-o la starea inițială, de apă vie, sfânta și nealterabilă și care fiind consumată  restructurează la rândul ei și fiinața umană alcătuită din cca 70 % apă, creierul chiar 75-80 % ..  cu condiția să nu mănânce și să nu bea nimic după orele 24, iar pentru cei căsătoriți, condiția principală pe care trebuie să o îndeplinească pentru a consuma apă sfințită este “curățenia trupească”.

Deși s-au făcut multe filme și filmulețe  despre apă și proprietățile ei  .. vă  recomand și vă invit  să vedeți filmul documentar Apa .. un film excelent realizat prin complexitatea și diversitatea  informației prezentate ..  atât din domeniul tehnic cât și spiritual, din care cu sigurantă veți invăța și întelege multe lucruri care poate până acum le-ați considerat poate simple obiceiuri și superstiții mai ales cele din domeniul spiritual  ..

 Documentar Apa

http://youtu.be/tO44W8UoRa8

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Muzică și poezie – Poem pe inimă de Liviu Florian Jianu

Dragi prieteni ,

În cadrul rubricii Muzică și poezie .. vă prezint un videoclip cu o frumoasă poezie creștină intitulată – Poem pe inimă  de  Liviu Florin Jianu .

Poem pe inimă
de Liviu Florian Jianu

 

Drept multumire-aș vrea să-Ți pun ‘nainte
O candelă cu sufletu-mi aprins,
Să ningă-n taina toate cele sfinte
Peste iubirea Ta, Părinte nins
 

 

Eu să iți țin de cald, ca o făclie,
Și inima-mi să-Ți bată ca o toacă,
Atât de înțeleaptă și de vie,
Smerita, rugăciunii Tale, arcă
 

 

Și să iți scriu pe inimă poeme,
Și să te cânt, Izvor de Bunătate,
Să rog eternitatea să mă cheme
La Tine, Ziditorule a toate
 

 

Să ard – o lumânare – pentru pruncii
Ce bucuria-Ți sfântă o îngână,
Și să mă las – sub flacara poruncii,
Un gângurit – în barba Ta de lână
 

 

Drept mulțumire-aș vrea să-Ți pun ‘nainte
O candelă cu sufletu-mi aprins,
Să ningă-n taina toate cele sfinte
Peste Lumina Ta, Părinte nins …

 

montaj video realizat de Nicoară Ramona  Ella  pe  muzica  CoRus – Din nou acasă

Până la o noua revedere .. în așteptarea Sfintelor Sărbători a Nașterii Domnului vă doresc .. pace si lumină pentru toți !

Costi alias CoRus

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sfântul Nicolae și despre Natura reală a religiei

Sfântul Nicolae

La Mulți Ani ! tuturor celor ce poartă numele Nicolae și derivatele lui.

Sf NicolaeSfantul Nicolae s-a nascut in anul 270, si a trait in perioada de persecutii a Bisericii, in vremea imparatilor Diocletian (284-305) si Maximiliam (286-305) si este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai crestinismului, mai ales pentru ca a imbinat smerenia cu darnicia

Sfantul Nicolae a ramas orfan de mic si a fost crescut si educat de un unchi al sau, care purta tot numele Nicolae si era episcop in cetatea Patara, din Asia Mica.

Dobandind multa intelepciune si ravna pentru cele sfinte, a fost hirotonit episcop al cetatii Mira din Lichia, unde a propovaduit cu indrazneala dreapta credinta, fapt pentru care a fost persecutat si intemnitat.

Edictul de libertate religioasa din anul 313 al Sfantului Imparat Constantin cel Mare, de la a carui proclamare au trecut 1701 ani, l-a gasit pe Sfantul Nicolae in temnita, de unde a fost eliberat. Este deci unul din marii sfinti ai Bisericii crestine care s-a bucurat de rolul protector al Sfantului Imparat Constantin cel Mare, intr-o perioada in care lumea era divizata inca intre paganism si crestinism.

Mai tarziu, in anul 325, Sfantul Ierarh Nicolae s-a aflat intre cei 318 Sfinti Parinti convocati de Imparatul Constantin cel Mare la primul Sinod ecumenic de la Niceea, unde a aparat invatatura Bisericii despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu in fata ratacirii ereziei ariene, fapt pentru care a fost numit apoi si indreptator sau aparator al credintei.

El a stiut sa arate dragoste fata de Dumnezeu, aratand dragoste fata de aproapele, miluind o multime de oameni, ca de pilda pe tatal care avea trei fete sarace, pe corabierii aflati in tumultul marii involburate si pe locuitorii Mirelor Lichiei, carora le-a fost nu numai pastor sufletesc, ci și sprijinitor in vreme de foamete, prin chemarea miraculoasa a corabiei incarcata cu grane.

Biserica a imprimat duhul Sfantului Nicolae clerului, credinciosilor si chiar conducatorilor de popoare pe care i-a sfatuit sa fie buni si milostivi cu cei saraci, singuri si neajutorati.

Prin pilda vietii si a faptelor sale de milostenie, Sfantul Nicolae a inspirat o cultura a bunatatii si darniciei in toate popoarele crestine, mai ales acolo unde este cinstit cu multa evlavie, pretuit si iubit.

material partial preluat de pe – crestinortodox.ro

**********************************************************************************************

Natura reală a religiei

Dragi prieteni,

In continuare, vă propun să mai facem un pas în cadrul călătoriei noastre spirituale .. și să mai răsfoim prin cartea Urantia, prin acest mai nou să-i zicem „etalon”  al informației de natură spirituală revelata, ..  cartea fiind publicata în 1955 deci la aproape 2000 de ani după Cartea Cărților – Biblia … carte care poate fi și un „etalon” al informației de natură spirituală revelată și al secolelor viitoare, .. fie așa cum este cu informațiile tehnice revelate impuse de limita anilor revelației, sau updatată în funcție de gradul evolutiv atât tehnologic cât și spiritual al anilor care vor urma.

citat din capitolul – Natura reala a religiei – Despre limitele relevației:

Faptele istorice şi adevărurile religioase ale acestei serii de expuneri revelatoare vor subzista în analele epocilor care vin, însă, în acelaşi timp, noi ştim perfect că, în câţiva ani, multe dintre afirmaţiile noastre privitoare la ştiinţele fizice vor trebui să fie revăzute, ca urmare a dezvoltărilor ştiinţifice adiţionale şi a descoperirilor noi. Noi prevedem, încă de pe acum , aceste noi dezvoltări, dar ni s-a interzis să includem, în expunerile noastre revelatoare, aceste noţiuni pe care oamenii nu le-au descoperit încă „.

După ce am văzut câte ceva despre evoluția rugăciunii în capitolul cu același nume, haideți  să vedem acum unele informații revelate de carte și despre – Natura reală a religiei.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-101-natura-reala-religiei

                                                          Capitolul 101

                                                    Natura reală a religiei

(1104.1) 101:0.1 RELIGIA, ca experienţă umană, se desfăşoară de la sclavia primitivă a fricii la sălbaticii în evoluţie, până la sublima şi magnifica libertate a credinţei la muritorii civilizaţi, splendid conştienţi de filiaţia lor cu Dumnezeul etern.

(1104.2) 101:0.2 Religia este strămoşul eticii şi al moralei superioare din evoluţia socială progresivă. Religia prin ea însăşi nu este numai o mişcare morală, cu toate că manifestările ei exterioare şi sociale sunt puternic influenţate de forţa vie etică şi morală a societăţii umane. Religia este întotdeauna inspiratoarea naturii în evoluţie a oamenilor, însă ea nu este secretul acestei evoluţii.

(1104.3) 101:0.3 Religia, credinţa-convingere a personalităţii, poate întotdeauna să triumfe asupra logicii contradictorii şi superficiale a disperării, logică născută din mintea materială necredincioasă. Există o voce interioară adevărată şi autentică, acea „lumină adevărată care îl luminează pe orice om care vine pe lume”. Iar această conducere a spiritului este distinctă de incitările etice ale conştiinţei umane. Sentimentul de încredinţare religioasă este mai mult decât un sentiment emotiv. Încredinţarea religiei transcende raţiunea minţii, şi chiar logica filozofică. Religia este credinţă, încredere şi încredinţare.

1. Adevărata religie

(1104.4) 101:1.1 Adevărata religie nu este un sistem de credinţe filozofice care se poate deduce prin raţionament şi demonstra prin dovezi naturale. Ea nu este nici o experienţă fantastică şi mistică a unor sentimente de extaz indescriptibile, de care pot beneficia numai evlavioşii romantici ai misticismului. Religia nu este produsul raţiunii, însă, văzută din interior, ea este întru totul rezonabilă. Religia nu decurge din logica filozofiei umane, însă, ca experienţă a muritorilor, ea este întru totul logică. Religia este experimentarea divinităţii în conştiinţa unei fiinţe morale de origine evolutivă; ea reprezintă o experienţă adevărată cu realităţile eterne în timp, realizarea de satisfacţii spirituale în timpul întrupării.

(1104.5) 101:1.2 Ajustorul Gândirii nu are nici un mecanism special prin care să poată ajunge la exprimarea de sine. Nu există nici o facultate religioasă mistică pentru a primi sau a exprima emoţii religioase. Aceste experienţe sunt făcute posibile prin mecanismul natural însuşit al minţii umane, de unde şi o explicaţie a dificultăţii pe care o întâmpină Ajustorul în a intra în comunicare directă cu mintea materială în care sălăşluieşte constant.

(1104.6) 101:1.3 Spiritul divin stabileşte contactul cu omul muritor, nu prin sentimente sau prin emoţii, ci în domeniul gândirii celei mai elevate şi celei mai spiritualizate. Gândurile voastre, iar nu sentimentele voastre, sunt cele care vă conduc spre Dumnezeu. Numai ochii minţii pot percepe natura divină. Dar mintea care îl deosebeşte pe Dumnezeu, care aude Ajustorul interior, este mintea pură. „Fără sfinţenie, nimeni nu-l poate vedea pe Domnul.” Orice comunicare interioară şi spirituală de acest ordin se numeşte clarviziune spirituală. Aceste experienţe religioase rezultă din impresia făcută asupra minţii umane de operaţiunile conjugate ale Ajustorului Gândirii şi ale Spiritului Adevărului atunci când ei acţionează printre ideile, idealurile, vederile de ansamblu şi eforturile spirituale ale fiilor în evoluţie ai lui Dumnezeu, precum şi asupra acestora.

(1105.1) 101:1.4 Prin urmare, religia trăieşte şi prosperă, nu prin vedere şi simţire, ci mai degrabă prin credinţă şi clarviziune. Ea nu constă nici în descoperirea de fapte noi, nici în recunoaşterea unei experienţe excepţionale, ci mai degrabă în găsirea de noi semnificaţii spirituale în faptele deja bine cunoscute omenirii. Cea mai înaltă experienţă religioasă nu depinde de acte prealabile călăuzite de credinţă, de tradiţie şi de autoritate; ea nu este nici rezultatul unor sentimente sublime sau al unor emoţii pur mistice. Ea este mai degrabă o experienţă profund gravă şi efectivă de comuniune de spirit cu influenţele spirituale care rezidă în mintea umană. În măsura în care se poate defini această experienţă în termeni de psihologie, ea constă pur şi simplu în a şti experimental că realitatea credinţei în Dumnezeu este realitatea unei asemenea experienţe pur personale.

(1105.2) 101:1.5 Cu toate că religia nu este produsul speculaţiilor raţionaliste ale unei cosmologii materiale, ea este totuşi produsul unei clarviziuni în întregime raţionale, provenite din experienţa mentală a omului. Religia nu se naşte nici din meditaţii mistice nici din contemplaţii izolate, cu toate că ea este mereu mai mult sau mai puţin misterioasă şi întotdeauna de nedefinit şi neexplicat în termenii raţiunii pur intelectuale şi ai logicii filozofice. Germenii adevăratei religii îşi au originea în domeniul conştiinţei morale a omului şi se revelează prin creşterea clarviziunii spirituale; această facultate a personalităţii umane rezultă din prezenţa Ajustorului Gândirii revelator de Dumnezeu în mintea umană însetată de Dumnezeu.

(1105.3) 101:1.6 Credinţa uneşte discernământul moral cu discriminarea conştiincioasă a valorilor, şi simţul evolutiv preexistent al datoriei completează ascendenţa adevăratei religii. Experienţa religiei duce în cele din urmă la certitudinea conştientă că Dumnezeu există şi la încredinţarea indubitabilă a supravieţuirii personalităţii credincioase.

(1105.4) 101:1.7 Se vede, aşadar, că aspiraţiile religioase şi pornirile spirituale nu sunt de natură să îi determine de-a dreptul pe oameni să vrea să creadă în Dumnezeu; natura lor şi puterea lor au mai degrabă ca efect insuflarea profundă în oameni a convingerii că ei s- ar cuveni să creadă în Dumnezeu. Simţul datoriei evolutive şi obligaţiile care decurg din iluminarea revelaţiei fac o impresie atât de profundă asupra naturii morale a omului, încât el atinge în cele din urmă această poziţie a minţii şi acea atitudine a sufletului în care trage concluzia că nu are nici un drept să nu creadă în Dumnezeu. Înţelepciunea superioară şi suprafilozofică a acestor indivizi iluminaţi şi disciplinaţi le aduce, în ultimă instanţă, învăţătura că, dacă ei se îndoiesc de Dumnezeu sau nu au încredere în bunătatea sa, ei se arată a fi infideli faţă de elementul cel mai real şi cel mai profund care este în mintea şi în sufletul oamenilor – Ajustorul divin.

2. Faptul religiei

(1105.5) 101:2.1 Faptul religiei constă în întregime în experienţa religioasă a fiinţelor umane raţionale şi obişnuite. Şi acesta este singurul sens în care religia poate fi considerată vreodată ca ştiinţifică sau şi psihologică. Dovada că revelaţia este revelaţie este acest acelaşi fapt de experienţă umană: faptul că revelaţia sintetizează ştiinţele naturii şi teologia religioasă, aparent divergente, într-o filozofie a universului coerentă şi logică, într-o explicaţie coordonată şi neîntreruptă atât în ştiinţă cât şi în religie, aducând astfel armonie minţii şi satisfacţie spiritului. Ele răspund, în experienţa umană, întrebărilor minţii avide de a şti cum a pus Infinitul voinţa în executare şi cum şi-a făcut planurile în materie, cu mintea şi în spirit.

(1106.1) 101:2.2 Raţiunea este metoda ştiinţei; credinţa este metoda religiei; logica este tehnica pe care încearcă să o utilizeze filozofia. Revelaţia compensează absenţa punctului de vedere morontial, furnizând o tehnică pentru a ajunge la unitate în înţelegerea realităţii materiei şi a spiritului, precum şi a relaţiilor lor prin intermediul minţii. Adevărata revelaţie nu denaturează niciodată ştiinţa; ea nici nu face religia iraţională sau filozofia ilogică.

(1106.2) 101:2.3 Prin studiul ştiinţei, raţiunea poate, prin natură, să conducă la regăsirea unei Cauze-Prime, însă este nevoie de o credinţă religioasă pentru a transforma Cauza Primă într-un Dumnezeu al mântuirii; mai mult, revelaţia este necesară pentru a valida această credinţă, această clarviziune spirituală.

(1106.3) 101:2.4 Există două motive fundamentale pentru a crede într-un Dumnezeu care întreţine supravieţuirea umană:

(1106.4) 101:2.5 1. Experienţa umană, încredinţarea personală, speranţa şi încrederea simţite într-un fel sau altul şi suscitate de Ajustorul Gândirii interior.

(1106.5) 101:2.6 2. Revelarea adevărului, fie prin conducerea personală directă a Spiritului Adevărului, fie prin dăruirea de către Fiii divini lumii, fie prin revelaţiile cuvântului din scrieri.

(1106.6) 101:2.7 Căutările ştiinţei prin raţiune se termină cu ipoteza unei Cauze Prime. Religia nu şi-a întrerupt propria evoluţie a credinţei înainte de a fi sigură de existenţa unui Dumnezeu al mântuirii. Studiile ştiinţifice judicioase sugerează în mod logic realitatea şi existenţa unui Absolut. Religia crede fără rezervă în existenţa şi în realitatea unui Dumnezeu care întreţine supravieţuirea personalităţii. Acolo unde metafizica eşuează totalmente şi unde filozofia însăşi eşuează parţial, revelaţia reuşeşte: ea afirmă că acea Cauză Primă a ştiinţei şi Dumnezeul mântuirii al religiei nu sunt decât una şi aceiaşi Deitate.

(1106.7) 101:2.8 Raţiunea este dovada ştiinţei, credinţa este dovada religiei, logica este dovada filozofiei, dar revelaţia nu este validată decât de experienţa umană. Ştiinţa aduce cunoaşterea, religia aduce fericirea, filozofia aduce unitatea, iar revelaţia confirmă armonia experimentală a acestei apropieri triunice de realitatea universală.

(1106.8) 101:2.9 Contemplarea naturii nu poate revela decât un Dumnezeu al naturii, un Dumnezeu al mişcării. Natura nu lasă să se vadă decât materia, mişcarea şi însufleţirea – viaţa. În anumite condiţii, materia plus energia se manifestă în forme vii, însă, în vreme ce viaţa naturală este un fenomen relativ continuu; ea rămâne în întregime tranzitorie pentru indivizi. Natura nu furnizează baza unei credinţe logice în supravieţuirea personalităţii umane. Omul religios care îl găseşte pe Dumnezeu în natură l-a găsit deja mai întâi de toate pe acest acelaşi Dumnezeu în propriul lui suflet.

(1106.9) 101:2.10 Credinţa îl revelează pe Dumnezeu în suflet. Revelaţia, substitutul clarviziunii morontiale de pe lumile evolutive, îi permite omului să vadă, în natură, pe acelaşi Dumnezeu pe care credinţa îl manifestă în sufletul său. Revelaţia reuşeşte astfel să arunce o punte peste prăpastia dintre material şi spiritual, şi chiar peste aceea dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu.

(1107.1) 101:2.11 Contemplarea naturii conduce logic către noţiunea existenţei unei călăuziri inteligente şi chiar şi a unei supravegheri vii, dar ea nu revelează în nici o manieră satisfăcătoare un Dumnezeu personal. Pe de altă parte, nu este nimic, în natură, care să împiedice considerarea universului ca lucrarea unui Dumnezeu al religiei. Dumnezeu nu poate fi găsit doar prin natură, însă odată ce el a fost găsit altfel, studiul naturii devine în întregime compatibil cu o interpretare mai elevată şi mai spirituală a universului.

(1107.2) 101:2.12 Revelaţia, ca fenomen istoric, este periodică; ca experienţă umană personală, ea este continuă. Divinitatea operează în personalitatea umană ca Ajustor, care este un dar al Tatălui, ca Spirit al Adevărului al Fiului şi ca Duh Sfânt al Spiritului Universului, iar aceste trei înzestrări supramuritoare sunt unificate în evoluţia umană bazată pe experienţă ca slujire a Supremului.

(1107.3) 101:2.13 Adevărata religie este o pătrundere în realitate, copilul prin credinţă al conştiinţei morale, iar nu un simplu asentiment intelectual dat vreunui corp de doctrine dogmatice. Adevărata religie constă în a avea experienţa că „Spiritul însuşi stă mărturie împreună cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu”. Religia nu constă din propoziţii teologice, ci în clarviziunea spirituală şi în sublimitatea încrederii sufletului.

(1107.4) 101:2.14 Natura voastră cea mai profundă – Ajustorul divin – creează în voi o foame şi o sete de justeţe, o anumită dorinţă fierbinte de perfecţiune divină. Religia este actul de credinţă prin care se recunoaşte această pornire interioară de înfăptuire divină. Astfel se naşte credinţa şi încredinţarea sufletului, pe care voi le recunoaşteţi ca fiind calea mântuirii, tehnica supravieţuirii personalităţii, precum şi toate valorile considerate ca adevărate şi bune.

(1107.5) 101:2.15 Realizarea religiei nu a depins niciodată şi nu va depinde niciodată de o mare ştiinţă sau de o logică abilă. Ea este clarviziune spirituală, şi tocmai din acest motiv unii dintre cei mai mari învăţători religioşi, şi chiar şi profeţi, au posedat uneori atât de puţin din înţelepciunea lumii. Credinţa religioasă este accesibilă deopotrivă erudiţilor şi ignoranţilor.

(1107.6) 101:2.16 Religia trebuie mereu să fie propriul ei critic şi propriul ei judecător; ea nu poate fi niciodată evaluată, şi cu atât mai puţin înţeleasă din exterior. Singura voastră încredinţare de existenţa unui Dumnezeu personal constă în propria voastră clarviziune cu privire la credinţa voastră în lucrurile spirituale şi la experienţa voastră legată de lucrurile spirituale. Pentru toţi tovarăşii voştri care au avut o experienţă asemănătoare, nici un argument referitor la personalitatea sau la realitatea lui Dumnezeu nu este necesar, pe câtă vreme, pentru toţi ceilalţi oameni care nu au această certitudine a unui Dumnezeu, nici un argument nu poate fi vreodată cu adevărat convingător.

(1107.7) 101:2.17 Psihologia poate într-adevăr să încerce a studia fenomenele de reacţii religioase la mediul social, însă ea nu poate spera niciodată să pătrundă mobilurile interioare şi reale ale religiei, şi nici funcţionarea ei. Numai teologia, domeniul credinţei şi tehnica revelaţiei, pot să ţină seama în mod inteligent de natura şi de conţinutul experienţei religioase.

3. Caracteristicile religiei

(1107.8) 101:3.1 Religia este atât de vitală încât ea persistă în absenţa credinţei. Ea trăieşte, în pofida contaminării ei de către cosmogoniile eronate şi de falsele filozofii. Ea supravieţuieşte chiar şi confuziei metafizicii. Prin toate vicisitudinile istorice ale religiei persistă mereu ceea ce este indispensabil progresului şi supravieţuirii oamenilor: conştiinţa etică şi conştiinţa morală.

(1108.1) 101:3.2 Clarviziunea credinţei, sau intuiţia spirituală, reprezintă înzestrarea minţii cosmice în asociere cu Ajustorul Gândirii, care este darul Tatălui pentru om. Raţiunea spirituală, sau inteligenţa sufletului, este dăruirea Duhului Sfânt, darul Spiritului Creativ pentru om. Filozofia spirituală, sau înţelepciunea realităţilor spirituale, este înzestrarea Spiritului Adevărului, darul conjugat al Fiilor de consacrare pentru copiii oamenilor. Coordonarea şi asocierea acestor înzestrări spirituale fac din om o personalitate spirituală într-un destin potenţial.

(1108.2) 101:3.3 Această aceeaşi personalitate spirituală, sub o formă primitivă şi embrionară, este cea care, în posesia Ajustorului, supravieţuieşte morţii naturale trupeşti. Această entitate complexă de origine spirituală, asociată cu experienţa umană, este făcută capabilă să supravieţuiască (conservată de Ajustor) disoluţiei sinelui mental şi material. Ea ajunge acolo prin intermediul căii vii oferită de Fiii divini, atunci când asocierea temporară a materialului şi a spiritualului este ruptă prin încetarea mişcării vitale.

(1108.3) 101:3.4 Prin credinţă religioasă, sufletul omului se revelează şi demonstrează divinitatea potenţială a naturii sale emergente prin maniera caracteristică în care ea incită personalitatea muritoare să reacţioneze în anumite situaţii de încercări intelectuale şi sociale. Credinţa spirituală autentică (adevărata conştiinţă morală) se revelează în aceasta:

(1108.4) 101:3.5 1. Ea face să progreseze etica şi morala în ciuda tendinţelor animalice inerente şi adverse.

(1108.5) 101:3.6 2. Ea produce o sublimă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, chiar şi în faţa decepţiilor amare şi a înfrângerilor zdrobitoare.

(1108.6) 101:3.7 3. Ea generează o încredere în sine şi un curaj profunde, în pofida adversităţii naturale şi a calamităţilor fizice.

(1108.7) 101:3.8 4. Ea dă dovadă de un echilibru inexplicabil şi de o linişte fortifiantă, în ciuda bolilor deconcertante şi chiar a suferinţelor fizice acute.

(1108.8) 101:3.9 5. Ea păstrează în personalitate un sânge rece şi un echilibru misterios în faţa purtărilor urâte şi a celor mai flagrante nedreptăţi.

(1108.9) 101:3.10 6. Ea menţine o încredere divină în victoria finală, în ciuda cruzimilor unui destin aparent orb şi a unei indiferenţe aparent complete a forţelor naturale faţă de bunăstarea umană.

(1108.10) 101:3.11 7. Ea stăruie în a crede cu fermitate în Dumnezeu în ciuda tuturor demonstraţiilor contrare ale logicii, şi rezistă cu succes la toate celelalte sofisme intelectuale.

(1108.11) 101:3.12 8. Ea continuă să arate o credinţă de neînfrânt în supravieţuirea sufletului, fără a se sinchisi de învăţăturile înşelătoare ale falsei ştiinţe sau de iluziile persuasive ale unei filozofii amăgitoare.

(1108.12) 101:3.13 9. Ea trăieşte şi triumfă independent de greutatea zdrobitoare a civilizaţiilor complexe şi parţiale ale timpurilor moderne.

(1108.13) 101:3.14 10. Ea contribuie la supravieţuirea continuă a altruismului în pofida egoismului uman, a antagonismelor sociale, a lăcomiilor industriale şi a dereglărilor politice.

(1108.14) 101:3.15 11. Ea aderă ferm la o credinţă sublimă în unitatea universului şi în călăuzirea divină, fără a se preocupa de prezenţa tulburătoare a răului şi a păcatului.

(1108.15) 101:3.16 12. Ea continuă imperturbabil să-l adore pe Dumnezeu în pofida a tot, şi a orice s-ar întâmpla. Ea îndrăzneşte să declare: „Chiar dacă mă jertfeşte, eu îl voi servi”.

(1108.16) 101:3.17 Noi ştim deci, prin trei fenomene, că omul are un spirit sau nişte spirite divine care sălăşluiesc în el; în primul rând, prin experienţa personală – credinţa religioasă; în al doilea rând, prin revelaţie – personală şi rasială; şi în al treilea rând, prin uimitoarea manifestare de reacţii extraordinare şi nenaturale la mediul lui material, după cum sunt ilustrate în relatarea precedentă a douăsprezece înfăptuiri cu caracter spiritual în faţa situaţiilor efective şi solicitante ale existenţei umane reale. Şi mai sunt şi altele.

(1109.1) 101:3.18 Tocmai asemenea performanţe vitale şi viguroase de credinţă, în domeniul religiei, sunt cele care dau muritorilor dreptul de a afirma posesiunea personală şi realitatea spirituală a acelui dar suprem de natură umană, experienţa religioasă.

4. Limitele revelaţiei

(1109.2) 101:4.1 Deoarece lumea voastră ignoră în general originea lucrurilor, chiar şi a celor fizice, a părut înţelept să i se ofere, din când în când, noţiuni de cosmologie, însă acest lucru a provocat întotdeauna necazuri pentru viitor. Legile care guvernează revelaţia ne stânjenesc foarte mult, deoarece ele interzic transmiterea de cunoştinţe nemeritate şi premature. Orice cosmologie prezentată ca parte a unei religii revelate este sortită să fi depăşită la capătul unui timp foarte scurt. În consecinţă, cei care studiază prea târziu această revelaţie sunt tentaţi să respingă orice element de adevăr religios autentic pe care ea îl poate conţine, deoarece ei descoperă erori manifeste în cosmogoniile asociate care sunt prezentate în ea.

(1109.3) 101:4.2 Omenirea ar trebui să înţeleagă că noi, cei care participăm la revelarea adevărului, suntem foarte riguros limitaţi de indicaţiile superiorilor noştri. Noi nu suntem liberi să anticipăm descoperirile ştiinţifice ale unui mileniu. Revelatorii trebuie să acţioneze după indicaţiile care formează o parte a ordinului de revelare. Noi nu vedem nici o cale de a înlătura această dificultate, nici acum nici în vreun viitor. Faptele istorice şi adevărurile religioase ale acestei serii de expuneri revelatoare vor subzista în analele epocilor care vin, însă, în acelaşi timp, noi ştim perfect că, în câţiva ani, multe dintre afirmaţiile noastre privitoare la ştiinţele fizice vor trebui să fie revăzute, ca urmare a dezvoltărilor ştiinţifice adiţionale şi a descoperirilor noi. Noi prevedem, încă de pe acum, aceste noi dezvoltări, dar ni s-a interzis să includem, în expunerile noastre revelatoare, aceste noţiuni pe care oamenii nu le-au descoperit încă. Să fie foarte clar că revelaţiile nu sunt în mod necesar inspirate. Cosmologia revelată aici nu este inspirată. Ea este limitată prin permisiunea pe care o avem de a coordona şi de a tria cunoştinţele de astăzi. Clarviziunea divină sau spirituală este un dar, însă înţelepciunea umană trebuie să evolueze.

(1109.4) 101:4.3 Adevărul este întotdeauna o revelaţie. Acesta este o autorevelaţie atunci când el se iveşte ca rezultat al muncii Ajustorului interior, şi este o revelaţie istorică atunci când el este prezentat prin alţi intermediari, prin alte grupuri sau personalităţi celeste.

(1109.5) 101:4.4 În ultimă analiză, religia trebuie să fie judecată după roadele ei, potrivit cu maniera în care ea îşi demonstrează excelenţa divină inerentă şi potrivit cu extinderea acestei demonstraţii.

(1109.6) 101:4.5 Adevărul se poate să nu fie inspirat decât relativ, cu toate că revelaţia este invariabil un fenomen spiritual. Expunerile care se referă la cosmologie nu sunt niciodată inspirate, dar astfel de revelaţii au o valoare imensă, în sensul că ele clarifică cel puţin provizoriu cunoştinţele:

(1109.7) 101:4.6 1. Ele reduc confuzia prin eliminarea autoritară a erorilor.

(1109.8) 101:4.7 2. Ele coordonează observaţiile şi faptele cunoscute sau pe punctul de a fi cunoscute.

(1110.1) 101:4.8 3. Ele restaurează importante fragmente de cunoştinţe pierdute cu privire la evenimente istorice din trecutul îndepărtat.

(1110.2) 101:4.9 4. Ele furnizează lămuriri care acoperă nişte lacune fundamentale din cunoştinţele dobândite pe altă cale.

(1110.3) 101:4.10 5. Ele prezintă date cosmice într-o manieră care iluminează învăţăturile spirituale conţinute în revelaţia care le însoţeşte.

5. Expansiunea religiei prin revelaţie

(1110.4) 101:5.1 Revelaţia este o tehnică care permite economisirea de epoci şi epoci de-a rândul în munca indispensabilă de triere şi de cernere a erorilor de evoluţie, pentru a degaja adevărurile dobândite de spirit.

(1110.5) 101:5.2 Ştiinţa tratează faptele. Religia se ocupă numai de valori. Printr-o filozofie iluminată, mintea se străduieşte să unească semnificaţiile faptelor şi ale valorilor pentru a ajunge la un concept al realităţii desăvârşit. Amintiţi-vă că ştiinţa este domeniul cunoaşterii, filozofia este ţinutul înţelepciunii, în timp ce religia este sfera de experienţă a credinţei. Religia prezintă totuşi două faze de manifestare:

(1110.6) 101:5.3 1. Religia evolutivă. Aceasta este experienţa cultelor primitive, religia care decurge din minte.

(1110.7) 101:5.4 2. Religia revelată. Atitudinea universală care decurge din spirit; aceasta este convingerea şi încredinţarea că realităţile eterne sunt conservate, că personalitatea supravieţuieşte, şi că se atinge în cele din urmă Deitatea cosmică al cărei plan a făcut posibile toate acestea. Mai devreme sau mai târziu, religia evolutivă este menită să primească expansiunea spirituală a revelaţiei; aceasta face parte dintr-un plan al universului.

(1110.8) 101:5.5 Ştiinţa şi religia încep amândouă prin a admite anumite baze general acceptate pentru a face nişte deducţii logice. Aşa că, de asemenea, filozofia trebuie să îşi înceapă cariera admiţând realitatea a trei lucruri:

(1110.9) 101:5.6 1. Corpul material.

(1110.10) 101:5.7 2. Faza supramaterială a fiinţei umane, sufletul sau chiar şi spiritul interior.

(1110.11) 101:5.8 3. Mintea umană, mecanismul de interasociere şi de intercomunicare dintre spirit şi materie, dintre material şi spiritual.

(1110.12) 101:5.9 Savanţii adună fapte, filozofii coordonează idei, în vreme ce profeţii exaltă idealuri. Sentimentele şi emoţiile însoţesc invariabil religia. Religia poate fi sentimentul experienţei, însă ea este doar cu dificultate experienţa sentimentelor. Nici logica (raţionalizarea) şi nici emoţiile (simţirea) nu fac în mod necesar parte din experienţa religioasă; cu toate că ambele pot fi divers asociate cu exercitarea credinţei pentru a face să progreseze clarviziunea spirituală în realitate, conform statutului şi tendinţelor temperamentale ale minţii individuale.

(1110.13) 101:5.10 Religia evolutivă este manifestarea practică a darului adjutantului mental al universului local, însărcinat cu crearea şi cu întreţinerea caracteristicilor adorării la omul în evoluţie. Aceste religii primitive se interesează direct de etică şi de morală, de simţul datoriei umane. Ele sunt întemeiate pe încredinţarea conştiinţei şi duc la stabilizarea civilizaţiilor relativ etice.

(1111.1) 101:5.11 Religiile personal revelate sunt garantate de spiritele de consacrare care reprezintă cele trei persoane ale Trinităţii Paradisului; ele se ocupă special de expansiunea adevărului. Religia evolutivă insuflă individului ideea datoriei personale; religia revelată pune tot mai mult accent pe iubire, regula de aur.

(1111.2) 101:5.12 Religia evoluată se sprijină în întregime pe credinţă. Revelaţia are încredinţarea suplimentară a prezentării, într-o manieră mai extinsă, a adevărurilor privitoare la divinitate şi la realitate, şi mărturia şi mai preţioasă a experienţei efective care se acumulează prin uniunea eficientă a credinţei evoluţiei şi al adevărului revelaţiei. Această uniune eficientă a credinţei umane şi a adevărului divin constituie posedarea unui caracter foarte înaintat pe drumul dobândirii efective a unei personalităţi morontiale.

(1111.3) 101:5.13 Religia evolutivă nu furnizează decât încredinţarea credinţei şi confirmarea conştiinţei. Religia revelată furnizează încredinţarea credinţei plus adevărul unei experienţe vii a realităţilor revelaţiei. A treia etapă a religiei, sau a treia fază a experienţei religiei, ţine de starea morontială, dominaţia mai fermă a motei. În cursul înaintării morontiale, adevărurile religiei revelate suferă o expansiune crescândă. Voi veţi cunoaşte din ce în ce mai bine adevărul valorilor supreme, binefacerile divine, relaţiile universale, realităţile eterne şi destinele ultime.

(1111.4) 101:5.14 În timpul întregului progres morontial, încredinţarea adevărului înlocuieşte tot mai mult încredinţarea credinţei. Când veţi fi în cele din urmă înrolaţi în lumea spirituală reală, încredinţările purei clarviziuni spirituale vor opera atunci în locul credinţei şi al adevărului, sau mai degrabă în conjuncţie cu ele şi suprapunându-se peste aceste vechi tehnici de încredinţare a personalităţii.

6. Experienţa religioasă progresivă

(1111.5) 101:6.1 Faza morontială a religiei revelate ţine de experienţa supravieţuirii; marele ei mobil este de a tinde spre perfecţiunea spiritului. Pornirea interioară care împinge la adorare este şi ea prezentă, asociată cu imboldul unei chemări către slujire etică sporită. Clarviziunea morontială implică o expansiune constantă a conştiinţei Septuplului, a celui Suprem şi chiar a celui Ultim.

(1111.6) 101:6.2 De-a lungul fiecărei experienţe religioase, de la primele începuturi de pe nivelul material până la obţinerea deplinului statut de spirit, Ajustorul este secretul care permite realizarea personală a realităţii existenţei Supremului. Acest acelaşi Ajustor deţine şi secretele credinţei voastre în realizarea celui Ultim. Personalitatea empirică a omului în evoluţie, unită cu Ajustorul, esenţa Dumnezeului existenţial, constituie desăvârşirea potenţială a existenţei supreme, şi ea este prin natură fundamentul care permite exteriorizarea suprafinită a personalităţii transcendente.

(1111.7) 101:6.3 Voinţa morală îmbrăţişează deciziile întemeiate pe o cunoaştere raţională, sporite prin înţelepciune şi sancţionate printr-o credinţă religioasă. Asemenea alegeri sunt acte de natură morală, şi dovedesc existenţa unei personalităţi morale, premisele personalităţii morontiale, şi în cele din urmă ale adevăratei mântuiri a spiritului.

(1111.8) 101:6.4 Tipul evolutiv de cunoaştere nu este decât acumularea de materiale protoplasmice ale memoriei, forma cea mai primitivă de conştiinţă a creaturilor. Înţelepciunea îmbrăţişează ideile formulate de memoria protoplasmică într-un proces de asociaţii şi de recombinări noi; acest fenomen diferenţiază mintea umană de simpla minte animală. Animalele au cunoştinţe, dar numai omul posedă aptitudine către înţelepciune. Adevărul este făcut accesibil individului înzestrat cu înţelepciune prin consacrarea peste o astfel de minte a spiritelor Tatălui şi ale Fiului, Ajustorul Gândirii şi Spiritul Adevărului.

(1112.1) 101:6.5 Cu ocazia coborârii sale pe Urantia, Cristos Mihail a trăit sub domnia religiei evolutive până la epoca botezării sale. Din acel moment şi până la crucificarea sa inclusiv, el şi-a continuat lucrarea prin călăuzirea combinată a religiei evolutive şi a religiei revelate. Din dimineaţa reînvierii sale până la ascensiunea sa, el a traversat multiplele faze ale vieţii morontiale de tranziţie umană de la lumea materiei până la aceea a spiritului. După ascensiunea sa, Mihail a devenit maestru al experienţei Supremaţiei, realizarea Supremului. Fiind singura persoană din Nebadon care să posede aptitudinea nelimitată de a experimenta realitatea Supremului, el a atins imediat statutul suveranităţii de supremaţie în şi pe universul său local.

(1112.2) 101:6.6 La om, fuziunea finală cu Ajustorul interior şi unitatea care rezultă – sinteza omului şi a esenţei lui Dumnezeu într-o personalitate – fac din el, în potenţial, o parte vie a Supremului şi asigură fiinţei odinioară muritoare dreptul de naştere etern în urmărirea la nesfârşit a finalităţii serviciului universal cu şi pentru Suprem.

(1112.3) 101:6.7 Revelaţia îl învaţă pe omul muritor că, pentru a întreprinde o aventură atât de magnifică şi de misterioasă prin spaţiu prin intermediul mişcării progresive a timpului, el trebuie să înceapă prin a-şi organiza cunoştinţele în idei-decizii. Trebuie apoi să poruncească înţelepciunii să lucreze fără întrerupere la nobila sa sarcină de transformare a ideilor personale în idealuri tot mai practice, dar nu mai puţin celeste. Chiar şi aceste concepte trebuie să fie destul de rezonabile ca idei şi destul de logice ca idealuri pentru ca Ajustorul să îndrăznească să le combine şi să le spiritualizeze, astfel încât să le facă disponibile pentru această asociere în mintea finită care le va face complementul uman efectiv pregătit să reacţioneze la Spiritul Adevărului al Fiilor, manifestările spaţial-temporale ale adevărului Paradisului – adevărul universal. Coordonarea ideilor-decizii, a idealurilor logice şi a adevărului divin, reprezintă posedarea unui caracter drept, condiţie prealabilă pentru ca un muritor să fie admis în realităţile mereu mai vaste şi tot mai spirituale ale lumii morontiale.

(1112.4) 101:6.8 Învăţăturile lui Isus au constituit prima religie a Urantiei care îmbrăţişa atât de deplin o coordonare armonioasă a cunoaşterii, a credinţei, a adevărului, a iubirii pentru a oferi complet şi simultan o linişte temporară, o certitudine intelectuală, o iluminare morală, o stabilitate filozofică, o sensibilitate etică, o conştiinţă de Dumnezeu şi o încredinţare formală asupra supravieţuirii personale. Credinţa lui Isus indica drumul către finalitatea mântuirii umane, către ultimitatea realizării universale a muritorilor, de vreme ce ea asigura:

(1112.5) 101:6.9 1. Eliberarea din lanţurile materiale în realizarea personală a filiaţiei cu Dumnezeu, care este spirit.

(1112.6) 101:6.10 2. Eliberarea din sclavia intelectuală: omul va cunoaşte adevărul, şi adevărul îl va elibera.

(1112.7) 101:6.11 3. Eliberarea din orbirea spirituală, realizarea umană a fraternităţii fiinţelor muritoare şi a conştiinţei morontiale a fraternităţii tuturor făpturilor din univers; descoperirea realităţii spirituale prin servire şi revelarea bunătăţii valorilor spirituale prin călăuzire.

(1113.1) 101:6.12 4. Izbăvirea de neplenitudinea sinelui, prin faptul atingerii nivelelor spirituale ale universului, şi în cele din urmă prin realizarea armoniei Havonei şi a perfecţiunii Paradisului.

(1113.2) 101:6.13 5. Izbăvirea sinelui, scăpându-l de limitările conştiinţei de sine prin ajungerea la nivele cosmice a minţii Supreme şi prin coordonarea cu înfăptuirile tuturor celorlalte fiinţe conştiente de sine.

(1113.3) 101:6.14 6. Eliberarea de timp, prin făurirea unei vieţi eterne de progres fără sfârşit în recunoaşterea lui Dumnezeu şi a servirii lui Dumnezeu.

(1113.4) 101:6.15 7. Eliberarea de finit, printr-o unitate devenită perfectă cu Deitatea în şi prin Suprem, cu ajutorul căruia creatura încearcă să-l descopere transcendental pe cel Ultim, pe nivelele postfinalitare absonite.

(1113.5) 101:6.16 Această izbăvire septuplă echivalează atingerea realizării perfecte şi complete a experienţei ultime a Tatălui Universal. Şi toate acestea sunt potenţial conţinute în realitatea experienţei credinţei religioase umane, şi pot fi conţinute efectiv acolo, căci credinţa lui Isus era hrănită de realităţi care depăşeau chiar şi ceea ce este ultim, şi această credinţă le revela. Credinţa lui Isus se apropia de statutul uni absolut universal în măsura în care manifestarea acestui absolut este posibilă în cosmosul spaţiului şi al timpului în evoluţie.

(1113.6) 101:6.17 Asimilând credinţa lui Isus, omul muritor poate avea, în timp, o senzaţie anterioară realităţilor eternităţii. În cursul experienţei sale umane, Isus l-a descoperit pe Tatăl Final, iar fraţii săi din încarnarea vieţii muritoare pot să-l urmeze în aceeaşi experienţă de descoperire a Tatălui. Aşa cum sunt, ei pot chiar să atingă, în această experienţă cu Tatăl, o satisfacţie asemănătoare cu cea a lui Isus aşa cum era el. Noi potenţiale au fost actualizate în universul Nebadonului ca urmare a coborârii finale a lui Mihail, şi unul dintre ele a fost o nouă iluminare a cărării eternităţii care conduce la Tatăl tuturor şi care poate fi parcursă chiar şi de muritorii de carne şi de sânge în cursul vieţii lor iniţiale pe planetele din spaţiu. Isus era şi rămâne noua cale vie prin care omul poate intra în moştenirea divină în privinţa căreia Tatăl a decretat că îi va aparţine, cu condiţia ca el s-o ceară. În Isus sunt din abundenţă demonstrate în acelaşi timp începuturile şi rezultatele experienţei credinţei umanităţii, şi chiar a umanităţii divine.

7. Filozofia personală a religiei

(1113.7) 101:7.1 O idee nu este decât un plan teoretic de acţiune, în timp ce o decizie pozitivă este un plan de acţiune validat. Un stereotip este un plan de acţiune acceptat fără validare. Materialele cu care un individ poate să clădească o filozofie personală a religiei provin atât din experienţa sa interioară cât şi din experienţa sa cu anturajul său. Statutul social, condiţiile economice, posibilitatea de instruire, orientările morale, influenţa instituţiilor, dezvoltările politice, tendinţele rasiale şi învăţăturile religioase ale timpului şi locului cuiva devin toate factori în formularea unei filozofii personale a religiei. Chiar şi temperamentele înnăscute şi înclinaţiile intelectuale determină, într-un mod însemnat, tipurile de filozofie religioasă. Vocaţia, căsnicia, precum şi afinităţile, influenţează toate evoluţia nivelelor vieţii personale.

(1113.8) 101:7.2 O filozofie a religiei se naşte dintr-o creştere fundamentală a ideilor, sporită de viaţa experimentală, ambele modificate de tendinţa de a-şi imita tovarăşii. Soliditatea concluziilor filozofice depinde de pătrunderea, de onestitatea, precum şi de discriminarea modului de gândire, în relaţie cu sensibilitatea la semnificaţii şi cu justeţea evaluării. Fiinţele laşe din punct de vedere moral nu ating niciodată nivele elevate de gândire filozofică. E nevoie de curaj pentru a pătrunde noi planuri de experienţă şi pentru a încerca explorarea de domenii necunoscute vieţii intelectuale.

(1114.1) 101:7.3 Noi sisteme de valori ies în prezent la iveală; se stabilesc noi formulări de principii şi de criterii; obiceiuri şi idealuri sunt remodelate; este atinsă o anumită idee despre un Dumnezeu personal, urmată de concepte lărgite despre relaţiile cu el.

(1114.2) 101:7.4 Marea diferenţă dintr-o filozofie religioasă şi o filozofie nereligioasă a vieţii rezidă în natura şi în nivelul valorilor recunoscute precum şi în obiectul loialităţilor. Evoluţia filozofiei religioase comportă patru faze. Această experienţă poate deveni pur şi simplu conformistă, resemnată în supunerea faţă de tradiţie şi autoritate. Sau mai mult, ea poate să se mulţumească cu înfăptuiri minore, întrutotul suficiente stabilizării vieţii cotidiene, şi să se pomenească aşadar devreme reţinută pe acest nivel ocazional. Muritorii de acest gen cred că lucrul mai bun este duşmanul binelui. Un al treilea grup, progresează până la nivelul intelectualităţii logice, însă stagnează acolo ca urmare a sclaviei intelectuale. Este într-adevăr ceva de plâns să vezi inteligenţe gigante menţinute atât de solid sub dominaţia crudă a robiei culturale. Este tot atât de patetic să îi observi pe cei care schimbă servitutea lor culturală cu lanţurile materialiste ale unei discipline fals calificate ca ştiinţă. Al patrulea nivel de filozofie reuşeşte să se elibereze de toate handicapurile clasice şi tradiţionale; pe acest nivel, îndrăzneşti să gândeşti, să acţionezi şi să trăieşti cu onestitate, cu loialitate, fără frică şi cu sinceritate.

(1114.3) 101:7.5 Piatra de încercare pentru orice filozofie religioasă constă în a şti dacă ea face sau nu face distincţie între realitatea lumii materiale şi cea a lumii spirituale, pe când recunoaşte în acelaşi timp unificarea lor în efortul intelectual şi în serviciul social. O filozofie religioasă sănătoasă nu confundă lucrurile lui Dumnezeu cu acelea ale Cezarului. Ea nu admite nici cultul estetic al purei minuni ca substitut pentru religie.

(1114.4) 101:7.6 Filozofia transformă religia primitivă, care era în mare măsură o poveste cu zâne a conştiinţei, într-o experienţă vie a valorilor ascendente ale realităţii cosmice.

8. Credinţa şi crezul

(1114.5) 101:8.1 Crezul a atins nivelul credinţei atunci când el motivează viaţa şi modelează felul de a trăi. Faptul acceptării unei învăţături ca fiind adevărate nu este credinţă, ci un simplu crez. Certitudinea şi convingerea nu sunt nici ele credinţă. O dispoziţie a minţii nu atinge nivelele credinţei decât dacă ea domină efectiv modul de a trăi. Credinţa este un atribut viu al experienţei religioase personale autentice. Crezi adevărul, admiri frumuseţea, respecţi bunătatea, dar nu le adori. O asemenea atitudine de credinţă salvatoare este centrată asupra lui Dumnezeu singur, care personifică adevărul, frumuseţea, bunătatea, şi infinit mai mult de atât.

(1114.6) 101:8.2 Crezul limitează şi înlănţuie întotdeauna; credinţa se desfăşoară şi eliberează. Crezul ataşează, credinţa eliberează. Credinţa religioasă vie reprezintă însă mai mult decât o asociere de crezuri nobile, mai mult decât un sistem exaltat de filozofie; ea este o experienţă vie preocupată de semnificaţii spirituale, de idealuri divine şi de valori supreme; ea îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îi serveşte pe oameni. Crezurile pot deveni proprietatea unei grupări, dar credinţa trebuie să fie personală. Se pot sugera crezuri teologice unui grup, dar credinţa nu poate surveni în inima persoanelor religioase decât individual.

(1114.7) 101:8.3 Credinţa falsifică misiunea sa de încredere atunci când pretinde a nega realităţile şi a conferi adepţilor ei presupuse cunoştinţe. Credinţa este trădătoare atunci când încurajează la trădarea integrităţii şi la deprecierea fidelităţii faţă de valorile supreme şi de idealurile divine. Credinţa nu se sustrage niciodată de la datoria de a rezolva problemele vieţii muritorilor. Credinţa vie nu favorizează nici bigotismul, nici persecuţia, nici intoleranţa.

(1115.1) 101:8.4 Credinţa nu împiedică imaginaţia creatoare, nici nu întreţine prejudecăţi iraţionale contra descoperirilor cercetării ştiinţifice. Credinţa însufleţeşte religia şi obligă persoanele religioase să trăiască cu eroism regula de aur. Zelul credinţei este potrivit cu cunoaşterea, iar eforturile ei sunt preludiul unei păci sublime.

9. Religia şi moralitatea

(1115.2) 101:9.1 Nici o revelaţie a religiei, care se pretinde ca atare, nu poate fi considerată ca autentică dacă ea nu recunoaşte îndatoririle, impuse de obligaţiile morale, care fuseseră create şi întreţinute de religia evolutivă anterioară. Revelaţia lărgeşte infailibil orizontul etic al religiei evoluate, sporind simultan şi infailibil obligaţiile morale care rezultă din toate revelaţiile anterioare.

(1115.3) 101:9.2 Atunci când vă îngăduiţi libertatea de a emite o părere critică despre religia primitivă a omului (sau despre religia omului primitiv), ar trebui să vă reamintiţi că trebuie să judecaţi sălbaticii şi să evaluaţi experienţa lor religioasă potrivit cu claritatea lor şi cu statutul lor de conştiinţă. Nu comiteţi greşeala de a judeca religia aproapelui după propriile voastre criterii de cunoaştere şi de adevăr.

(1115.4) 101:9.3 Adevărata religie este, în interiorul sufletului, această convingere intimă şi sublimă care îndeamnă omul, într-un mod irezistibil, să considere ca rău pentru el să nu creadă în realităţile morontiale care constituie conceptele lui etice şi morale cele mai elevate, cea mai înaltă interpretare a lui asupra celor mai mari valori ale vieţii şi a celor mai profunde realităţi ale universului. Iar această religie este pur şi simplu experienţa de a-şi închina loialitatea intelectuală indicaţiilor celor mai elevate ale conştiinţei spirituale.

(1115.6) 101:9.5 Conştiinţa spirituală iluminată a omului civilizat nu este tot atât de preocupată de un crez intelectual specific sau de un mod de viaţă particular, pe cât este de descoperirea adevărului vieţii, a bunei şi a justei tehnici pentru a reacţiona la situaţii mereu repetate ale existenţei muritorilor. Conştiinţa morală este doar un nume aplicat recunoaşterii şi conştiinţei valorilor etice morontiale emergente la care datoria pretinde ca omul să se conformeze în controlul şi în călăuzirea conduitei sale de zi cu zi.

(1115.7) 101:9.6 Noi recunoaştem că religia este imperfectă, dar există cel puţin două manifestări practice ale naturii şi ale funcţiei sale:

(1115.8) 101:9.7 1. Îndemnul spiritual şi presiunea filozofică a religiei îl determină pe om să îşi proiecteze aprecierea lui cu privire la valorile morale direct în exterior în treburile semenilor săi – reacţia etică la religie.

(1115.9) 101:9.8 2. Religia creează, pentru mintea umană, o conştiinţă spiritualizată a realităţii divine, întemeiată pe concepte anterioare despre valori morale, provenită din ele prin credinţă, şi coordonată cu concepte suprapuse despre valori spirituale. Religia devine astfel un cenzor al treburilor muritorilor, o formă de credit moral glorificată şi de încredere în realitate, făcute din realităţile reînsufleţite ale timpului şi din realităţile mai durabile ale eternităţii.

(1116.1) 101:9.9 Credinţa este actul de uniune dintre conştiinţa morală şi conceptul spiritual al realităţii permanente. Religia devine drumul prin care omul scapă de limitările materiale ale lumii temporale şi naturale, şi se orientează către realităţile celeste ale lumii eterne şi spirituale prin utilizarea, cu acest scop, a tehnicii de mântuire, transformarea morontială progresivă.

10. Religia ca eliberatoare a omului

(1116.2) 101:10.1 Omul inteligent ştie că este un copil al naturii, o parte a universului material. El nu discerne nici o supravieţuire a personalităţii în mişcările şi în tensiunile nivelului matematic al universului energiei. Omul nici că poate vreodată să discernă realitatea spirituală prin examinarea cauzelor şi a efectelor fizice.

(1116.3) 101:10.2 O fiinţă umană îşi dă seama şi de faptul că ea este o parte a cosmosului ideaţional, însă, cu toate că un concept poate persista dincolo de durata vieţii unui muritor, conceptul nu conţine nimic inerent care să indice supravieţuirea personală a personalităţii care concepe. Epuizarea posibilităţilor logicii şi ale raţiunii nu va revela niciodată unui logician sau unui raţionalist adevărul etern al supravieţuirii personalităţii.

(1116.4) 101:10.3 Nivelul material al legii asigură continuitatea cauzalităţii, interminabila reacţie a efectului la acţiunea antecedentă; nivelul minţii sugerează perpetuarea în continuitate a ideaţiei, fluxul neîncetat al potenţialităţii conceptuale care decurge din concepţiile preexistente. Dar nici unul dintre aceste nivele universale nu revelează căutătorului muritor vreo portiţă de scăpare de statutul său parţial şi de intolerabila certitudine de a fi o realitate trecătoare a universului, o personalitate temporară condamnată la anihilare atunci când energiile sale vitale limitate vor fi epuizate.

(1116.5) 101:10.4 Numai calea morontială care conduce la clarviziune spirituală îi îngăduie omului să sfărâme lanţurile inerente statutului său muritor din univers. Energia şi mintea duc într-adevăr la Paradis şi Deitate, dar nici dotarea energetică nici dotarea mentală a omului nu provin direct de la Deitatea Paradisului. Omul este un copil al lui Dumnezeu numai în sens spiritual, şi acest lucru este adevărat pentru că omul este în prezent înzestrat şi locuit de Tatăl din Paradis numai în sens spiritual. Omenirea nu poate descoperi niciodată divinitatea altfel decât pe calea experienţei religioase şi prin exercitarea adevăratei credinţe. Acceptarea adevărului lui Dumnezeu prin credinţă permite omului să scape de hotarele circumscrise de limitări materiale, şi îi oferă o speranţă raţională de a obţine un permis de liberă trecere pentru a ieşi din împărăţia materială în care se găseşte moartea, spre împărăţia în care este viaţa eternă.

(1116.6) 101:10.5 Menirea religiei nu este de a satisface curiozitatea cu privire la Dumnezeu, ci mai degrabă aceea de a aduce statornicie intelectuală şi siguranţă filozofică, de a stabiliza şi de a îmbogăţi viaţa umană amestecând muritorul cu divinul, parţialul cu perfectul, omul cu Dumnezeu. Conceptele umane despre idealitate sunt înzestrate cu realitate numai prin experienţa religioasă.

(1116.7) 101:10.6 Nu pot exista niciodată dovezi ştiinţifice sau logice ale divinităţii. Raţiunea singură nu poate să valideze niciodată valorile şi binefacerile experienţei religioase. În schimb, va rămâne mereu adevărat că oricine va vrea să facă voia lui Dumnezeu, va înţelege validitatea valorilor spirituale; astfel că, pe nivelul muritor, fiinţa se apropie cel mai mult de posibilitatea de a dovedi realitatea experienţei religioase. Credinţa corespunzătoare oferă singurul mod de scăpare de dominaţia mecanică a lumii materiale şi de greşelile deformatoare care provin de la nedesăvârşirea lumii intelectuale. Ea este singura soluţie descoperită pentru a se ieşi din impasul în care se găseşte gândirea muritorilor în ce priveşte continuitatea supravieţuirii personalităţii individuale. Ea este singurul paşaport pentru desăvârşirea realităţii şi pentru eternitatea vieţii dintr-o creaţie universală a iubirii, a legii, a unităţii şi a realizării progresive în Deitate.

(1117.1) 101:10.7 Religia vindecă cu eficienţă sentimentul uman de izolare idealistă sau de solitudine spirituală. Ea îl admite pe credincios ca fiu de Dumnezeu, ca cetăţean al unui univers nou şi plin de înţeles. Religia îi garantează omului că, dacă el urmează licărirea de dreptate care se poate discerne în sufletul său, el se identifică prin aceea cu însuşi planul Infinitului şi cu scopul Eternului. Un suflet astfel eliberat începe imediat să se simtă la el acasă în acest nou univers, universul său.

(1117.2) 101:10.8 Atunci când treceţi prin experienţa unei asemenea transformări prin credinţă, voi încetaţi să mai fiţi o parte servilă a cosmosului matematic, şi deveniţi mai degrabă un fiu eliberat volitiv al Tatălui Universal. Acest fiu eliberat nu mai luptă singur contra destinului inexorabil punând capăt existenţei temporare; el nu mai combate toată natura cu perspective iremediabil ostile; el nu mai este făcut să şovăie de frica paralizantă de a-şi fi pus poate încrederea într-o himeră fără speranţă sau de a-şi fi angajat credinţa într-o eroare fantezistă.

(1117.3) 101:10.9 Acum, fiii lui Dumnezeu sunt mai degrabă înrolaţi împreună pentru a duce lupta în care realitatea triumfă asupra umbrelor existenţei. În sfârşit, toate creaturile devin conştiente de faptul că Dumnezeu şi toate oştirile sale divine dintr-un univers aproape infinit sunt de partea lor într-o luptă celestă pentru a atinge eternitatea vieţii şi divinitatea statutului. Aceşti fii eliberaţi prin credinţă sunt cu siguranţă angajaţi în luptele timpului de partea forţelor supreme şi a personalităţilor divine de eternitate; chiar şi stelele în cursul lor se luptă acum pentru ei. În cele din urmă, ei contemplă universul dinspre interior, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi toate incertitudinile izolării materiale sunt transformate în încredinţările progresului spiritual etern. Timpul însuşi nu devine mai mult decât umbra eternităţii proiectate de realităţile Paradisului pe panoplia mişcătoare a spaţiului.

(1117.4) 101:10.10 [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului]

 Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sfântul Andrei – Ocrotitorul României

La Mulți Ani ! tuturor celor ce poarta numele Andrei, Andreia ..

Sfântul Andrei

preluare partiala de pe crestinortodox.ro

imagesSfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte.

Evanghelia dupa Ioan menționează faptul că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezatorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Iisus din Nazaret. Conform aceleiași evanghelii, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat”.

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor,  Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: „Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia”. Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia.

Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei „a predicat in Pont, Tracia si Scitia”. Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

 Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume –  Apostolul Lupilor – deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor – lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Moaștele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).  In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintior Apostoli din Constantionopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Peștera Sfântului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

72885_pestera06111

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Andrei – Ocrotitorul României

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul Romaniei”. Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

In final încă odată  … La Mulți Ani  .. celor ce poartă numele Sfântului Apostol Andrei !

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți.

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil – Evoluția Rugăciunii

Dragi prieteni,

La Mulți Ani !  tuturor celor ce poarta numele Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

material preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/

73102_mihail-gavriil

 

 

 

 

 

 

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil  si a tuturor Puterilor  ceresti celor fara de trupuri. Deci, pe 8 noiembrie nu ii praznuim doar pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, ci pe toate cetele ingeresti care nu s-au despartit de Dumnezeu.

Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa. Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive:  evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.

In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.

Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).

Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.

Sarbatoarea Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil

Aceasta sarbatoare a fost la origine o simpla aniversare anuala a sfinti­rii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail , ridicata la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare in cele mai vechi sinaxare ca fiind o sarbatoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu ea a de­venit o sarbatoare comuna a tuturor Sfintilor Ingeri.

In Mi­neiele ortodoxe intalnim alte patru zile liturgice consacrate pomenirii Sfintilor Arhangheli sau unor minuni facute prin pu­terea lor:

– Pe 6 septembrie, se savarseste pomenirea unei minuni facute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, in  Colosse din Frigia;

– Pe 26 martie, a doua zi dupa praznicul Buneivestiri, praznuim Soborul (Adunarea) mai-marelui voievod Gavriil;

– Pe 13 iulie, praznuim al doilea Sobor al Ar­hanghelului Gavriil, care este la origine ziua sfintirii unei bi­serici vestite a Sfantului Arhanghel Gavriil ;

– Serbarea Arhanghelului Gavriil din Adin, in ziua de 11 iunie (fara slujba), cand se comemorea­za aparitia acestui sfant Arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), un­de el ar fi invatat pe un calugar sa cante pentru prima oara partea de la inceput a Axionului Sfintei Fecioare : Axion esti, adica : Cuvine-se cu adevarat… ; faptul s-ar fi intamplat prin sec. X, iar serbarea a ramas pana azi limitata la manastirile atonite.

Sfantul Arhanghel Mihail

In limba ebraica, numele sau inseamna „Cine este ca Dumnezeu?”. El este cel care „striga”: „Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?”, si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor. Pe seama sa se pune si calauzirea lui Lot si a familiei acestuia la iesirea din Sodoma, precum si protectia speciala a poporului lui Israel. Ii scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, il sprijina in lupta pe Ghedeon, il mustra pe vrajitorul Valaam si il elibereaza din inchisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toti mortii  vor iesi din morminte la glasul trambitei Sfantului Arhanghel Mihail.

In iconografie, Arhanghelul Mihail este reprezentat purtand in mana o sabie de foc, semn ca el pedepseste pacatul. Sfantul Arhanghel Mihail este pomenit in cartile Vechiului Testament ca fiind prezent mai ales acolo unde Dumnezeu pedepseste nedreptatea. Din acest motiv Arhanghelul Mihail se arata a fi un inger al dreptatii Dumnezeiesti.

Sfantul Arhanghel Gavriil

In limba ebraica, Gavriil inseamna „barbat-Dumnezeu”. Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneasca. Vesteste Sfintilor Parintilor Ioachim si Ana nasterea Maicii Domnului, ii descopera lui Zaharia nasterea Inaintemergatorului. Pastorilor le arata ca li S-a nascut Prunc, pe Iosif, logodnicul Mariei, il intareste ca sa nu se indoiasca de nimic, calauzeste Sfanta Familie in Egipt si aduce femeilor mironosite vestea Invierii Domnului.


Arhanghelul Gavriil este reprezentat in iconografia ortodoxa purtand in mana o floare de crin alb, ca simbol al bucuriei si binecuvantarii. Arhanghelul Gavriil este ingerul bunatatii si milostivirii lui Dumnezeu.

Ceata ingereasca inferioara se arata luminatoare celei superioare

Parintele Dumitru Staniloae marturiseste pe baza sfintelor noastre predanii, ca Arhanghelul Gavriil este singurul caruia i s-a descoperit misterul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, desi nu face parte din ceata ingerilor aflata in prima triada si nemijlocit langa Dumnezeu, se face luminator al acesteia. Ii invata pe cei ce ii sunt superiori sa „ridice portile vesnice”, ca Cel ce S-a imbracat in trup pentru negraita iubire de oameni, sa urce si sa stea mai presus de toata Incepatoria si Puterea.  Cele mici sunt facute mari prin har. Aceasta o spune si Sfantul Apostol Pavel: „Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica, Incepatoriilor si Stapaniilor, intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Ef. 3, 10).

Ziua din saptamana consacrata ingerilor este lunea.

Adrian Cocosila

*************************************************************************************************

Evoluția Rugăciunii

Poza cu rugaciuneDupă ce din cartea Urantia  v-am prezentat noțiuni despre familie și evoluția familiei  …  haideți acum să vedem acum câte ceva și despre rugăciune și evoluția rugăciunii .. că tot este astăzi, zi sfântă de rugăciune și de sărbătoare firește.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-91-evolutia-rugaciunii

Capitolul 91

Evoluţia rugăciunii

(994.1) 91:0.1 RUGĂCIUNEA, ca act religios, a luat naştere în expresiile anterioare nereligioase ale monologului şi ale dialogului. Când oamenii primitivi au dobândit conştiinţa de sine, s-a produs inevitabilul corolar al conştiinţei de celălalt, dublul potenţial al sensibilităţii sociale şi al recunoaşterii lui Dumnezeu.

(994.2) 91:0.2 Nici una dintre primele forme de rugăciune nu erau adresate Deităţii. Aceste expresii semănau mult cu ceea ce i-aţi spune voi unui prieten când v-aţi angaja în vreo înfăptuire importantă: ‘Urează-mi noroc’. Primitivii erau sclavii magiei; norocul sau ghinionul pătrundea în toate domeniile şi chestiunile vieţii. La început, aceste cereri de noroc au fost monologuri – pur şi simplu un mod de gândire cu voce tare pentru slujitorii magiei. Apoi, aceşti credincioşi în noroc i-au înrolat pe prietenii lor şi pe membrii familiei lor pentru a-i susţine, şi curând au fost îndeplinite anumite forme de ceremonii care includeau tot clanul sau tot tribul.

(994.3) 91:0.3 Când conceptul de fantome şi de spirite a evoluat, aceste cereri au fost adresate entităţilor supraomeneşti; iar când oamenii au devenit conştienţi de zei, aceste expresii au atins nivelul rugăciunilor autentice. De exemplu, la anumite triburi din Australia, rugăciunile religioase primitive au precedat credinţa în spirite şi în personalităţi supraumane.

(994.4) 91:0.4 În India, tribul Toda respectă practica rugăciunilor neadresate cuiva anume, întocmai cum au făcut-o popoarele religioase înainte de epoca conştiinţei religioase. Numai că, la membrii tribului Toda, această practică reprezintă un regres al religiei lor, care degenerează la acest nivel primitiv. Ritualurile de astăzi la preoţii lăptari ai tribului Toda nu reprezintă o ceremonie religioasă, deoarece rugăciunile impersonale nu contribuie cu nimic la conservarea sau la înălţarea unor valori sociale, morale sau spirituale.

(994.5) 91:0.5 Rugăciunea prereligioasă a făcut parte din practicile mana ale melanezienilor, din credinţele udah ale pigmeilor africani şi din superstiţiile manitu ale indienilor Americii de Nord. Triburile Baganda din Africa nu s-au ridicat decât recent de la nivelul mana al rugăciunii. În această confuzie evolutivă primitivă, oamenii îşi adresează rugăciunile către zei – locali sau naţionali – către fetişuri, amulete, fantome, şefi, idoli, precum şi către oamenii de rând.

1. Rugăciunea primitivă

(994.6) 91:1.1 Rolul religiei evolutive primitive este de a păstra şi de a spori valorile sociale, morale şi spirituale esenţiale care iau încetul cu încetul formă. Această misiune a religiei nu este respectată conştient de omenire, însă ea este în principal îndeplinită de funcţiunea rugăciunii. Practica rugăciunii reprezintă efortul involuntar, dar totuşi personal şi colectiv, al unui grup de a asigura conservarea valorilor spirituale. Fără salvgardarea rugăciunii, toate zilele de sărbătoare religioasă ar reveni rapid la statutul de simple zile de concediu.

(995.1) 91:1.2 Religia şi actele ei, din care cel principal este rugăciunea, nu sunt aliate decât cu valorile care se bucură de o recunoaştere socială generală, de o aprobare colectivă. De aceea, când un om primitiv încerca să-şi satisfacă sentimentele lui mai puţin nobile sau ambiţiile lui pur egoiste, el era privat de sprijinul religiei şi de ajutorul rugăciunii. Dacă vreun individ avea de gând să facă ceva antisocial, el era silit să caute ajutorul magiei nereligioase, să recurgă la vrăjitori şi, prin urmare, să fie privat de ajutorul rugăciunii. Rugăciunea a devenit deci, de foarte devreme, un puternic promotor al evoluţiei sociale, al progresului mintal şi al realizării spirituale.

(995.2) 91:1.3 Totuşi, mintea primitivă nu era nici logică, nici coerentă. Oamenii primitivi nu sesizau faptul că lucrurile materiale nu erau de domeniul rugăciunii. Aceste suflete simple au constatat că hrana, adăpostul, ploaia, vânatul şi alte bunuri materiale sporeau bunăstarea socială; de aceea, ele au început să se roage pentru aceste binecuvântări fizice. Deşi acest lucru a constituit o pervertire a rugăciunii, el a încurajat efortul de a atinge aceste obiective materiale prin acţiuni etice şi sociale. Degradând valorile spirituale ale unui popor, această înjosire a rugăciunii avea totuşi drept efect direct înălţarea moravurilor lui economice, sociale şi etice.

(995.3) 91:1.4 Rugăciunea este un monolog numai în tipul cel mai primitiv de minte. Ea a devenit devreme un dialog, şi s-a amplificat rapid la nivelul unui cult colectiv. Rugăciunea semnifică faptul că incantaţiile premagice ale religiei primitive au atins, prin evoluţie, nivelul la care mintea umană recunoaşte realitatea puterilor sau a fiinţelor binefăcătoare capabile să reînsufleţească valorile sociale şi să ocrotească idealurile morale; pe de altă parte, el recunoaşte că aceste influenţe sunt supraomeneşti şi distincte de egoul uman conştient de sine şi de semenii lui muritori. Prin urmare, adevărata rugăciune nu apare până când acţiunea de slujire religioasă nu este privită ca personală.

(995.4) 91:1.5 Rugăciunea are puţine legături cu animismul, dar astfel de credinţe pot să existe în paralel cu sentimentele religioase care apar. În multe cazuri, religia şi animismul au avut origini cu totul separate.

(995.5) 91:1.6 La muritorii care nu au fost eliberaţi de legăturile primitive ale fricii, există un serios pericol ca toate rugăciunile să conducă la un simţ morbid al păcatului, la o convingere nejustificată de vinovăţie, reală sau imaginară. Totuşi, în epoca modernă, este puţin probabil ca un mare număr de persoane să consacre atât de mult timp rugăciunii încât să ajungă la aceste reflecţii dăunătoare în ceea ce priveşte lipsa lor de demnitate sau culpabilitatea lor. Pericolele care însoţeau deformarea şi pervertirea rugăciunii constau în ignoranţă, superstiţie, cristalizare, devitalizare, materialism şi fanatism.

2. Evoluţia rugăciunii

(995.6) 91:2.1 Primele rugăciuni au fost pur şi simplu urări exprimate în cuvinte, expresia unor dorinţe sincere. Rugăciunea a devenit apoi o tehnică de obţinere a cooperării spiritelor. Apoi, ea a atins funcţia superioară de ajutor al religiei la păstrarea tuturor valorilor demne de a fi păstrate.

(995.7) 91:2.2 Rugăciunea şi magia au survenit amândouă ca rezultat al reacţiilor umane de ajustare la mediul urantian; însă, în afară de această relaţie generală, ele au puţine puncte comune. Rugăciunea a indicat întotdeauna o acţiune pozitivă din partea egoului care o rostea; ea a fost întotdeauna psihică şi uneori spirituală. Magia a însemnat în general o tentativă de a manipula realitatea fără a afecta egoul manipulatorului, al practicantului magiei. În ciuda originilor lor independente, magia şi rugăciunea au fost adesea legate în stadiile lor ulterioare de dezvoltare. Plecând de la formule şi trecând prin ritualuri şi incantaţii, magia este uneori ridicată, prin înălţarea scopurilor ei, până în pragul adevăratei rugăciuni. Rugăciunea a devenit uneori atât de materialistă încât a degenerat într-o tehnică pseudomagică pentru a evita cheltuiala de efort cuvenită rezolvării problemelor Urantiei.

(996.1) 91:2.3 Când omul a învăţat că rugăciunea nu putea constrânge zeii, el i-a dat mai mult caracterul de rugă, de căutare a unei graţii. Dar rugăciunea autentică este în realitate o comuniune între om şi Făuritorul său.

(996.2) 91:2.4 Apariţia ideii de sacrificiu într-o religie a diminuat ineluctabil eficienţa superioară a adevăratei rugăciuni, în sensul că oamenii caută să substituie ofrandele de bunuri materiale cu acelea ale consacrării propriei lor voinţe facerii voii lui Dumnezeu.

(996.3) 91:2.5 Când religia este privată de un Dumnezeu personal, rugăciunile ei sunt transpuse la nivelul teologiei şi al filozofiei. Când, într-o religie, conceptul cel mai elevat de Dumnezeu este acela al unei Deităţi impersonale, ca în idealismul panteist, acest concept furnizează clar o bază pentru anumite forme de comuniune mistică, însă el este fatal pentru forţa adevăratei rugăciuni, care reprezintă întotdeauna comuniunea omului cu o fiinţă personală şi superioară.

(996.4) 91:2.6 În primele perioade ale evoluţiei rasiale, şi chiar şi astăzi în experienţa cotidiană a muritorilor de rând, rugăciunea este, într-o mare măsură, un fenomen al raporturilor dintre om şi subconştientul său. Există însă şi un domeniu al rugăciunii în care indivizi capabili din punct de vedere intelectual şi progresivi din punct de vedere spiritual ajung mai mult sau mai puţin la un contact cu nivelele supraconştiente ale minţii uman, domeniul Ajustorului Interior al Gândirii. În plus, există o fază spirituală definită a adevăratei rugăciuni în ceea ce priveşte receptarea şi recunoaşterea ei de către forţele spirituale ale universului; această fază este cu totul distinctă de toate asocierile umane şi intelectuale.

(996.5) 91:2.7 Rugăciunea contribuie treptat la dezvoltarea sentimentului religios al unei minţi umane în evoluţie. Ea exercită o puternică influenţă în împiedicarea izolării personalităţii.

(996.6) 91:2.8 Rugăciunea reprezintă una dintre tehnicile asociate cu religiile naturale din evoluţia rasială, care face în aceeaşi măsură parte din valorile bazate pe experienţă ale religiilor superioare excelente din punct de vedere etic – religiile de revelaţie.

3. Rugăciunea şi alter- egoul

(996.7) 91:3.1 Când copiii învaţă pentru prima dată să se servească de limbaj, ei sunt înclinaţi să gândească cu voce tare, să îşi exprime gândurile în cuvinte, chiar dacă nimeni nu este acolo pentru a-i auzi. Odată cu începuturile imaginaţiei lor creative, ei vădesc o tendinţă de a conversa cu tovarăşi imaginari. În felul acesta, un ego care începe să înflorească caută să se menţină în comuniune cu un alter ego fictiv. Prin această tehnică, copilul învaţă devreme să convertească monologurile lui în pseudodialoguri, în care acest alter ego dă răspunsuri la gândurile lui exprimate cu voce tare şi la exprimarea urărilor sale. O bună parte a reflectărilor adulţilor se desfăşoară mintal sub formă de conversaţii.

(996.8) 91:3.2 Forma primitivă a rugăciunii semăna mult cu recitările semimagice ale tribului Toda din zilele noastre, rugăciuni care nu erau adresate nimănui anume. Prin apariţia ideii unui alter ego, astfel de tehnici de rugăciune tind să se transforme în comunicări de tip dialog. Cu timpul, conceptul de alter ego este înălţat la statutul superior de demnitate divină, iar rugăciunea ca act religios îşi face apariţia. Acest tip primitiv de rugăciune e menit să evolueze prin numeroase faze şi în cursul a lungi perioade de timp înainte de a atinge nivelul de rugăciune inteligentă şi cu adevărat etică.

(997.1) 91:3.3 Concepţia de alter ego pe care au avut-o generaţiile succesive de muritori care practicau rugăciunea evoluează trecând prin concepte legate de fantome, fetişuri şi spirite, până la zeii politeişti şi, în cele din urmă, până la Dumnezeul Unic, o fiinţă divină care întrupa idealurile cele mai înalte şi aspiraţiile cele mai sublime ale egoului în rugăciune. Acesta este modul în care rugăciunea funcţionează ca cel mai puternic act religios, pentru a conserva valorile şi idealurile superioare ale celor care se roagă. Din clipa în care omul a conceput un alter ego, şi până la apariţia conceptului unui divin Tată celest, rugăciunea este întotdeauna o practică care vă face mai sociabili, mai morali şi mai spiritualizaţi.

(997.2) 91:3.4 Simpla rugăciune de credinţă evidenţiază în experienţa omenească o puternică evoluţie prin care vechile conversaţii cu simbolul fictiv al alter egoului din religia primitivă au fost înălţate la nivelul de comuniune cu spiritul Infinitului, la nivelul unei sincere conştiinţe de realitatea Dumnezeului etern şi a Tatălui Paradisiac al oricărei creaţii inteligente.

(997.3) 91:3.5 În afară de ceea ce se referă la sinele superior din experienţa rugăciunii, ar trebui reamintit că rugăciunea etică este o cale extraordinară de înălţare a egoului şi de întărire a sinelui pentru o viaţă mai bună, o viaţă de înfăptuiri mai elevate.

(997.4) 91:3.6 Rugăciunea îndeamnă egoul uman să caute ajutorul în cele două direcţii: pentru ajutorul material luând din rezervorul subconştient al experienţei de muritor, iar pentru inspiraţie şi călăuzire ducându-se la frontierele supraconştientului, unde materialul ia contact cu spiritualul, cu Veghetorul de Mister.

(997.5) 91:3.7 Rugăciunea iluminată trebuie să recunoască nu numai un Dumnezeu exterior şi personal, ci şi o Divinitate interioară şi impersonală, Ajustorul care vă locuieşte. Când un om se roagă, este întru totul just ca el să se străduiască să înţeleagă conceptul de Tată Universal al Paradisului. Cu toate acestea, pentru majoritatea scopurilor practice, o tehnică mai eficientă ar consta în revenirea la conceptul unui alter ego apropiat, întocmai cum avea obiceiul să o facă mintea primitivă, recunoscându-se apoi că ideea acestui alter ego era la începuturi o simplă ficţiune, devenită apoi, prin evoluţie, adevărul că Dumnezeu locuieşte în omul muritor prin prezenţa efectivă a Ajustorului. Astfel, omul poate să vorbească, cum s-ar zice, faţă în faţă, cu un alter ego divin real şi autentic, care îl locuieşte şi care este însăşi esenţa şi prezenţa Dumnezeului viu, Tatăl Universal.

4. Rugăciunea etică

(997.6) 91:4.1 Nici o rugăciune nu poate fi etică dacă imploratorul caută un avantaj egoist asupra semenilor lui. Rugăciunea egoistă şi materialistă este incompatibilă cu religiile etice care sunt întemeiate pe iubirea divină şi dezinteresată. O asemenea rugăciune atât de lipsită de etică se reîntoarce la nivelurile primitive ale pseudomagiei, ea fiind nedemnă de civilizaţii în evoluţie şi de religii iluminate. Rugăciunea egoistă violează spiritul tuturor eticilor întemeiate pe o justeţe plină de iubire.

(997.7) 91:4.2 Rugăciunea nu trebuie niciodată să fie înjosită până într-acolo încât să devină un substitut pentru acţiune. Orice rugăciune etică este un stimulent pentru acţiune şi un ghid pentru eforturile progresive către scopurile idealiste de realizare în sinele superior.

(998.1) 91:4.3 În toate rugăciunile voastre, fiţi nepărtinitori. Nu vă aşteptaţi ca Dumnezeu să fie părtinitor, ca el să vă iubească mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui, prietenii voştri, vecinii voştri, chiar şi duşmanii voştri. Însă rugăciunea religiilor naturale sau evoluate nu începe prin a fi etică, aşa cum este ea în religiile revelate ulterioare. Orice rugăciune, fie că este individuală fie comunitară, poate fi sau egoistă sau altruistă. Adică, rugăciunea se poate focaliza asupra sinelui sau asupra altora. Când rugăciunea nu caută nimic pentru cel care se roagă sau pentru tovarăşii lui, atunci o asemenea atitudine a sufletului tinde către nivelele veritabilei adoraţii. Rugăciunile egoiste implică confesiuni şi rugăminţi, şi constau adesea în cereri de favoruri materiale. Rugăciunea este ceva mai etică atunci când ea se ocupă de iertare şi caută înţelepciunea pentru a mări stăpânirea de sine.

(998.2) 91:4.4 Rugăciunea lipsită de egoism întăreşte şi consolează, în timp ce rugăciunea materialistă este sortită să-i dezamăgească şi să-i deziluzioneze pe autorii ei pe măsură ce progresul descoperirilor ştiinţifice demonstrează că omul trăieşte într-un univers fizic al legii şi al ordinii. Copilăria unui individ sau a unei rase este caracterizată prin rugăciunile primitive egoiste şi materialiste. Şi, într-o anumită măsură, toate aceste rugăminţi sunt eficiente în sensul că ele conduc invariabil la eforturi care contribuie la obţinerea de răspunsuri la asemenea rugăciuni. Adevărata rugăciune de credinţă contribuie întotdeauna la progresul tehnicii vieţii, chiar dacă asemenea cereri nu sunt demne de recunoaştere spirituală. Dar persoanele spirituale evoluate ar trebui să fie extrem de precaute atunci când încearcă să-i descurajeze pe gânditorii primitivi, sau lipsiţi de maturitate, de a formula acest gen de rugăciuni.

(998.3) 91:4.5 Amintiţi-vă că, chiar dacă rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, ea efectuează adesea schimbări importante şi durabile în cei care se roagă cu credinţă şi cu o speranţă plină de încredere. Rugăciunea a generat multă pace a minţii, veselie, calm, curaj, stăpânire de sine şi echitate în bărbaţii şi în femeile raselor în evoluţie.

5. Repercusiunile sociale ale rugăciunii

(998.4) 91:5.1 În cultele strămoşilor, rugăciunea conduce la cultivarea idealurilor strămoşeşti. Însă, ca aspect de cult al Deităţii, rugăciunea transcende toate practicile de acest ordin, deoarece ea conduce la cultivarea idealurilor divine. Aşa cum conceptul de alter ego al rugăciunii devine suprem şi divin, tot astfel şi idealurile umane se înalţă în consecinţă de la nivelul pur omenesc către nivelele celeste şi divine, iar rezultatul tuturor acestor rugăciuni este întărirea caracterului uman şi profunda unificare a personalităţii umane.

(998.5) 91:5.2 Însă nu este necesar ca rugăciunea să fie întotdeauna individuală. Rugăciunea în grup sau în adunare este foarte eficientă, în sensul că efectele ei sporesc mult sociabilitatea. Când o colectivitate se adună la o rugăciune în comun pentru înălţare morală şi pentru înnobilare spirituală, aceste devoţiuni acţionează asupra indivizilor care compun grupul; participarea lor îi face pe toţi mai buni. Chiar şi un întreg oraş sau o întreagă naţiune pot fi ajutate de aceste rugăciuni devoţionale. Mărturisirea, căinţa şi rugăciunea au condus indivizi, oraşe, naţiuni, şi rase întregi la puternice eforturi de reformă şi la acţiuni înfăptuite cu curaj.

(998.6) 91:5.3 Dacă doriţi cu adevărat să învingeţi obişnuinţa de a critica un prieten, modul cel mai rapid şi cel mai sigur de a efectua această schimbare de atitudine constă în dobândirea obişnuinţei de a vă ruga pentru această persoană în fiecare zi a vieţii voastre. Repercusiunile sociale ale acestor rugăciuni depind însă foarte mult de două condiţii:

(998.7) 91:5.4 1. Persoana pentru care se roagă cineva trebuie să ştie că se roagă cineva pentru ea.

(999.1) 91:5.5 2. Persoana care se roagă ar trebui să intre în contact social strâns cu persoana pentru care se roagă.

(999.2) 91:5.6 Rugăciunea este tehnica prin care orice religie devine mai devreme sau mai târziu o instituţie. Cu timpul, rugăciunea se asociază cu numeroşi factori secundari dintre care unii sunt utili, iar alţii vădit vătămători, cum ar fi preoţii, cărţile sacre, ritualurile de adorare, şi ceremoniile.

(999.3) 91:5.7 Dar oamenii cu minte mai iluminată din punct de vedere spiritual ar trebui să fie răbdători şi toleranţi faţă de intelectele mai puţin bine înzestrate, care doresc cu patimă un simbolism pentru a mobiliza clarviziunea lor spirituală restrânsă. Cei puternici nu trebuie să îi privească pe cei slabi cu dispreţ. Cei care sunt conştienţi de Dumnezeu în absenţa unui simbolism, nu trebuie să nege funcţia de graţie a simbolurilor pentru cei cărora le este greu să adore Deitatea şi să respecte, fără forme şi fără rituri, adevărul, frumuseţea şi bunătatea. În rugăciunea de adorare, majoritatea muritorilor îşi imaginează un simbol oarecare al obiectului-scop al devoţiunilor lor.

6. Domeniul rugăciunii

(999.4) 91:6.1 Dacă nu este în legătură cu voinţa şi cu actele forţelor spirituale personale şi ale supraveghetorilor materiali ai unui tărâm, rugăciunea nu poate avea efect direct asupra mediului vostru fizic. Domeniul cererilor prin rugăciune posedă limite bine definite, dar aceste limite nu se aplică în acelaşi fel credinţei celor care se roagă.

(999.5) 91:6.2 Rugăciunea nu este o tehnică de vindecare pentru bolile reale şi organice, dar ea a contribuit enorm la stabilirea unei sănătăţi debordante şi la tămăduirea unor numeroase tulburări mentale, emoţionale şi nervoase. Chiar şi în cazul bolilor bacteriene reale, rugăciunea a sporit adesea cu mult eficacitatea altor remedii aplicate. Rugăciunea i-a făcut mulţi invalizi irascibili şi nemulţumiţi în monumente de răbdare şi i-a transformat în surse de inspiraţie pentru toate celelalte fiinţe umane suferinde.

(999.6) 91:6.3 Oricât de dificilă ar fi reconcilierea îndoielilor ştiinţifice cu privire la eficacitatea rugăciunii cu nevoia mereu prezentă de a căuta ajutorul şi călăuzirea pe lângă sursele divine, nu uitaţi niciodată că rugăciunea sinceră de credinţă este o forţă puternică în promovarea fericirii personale, a stăpânirii de sine individuale, a armoniei sociale, a progresului moral şi a realizării spirituale.

(999.7) 91:6.4 Chiar şi ca practică pur omenească, ca dialog cu alter egoul vostru, rugăciunea constituie o tehnică de abordare dintre cele mai eficiente pentru a pune în aplicare puterile naturii umane, ale cărei rezerve sunt acumulate şi conservate în domeniile inconştiente ale minţii umane. Rugăciunea este o practică psihologică sănătoasă, lăsând de-o parte implicaţiile religioase şi de semnificaţia ei spirituală. Este un fapt de experienţă umană că majoritatea persoanelor, dacă sunt supuse unei presiuni considerabile, vor adresa într-un anumit fel rugăciuni unei oarecare surse de asistenţă.

(999.8) 91:6.5 Nu fiţi atât de trândavi până într-atât încât să îi cereţi lui Dumnezeu să vă rezolve dificultăţile, însă nu ezitaţi niciodată să îi cereţi înţelepciune şi forţă spirituală pentru a vă călăuzi şi a vă susţine în vreme ce atacaţi cu hotărâre şi cu curaj problemele cu care trebuiesc rezolvate.

(999.9) 91:6.6 Rugăciunea a fost un factor indispensabil în progresul şi în păstrarea civilizaţiei religioase, şi ei îi rămâne încă să aducă puternice contribuţii pentru a întări şi a spiritualiza societatea, cu condiţia ca aceia care se roagă să o facă în lumina faptelor ştiinţifice, a înţelepciunii filozofice, a sincerităţii intelectuale şi a credinţei spirituale. Rugaţi-vă aşa cum i-a învăţat Isus pe discipolii lui – cu onestitate, cu generozitate, cu echitate şi fără îndoială.

(1000.1) 91:6.7 Dar eficienţa rugăciunii, în experienţa spirituală personală a celui care se roagă, nu depinde în nici un fel de comprehensiunea intelectuală a adoratorului, nici de rafinamentul lui filozofic, nici de nivelul lui social, nici de statutul său cultural sau de alte achiziţii umane. Însoţitoarele psihice şi spirituale ale rugăciunii de credinţă sunt imediate, personale şi experimentale. Nu există nici o altă tehnică care să permită vreunui om, independent de toate celelalte realizări terestre, să se apropie atât de bine şi atât de aproape de tărâmul unde poate comunica cu Autorul lui, unde creatura ia contact cu realitatea Creatorului, cu Ajustorul Gândirii interior.

7. Misticism, extaz şi inspiraţie

(1000.2) 91:7.1 Ca tehnică de cultivare a conştiinţei de prezenţa lui Dumnezeu, misticismul este cu totul demn de laudă, dar, dacă practica sa conduce la izolare socială şi culminează în fanatism religios, el este întru totul reprobabil. Mult prea adesea, ideile pe care mistica depăşită le socoteşte a fi de inspiraţie divină nu sunt decât exaltări venite din adâncurile propriului minte. Contactul minţii umane cu Ajustorul ei interior, deşi este frecvent favorizat de o meditaţie ferventă, este mult mai adesea înlesnit de serviciile sincere şi iubitoare ale unei slujiri dezinteresate pe lângă semenii săi.

(1000.3) 91:7.2 Marii învăţători religioşi şi profeţii vremurilor apuse nu erau mistici excesivi. Ei erau bărbaţi şi femei cunoscători de Dumnezeu, şi care îl serveau pe Dumnezeul lor cât puteau de bine, prin slujirea dezinteresată pe lângă semenii lor. Isus i-a luat adesea pe apostolii lui deoparte, pentru scurte perioade, pentru a medita şi a se ruga, dar, în cea mai mare parte a timpului, el îi menţinea în contact de serviciu cu mulţimile. Sufletul oamenilor are nevoie de exerciţiu spiritual precum şi de hrană spirituală.

(1000.4) 91:7.3 Extazul religios este admisibil atunci când rezultă din antecedente sănătoase, dar această experienţă reprezintă mai adesea consecinţa influenţelor pur emotive decât manifestarea unui caracter spiritual profund. Persoanele religioase nu trebuie să considere fiecare presentiment psihologic însufleţit şi fiecare experienţă emoţională intensă ca pe o revelaţie divină sau ca pe o comunicare spirituală. Extazul spiritual autentic este în general asociat cu un mare calm exterior şi cu un control emotiv aproape perfect. Însă adevărata viziune profetică este un presentiment parapsihologic. Încercările de acest gen nu sunt nici pseudohalucinaţii, nici extaze asemănătoare transelor.

(1000.5) 91:7.4 Mintea omenească poate acţiona ca răspuns la o aşa-zisă inspiraţie atunci când este sensibilă fie la exaltările subconştientului fie la stimulii supraconştientului. În ambele cazuri, aceste creşteri ale conţinutului conştiinţei îi apar individului mai mult sau mai puţin străine. Entuziasmul mistic netemperat şi extazul religios neînfrânat nu sunt scrisori de acreditare ale inspiraţiei, scrisori de acreditare aşa-zis divine.

(1000.6) 91:7.5 Proba practică a tuturor acestor stranii experienţe religioase de misticism, de extaz şi de inspiraţie consta în a observa dacă aceste fenomene îl fac pe individ interesat de:

(1000.7) 91:7.6 1. A se bucura de o sănătate fizică mai bună şi mai completă.

(1000.8) 91:7.7 2. A acţiona mai practic şi mai eficient în viaţa sa mentală.

(1000.9) 91:7.8 3. A face socială experienţa sa religioasă cu mai multă plenitudine şi bucurie.

(1000.10) 91:7.9 4. A spiritualiza mai complet viaţa sa cotidiană în timp ce îşi îndeplineşte îndatoririle curente ale existenţei de muritor obişnuit.

(1001.1) 91:7.10 5. A spori dragostea şi aprecierea sa faţă de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate.

(1001.2) 91:7.11 6. A conserva valorile sociale, morale, etice şi spirituale recunoscute curent.

(1001.3) 91:7.12 7. A dezvolta clarviziunea spirituală – conştiinţa sa de Dumnezeu.

(1001.4) 91:7.13 Rugăciunea nu are însă legătură reală cu aceste experienţe religioase excepţionale. Când rugăciunea devine prea estetică, când ea constă aproape exclusiv dintr-o admirabilă şi preafericită contemplare a divinităţii paradisiace, ea pierde mult din influenţa ei socializantă şi tinde spre misticism şi spre izolarea adepţilor ei. Un exces de rugăciune solitară prezintă un anumit pericol care este corijat şi înlăturat prin rugăciunea în grup, prin devoţiunile colective.

8. Rugăciunea ca experienţă personală

(1001.5) 91:8.1 Rugăciunea comportă un aspect cu adevărat spontan, deoarece omul primitiv a început să se roage cu mult înainte de a avea vreun concept clar asupra lui Dumnezeu. Primii oameni aveau obiceiul de a se ruga în două împrejurări diferite: când se găseau în mare nevoie, ei simţeau un imbold de a întinde mâna după un ajutor; şi, când jubilau, ei se lăsau duşi de exprimarea impulsivă a bucuriei lor.

(1001.6) 91:8.2 Rugăciunea nu este o evoluţie a magiei; cele două au survenit independent una de alta. Magia a fost o tentativă de a adapta Deitatea la circumstanţe; rugăciunea este efortul de a adapta personalitatea la voinţa Deităţii. Adevărata credinţă este atât morală cât şi religioasă; magia nu este nici una nici alta.

(1001.7) 91:8.3 Rugăciunea poate deveni un obicei stabilit. Multe persoane se roagă deoarece o fac şi alţii. Iar altele se roagă pentru că se tem să nu li se întâmple ceva îngrozitor dacă nu îşi prezintă regulat rugăminţile.

(1001.8) 91:8.4 Pentru unii indivizi, rugăciunea este o calmă exprimarea unei recunoştinţe, pentru alţii, o expresie colectivă de proslăvire, o devoţiune socială. Ea este uneori imitarea religiei altuia, în timp ce adevărata rugăciune este comunicarea sinceră şi încrezătoare între natura spirituală a creaturii şi omniprezenţa spiritului Creatorului.

(1001.9) 91:8.5 Rugăciunea poate fi o expresie spontană a conştiinţei de Dumnezeu sau o recitare lipsită de sens de formule teologice. Ea poate să fie proslăvirea extatică a unui suflet cunoscător de Dumnezeu sau obedienţa servilă a unui muritor obsedat de frică. Ea este uneori expresia patetică a unei mari dorinţe spirituale şi alteori strigatul ascuţit al unor expresii pioase. Rugăciunea poate fi o proslăvire bucuroasă sau un umil apel la iertare.

(1001.10) 91:8.6 Rugăciunea poate fi cererea copilăroasă a imposibilului sau rugămintea omului matur pentru creştere morală şi pentru putere spirituală. O rugăminte poate consta în a cere pâinea zilnică sau poate încorpora o dorinţă sinceră de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a face voia sa. Ea poate să fie o cerere în întregime egoistă sau un gest sincer şi magnific către realizarea unei fraternităţi dezinteresate.

(1001.11) 91:8.7 Rugăciunea poate fi un plâns de mânie pentru a obţine răzbunare sau o intervenţie miloasă pentru duşmani. Ea poate să fie expresia unei speranţe de a-l schimba pe Dumnezeu sau puternica tehnică de schimbare de sine. Ea poate să fie pledoaria slugarnică a unui păcătos pierdut înaintea unui Judecător presupus sever sau expresia bucuroasă a unui fiu liber, fiu al Tatălui celest viu şi milos.

(1001.12) 91:8.8 Oamenii moderni sunt tulburaţi la ideea de a vorbi despre problemele lor cu Dumnezeu într-o manieră pur personală. Mulţi au abandonat rugăciunea regulată; ei nu se roagă decât sub imperiul unei presiuni neobişnuite – în caz de urgenţă. Omului nu ar trebui să îi fie frică să-i vorbească lui Dumnezeu, dar va fi ceva copilăresc din punct de vedere spiritual să se apuce să-l convingă pe Dumnezeu sau să pretindă să-l schimbe.

(1002.1) 91:8.9 Adevărata rugăciune atinge însă realitatea. Chiar şi atunci când curenţii de aer sunt ascendenţi, nici o pasăre nu-şi poate lua zborul fără a-şi deschide aripile. Rugăciunea înalţă omul, deoarece ea este o tehnică de progres prin utilizarea curenţilor spirituali ascendenţi ai universului.

(1002.2) 91:8.10 Rugăciunea autentică contribuie la creşterea spirituală, modifică atitudinile şi procură satisfacţia care provine din comuniunea cu divinitatea. Ea este o revărsare spontană a conştiinţei de Dumnezeu.

(1002.3) 91:8.11 Dumnezeu răspunde rugăciunii omului prin a-i da o revelaţie sporită a adevărului, o apreciere reînsufleţită a frumuseţii şi un concept mai larg asupra bunătăţii. Rugăciunea este un gest subiectiv, dar ea stabileşte contactul cu puternice realităţi obiective pe nivelele spirituale ale experienţei umane; ea este o încercare semnificativă a fiinţei umane de a atinge valorile supraumane. Ea este cel mai puternic stimulent al creşterii spirituale.

(1002.4) 91:8.12 Cuvintele nu au importanţă în rugăciune; ele sunt pur şi simplu canalul intelectual în care se întâmplă să curgă râul rugilor spirituale. Valoarea verbală a unei rugăciuni este pur autosugestivă în devoţiunile individuale, şi sociosugestivă în devoţiunile colective. Dumnezeu răspunde atitudinii sufletului, iar nu vorbelor.

(1002.5) 91:8.13 Rugăciunea nu este o tehnică de evitare a conflictelor, ci mai degrabă un stimulent de a creşte în faţa conflictului. Rugaţi-vă doar pentru valori, nu pentru lucruri; pentru creştere, şi nu pentru satisfacere.

9. Condiţiile rugăciunii eficiente

(1002.6) 91:9.1 Dacă vreţi să vă angajaţi în rugăciune eficient, trebuie să aveţi prezente în minte legile cerinţelor către care este îndreptată:

(1002.7) 91:9.2 1. Trebuie să vă calificaţi ca rugător eficient prin înfruntarea sinceră şi curajoasă a problemelor realităţii universale. Trebuie să aveţi vigoare cosmică.

(1002.8) 91:9.3 2. Trebuie să fi epuizat cu onestitate toate posibilităţile omeneşti de ajustare. Trebuie să fiţi iscusiţi.

(1002.9) 91:9.4 3. Trebuie să abandonaţi toate dorinţele minţii şi toate poftele sufletului în îmbrăţişarea transformatoare a creşterii spirituale. Trebuie ca voi să fi experimentat o reînsufleţire a semnificaţiilor şi o înnobilare a valorilor.

(1002.10) 91:9.5 4. Trebuie să alegeţi din toată inima voinţa divină. Trebuie nimicit centrul inert al nehotărârii.

(1002.11) 91:9.6 5. Nu doar să recunoaşteţi voia Tatălui şi să alegeţi să o faceţi, ci şi să vă consacraţi fără rezervă şi să vă dedicaţi dinamic înfăptuirii efective a acestei voinţe.

(1002.12) 91:9.7 6. Rugăciunea voastră va căuta exclusiv să obţină înţelepciunea divină care să-i permită să rezolve problemele omeneşti specifice întâlnite în cursul ascensiunii spre Paradis – realizarea perfecţiunii divine.

(1002.13) 91:9.8 7. Şi trebuie să aveţi credinţă – o credinţă vie.

(1002.14) 91:9.9 [Prezentat de Şeful Medianilor Urantiei.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină tuturor!

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

URANTIA – Căsătoria și viața familială

Dragi prieteni ,

După ce din cartea Urantia  v-am prezentat noțiuni despre Tatal Universal, Fiul Etern și Spiritul Infinit, natura, atributele și relațiile Lor cu universul și individul, despre Universul Central Divin și Paradis și cele șapte universuri, despre Fii Creatori, Paradisiatici, Trinitizați, despre cele șapte Spirite Maestru și cele șapte grupuri de spirite superioare, despre serviciul diverselor spirite și personalitați, despre conducerea și administrarea universelor, înspecial al celui local din care face parte și Pământul, despre viața moronțială și cele șapte lumi palat unde plecăm după ce părăsim planul terestru, despre originea și evoluția vieții și a raselor umane pe Pământ, despre Prinții și Adamii Planetari, despre rebeliunea lui Lucifer și în ce a constat păcatul lui Adam și a Evei.. și multe altele neconsemnate în acest sumar enumerat …  haideți acum să vedem câte ceva și despre evoluția familiei despre Căsătoria și viața familială.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-84-casatoria-si-viata-familiala

Capitolul 84

Căsătoria şi viaţa familială

(931.1) 84:0.1 NECESITATEA materială a întemeiat căsătoria, apetitul sexual a împodobit-o, religia a sancţionat-o şi a exaltat-o, Statul a impus-o şi a reglementat-o. În cursul vremurilor recente, dragostea în evoluţie începe să justifice şi să glorifice căsătoria ca precursor şi creator al căminului, instituţia cea mai utilă şi cea mai sublimă a civilizaţiei. Edificarea căminelor ar trebui să fie centrul şi esenţa tuturor eforturilor educative.

(931.2) 84:0.2 Acuplarea este cu desăvârşire un act de perpetuare de sine, asociat cu diferite grade de satisfacere de sine. Căsătoria, edificarea unui cămin, reprezintă în mare măsură o chestiune de autoconservare, şi implică evoluţia societăţii. Societatea însăşi este o asamblare structurală a unităţilor familiale. Ca factori planetari, indivizii sunt foarte temporari – numai familiile reprezintă agenţii continuităţii în evoluţia socială. Familia este canalul prin care fluviul culturii şi al cunoaşterii curge de la o generaţie la următoarea.

(931.3) 84:0.3 Căminul este esenţialmente o instituţie sociologică. Căsătoria provine din cooperarea pentru a se întreţine şi din asocierea pentru a se perpetua, satisfacerea de sine fiind accesorie în ansamblu. Cu toate acestea, căminul înglobează cele trei funcţiuni esenţiale ale existenţei umane, în vreme ce propagarea vieţii îl transformă în instituţia umană fundamentală, iar relaţia sexuală îl distinge dintre toate celelalte activităţi sociale.

1. Cuplurile primitive

(931.4) 84:1.1 Căsătoria nu a fost întemeiată pe relaţii sexuale; ea nu a jucat decât un rol secundar. Omul primitiv, care dădea curs liber apetitului său sexual fără a se încurca cu responsabilităţile unui cămin, ale unei soţii şi ale unor copii, nu avea nevoie de căsătorie.

(931.5) 84:1.2 Din pricina ataşamentului ei fizic şi emoţional faţă de copiii ei, femeia depinde de cooperarea cu bărbatul, iar aceasta o împinge să caute adăpostul protector al căsătoriei. Dar nici o nevoie biologică nu l-a împins pe bărbat la căsătorie – cu atât mai puţin să îl reţină în cadrul ei. Nu dragostea este cea care a făcut căsătoria seducătoare pentru bărbat; foamea a fost cea care l-a atras în primul rând pe sălbatic către femeie şi către adăpostul primitiv pe care ea îl împărţea cu copiii ei.

(931.6) 84:1.3 Căsătoria nu a fost nici măcar realizarea conştientă a obligaţiilor care rezultă din relaţiile sexuale care determină căsătoria. Omul primitiv nu înţelege raportul dintre satisfacerea sexuală şi naşterea ulterioară a unui copil. Cândva, credinţa că o virgină putea deveni gravidă era universală. Sălbaticii au conceput, devreme, ideea că bebeluşii erau făcuţi pe tărâmul spiritelor; se credea că graviditatea rezulta din pătrunderea, într-o femeie, a unui spirit, a unei fantome în evoluţie. Se credea, de asemenea, că atât regimul alimentar cât şi deochiatul puteau fecunda o virgină sau o femeie nemăritată.

(932.1) 84:1.4 Credinţele ulterioare au legat începuturile vieţii de respiraţie şi de lumina soarelui.

(932.2) 84:1.5 Multe popoare primitive asociau fantomele cu marea; aşa că s-au impus deci mari restricţii în practicile de îmbăiere ale virginelor; femeilor tinere le era mult mai multă teamă să facă baie în mare în timpul fluxului decât să aibă relaţii sexuale. Bebeluşii diformi sau prematuri erau consideraţi ca pui de animale, care îşi găsiseră o cale de a intra în corpul unei femei în urma băilor imprudente sau a activităţilor răuvoitoare ale spiritelor. Bineînţeles, sălbaticii nu au ataşat nici o importanţă faptului de a-i strangula pe aceşti bebeluşi la naştere.

(932.3) 84:1.6 Prima etapă clarificatoare a venit odată cu credinţa că raporturile sexuale îi deschideau fantomei fecundatoare drumul pentru a pătrunde în femeie. De atunci, oamenii au descoperit că tatăl şi mama contribuiau în mod egal la factorii ereditari vii care declanşau procesul unei naşteri. Totuşi, chiar şi în secolul al XX-lea al erei noastre, numeroşi părinţi se mai străduiesc încă să îi menţină pe copiii lor într-o doză mai mică sau mai mare de ignoranţă în legătură cu originea vieţii umane.

(932.4) 84:1.7 Un fel de familie simplă a fost s-a asigurat prin faptul că funcţiunea reproducătoare implică relaţia mamă-copil. Dragostea maternă este instinctivă; ea nu s-a tras, ca şi căsătoria, din moravuri. Dragostea maternă a tuturor mamiferelor este darul înnăscut al spiritelor-mentale adjutante ale universului local; tăria şi devotamentul acestei iubiri sunt întotdeauna direct proporţionale cu durata în care puii speciei nu pot să se lipsească de ajutorul părintesc.

(932.5) 84:1.8 Relaţia mamei cu copilul este naturală, puternică şi instinctivă, şi, în consecinţă, ea le-a constrâns pe mamele primitive să se supună multor condiţii ieşite din comun şi să îndure greutăţi de o severitate inexprimabilă. Această constrângere a iubirii materne este sentimentul care, din toate timpurile, a handicapat femeia şi a dezavantajat-o astfel în cursul tuturor luptelor ei cu bărbatul. În ciuda acelui fapt, instinctul matern la specia umană, nu este irezistibil; el poate fi contracarat de ambiţie, de egoism, precum şi de convingerile religioase. Asocierea mamă-copil nu este nici căsnicie, nici cămin, dar ea este nucleul din care se dezvoltă ambele instituţii. Marele progres în evoluţia cuplurilor a survenit când asocierile temporare durau destul de multă vreme pentru a creşte progenitura care rezulta, căci în aceea constă crearea căminelor.

(932.6) 84:1.9 Independent de antagonismele dintre aceşti parteneri primitivi, în pofida caracterului inconsistent al asocierii lor, şansele de supravieţuire ale unui bărbat şi ale unei femei au fost considerabil sporite prin uniunea lor. Chiar şi făcând abstracţie de familie şi de urmaşi, un bărbat şi o femeie care cooperează sunt, în cea mai mare parte a acţiunilor lor, mult superiori faţă de doi bărbaţi sau faţă de două femei. Formarea de perechi de sexe a sporit şansele de supravieţuire şi a reprezentat însăşi debutul societăţii umane. Diviziunea muncii între sexe a adus, de asemenea, un confort şi o fericire sporite.

2. Matriarhatul primitiv

(932.7) 84:2.1 Hemoragiile periodice ale femeilor şi pierderile lor de sânge adiţionale de la naştere au făcut să se creadă, de timpuriu, că sângele era creatorul copilului (şi chiar şi lăcaşul sufletului); ele au dat naştere unui concept al legăturii de sânge în relaţiile umane. În epocile primitive, se număra toată genealogia în linie feminină, căci ea era singura parte de moştenire care a fost cât de cât sigură.

(932.8) 84:2.2 Familia primitivă, născută din legătura de sânge biologică instinctivă dintre mamă şi copil, era inevitabil un matriarhat, şi numeroasele triburi au conservat multă vreme acest aranjament. Matriarhatul era singura tranziţie posibilă între stadiul căsătoriei colective din hoardă şi stadiul ulterior, şi ameliora viaţa din cămine în familiile patriarhale poligame şi monogame. Matriarhatul era natural şi biologic; patriarhatul este social, economic şi politic. Persistenţa matriarhatului printre oamenii roşii din America de Nord a fost una din principalele motive pentru care irochezii, altminteri progresivi, nu au format niciodată un Stat veritabil.

(933.1) 84:2.3 Sub moravurile matriarhale, mama soţiei s-a bucurat, în cămin, de o autoritate practic supremă; chiar şi fraţii soţiei şi fiii lor au jucat în supravegherea familiei un rol mai activ decât soţii. Taţii primeau adesea un nume nou după acela al propriilor lor copii.

(933.2) 84:2.4 Rasele cele mai primitive acordau puţin credit tatălui şi considerau copilul ca provenind în întregime din mamă. Ele credeau că copiii lor semănau cu taţii din cauza asocierii, sau că erau ‘marcaţi’ în felul acela pentru că mama dorea această asemănare. Mai târziu, când s-a trecut de la matriarhat la patriarhat, tatăl a primit tot creditul pentru copil, şi numeroase tabuuri asupra femeii gravide au fost apoi extinse pentru a-l include şi pe soţul ei. Când ora travaliului se apropia, viitorul tată înceta să mai muncească. În momentul naşterii, el se ducea să se culce cu soţia lui şi rămânea de la trei până la opt zile ca să se odihnească. Soţia putea să se ridice a doua zi şi să reia muncile grele, dar soţul rămânea în pat pentru a primi felicitările. Toate acestea făceau parte din moravurile primitive menite să stabilească drepturile tatălui asupra copilului.

(933.3) 84:2.5 La început, obiceiul vroia ca bărbatul să se alăture familiei nevestei lui, dar, mai târziu, după ce un bărbat plătise în bani sau în muncă preţul soţiei, el a putut să îşi ia nevasta şi copiii în grupul său. Tranziţia de la matriarhat la patriarhat explică interdicţiile, de altfel lipsite de sens, contra unor tipuri de căsătorii între veri, în timp ce altele, comportând acelaşi grad de rudenie, sunt aprobate.

(933.4) 84:2.6 Odată cu dispariţia moravurilor vânătorilor, când creşterea animalelor a dat omului controlul asupra principalei surse de hrană, matriarhatul a luat rapid sfârşit. El a eşuat pur şi simplu pentru că nu a putut concura cu noua familie guvernată de către tată. Puterea deţinută de rudele apropiate masculine ale mamei nu putea domina puterea concentrată la soţul-tată. Femeia nu putea face faţă deodată sarcinilor de aducere pe lume a unor copii şi de exercitare a unei autorităţi continue şi a unei conduceri sporite în gospodărie. Practica răpirii femeilor şi, mai târziu, aceea a cumpărării soţiei, au grăbit dispariţia matriarhatului.

(933.5) 84:2.7 Trecerea de la matriarhat la patriarhat este una din schimbările de direcţie adaptative cele mai radicale şi mai ample pe care le-a realizat vreodată rasa umană. Schimbarea a produs imediat o înmulţire a expresiilor sociale şi a aventurilor familiale.

3. Familia sub dominaţia tatălui

(933.6) 84:3.1 Se poate ca instinctul maternităţii să conducă femeia la căsătorie, dar forţa superioară a bărbatului asociată cu influenţa moravurilor au fost cele care au obligat-o practic să rămână căsătorită. Viaţa pastorală tindea să creeze un nou sistem de moravuri, tipul patriarhal al vieţii de familie; baza unităţii familiale, potrivit cu moravurile epocii păstoritului şi a agriculturii primitive, era autoritatea indiscutabilă şi arbitrară a tatălui. Orice societate, care a fost naţională sau familială, a trecut prin stadiul unei autorităţi aristocratice de ordin patriarhal.

(934.1) 84:3.2 Puţina curtoazie dovedită femeilor în cursul erei Vechiului Testament, reprezintă o reflectare adevărată a moravurilor păzitorilor de turme. Patriarhii evrei erau cu toţii păzitori de turme, precum se atestă prin maxima: ‘Domnul este Păstorul meu’.

(934.2) 84:3.3 Totuşi, bărbatul nu merită să fie blamat, pentru lipsa sa de stimă faţă de femeie în cursul epocilor trecute, mai mult decât femeia însăşi. Ea nu a reuşit să obţină recunoaşterea socială în epocile primitive, deoarece ea nu acţiona în caz de urgenţă; ea nu făcea impresie şi nu era o eroină în caz de criză. Maternitatea era categoric un dezavantaj în lupta pentru viaţă; dragostea maternă handicapa femeile în apărarea tribului.

(934.3) 84:3.4 Femeile primitive s-au pus, de asemenea, sub dependenţa bărbaţilor, admirându-le şi aplaudându-le combativitatea şi virilitatea. Această exaltare a războinicului a înălţat egourile masculine şi, în aceeaşi măsură, le-a deprimat pe acelea ale femeilor, făcându-le şi mai dependente. O uniformă militară încă stârneşte puternic emoţiile feminine.

(934.4) 84:3.5 La rasele cele mai evoluate, femeile nu sunt nici atât de mari, nici atât de puternice precum bărbaţii. Fiind mai slabă, femeia a dobândit ceva mai mult tact; ea a învăţat devreme să se bucure de farmecele ei sexuale. Ea a devenit mai ageră şi mai conservatoare decât bărbatul, deşi întrucâtva mai puţin profundă. Bărbatul îi era superior femeii pe câmpul de bătălie şi la vânătoare, însă, acasă, femeii îi revenea în general comanda, chiar şi asupra bărbaţilor cei mai primitivi.

(934.5) 84:3.6 Păstorii contau pe turmele lor pentru a se întreţine, însă, în timpul tuturor acestor epoci pastorale, femeile mai trebuiau încă să asigure hrana vegetală. Bărbaţii primitivi se sustrăgeau de la lucrul pământului, care era mult prea paşnic şi lipsit de aventuri. O veche superstiţie avea grijă, de asemenea, ca femeile să crească plante mai bune decât bărbaţii; ele erau mame. În multe dintre triburile înapoiate de astăzi, bărbaţii gătesc carnea, iar femeile legumele. Când triburile primitive din Australia se deplasează, femeile nu atacă niciodată vânatul, iar un bărbat nu se apleacă niciodată ca să dezgroape o rădăcină.

(934.6) 84:3.7 Femeile au trebuit întotdeauna să muncească; ele au fost realii producători, cel puţin până în timpurile moderne. Bărbaţii au ales în general calea cea mai uşoară, şi această inegalitate s-a menţinut de-a lungul întregii istorii a rasei umane. Femeile au purtat întotdeauna poverile, transportând bunurile familiei şi ocupându-se de copii, ceea ce a le-a lăsat bărbaţilor mâinile libere pentru a se bate sau pentru a vâna.

(934.7) 84:3.8 Prima eliberare a femeii a survenit atunci când bărbatul a consimţit să lucreze pământul, a face ceea ce, până atunci, era considerat ca fiind munca femeii. S-a făcut un mare pas înainte atunci când s-a încetat a se mai ucide prizonierii bărbaţi, făcându-i sclavi agricultori. Aceasta a permis femeii să se elibereze, astfel încât să consacre mai mult timp edificării căminului şi educării copiilor.

(934.8) 84:3.9 Aprovizionarea cu lapte permite mamelor să înţarce de curând bebeluşii şi să aibă mai mulţi copii, deoarece perioadele lor de sterilitate temporară nu mai erau necesare. Folosirea laptelui de vacă şi a laptelui de capră a diminuat considerabil mortalitatea infantilă. Înaintea stadiului social al creşterii de animale, mamele aveau obiceiul de a-şi alăpta copiii până la vârsta de patru sau cinci ani.

(934.9) 84:3.10 Reducerea numărului de războaie primitive a redus treptat inegalitatea dintre diviziunile muncii bazate pe sex, dar munca reală îi revenea încă femeii, în vreme ce bărbaţii îndeplineau datoria de santinele. Nici o tabără şi nici un sat nu puteau fi lăsate fără pază, zi şi noapte, însă chiar şi această sarcină a fost uşurată de domesticirea câinelui. În general, apariţia agriculturii a sporit prestigiul şi statutul social al femeii; cel puţin acest lucru a fost adevărat până în clipa în care bărbatul a devenit el însuşi agricultor. Când bărbatul s-a consacrat el însuşi cultivării pământului, au urmat imediat mari progrese în metodele agricole, progrese care erau urmărite în cursul a generaţii succesive. Câtă vreme vânase şi se războise, bărbatul învăţase valoarea organizării; el a introdus tehnicile în industrie şi, mai târziu, a preluat multe din ocupaţiile anterioare ale femeii, aducând mari ameliorări metodelor lor dezorganizate de muncă.

4. Statutul femeii în societatea primitivă

(935.1) 84:4.1 În general vorbind, statutul femeii într-o epocă oarecare este un bun criteriu al progresului evolutiv al căsătoriei ca instituţie socială, în vreme ce progresul căsătoriei însăşi măsoară destul de exact înaintarea civilizaţiei umane.

(935.2) 84:4.2 Statutul femeii a fost constant un paradox social; ea a ştiut întotdeauna să conducă cu pricepere bărbaţii; ea a cedat întotdeauna în faţa nevoilor sexuale mai imperioase ale bărbatului în favoarea propriilor ei interese şi a propriei ei înălţări. Punându-şi subtil în valoare farmecele ei sexuale, ea a fost adesea capabilă de a exercita o mare putere dominatoare asupra bărbatului, chiar şi când acesta o ţinea într-o sclavie înjositoare.

(935.3) 84:4.3 Femeia primitivă nu era un prieten pentru bărbat, o îndrăgostită, o amantă şi un partener, ci mai degrabă un obiect pe care el îl poseda, o servitoare sau o sclavă, şi, mai târziu, un asociat economic, o jucărie şi o făcătoare de copii. Cu toate acestea, raporturile sexuale convenabile şi satisfăcătoare au implicat întotdeauna elementul alegere şi cooperare din partea femeii şi au avut întotdeauna o influenţă considerabilă asupra confortului ei personal şi imediat, independent de poziţia sa socială ca sex. Cu toate acestea, faptul că femeile au fost constant obligate să recurgă la subtilitate în eforturile lor pentru a-şi uşura robia, nu a contribuit mai deloc la spulberarea neîncrederii şi suspiciunii bărbaţilor.

(935.4) 84:4.4 Sexele au întâmpinat mari dificultăţi în a se înţelege. Bărbatul a găsit destul de greu să înţeleagă femeia, privind-o cu un curios amestec de ignoranţă neîncrezătoare şi de fascinaţie temătoare, dacă nu cu suspiciune şi cu dispreţ. Multe tradiţii tribale şi rasiale îi atribuie sursa greutăţilor Evei, Pandorei, sau vreunei alte reprezentante a feminităţii; aceste poveşti au fost întotdeauna deformate în aşa fel încât să reiasă că femeia a atras răul asupra bărbatului, ceea ce denotă că neîncrederea în femeie a fost cândva universală. Printre raţiunile citate pentru a susţine celibatul preoţilor, cea principală a fost josnicia femeii. Faptul că cea mai mare parte a presupuşilor vrăjitori erau femei nu a ameliorat străvechea reputaţie a acestui sex.

(935.5) 84:4.5 Bărbaţii au considerat mult timp femeile ca fiind bizare, şi chiar anormale. Ei au crezut chiar faptul că ele nu aveau suflet, şi, în, consecinţă, au refuzat să le dea un nume. În vremurile de demult, exista multă teamă de primul raport sexual cu o femeie, iar preoţii au luat obiceiul de a deflora ei înşişi virginele. Chiar şi umbra unei femei era considerată a fi periculoasă.

(935.6) 84:4.6 Cândva, se considera în general că graviditatea o făcea pe femeie impură şi periculoasă. La numeroase triburi, moravurile voiau ca o femeie să treacă prin lungi ceremonii de purificare după naşterea unui copil. Cu excepţia grupurilor în care soţul participa la naştere, rămânând întins în pat acasă, femeia însărcinată era evitată, lăsată singură. Anticii evitau chiar şi ca un copil să se nască în casă. În cele din urmă, femeile bătrâne au fost autorizate să se ocupe de mamă în timpul travaliului ei, şi această practică a fost la originea profesiei de moaşă. În timpul durerilor, se ziceau şi li se făceau o sumedenie de lucruri stupide pentru a facilita naşterea. Se avea obiceiul de a stropi nou născutul cu apă sfinţită, pentru a împiedica amestecul fantomelor.

(935.7) 84:4.7 La triburile de sânge pur, naşterea era relativ uşoară şi nu necesita decât două sau trei ore; este ceva rar ca ea să fie atât de facilă la rasele amestecate. Dacă o femeie murea la naştere, şi în special dacă ea dădea naştere la gemeni, se credea că era vinovată de adulter cu un spirit. Mai târziu, triburile superioare au considerat moartea în timpul naşterii ca fiind voia cerului, şi se socotea că aceste mame piereau pentru o cauză nobilă.

(936.1) 84:4.8 Aşa zisa modestie a femeilor în a se îmbrăca şi a evita să îşi arate corpul provenea din frica mortală că ele aveau să fie observate în timpul unei perioade menstruale. Lăsându-se descoperite în starea aceea, ele comiteau un păcat grav, ele violau un tabu. Moravurile timpurilor străvechi pretindeau ca fiecare femeie, de la pubertate până la menopauză, să fie supusă unei carantine familiale şi sociale complete timp de o săptămână pe lună. Toate obiectele pe care ea le atingea sau pe care stătea aşezată sau culcată erau ‘murdărite’. S-a avut multă vreme obiceiul de a se bate cu brutalitate tinerele fete, după fiecare perioadă menstruală, pentru a încerca să se alunge din corpurile lor spiritul rău. Totuşi, când o femeie trecea peste menopauza sa, era tratată cu mai multă consideraţie, sau i se acordau mai multe drepturi şi privilegii. În raţiunea a tot ceea ce a precedat, nu era de mirare faptul că femeile erau privite cu dispreţ. Chiar şi grecii socoteau că femeia la menstruaţie era una dintre cele trei mari cauze ale murdăriei, celelalte două fiind carnea de porc şi usturoiul.

(936.2) 84:4.9 Oricât ar fi de stupide aceste noţiuni străvechi, ele au făcut ceva bun în acest sens, din moment ce au procurat fetelor şi femeilor surmenate, cel puţin în timpul tinereţii lor, o săptămână pe lună pentru un repaus binemeritat şi pentru reflecţii benefice. Femeile puteau astfel să-şi ascută inteligenţa în vederea raporturilor lor cu asociaţii lor masculini în restul timpului. Această carantină a femeilor proteja, de asemenea, bărbaţii contra exceselor sexuale, ceea ce contribuia indirect la restrângerea populaţiei şi la mărirea stăpânirii de sine.

(936.3) 84:4.10 Marele progres a fost efectuat când i s-a negat bărbatului dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei lui. În acelaşi fel, a fost o etapă înainte atunci când o femeie a avut dreptul de a poseda cadourile ei de căsătorie. Mai târziu, ea a câştigat dreptul legal de a avea bunuri, de a le controla şi chiar de a dispune de ele, însă ea fost multă vreme privată de dreptul de a ocupa un post în Biserică sau în Stat. Femeia a fost întotdeauna tratată mai mult sau mai puţin ca o proprietate, condiţie care se perpetuează chiar şi în secolul al douăzecilea după Crist. Ea nu a reuşit încă să se elibereze, la scară mondială, de punerea sub tutela bărbatului. Chiar şi la popoarele evoluate, încercările bărbaţilor de a proteja femeile a reprezentat întotdeauna o afirmare tacită a superiorităţii.

(936.4) 84:4.11 Dar femeile primitive nu se autocompătimeau aşa cum au obiceiul să facă surorile lor mai recent eliberate. La urma urmei, ele erau destul de fericite şi satisfăcute, şi nu îndrăzneau să-şi imagineze un mod de existenţă mai bun sau diferit.

5. Femeia şi evoluţia moravurilor

(936.5) 84:5.1 În perpetuarea de sine, femeia este egalul bărbatului, dar, în asocierea pentru a subzista, ea lucra cu un dezavantaj categoric. Handicapul maternităţii forţate nu poate să fie compensat decât prin moravurile iluminate ale unei civilizaţii în progres şi prin dobândirea crescândă, la bărbat, a simţului echităţii.

(936.6) 84:5.2 Pe măsură ce societatea evolua, criteriile în materie sexuală se ridicau printre femei, deoarece ele sufereau mai mult de consecinţele transgresiunii moravurilor sexuale. Criteriile sexuale ale bărbatului nu se ameliorează decât târziu, ca o consecinţă a simplului simţ al acestei echităţi pe care o pretinde civilizaţia. Natura nu cunoaşte echitatea – ea nu o face să îndure decât pe femeie durerile naşterii.

(936.7) 84:5.3 Ideea modernă a egalităţii sexelor este frumoasă, şi demnă de o civilizaţie în expansiune, dar ea nu se găseşte în natură. Când forţa creează dreptul, bărbatul îl impune asupra femeii; când justiţia şi echitatea prevalează, femeia iese treptat din sclavie şi din obscuritate. Poziţia socială a femeii a variat în general în direcţie opusă militarismului, în toate naţiunile şi în toate epocile.

(937.1) 84:5.4 Bărbatul nu a monopolizat însă în mod conştient şi intenţionat drepturile femeii, pentru a i le restitui apoi treptat cârtind. Toate astea au fost un episod involuntar şi nepremeditat al evoluţiei sociale. Când a sosit realmente clipa ca femeia să beneficieze de drepturi suplimentare, ea le-a obţinut, cu totul independent de comportamentul conştient al bărbatului. Încet dar sigur, moravurile se schimbă pentru a asigura adaptările sociale care fac parte din evoluţia continuă a civilizaţiei. Progresul moravurilor le-a procurat lent femeilor un tratament tot mai bun. Triburile care au persistat în cruzimea lor faţă de ele nu au subzistat.

(937.2) 84:5.5 Adamiţii şi nodiţii acordau femeilor o recunoaştere sporită, iar grupurile care au fost influenţate de migraţiile andiţilor tindeau să adopte unele învăţături edenice privind locul femeii în societate.

(937.3) 84:5.6 Chinezii primitivi şi grecii tratau femeile mai bine decât cea mai mare parte a popoarelor din preajmă, însă evreii erau extrem de neîncrezători în ele. În occident, ascensiunea femeii a fost îngreunată de doctrinele lui Paul, care au fost anexate la creştinism. Cu toate acestea, creştinismul a făcut să progreseze moravurile, impunând bărbaţilor obligaţii sexuale mai riguroase. La mahomedani, condiţia femeilor este aproape disperată, din cauza degradării specifice ataşate lor, şi ele sunt încă şi mai puţin bine tratate sub influenţa învăţăturilor altor diverse religii orientale.

(937.4) 84:5.7 Ştiinţa, iar nu religia, a fost cea care a emancipat realmente femeile; uzina modernă e cea care a degajat în mare măsură limitele căminului. Aptitudinile fizice ale bărbatului nu mai sunt un element esenţial în noul mecanism de întreţinere. Ştiinţa a schimbat condiţiile de viaţă în aşa fel încât forţa masculină a încetat să mai aibă o mare superioritate asupra forţei feminine.

(937.5) 84:5.8 Aceste schimbări tindeau să elibereze femeile de sclavia domestică; ele au determinat o asemenea schimbare în statutul ei, încât ea se bucură acum de o libertate personală şi de o putere de decizie, în materie sexuală, care o fac practic egalul bărbatului. Cândva, valoarea unei femei consta în aptitudinea ei de a procura alimente, însă invenţiile şi bunăstarea i-au permis să-şi creeze o nouă lume, în care poate să opereze – sferele graţiei şi ale farmecului. Industria a câştigat astfel o bătălie inconştientă şi neprevăzută pentru emanciparea socială şi economică a femeilor. Din nou, evoluţia a reuşit o înfăptuire acolo unde eşuase revelaţia însăşi.

(937.6) 84:5.9 Reacţia popoarelor iluminate contra moravurilor injuste care guvernau locul femeii în societate a oscilat, într-adevăr, ca un pendul între extreme. Printre rasele industrializate, femeia a primit aproape toate drepturile, şi ea a fost scutită de numeroase obligaţii, cum ar fi serviciul militar. Fiecare destindere a luptei pentru existenţă a contribuit la eliberarea femeilor, iar ele au profitat direct de toate progresele monogamiei. Cele mai slabe realizează încă dobândiri disproporţionate din fiecare ajustare a moravurilor la evoluţia progresivă a societăţii.

(937.7) 84:5.10 Cât despre idealurile de căsătorie ale unui cuplu, femeia a căpătat în cele din urmă recunoaştere, demnitate, independenţă, egalitate şi educaţie; dar oare se va dovedi ea demnă de această reuşită nouă şi fără precedent? Oare femeia modernă va răspunde acestei mari eliberări sociale prin trândăvie, prin indolenţă, prin sterilitate şi prin infidelitate? Astăzi, în secolul al douăzecilea, femeia trece printr-o încercare decisivă a lungii sale existenţe în lume!

(938.1) 84:5.11 Femeia este partenerul egal al bărbatului în reproducerea rasei; ea joacă deci un rol la fel de important ca şi el în desfăşurarea evoluţiei rasiale, şi de aceea evoluţia a lucrat din ce în ce mai mult către realizarea drepturilor femeii. Dar drepturile femeilor nu sunt nicidecum acelea ale bărbaţilor.

(938.2) 84:5.12 Fiecare sex are propria lui sferă de existenţă distinctă, cu propriile lui drepturi în această sferă. Dacă femeia aspiră literalmente să profite de toate drepturile bărbatului, atunci o concurenţă nemiloasă şi lipsită de simţăminte va înlocui desigur, mai devreme sau mai târziu, spiritul cavaleresc şi consideraţia specială de care multe femei beneficiază în prezent, şi pe care nu le-au obţinut de la bărbaţi decât foarte recent.

(938.3) 84:5.13 Civilizaţia nu va putea niciodată suprima prăpastia diferenţelor de comportament dintre sexe. Moravurile se schimbă de la epocă la epocă, instinctul însă niciodată. Afecţiunea maternă înnăscută nu va permite niciodată femeilor emancipate să rivalizeze în mod serios cu bărbaţii în industrie. Fiecare sex va rămâne mereu suprem în propriul lui domeniu, determinat de diferenţierea biologică şi de neasemănarea mentală.

(938.4) 84:5.14 Sferele speciale fiecărui sex vor subzista întotdeauna, încălcându-se din când în când una pe alta. Numai în domeniul social, bărbatul şi femeia se înfruntă la egalitate.

6. Asocierea bărbatului şi a femeii

(938.5) 84:6.1 Nevoia de reproducere reuneşte infailibil bărbatul şi femeia pentru ca ei să se perpetueze, dar, luată ca atare, ea nu garantează că cuplul va rămâne unit într-o cooperare reciprocă – temelia unui cămin.

(938.6) 84:6.2 Fiecare instituţie umană încununată de succes conţine antagonisme de interese personale, care au fost armonios adaptate la munca practică; crearea căminului nu face excepţie. Căsătoria, baza edificării unui cămin, este cea mai înaltă manifestare de cooperare antagonistă care caracterizează atât de des contactele dintre natură şi societate. Conflictul este inevitabil, deoarece împerecherea este spontană şi naturală, în vreme ce căsătoria nu este biologică, ci sociologică. Patima face ca bărbatul şi femeia să se unească, dar instinctul părintesc, oarecum mai slab, şi moravurile sociale, sunt cele care menţin uniunea lor.

(938.7) 84:6.3 Consideraţi în practică, masculul şi femela sunt două varietăţi distincte ale aceleiaşi specii vii într-o strânsă şi intimă asociere. Punctele lor de vedere, precum şi toate reacţiile lor vitale sunt esenţialmente diferite; ei sunt în întregime incapabili să se înţeleagă pe deplin şi efectiv unul pe celălalt. Înţelegerea completă dintre sexe este imposibil de atins.

(938.8) 84:6.4 Femeile par să aibă mai multă intuiţie decât bărbaţii, dar ele apar de asemenea întrucâtva mai puţin logice. Totuşi, femeile au fost întotdeauna purtătorii de drapel ai moralei şi conducătoarele spirituale ale omenirii. Mâna care leagănă leagănul încă fraternizează şi astăzi cu destinul.

(938.9) 84:6.5 Diferenţele de natură, de reacţii, de puncte de vedere şi de gândire dintre bărbaţi şi femei, departe de a cauza griji, ar trebui mai degrabă să fie considerate ca deosebit de benefice pentru omenire, atât individual cât şi colectiv. Numeroasele ordine de creaturi ale universului sunt faze duale de manifestare a personalităţii. La muritori, la Fii Materiali, precum şi la midsonitari, diferenţa este desemnată ca mascul sau femelă. Printre serafimi, printre heruvimi, precum şi printre Însoţitorii Morontiei, ea a fost denumită pozitivă sau dinamică, şi negativă sau rezervată. Aceste asocieri de cupluri multiplică foarte mult varietatea de talente şi învinge limitările naturale, aşa cum o fac anumite asocieri triunice în sistemul Paradis-Havona.

(939.1) 84:6.6 Bărbaţii şi femeile au nevoie unii de alţii în cariera lor morontială şi spirituală, precum şi în cariera lor muritoare. Deosebirile de puncte de vedere masculine şi feminine persistă chiar şi după prima viaţă, şi în toată ascensiunea universului local şi a suprauniversurilor. Chiar şi în Havona, pelerinii care au fost cândva bărbaţi şi femei vor continua să se ajute reciproc la urcarea în Paradis. Chiar şi în Corpurile Finalităţii, metamorfoza creaturilor nu va merge niciodată până într-acolo încât să şteargă tendinţele personalităţii pe care fiinţele umane le numesc masculine şi feminine. Aceste două varietăţi fundamentale ale speciei umane vor continua să se intrige, să se stimuleze, să se încurajeze şi să se ajute reciproc. Ele vor rămâne întotdeauna interdependente de cooperarea lor pentru a rezolva problemele tulburătoare ale universului şi a învinge multiplele dificultăţi cosmice.

(939.2) 84:6.7 În timp ce sexele nu pot spera niciodată să se înţeleagă total unul pe celălalt, ele sunt efectiv complementare, şi cooperarea lor, cu toate că este adesea mai mult sau mai puţin antagonistă pe planul personal, este capabilă de a întreţine şi de a reproduce societatea. Căsătoria este o instituţie menită să adapteze deosebirile de sex, asigurând între timp continuitatea civilizaţiei şi reproducerea rasei.

(939.3) 84:6.8 Căsătoria este mama tuturor instituţiilor umane, căci ea conduce direct la întemeierea şi la întreţinerea căminului, care este baza structurală a societăţii. Familia este legată vital de mecanismul autoconservării. Ea constituie singura speranţă de a perpetua rasa sub moravurile civilizaţiei, în vreme ce, în acelaşi timp, ea procură anumite forme deosebit de satisfăcătoare ale mulţumirii de sine. Familia este cea mai mare înfăptuire pur umană, deoarece ea combină evoluţia relaţiilor biologice dintre bărbat şi femeie cu relaţiile sociale dintre soţ şi soţie.

7. Idealurile vieţii de familie

(939.4) 84:7.1 Uniunea sexuală este instinctivă, copiii sunt rezultatul natural, şi automat se naşte familia. Aşa cum sunt familiile unei rase sau ale unei naţiuni, tot aşa este şi societatea ei. Dacă familiile sunt bune, societatea este tot atât de bună. Marea stabilitate culturală a poporul evreu şi a celui chinez rezidă în forţa grupurilor lor culturale.

(939.5) 84:7.2 Instinctul feminin de a iubi copiii şi de a avea grijă de ei a contribuit la a o face pe femeie partenerul interesat să promoveze căsătoria şi viaţa de familie primitivă. Numai presiunea moravurilor ulterioare şi a convenţiilor sociale a obligat bărbatul să se ocupe de edificarea căminului; el cu mare greutate a început a se interesa de stabilirea căsătoriei şi a căminului, deoarece pentru el actul sexual nu comportă consecinţe biologice.

(939.6) 84:7.3 Asocierea sexuală este naturală, dar căsătoria este socială şi a fost întotdeauna reglementată de moravuri. Moravurile (religioase, morale şi etice), precum şi proprietatea, orgoliul şi calităţile cavalereşti, stabilizează instituţia căsătoriei şi a familiei. Orice fluctuaţie în moravuri se repercutează asupra stabilităţii instituţiei căsătorie-cămin. Căsătoria iese acum din stadiul proprietăţii şi trece în era actului personal. Înainte, bărbatul proteja femeia deoarece ea era lucrul său, şi ea îi dădea ascultare din acelaşi motiv. Independent de meritele lui, acest sistem a asigurat realmente stabilitatea. Astăzi, femeia a încetat de a mai fi considerată ca un bun privat, şi apar noi moravuri pentru a stabiliza instituţia căsătorie-cămin:

(939.7) 84:7.4 1. Noul rol al religiei – învăţătura că experienţa părintească este esenţială. Ideea de a procrea cetăţeni cosmici, înţelegerea lărgită a privilegiului procreaţiei – dăruirea de fii Tatălui.

(940.1) 84:7.5 2. Noul rol al ştiinţei – procrearea devine din ce în ce mai voluntară, mai supusă controlului omului. Altădată, prin lipsa de înţelegere, apariţia copiilor era asigurată chiar şi în absenţa oricărei dorinţe de a-i avea.

(940.2) 84:7.6 3. Noua funcţiune de seducţie a plăcerii – aceasta a introdus un nou factor în supravieţuirea rasei; anticii îi lăsau să moară pe copiii nedoriţi; modernii refuză să-i aducă pe lume.

(940.3) 84:7.7 4. Consolidarea instinctului părintesc. Fiecare generaţie tinde acum să elimine din curentul reproducător al rasei indivizii la care instinctul părintesc este insuficient de puternic pentru a asigura procrearea de copii – părinţi în perspectivă pentru noua generaţie.

(940.4) 84:7.8 Totuşi, căminul ca instituţie – asocierea dintre un singur bărbat şi o singură femeie datează mai exact din vremea Dalamatiei, de acum 500.000 de ani. Obiceiurile monogame ale lui Andon şi ale descendenţilor săi imediaţi fuseseră abandonate cu multă vreme înainte. Cu toate astea, nu prea erau motive de a se mândri cu viaţa de familie înainte de epoca nodiţilor şi a ultimilor adamiţi. Adam şi Eva au exercitat o influenţă durabilă asupra întregii omeniri. Pentru prima dată în istoria lumii, s-au putut observa bărbaţii şi femeile muncind cot la cot în Grădină. Idealul edenic de o familie întreagă de grădinari era o idee nouă pe Urantia.

(940.5) 84:7.9 Familia primitivă îngloba un grup legat prin muncă, incluzând sclavele, şi locuia toată într-o singură locuinţă. Căsătoria nu a fost întotdeauna identificată cu viaţa de familie, dar ele au fost întotdeauna strâns asociate. Femeia a dorit totdeauna o familie individuală şi a sfârşit prin a obţine câştig de cauză.

(940.6) 84:7.10 Dragostea faţă de progenitură este aproape universală şi reprezintă categoric o valoare de supravieţuire. Anticii au sacrificat întotdeauna interesele mamei pentru bunăstarea copilului. Încă şi astăzi, la eschimoşi, mamele îşi ling bebeluşii în loc de a-i spăla. Şi totuşi mamele primitive nu-şi hrăneau şi nu-şi îngrijeau copiii decât în timpul primei lor tinereţi; în felul animalelor, ele îi îndepărtau de îndată ce creşteau mari. Asocierile umane durabile şi continue n-au fost niciodată întemeiate numai pe afecţiunea biologică. Animalele îşi iubesc puii; oamenii (civilizaţi) îi iubesc şi pe copiii copiilor lor. Cu cât civilizaţia este mai avansată, cu atât mai mult părinţii se bucură de progresele şi de reuşita copiilor; şi astfel s-a născut realizarea nouă şi superioară a mândriei de nume.

(940.7) 84:7.11 La popoarele antice, marile familii nu au rezultat în mod necesar din afecţiune. Mulţi copii au fost doriţi din următoarele motive.

(940.8) 84:7.12 1. Ei valorau mult ca lucrători.

(940.9) 84:7.13 2. Erau o asigurare pentru bătrâneţe.

(940.10) 84:7.14 3. Se puteau vinde fiicele.

(940.11) 84:7.15 4. Mândria familială pretindea extinderea numelui.

(940.12) 84:7.16 5. Fiii aduceau o pază şi o protecţie.

(940.13) 84:7.17 6. Frica de fantome a produs spaima de singurătate.

(940.14) 84:7.18 7. Anumite religii pretindeau nişte urmaşi.

(940.15) 84:7.19 Practicanţii cultului strămoşilor consideră absenţa fiilor ca o calamitate supremă în timp şi în eternitate. Ei doresc, înainte de toate, să aibă fii pentru a putea participa la slujbele ceremoniilor mortuare, pentru a oferi sacrificii care să permită fantomei să progreseze prin tărâmul spiritelor.

(941.1) 84:7.20 Printre sălbaticii antici, s-a început de foarte devreme să se disciplineze copiii, şi aceştia nu întârziau să realizeze că neascultarea însemna eşecul sau chiar moartea, întocmai ca şi pentru animale. Civilizaţia fereşte acum copiii de consecinţele naturale ale unei conduite nechibzuite şi care contribuie atât de mult la nesupunerea modernă.

(941.2) 84:7.21 Copiii eschimoşilor cresc bine cu foarte puţină disciplină şi corecţie, asta pur şi simplu pentru că sunt din fire nişte mici animale docile; copiii oamenilor roşii şi cei ai oamenilor galbeni sunt aproape la fel de facili. Dimpotrivă, la rasele care conţin o ereditate andită, copiii sunt mai puţin placizi; această tinereţe imaginativă şi aventuroasă are nevoie de mai multă educaţie şi disciplină. Problemele moderne de educaţie a copiilor sunt făcute din ce în ce mai dificile de către:

(941.3) 84:7.22 1. Gradul important de amestecuri rasiale.

(941.4) 84:7.23 2. Educaţia artificială şi superficială.

(941.5) 84:7.24 3. Inaptitudinea copiilor de a se cultiva prin imitarea părinţilor lor, care sunt absenţi de pe scena familială o parte atât de mare a timpului.

(941.6) 84:7.25 Ideile străvechi despre disciplina de familie erau biologice şi proveneau din realizarea faptului că părinţii erau creatorii existenţei copilului. Idealurile mai evoluate ale vieţii de familie conduc la conceptul că aducerea unui copil pe lume, departe de a conferi anumite drepturi părinţilor, implică responsabilitatea supremă a existenţei umane.

(941.7) 84:7.26 Civilizaţia consideră că părinţii trebuie să îşi asume toate sarcinile, iar copilul are toate drepturile. Respectul copilului pentru părinţii săi nu provine din aceea că el cunoaşte obligaţia implicată în procrearea părintească, ci sporeşte natural ca urmare a îngrijirilor, a educaţiei şi a afecţiunii care îi sunt arătate cu dragoste pentru a-l ajuta să câştige bătălia vieţii. Adevăraţii părinţi se angajează cu continuitate într-o funcţie de servire pe care copilul prudent sfârşeşte prin a o recunoaşte şi prin a o aprecia.

(941.8) 84:7.27 În era industrială şi urbană contemporană, instituţia căsătoriei evoluează potrivit cu noile linii economice. Viaţa de familie a devenit tot mai costisitoare, şi copiii, care erau altădată un activ, au devenit un pasiv economic. Dar siguranţa civilizaţiei însăşi se bazează încă pe îngăduinţa crescândă a fiecărei generaţii de a investi mijloacele ei în bunăstarea generaţiei viitoare şi a celor următoare. Orice tentativă de a transfera responsabilitatea parentală Statului sau Bisericii se va dovedi fatală pentru bunăstarea şi pentru progresul civilizaţiei.

(941.9) 84:7.28 Căsătoria, cu copiii şi cu viaţa de familie care urmează, stimulează cele mai înalte potenţiale ale naturii omeneşti şi oferă totodată canalul ideal pentru exprimarea acestor atribute însufleţite ale personalităţii de muritor. Familia asigură reproducerea biologică a speciei umane. Căminul este cadrul social natural în care copiii, crescând, pot înţelege bine etica fraternităţii de sânge. Familia este unitatea fundamentală a fraternităţii în care copiii şi părinţii învaţă lecţiile răbdării, ale altruismului, ale toleranţei şi ale bunăvoinţei, care sunt atât de esenţiale pentru a realiza fraternitatea între toţi oamenii.

(941.10) 84:7.29 Societatea omenească va fi foarte mult ameliorată dacă rasele civilizate vor vrea să revină, într-un mod mai general, la practica consiliului de familie a andiţilor. Ei nu au menţinut forma patriarhală sau autocratică de guvernământ familial. Ei erau foarte fraterni şi cooperativi, discutând franc şi liber toate treburile lor familiale. Toate consiliile lor de familie erau marcate de o atmosferă ideal fraternă. Într-o familie ideală, afecţiunea filială şi dragostea părintească sunt amândouă mărite de devotamentul fratern.

(942.1) 84:7.30 Viaţa de familie este leagănul adevăratei moralităţi, strămoşul fidelităţii conştiente faţă de datorie. Asocierile forţate ale vieţii de familie stabilizează personalitatea şi stimulează creşterea ei prin obligaţia indispensabilă de a se adapta la alte personalităţi diverse. Dar şi mai mult: o familie veritabilă – o familie bună – revelează părinţilor procreatori atitudinea Creatorului faţă de copiii săi, pe când în acelaşi timp, aceşti veritabili părinţi descriu copiilor lor cea dintâi dintr-o lungă serie ascendentă de divulgări privind iubirea Părintelui Paradisiac pentru toţi copiii universului.

8. Pericolele autosatisfacerii

(942.2) 84:8.1 Marea ameninţare contra vieţii de familie este alarmantul flux al urmăririi satisfacerii de sine, mania modernă a plăcerilor. Altădată, raţiunea principală a căsătoriei era economică, iar atracţia sexuală, secundară. Căsătoria întemeiată pe conservarea de sine a condus la perpetuarea de sine şi a procurat în acelaşi timp una dintre formele cele mai dezirabile ale satisfacerii de sine. În societatea umană, ea este singura instituţie care înglobează cele trei mari raţiuni de a trăi.

(942.3) 84:8.2 La origine, proprietatea era instituţia fundamentală pentru autoîntreţinere, în vreme ce căsătoria funcţiona ca instituţie unică pentru autoperpetuare. Deşi satisfacţiile alimentare, jocurile şi umorul, precum şi raporturile sexuale periodice, erau mijloace de autosatisfacere, rămâne un fapt că evoluţia moravurilor n-a reuşit să clădească o instituţie distinctă pentru satisfacerea de sine. Din cauza acestui eşec în aplicarea unor tehnici specializate de distracţii agreabile, toate instituţiile omeneşti sunt complet impregnate de această căutare a plăcerii. Acumularea de bunuri devine un instrument pentru sporirea tuturor formelor de satisfacere de sine, în vreme ce căsătoria este văzută adesea ca fiind numai un mijloc de plăcere. Şi această desfrânare, această manie a plăcerii cultivată peste măsură, constituie cea mai mare ameninţare care a fost vreodată îndreptată contra instituţiei evolutive sociale a vieţii de familie, căminul.

(942.4) 84:8.3 Rasa violetă a introdus în experienţa omenirii o caracteristică nouă încă incomplet realizată – instinctul jocului dublat de un simţ al umorului. Acest instinct a existat, într-o anumită măsură, la sangici şi la andoniţi, dar filiaţia adamică a ridicat această înclinaţie primitivă la nivelul unui potenţial al plăcerii, formă nouă şi glorificată a satisfacerii de sine. În afară de potolirea foamei, tipul fundamental de autosatisfacere este satisfacerea sexuală; această formă de plăcere senzuală a fost considerabil sporită prin uniunea sangicilor şi a andiţilor.

(942.5) 84:8.4 Combinaţia de agitaţie, de curiozitate, de aventură şi de abandonare în plăcere caracteristică raselor posterioare andiţilor comportă un real pericol. Plăcerile fizice nu pot să satisfacă setea sufletului; urmărirea nesăbuită a plăcerii nu măreşte dragostea faţă de cămin şi de copii. Chiar şi epuizând resursele de artă, de culoare, de sunete, de ritm, de muzică, şi de podoabe, nu se poate întreţine în felul acesta speranţa de a înălţa sufletul sau de a hrăni spiritul. Vanitatea şi moda nu pot sluji nici la edificarea căminului, nici la cultivarea copiilor; orgoliul şi rivalitatea sunt neputincioase în reînsufleţirea calităţilor de supravieţuire ale generaţiilor succesive.

(942.6) 84:8.5 Toate fiinţele celeste care progresează se bucură de perioade de repaos şi de slujire a îndrumătorilor de retrospecţie. Toate eforturile de a se avea distracţii sănătoase şi de a practica jocuri care te dezvoltă sunt salubre; merită osteneala faptul de a se lăsa pradă unui somn de refacere, odihnei, recreaţiilor şi tuturor distracţiilor care împiedică monotonia ce face să se nască plictiseala. Întrecerile sportive, povestitul, şi chiar gustarea unei mâncări bune pot să servească drept forme de satisfacere de sine. (Când voi folosiţi sarea pentru a adăuga savoare alimentelor voastre, amintiţi-vă că, timp de aproape un milion de ani, oamenii nu au putut obţine sarea decât băgându-şi mâncarea în cenuşă.)

(943.1) 84:8.6 Fie ca oamenii să se bucure de viaţă; fie ca rasa umană să găsească plăcere într-o mie şi una de moduri; fie ca umanitatea evolutivă să exploreze toate formele legitime de satisfacere de sine, roadele lungii lupte biologice de înălţare. Omul a binemeritat unele dintre plăcerile şi bucuriile de azi. Dar uitaţi-vă la scopul destinului! Plăcerile sunt cu adevărat suicidale dacă ele ajung să distrugă proprietatea, care a devenit instituţia autoîntreţinerii; şi satisfacerea de sine ar costa într-adevăr un preţ fatal dacă ar provoca prăbuşirea căsătoriei, decadenţa vieţii de familie şi distrugerea căminului – dobândirea evolutivă supremă a oamenilor şi singura speranţă de supravieţuire a civilizaţiei.

(943.2) 84:8.7 [Prezentat de Şeful Serafimilor staţionaţi pe Urantia]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți!

Costi

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Cuvioasele Parascheva – Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași

Dragi prieteni,

Stiati ca biserica ortodoxa praznuieste in decursul anului 4 Sfinte Cuviose Prascheve ?

Dar daca in calendarul crestin ortodox mai apare numele Parascheva (Paraschevi), asta nu inseamna ca ocrotitoarea Moldovei mai are si alte zile de praznuire. Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi este sarbatorita pe 14 octombrie.

Deci pentru a nu o confunda cu alte sfinte ce poarta numele Parascheva, e bine de stiut ca :

– pe 26 februarie se face pomenirea Sfintei Parascheva, martirizata in timpul lui Nero;
– pe 26 iulie se face praznuirea Sfantei Cuvioasa Mucenita Paraschevi, martirizata in timpul lui Antonin Piosul;
– pe 28 octombrie se face pomenirea Sfantei Parascheva – Piatnita, martirizata in timpul lui Diocletian.

Sfânta Parascheva de la Iași

Sfanta Parascheva s-a nascut la inceputul secolului al XI-lea, in satul Epivat, nu departe de Constantinopol, din parinti bogati si binecredinciosi. La varsta de zece ani, auzind in biserica cuvintele: „Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-Foto Sf Paraschevasi ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), raspunde imediat strigatului dumnezeiesc: isi schimba hainele cu imbracamintea unui cersetor.

Decide sa-si paraseasca parintii pentru Hristos, inainte de a implini douazeci de ani. Ajunge la Constantinopol, unde se bucura de invatatura unor calugari cu viata duhovniceasca placuta Domnului. La sfatul acestora, merge la manastirea Maicii Domnului din Heracleea, unde se va nevoi cinci ani. De aici a plecat spre Tara Sfanta, in dorinta de a-si petrece restul vietii in locurile sfinte. Dupa ce a vazut Ierusalimul, s-a asezat intr-o manastire de calugarite in pustiul Iordanului.

Intr-o noapte, la varsta de douazeci si cinci de ani, un inger ii descopera in vis ca trebuie sa se reintoarca in locurile parintesti. Sfantul Varlaam descrie aceasta minune in Cazania sa, astfel: „Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.

Potrivit traditiei, revine in Epivat fara sa spuna cuiva cine este si de unde vine. Dupa alti doi ani de nevointa, la varsta de douazeci si sapte de ani, trece la cele vesnice. A fost ingropata ca o straina, aproape de mare.

Dupa cativa ani, valurile au adus la tarm, trupul neinsufletit al unui marinar. Un sihastru care vietuia in acele locuri, i-a rugat pe cativa crestini sa-l ingroape. Acestia, in timp ce sapau, au descoperit un trup neputrezit. Nu au dat importanta acestui lucru si au pus alaturi de el si trupul marinarului.

Dar in noaptea urmatoare, unuia din crestinii care sapasera groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat in vis Cuvioasa Parascheva si i-a poruncit sa ia trupul ei si sa-l aseze la loc de cinste. Astfel, trupul Sfintei Parascheva a fost dus in biserica „Sfintilor Apostoli” din Kallicrateia.

Moastele Sfintei Parascheva au ajuns in tara noastra in anul 1641, dupa ce au fost prezente in mai multe locuri. Au fost asezate pe 13 iunie 1641, in biserica „Sfintii Trei Ierarhi” din Iasi. In anul 1884, cand biserica manastirii intra intr-un proces de consolidare, sfintele moaste ajung in paraclisul manastirii, iar peste cativa ani in Catedrala mitropolitana din Iasi.

Moastele Cuvioasei Parascheva au ajuns in martie 1944 la Manastirea Ciorogarla de langa Bucuresti, din cauza ofensivei sovietice in Moldova. Pe 27 octombrie 1944, moastele sale au fost asezate langa cele ale Sfantului Dimitrie Basarabov in catedrala din Bucuresti si readuse in Catedrala mitropolitana din Iasi pe 26 noiembrie 1944.

Veșmintele Sfintei Parascheva

Vesmintele Cuvioasei Parascheva se schimba de Craciun, la inceputul Postului Sfintelor Pasti (cand primeste un vesmant inchis la culoare), cu o zi inainte de Pasti (se pune un Sf-Parascheva-Iasivesmant alb, pastrat pana dupa sarbatoarea Cincizecimii), cu o seara inainte de a fi scoasa din Catedrala si dupa hram.

In momentul in care are loc invesmantarea moastelor Sfintei Parascheva, Catedrala se inchide. Preotii desfac agrafele care prind vesmantul la spate, moastele ramanand invelite intr-un al doilea vesmant care nu se schimba niciodata. Se spune ca acela este vesmantul in care s-au adus sfintele moaste. Acest giulgiu este dintr-o panza de in, ros de trecerea anilor, si are inscris pe el, ca un sigiliu, blestemul lui Vasile Lupu si al Mitropolitului Varlaam: „Blestemat sa fie cel care va imprastia vreodata Moastele Sfintei Cuvioase Parascheva”.

In ultimii ani, a devenit o traditie ca de hramul Cuvioasei Parascheva de la Iasi, sa fie aduse moastele altor sfinti. Anul acesta, pelerinii care vor veni sa cinsteasca moastele Sfintei Parascheva se vor putea inchina si la moastele Sfantului Constantin Brancoveanu.

… informatii preluate de pe http://www.crestinortodox.ro

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți!

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

URANTIA – Greșeala lui Adam și a Evei

Dragi prieteni,

izginirea-lui-Adam-din-raiDupă ce am văzut ce sunt elevatorii biologici, Adamii si Evele planetare și care este rolul lor .. după ce am văzut și povestea lui Adam și Eva noastră planetară, despre sosirea lor, administrarea , viața în grădina Edenului , prima înălțare,  legenda creației .. etc  .. haideți acum să continuăm povestea  pentru a vedea în ce a constat mult discutatata greșeală și păcat a lor .. despre ispitirea Evei, realizarea greșelii făcute, a repercursiunilor ei, părăsirea grădinii și degradarea lor și așa zisa cădere a omului … firește  așa cum este ea prezentată  în cartea Urantia.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-75-greseala-lui-adam-si-evei

Capitolul 75

Greşeala lui Adam şi a Evei

(839.1) 75:0.1 DUPĂ mai bine de o sută de ani de efort pe Urantia, Adam n-a văzut decât foarte puţine progrese în afara Grădinii; lumea în general nu părea câtuşi de puţin să schimbe în mai bine. Producerea unei rase mai bune se arăta foarte îndepărtată, iar situaţia părea a fi disperată, încât aproape că se impunea un remediu neprevăzut în planurile originare. Cel puţin, asta a trecut adesea prin mintea lui Adam, şi aşa s-a şi exprimat el de multe ori către Eva. Adam şi consoarta sa erau loiali, însă erau foarte izolaţi de semenii lor şi foarte îndureraţi de starea jalnică a lumii lor.

1. Problema Urantiei

(839.2) 75:1.1 Misiunea adamică pe Urantia, planetă experimentală, destrămată de rebeliune şi izolată, a fost încercare formidabilă. Fiicele şi Fiii Materiali nu au întârziat să devină conştienţi de dificultatea şi de complexitatea sarcinii lor planetare. Totuşi, ei s-au apucat cu curaj de rezolvarea multiplelor lor probleme; însă, atunci când s-au avântat în munca lor majoră de eliminare a fiinţelor degenerate şi pline de defecte din rândurile neamurilor omeneşti, ei au fost destul de descurajaţi. Ei nu vedeau nici o cale de ieşire din acea dilemă, şi nu se puteau sfătui nici cu superiorii lor de pe Jerusem, nici cu cei de pe Edentia. Ei au fost aici, izolaţi şi confruntaţi zi de zi cu vreo nouă şi complicată încurcătură, cu vreo problemă care să pară irezolvabilă.

(839.3) 75:1.2 În condiţii normale, prima sarcină a Adamului şi a Evei Planetari ar fi fost coordonarea şi amalgamarea raselor. Însă, pe Urantia, un asemenea proiect părea aproape lipsit de speranţă, căci rasele, deşi erau bine pregătite din punct de vedere biologic, nu au fost niciodată purificate de neamurile lor înapoiate şi nedesăvârşite.

(839.4) 75:1.3 Adam şi Eva s-au pomenit pe o sferă cu totul nepregătită pentru proclamarea fraternităţii oamenilor, o lume bâjbâind într-un cumplit întuneric spiritual şi într-o confuzie şi mai accentuată de eşecul misiunii administraţiei precedente. Gândirea şi morala erau la un nivel scăzut, şi în loc de a se dedica misiunii lor de unificare religioasă, ei trebuiau să înceapă într-un chip cu totul nou lucrarea lor de convertire a locuitorilor la cele mai simple forme de credinţă religioasă. În loc de a găsi un limbaj gata de adoptat, ei se confruntau cu confuzia mondială a sute şi sute de dialecte locale. Nici un Adam al serviciului planetar n-a fost vreodată coborât pe o lume mai dificilă; obstacolele păreau de neînlăturat şi problemele irezolvabile pentru creaturi.

(839.5) 75:1.4 Ei erau izolaţi, şi extraordinarul sentiment de însingurare care s-a năpustit asupra lor era şi mai intensificat de plecarea destul de rapidă a administratorilor Melchizedeki. Numai indirect, cu ajutorul ordinelor angelice, puteau să comunice cu orice fiinţă exterioară planetei. Au pierdut puţin câte puţin din curajul şi din buna lor dispoziţie , iar credinţa lor era gata-gata să se clatine.

(840.1) 75:1.5 Aceasta este adevărata imagine a descumpănirii acestor două suflete nobile atunci când cugetau la sarcinile cu care se confruntau. Amândoi erau acut conştienţi de teribila încercare implicată de executarea misiunii lor planetare.

(840.2) 75:1.6 Nici un Fiu Material al Nebadonului n-a mai fost probabil pus vreodată în faţa unei sarcini atât de dificile, şi aparent lipsite de speranţă, aşa cum au fost puşi Adam şi Eva în faţa jalnicei situaţii a Urantiei. Uneori ar fi putut avea oarecare sorţi de izbândă, dar numai dacă ar fi fost mai prevăzători şi mai răbdători. Amândoi, îndeosebi Eva, erau într-adevăr prea nerăbdători; ei nu erau dispuşi să se înhame la lunga, lunga probă a îndurării. Ei au fost dornici să vadă nişte rezultate imediate, şi au văzut, dar rezultatele dobândite astfel s-au dovedit cât se poate de dezastruoase atât pentru ei cât şi pentru lumea lor.

2. Complotul lui Caligastia

(840.3) 75:2.1 Caligastia a făcut vizite frecvente în Grădină şi a avut multe întrevederi cu Adam şi Eva, însă ei erau neînduplecaţi în faţa sugestiilor lui de compromis şi de scurtături aventuroase. Ei au văzut deja suficiente rezultate ale rebeliunii pentru a fi bine imunizaţi contra tuturor acestor propuneri insinuante. Propunerile lui Daligastia au rămas fără ecou chiar şi acelea adresate urmaşilor tineri ai lui Adam. Bineînţeles, nici Caligastia nici asociatul lui nu aveau puterea de a influenţa nici un individ împotriva voinţei lui, cu atât mai puţin să-i convingă pe copiii lui Adam să facă vreun rău.

(840.4) 75:2.2 Trebuie reamintit faptul că Caligastia era încă Prinţul Planetar titular al Urantiei, un Fiu dezorientat, dar totuşi elevat, al universului local. El n-a fost definitiv destituit până în perioada trecerii lui Mihail Crist pe Urantia.

(840.5) 75:2.3 Prinţul căzut era însă stăruitor şi hotărât. El a renunţat în curând să acţioneze asupra lui Adam şi s-a decis să încerce un perfid atac lateral asupra Evei. Vicleanul a tras concluzia că singura speranţă de reuşită rezidă în angajarea pricepută de persoane calificate aparţinând păturii superioare a grupului Nodit, descendenţii asociaţilor de altădată ai statului său major corporal. Iar planurile au fost prin urmare întocmite pentru a o prinde în cursă pe mama rasei violete.

(840.6) 75:2.4 Eva n-a avut niciodată nici cea mai mică intenţie de a face ceva care să meargă contra planurilor lui Adam sau care să compromită misiunea lor planetară de încredere. Cunoscând tendinţa femeii de a căuta rezultate imediate mai degrabă decât de a face cu prevedere planuri cu efecte mai îndepărtate, Melchizedekii, înaintea plecării lor, au avertizat-o cu precădere pe Eva contra pericolelor specifice care ameninţă poziţia lor izolată pe planetă şi, în particular, i-au atras luare aminte ca niciodată să nu se desolidarizeze de soţul ei, adică, să nu încerce metode secrete sau personale pentru a face să progreseze întreprinderile lor comune. Cu foarte mare scrupulozitate, Eva a dus la îndeplinire aceste instrucţiuni timp de peste o sută de ani, şi nu i-a venit ideea că ar putea prezenta vreun pericol vizitele tot mai intime şi mai confidenţiale venite din partea unui conducător Nodit, numit Serapatatia. Întreaga acţiune s-a dezvoltat atât de gradat şi atât de natural, încât Eva a fost luată prin surprindere.

(840.7) 75:2.5 Locuitorii Grădinii fuseseră în contact cu nodiţii încă din zile de început ale Edenului. De la aceşti descendenţi amestecaţi ai membrilor nesocotiţi din statul major al lui Caligastia, ei au primit un ajutor foarte valoros şi o colaborare preţioasă, şi din vina lor regimul edenic era acum pe cale de ajunge la ruinarea lui completă şi la răsturnarea lui finală.

3. Ispitirea Evei

(841.1) 75:3.1 Adam îşi încheiase de curând primul său secol de şedere pe pământ când Serapatatia, la moartea tatălui său, a ajuns la conducerea confederaţiei occidentale sau siriene a triburilor nodite. Serapatatia era un om cu pielea brună, un descendent strălucit al şefului de odinioară al comisiei de sănătate din Dalamatia, care se căsătorise cu o femeie înzestrată cu o minte superioară, femeie care aparţinea rasei albastre a acelor vremuri îndepărtate. De-a lungul generaţiilor, această linie deţinuse autoritatea şi exercitase o mare influenţă asupra triburilor nodite occidentale.

(841.2) 75:3.2 Serapatatia făcuse câteva vizite la Grădină şi devenise profund impresionat de spiritul de justeţe al cauzei lui Adam. La scurt timp după ce a preluat conducerea nodiţilor sirieni, el şi-a anunţat intenţia de a se afilia lucrării lui Adam şi a Evei în Grădină. Majoritatea oamenilor lui i s-au alăturat în acest program, şi Adam a fost încântat de vestea că cel mai puternic şi cel mai inteligent dintre toate triburile vecine s-au raliat aproape în bloc spre a veni în sprijinul programului de perfecţionare a lumii; acest fapt a fost categoric încurajator. La puţin timp după acest mare eveniment, Serapatatia şi noul lui stat major au fost primiţi de către Adam şi Eva în propria lor casă.

(841.3) 75:3.3 Serapatatia a devenit unul dintre locţiitorii lui Adam, cei mai capabili şi mai eficienţi. El era cât se poate de cinstit şi de-a dreptul sincer în toate activităţile lui; el n-a fost niciodată conştient, nici chiar mai târziu, că vicleanul Caligastia se servise de el ca de o unealtă de circumstanţă.

(841.4) 75:3.4 Curând Serapatatia a devenit vice-preşedintele comisiei edenice de relaţii tribale, şi multe planuri au fost pregătite pentru îndeplinirea mai viguroasă a lucrării de raliere a triburilor mai îndepărtate la cauza Grădinii.

(841.5) 75:3.5 El a avut multe întrevederi cu Adam şi cu Eva – în special cu Eva -prilejuri la care au discutat multe proiecte pentru îmbunătăţirea metodelor lor. Într-o zi, în cursul unei conversaţii cu Eva, Serapatatia a avut ideea că ar fi de foarte mare ajutor dacă, în vreme ce aştepta să poată recruta un mare număr de reprezentanţi ai rasei violete, s-ar putea face ceva pentru progresul imediat al triburilor rămase în urmă. Serapatatia a susţinut că, dacă nodiţii, ca fiind rasa cea mai progresistă şi mai cooperatistă, ar putea avea un conducător care să se nască la ei cu o parte de sânge violet, ar constitui o legătură puternică care i-ar lega mai strâns pe aceşti oameni de Grădină. Şi toate astea au fost sincer şi serios considerate ca benefice pentru lume, de vreme ce acest copil, care urma să fie crescut şi educat în Grădină, ar fi exercitat o mare influenţă benefică asupra oamenilor tatălui său.

(841.6) 75:3.6 Ar trebui subliniat din nou că Serapatatia era întru totul onest şi în întregime sincer în toate propunerile lui. Niciodată nu bănuise că el făcea jocul lui Caligastia şi al lui Daligastia. Serapatatia era pe deplin fidel planului de acumulare a unei puternice rezerve a rasei violete înainte de a încerca ridicarea la scară mondială a oamenilor confuzi de pe Urantia. Dar asta cerea să se împlinească sute de ani, iar el era nerăbdător; el a vrut să obţină nişte rezultate imediate – lucruri pe care să le poată vedea în timpul vieţii lui. El i-a explicat clar Evei că Adam era adesea descurajat de cât de puţin înfăptuise în munca de înălţare a lumii.

(841.7) 75:3.7 Timp de mai mult de cinci ani, aceste planuri s-au copt în taină. În cele din urmă, ele s-au dezvoltat până în punctul în care Eva a consimţit să aibă o întrevedere secretă cu Cano, cea mai strălucită minte şi cel mai activ conducător al coloniei de nodiţi simpatizanţi din apropiere. Cano a fost foarte bine intenţionat în ceea ce priveşte regimul adamic; de fapt, el a fost conducătorul spiritual sincer al acelor nodiţi din împrejurimi care a favorizat relaţii amicale cu Grădina.

(842.1) 75:3.8 Reuniunea fatală a avut loc în amurgul unei seri de toamnă, nu departe de casa lui Adam. Eva nu îl mai întâlnise niciodată pe frumosul şi entuziastul Cano – care era un magnific specimen al supravieţuirii structurii superioare fizice şi a intelectului remarcabil al strămoşilor lui îndepărtaţi ai statului major al Prinţului. Cano, de asemenea, a crezut cu toată fiinţa în justeţea proiectului lui Serapatatia. (În afara Grădinii, poligamia se practica în mod curent.)

(842.2) 75:3.9 Influenţată de măgulire, de entuziasm, şi de o mare forţă de persuasiune personală, Eva a consimţit pe loc să se aventureze în întreprinderea mult discutată şi să adauge propriul ei mic proiect de salvare a lumii la planul divin mai vast şi de mai mare amploare. Înainte să fi realizat întru totul ce se petrecea, pasul fatal fusese deja făcut. Faptul s-a consumat.

4. Realizarea greşelii

(842.3) 75:4.1 Fiinţele celeste care trăiau pe planetă erau neliniştite. Adam a recunoscut că ceva nu era bine, şi a chemat-o pe Eva cu el în Grădină. Şi acum, pentru prima dată, Adam a auzit întreaga poveste a îndelung nutritului plan vizând accelerarea progresului lumii prin acţiunea simultană în două direcţii: îndeplinirea planului divin concomitent cu executarea proiectului lui Serapatatia.

(842.4) 75:4.2 În timp ce Fiul şi Fiica Materiali au stat în intimitate de vorbă în Grădina luminată de lună, „vocea din Grădină” le-a reproşat neascultarea lor. Acea voce nu a fost a altuia decât a mea, pe când anunţam perechea edenică că încălcase pactul Grădinii, că nu dăduseră ascultare instrucţiunilor Melchizedekilor şi că dăduse greş în executarea jurămintelor lor de credinţă faţă de suveranul universului.

(842.5) 75:4.3 Eva consimţise să participe la practicarea binelui şi a răului. Binele este ducerea la îndeplinire a planurilor divine; păcatul este o încălcare deliberată a voinţei divine; răul este greşita adaptare a planurilor şi greşita ajustare a tehnicilor, tradus prin dizarmonia universului şi prin confuzia planetară.

(842.6) 75:4.4 De fiecare dată când cuplul Grădinii mâncase din fructul arborelui vieţii, el fusese prevenit de arhanghelul păzitor că trebuie să se abţină de la a ceda sugestiilor lui Caligastia de a îmbina binele şi răul. Ei fuseseră avertizaţi în termenii următori: „În ziua în care veţi împleti binele cu răul, veţi deveni cu siguranţă la fel cu muritorii tărâmului; veţi muri cu siguranţă.”

(842.7) 75:4.5 Cu ocazia fatală a întâlnirii lor secrete, Eva i-a semnalat lui Cano acest avertisment des repetat, dar Cano, necunoscând importanţa sau semnificaţia acestor mustrări, o asigurase că bărbaţii şi femeile cu motive bune şi cu intenţii sincere nu ar putea face nici un rău, că ea sigur n-ar muri, ci mai curând ar trăi în chip nou în persoana copilului lor, care ar creşte pentru binecuvântarea şi stabilitatea lumii.

(842.8) 75:4.6 Chiar dacă acest proiect de modificare a planului divin fusese conceput şi executat cu toată sinceritatea şi numai cu cele mai înalte motive pentru bunăstarea lumii, el a constituit un rău pentru că a reprezentat calea greşită de a atinge scopuri juste, deoarece s-a îndepărtat de la calea dreaptă, planul divin.

(843.1) 75:4.7 E adevărat că Eva îl găsise pe Cano plăcut la înfăţişare, şi că ea a realizat tot ceea ce seducătorul ei i-a promis prin intermediul „unei cunoaşteri noi şi sporite a chestiunilor omeneşti şi al unei înţelegeri mai vii a firii omeneşti ca întărire a înţelegerii naturii adamice.”

(843.2) 75:4.8 Eu am vorbit cu tatăl şi cu mama rasei violete în noaptea aceea, în Grădină, de vreme ce aceea era datoria mea în acele triste împrejurări. Am ascultat în întregime povestea a tot ceea ce a condus-o pe Mama Eva la comiterea greşelii, şi le-am dat amândurora sfaturi şi îndrumări cu privire la situaţia imediată. Unele au fost urmate, altele neluate în seamă. Această convorbire e descrisă în scrierile voastre astfel: „Domnul Dumnezeu ia chemat pe Adam şi pe Eva în Grădină şi i-a întrebat: ‘Unde sunteţi?’”. Generaţiile ulterioare aveau obiceiul de a atribui direct unei intervenţii personale a Zeilor tot ceea ce era neobişnuit şi extraordinar, fie de ordin fizic, fie de ordin spiritual.

5. Repercursiunile greşelii

(843.3) 75:5.1 Dezamăgirea Evei a fost întradevăr patetică. Adam şi-a dat seama de dificultatea întregii situaţii. În toate că era descurajat şi cu inima frântă, el n-a manifestat decât milă şi simpatie pentru consoarta lui căzută în greşeală.

(843.4) 75:5.2 Din disperarea pe care a adus-o realizarea eşecului s-a întâmplat că Adam, în ziua de după pasul greşit al Evei, a căutat-o pe Laotta, strălucita femeie nodită care conducea şcolile vestice ale Grădinii, şi a săvârşit cu bună ştiinţă aceiaşi nebunie ca şi Eve. Dar să nu înţelegeţi greşit; Adam n-a fost sedus; el ştia exact ce era pe cale să facă; el a ales de bună voie să împărtăşească soarta Evei. El şi-a iubit consoarta cu o afecţiune supraomenească, şi gândul posibilităţii unei vegheri solitare pe Urantia fără ea era mai mult decât se putea îndura.

(843.5) 75:5.3 Când au aflat ce i s-a întâmplat Evei, locuitorii cuprinşi de mânie ai Grădinii erau tot mai greu de stăpânit; ei au declarat război nodiţilor instalaţi în vecinătate. Ieşind pe porţile Edenului, ei s-au năpustit asupra acelei populaţii luate pe nepregătite, distrugând-o în totalitate – nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil nu au fost cruţaţi, iar Cano, tatăl lui Cain încă nenăscut, a pierit şi el.

(843.6) 75:5.4 La realizarea a ceea ce se întâmplase, Serapatatia a fost cuprins de consternare; frica şi remuşcările l-au făcut să îşi piardă minţile. În ziua următoare, el s-a înecat în marele fluviu.

(843.7) 75:5.5 Copiii lui Adam au căutat să o consoleze pe mama lor abătută, în vreme ce tatăl lor a umblat de unul singur vreme de treizeci de zile. La sfârşitul acelei perioade, Adam şi-a revenit şi s-a reîntors la casa lui, începând să facă planuri pentru viitoarea linie de acţiune.

(843.8) 75:5.6 Consecinţele greşelilor făcute de părinţi induşi în eroare sunt foarte des împărtăşite şi de copiii lor nevinovaţi. Fiicele şi fiii integri şi nobili ai lui Adam şi ai Evei au fost copleşiţi de o inexplicabilă amărăciune a incredibilei tragedii care se abătuse atât de brusc şi de brutal asupra lor. Nici în cincizeci de ani, cei mari dintre copiii lor nu îşi revin din amărăciunea şi tristeţea acelor zile tragice, în special din teroarea acelei perioade de treizeci de zile în cursul căreia tatăl lor lipsea de acasă în vreme ce mama lor abătută era complet nepăsătoare de soarta ei şi tot ceea ce o înconjura.

(843.9) 75:5.7 Aceleaşi treizeci de zile au fost şi pentru Eva ca nişte ani lungi de amărăciune şi suferinţă. Acest suflet nobil nu s-a refăcut niciodată pe deplin de pe urma efectelor acelei perioade chinuitoare de suferinţă mentală şi de amărăciune spirituală. Nici un aspect al privaţiunilor şi al greutăţilor lor materiale ulterioare n-a putut nici măcar să se compare în memoria Evei cu aceste teribile zile şi îngrozitoare nopţi de însingurare şi insuportabilă incertitudine. Ea a aflat de acţiunea pripită a lui Serapatatia fără să ştie dacă tovarăşul ei se omorâse din disperare sau fusese îndepărtat de pe pământ drept pedeapsă pentru pasul lui greşit. Şi, atunci când Adam s-a întors acasă, Eva a încercat o bucurie şi o recunoştinţă care n-au fost niciodată umbrite de serviciul anevoios al lungului şi dificilului lor parteneriat de o viaţă.

(844.1) 75:5.8 Timpul a trecut, dar Adam nu era sigur de natura faptei lor decât la şaptezeci de zile după greşeala Evei, când administratorii provizorii Melchizedeki s-au reîntors pe Urantia şi au preluat jurisdicţia asupra treburilor lumii. Şi atunci a ştiut că el şi Eva eşuaseră.

(844.2) 75:5.9 Însă se pregăteau încă şi mai multe necazuri. Vestea nimicirii coloniei nodite din vecinătatea Edenului n-a întârziat să ajungă la triburile lui Serapatatia din nord, şi o mare oaste a fost adunată pentru a mărşălui pe teritoriul Grădinii. Acesta a fost începutul unui război lung şi înverşunat între adamiţi şi nodiţi, căci aceste ostilităţi au continuat multă vreme după ce Adam şi partizanii lui au emigrat în a doua grădină, în valea Eufratului. A fost o intensă şi durabilă „duşmănie între bărbatul acesta şi femeie, între sămânţa unuia şi sămânţa celuilalt”.

6. Adam şi Eva părăsesc grădina

(844.3) 75:6.1 Când Adam a aflat că nodiţii erau în marş, el a căutat îndrumarea Melchizedekilor, dar ei au refuzat să-l sfătuiască, nespunându-i decât să facă cum credea el că e mai bine şi făgăduindu-i cooperarea lor prietenoasă, atât pe cât era posibil, indiferent de linie de acţiune pe care ar fi ales-o. Melchizedekilor li s-a interzis să se amestece în planurile personale ale lui Adam şi ale Evei.

(844.4) 75:6.2 Adam ştia că el şi Eva eşuaseră; prezenţa administratorilor provizorii Melchizedeki l-a făcut să-i de-a seama de asta; dar el încă nu ştia nimic despre statutul lor personal sau despre soarta lor viitoare. El a avut, toată noaptea, o întrunire cu o mie două sute de partizani loiali care s-au angajat să-l urmeze pe conducătorul lor, iar în ziua următoare la amiază, aceşti pelerini au plecat din Eden în căutarea de noi locuinţe. Adam nu avea nici o înclinaţie pentru război şi a ales, în consecinţă, să lase fără opoziţie prima grădină nodiţilor.

(844.5) 75:6.3 Caravana edenică a fost oprită în a treia zi de la ieşirea din Grădină de către sosirea transporturilor serafice din Jerusem. Şi, pentru prima dată, Adam şi Eva au fost informaţi de ceea ce urma să se aleagă de copiii lor. În timp ce transportoarele stăteau pregătite, acelor copii care au ajuns la vârsta alegerii (douăzeci de ani) l-i s-a dat posibilitatea să opteze pentru rămânerea pe Urantia cu părinţii lor sau pentru a deveni pupili ai Preaînalţilor Norlatiadekului. Două treimi au ales să meargă pe Edentia; cam o treime au decis să rămână cu părinţii lor. Toţi copiii care nu erau la vârsta alegerii au fost luaţi pe Edentia. Nimeni nu ar fi putut asista la dureroasa despărţire a acestui Fiu Material şi a acestei Fiice Materiale de copiii lor fără să realizeze că drumul celor ce încalcă legea este aspru. Descendenţii lui Adam şi ai Evei sunt acum prezenţi pe Edentia; nu ştim ce se va hotărî cu privire la ei.

(844.6) 75:6.4 Era o caravană tristă, foarte tristă, care se pregătea de continuarea călătoriei ei. Ce putea fi mai tragic! Să fi venit pe o lume cu astfel de speranţe, să fi fost atât de bine primiţi, şi apoi să plece din Eden în dizgraţie, iar pe deasupra să mai piardă şi peste trei sferturi din copiii lor chiar înaintea găsirii unui nou domiciliu!

7. Degradarea lui Adam şi a Evei

(845.1) 75:7.1 S-a întâmplat în vremea când caravana edenică a fost oprită, că Adam şi Eva au fost informaţi de natura încălcării lor şi sfătuiţi cu privire la soarta lor. Gabriel a apărut pentru a pronunţa judecata, şi iată verdictul: „Adam şi Eva Planetari ai Urantiei sunt găsiţi vinovaţi; ei au încălcat pactul misiunii lor de încredere ca şefi ai acestei lumi locuite.”

(845.2) 75:7.2 Apăsaţi de sentimentul de vinovăţie, Adam şi Eva au fost mult întăriţi de anunţul că judecătorii lor de pe Salvington îi absolviseră de toate acuzaţiile de a fi adus o „ofensă la adresa guvernului universului”. Ei n-au fost declaraţi vinovaţi de rebeliune.

(845.3) 75:7.3 Cuplul edenic a fost informat că ei fuseseră coborâţi la statutul de muritori ai regatului şi că trebuie de acum înainte să se conducă ca un bărbat şi o femeie ai Urantiei, privind viitorul raselor lumii ca fiind viitorul lor.

(845.4) 75:7.4 Cu mult timp înainte ca Adam şi Eva să fi părăsit Jerusemul, instructorii lor le explicaseră pe deplin consecinţele oricărei îndepărtări vitale de la planurile divine. Eu personal îi prevenisem în repetate rânduri, atât înainte cât şi după ce au sosit pe Urantia, că reducerea la statutul de trup muritor ar fi rezultatul cert, pedeapsa sigură, care ar însoţi infailibil o carenţă în executarea misiunii lor planetare. Dar este esenţial a avea unele noţiuni ale statutului de nemurire al ordinului material al filiaţiei pentru o înţelegere clară a consecinţelor atrase de greşeala lui Adam şi a Evei.

(845.5) 75:7.5 1. Adam şi Eva, ca şi semenii lor de pe Jerusem, menţineau statutul lor de nemurire prin asocierea intelectuală cu circuitul de gravitaţie mentală a Spiritului. Când acest suport vital este întrerupt prin disjuncţiune mentală, atunci, indiferent de nivelul spiritual al existenţei creaturii, statutul nemuririi este pierdut. Statutul muritor urmat de disoluţia fizică a fost consecinţa inevitabilă a greşelii intelectuale a lui Adam şi a Evei.

(845.6) 75:7.6 2. Fiica şi Fiul Materiali ai Urantiei, fiind de asemenea personalizaţi sub înfăţişarea cărnii muritoare a acestei lumi, au fost în continuare dependenţi de menţinerea unui dublu sistem circulator, primul provenit din naturile lor fizice, iar al doilea din supraenergia înmagazinată în fructul arborelui vieţii. Arhanghelul ocrotitor al arborelui îi avertizase mereu pe Adam şi pe Eva că încălcarea jurământului de credinţă va culmina în degradarea statutului; accesul la această sursă de energie le-a fost refuzat în urma greşelii lor.

(845.7) 75:7.7 Caligastia a reuşit să-i atragă pe Adam şi pe Eva în cursă, dar el nu şi-a realizat proiectul său de a-i antrena într-o rebeliune deschisă contra guvernului universului. Ceea ce au făcut ei a fost într-adevăr rău, dar ei n-au fost niciodată vinovaţi de dispreţ faţă de adevăr, nici nu s-au angajat cu bună ştiinţă într-o rebeliune contra justei autorităţi a Tatălui Universal şi a Fiului său Creator.

8. Aşa-zisa cădere a omului

(845.8) 75:8.1 Adam şi Eva au căzut într-adevăr din starea lor înaltă de filiaţie materială până la statutul umil de om muritor, însă nu aceasta a fost căderea omului. Rasa umană fusese înnobilată în ciuda consecinţelor imediate ale greşelii adamice. Deşi planul divin de a dărui rasa violetă oamenilor Urantiei a eşuat, rasele muritoare au profitat enorm de contribuţia limitată pe care Adam şi descendenţii lui au adus-o raselor Urantiei.

(846.1) 75:8.2 N-a fost nici o „cădere a omului”. Istoria rasei umane este una de evoluţie progresivă, iar darul adamic a lăsat oamenii lumii mult mai buni în raport cu condiţia lor biologică anterioară. Rasele superioare ale Urantiei conţin acum factori ereditari proveniţi din cel puţin patru surse separate: adonită, sangică, nodită şi adamică.

(846.2) 75:8.3 Adam n-ar trebui să fie privit drept cauză a unui blestem căzut asupra rasei umane. Deşi el a eşuat în a duce la îndeplinire planul divin, deşi a încălcat pactul său cu Deitatea, deşi el şi tovarăşa lui au fost foarte sigur coborâţi la statutul de creatură, cu toate acestea, contribuţia lor la rasa umană a făcut să avanseze mult civilizaţia pe Urantia.

(846.3) 75:8.4 În estimarea rezultatelor misiunii adamice pe lumea voastră, justiţia cere recunoaşterea condiţiei planetei. Adam a fost confruntat cu o sarcină aproape lipsită de orice speranţă atunci când a fost transportat împreună cu frumoasa lui tovarăşă de pe Jerusem pe această planetă întunecată şi confuză. Însă, în cazul în care ar fi fost îndrumaţi de consiliul Melchizedekilor şi de asociaţii lor, şi dacă ar fi fost mai răbdători, ei ar fi avut până la urmă parte de succes. Dar Eva a ascultat propaganda insidioasă în favoarea libertăţii personale şi în favoarea libertăţii de a acţiona pe planetă. Ea a fost condusă spre a face o experienţă cu plasma vitală a ordinului material al filiaţiei, în sensul că ea a permis acestui viu depozit de încredere să se amestece prematur cu aceea a unui ordin care atunci era mixt; cel din urmă este acela al modelului originar al Purtătorilor Vieţii, care fusese anterior combinat cu acela al fiinţelor reproducătoare cândva ataşate statului major al Prinţului Planetar.

(846.4) 75:8.5 În cursul întregii voastre ascensiuni spre Paradis, voi în încercarea voastră nerăbdătoare de a vă sustrage planului divin prestabilit nu veţi câştiga niciodată nimic prin scurtături, prin invenţii personale sau prin alte procedee de perfecţionare a drumului perfecţiunii, spre perfecţiune şi pentru perfecţiunea eternă.

(846.5) 75:8.6 În definitiv, nu a existat, probabil, niciodată pe nici o planetă din tot Nebadonul, un eşec al înţelepciunii mai descurajant. Dar nu este surprinzător că aceşti paşi greşiţi s-au produs în treburile universurilor evolutive. Noi suntem o parte a unei creaţii gigantice, şi nu este ciudat că nu merg toate la perfecţie. Universul nostru n-a fost creat perfect; perfecţiunea este ţelul nostru etern, nu originea noastră.

(846.6) 75:8.7 Dacă acesta ar fi un univers mecanicist, dacă Prima Mare Sursă-Centru ar fi numai o forţă şi nu şi o personalitate, dacă toată creaţia ar fi un vast agregat de materie fizică dominat de legi precise caracterizate prin acţiuni energetice invariabile, atunci perfecţiunea ar putea prevala, chiar şi fără ca statutul universului să fie desăvârşit. N-ar exista nici un dezacord; n-ar fi nici o fricţiune. Însă, în universul nostru în evoluţie, de perfecţiune şi imperfecţiune relative, noi ne bucurăm că dezacordul şi neînţelegerea sunt posibile, căci prin aceasta este evidenţiat faptul şi actul personalităţii în univers. Dacă creaţia noastră este o existenţă dominată de personalitate, atunci puteţi să fiţi siguri de posibilităţile supravieţuirii, de progres şi de realizarea personalităţii, noi putem avea încredere în creşterea, în experienţa şi în aventura personalităţii. Ce univers glorios, prin aceea că e personal şi progresiv, nu numai mecanic sau chiar în mod pasiv perfect!

(846.7) 75:8.8 [Prezentat de către Solonia „vocea serafică din Grădină”.]

Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter