Sfântul Nicolae

La Mulți Ani ! tuturor celor ce poartă numele Nicolae și derivatele lui.

Sfantul Nicolae s-a nascut in anul 270, si a trait in perioada de persecutii a Bisericii, in vremea imparatilor Diocletian (284-305) si Maximiliam (286-305) si este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai crestinismului, mai ales pentru ca a imbinat smerenia cu darnicia

Sfantul Nicolae a ramas orfan de mic si a fost crescut si educat de un unchi al sau, care purta tot numele Nicolae si era episcop in cetatea Patara, din Asia Mica.

Dobandind multa intelepciune si ravna pentru cele sfinte, a fost hirotonit episcop al cetatii Mira din Lichia, unde a propovaduit cu indrazneala dreapta credinta, fapt pentru care a fost persecutat si intemnitat.

Edictul de libertate religioasa din anul 313 al Sfantului Imparat Constantin cel Mare, de la a carui proclamare au trecut 1701 ani, l-a gasit pe Sfantul Nicolae in temnita, de unde a fost eliberat. Este deci unul din marii sfinti ai Bisericii crestine care s-a bucurat de rolul protector al Sfantului Imparat Constantin cel Mare, intr-o perioada in care lumea era divizata inca intre paganism si crestinism.

Mai tarziu, in anul 325, Sfantul Ierarh Nicolae s-a aflat intre cei 318 Sfinti Parinti convocati de Imparatul Constantin cel Mare la primul Sinod ecumenic de la Niceea, unde a aparat invatatura Bisericii despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu in fata ratacirii ereziei ariene, fapt pentru care a fost numit apoi si indreptator sau aparator al credintei.

El a stiut sa arate dragoste fata de Dumnezeu, aratand dragoste fata de aproapele, miluind o multime de oameni, ca de pilda pe tatal care avea trei fete sarace, pe corabierii aflati in tumultul marii involburate si pe locuitorii Mirelor Lichiei, carora le-a fost nu numai pastor sufletesc, ci și sprijinitor in vreme de foamete, prin chemarea miraculoasa a corabiei incarcata cu grane.

Biserica a imprimat duhul Sfantului Nicolae clerului, credinciosilor si chiar conducatorilor de popoare pe care i-a sfatuit sa fie buni si milostivi cu cei saraci, singuri si neajutorati.

Prin pilda vietii si a faptelor sale de milostenie, Sfantul Nicolae a inspirat o cultura a bunatatii si darniciei in toate popoarele crestine, mai ales acolo unde este cinstit cu multa evlavie, pretuit si iubit.

material partial preluat de pe – crestinortodox.ro

**********************************************************************************************

Natura reală a religiei

Dragi prieteni,

In continuare, vă propun să mai facem un pas în cadrul călătoriei noastre spirituale .. și să mai răsfoim prin cartea Urantia, prin acest mai nou să-i zicem „etalon”  al informației de natură spirituală revelata, ..  cartea fiind publicata în 1955 deci la aproape 2000 de ani după Cartea Cărților – Biblia … carte care poate fi și un „etalon” al informației de natură spirituală revelată și al secolelor viitoare, .. fie așa cum este cu informațiile tehnice revelate impuse de limita anilor revelației, sau updatată în funcție de gradul evolutiv atât tehnologic cât și spiritual al anilor care vor urma.

citat din capitolul – Natura reala a religiei – Despre limitele relevației:

„Faptele istorice şi adevărurile religioase ale acestei serii de expuneri revelatoare vor subzista în analele epocilor care vin, însă, în acelaşi timp, noi ştim perfect că, în câţiva ani, multe dintre afirmaţiile noastre privitoare la ştiinţele fizice vor trebui să fie revăzute, ca urmare a dezvoltărilor ştiinţifice adiţionale şi a descoperirilor noi. Noi prevedem, încă de pe acum , aceste noi dezvoltări, dar ni s-a interzis să includem, în expunerile noastre revelatoare, aceste noţiuni pe care oamenii nu le-au descoperit încă „.

După ce am văzut câte ceva despre evoluția rugăciunii în capitolul cu același nume, haideți  să vedem acum unele informații revelate de carte și despre – Natura reală a religiei.

Acest articol este preluat  din cartea Urantia postată pe situl www.urantia.org  și îl puteți citi de mai jos pe acest blog .. sau îl puteți citi și în original accesând linkul de mai jos: http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-101-natura-reala-religiei

                                                          Capitolul 101

                                                    Natura reală a religiei

^{(1104.1) 101:0.1} RELIGIA, ca experienţă umană, se desfăşoară de la sclavia primitivă a fricii la sălbaticii în evoluţie, până la sublima şi magnifica libertate a credinţei la muritorii civilizaţi, splendid conştienţi de filiaţia lor cu Dumnezeul etern.

^{(1104.2) 101:0.2} Religia este strămoşul eticii şi al moralei superioare din evoluţia socială progresivă. Religia prin ea însăşi nu este numai o mişcare morală, cu toate că manifestările ei exterioare şi sociale sunt puternic influenţate de forţa vie etică şi morală a societăţii umane. Religia este întotdeauna inspiratoarea naturii în evoluţie a oamenilor, însă ea nu este secretul acestei evoluţii.

^{(1104.3) 101:0.3} Religia, credinţa-convingere a personalităţii, poate întotdeauna să triumfe asupra logicii contradictorii şi superficiale a disperării, logică născută din mintea materială necredincioasă. Există o voce interioară adevărată şi autentică, acea „lumină adevărată care îl luminează pe orice om care vine pe lume”. Iar această conducere a spiritului este distinctă de incitările etice ale conştiinţei umane. Sentimentul de încredinţare religioasă este mai mult decât un sentiment emotiv. Încredinţarea religiei transcende raţiunea minţii, şi chiar logica filozofică. Religia este credinţă, încredere şi încredinţare.

1. Adevărata religie

^{(1104.4) 101:1.1} Adevărata religie nu este un sistem de credinţe filozofice care se poate deduce prin raţionament şi demonstra prin dovezi naturale. Ea nu este nici o experienţă fantastică şi mistică a unor sentimente de extaz indescriptibile, de care pot beneficia numai evlavioşii romantici ai misticismului. Religia nu este produsul raţiunii, însă, văzută din interior, ea este întru totul rezonabilă. Religia nu decurge din logica filozofiei umane, însă, ca experienţă a muritorilor, ea este întru totul logică. Religia este experimentarea divinităţii în conştiinţa unei fiinţe morale de origine evolutivă; ea reprezintă o experienţă adevărată cu realităţile eterne în timp, realizarea de satisfacţii spirituale în timpul întrupării.

^{(1104.5) 101:1.2} Ajustorul Gândirii nu are nici un mecanism special prin care să poată ajunge la exprimarea de sine. Nu există nici o facultate religioasă mistică pentru a primi sau a exprima emoţii religioase. Aceste experienţe sunt făcute posibile prin mecanismul natural însuşit al minţii umane, de unde şi o explicaţie a dificultăţii pe care o întâmpină Ajustorul în a intra în comunicare directă cu mintea materială în care sălăşluieşte constant.

^{(1104.6) 101:1.3} Spiritul divin stabileşte contactul cu omul muritor, nu prin sentimente sau prin emoţii, ci în domeniul gândirii celei mai elevate şi celei mai spiritualizate. Gândurile voastre, iar nu sentimentele voastre, sunt cele care vă conduc spre Dumnezeu. Numai ochii minţii pot percepe natura divină. Dar mintea care îl deosebeşte pe Dumnezeu, care aude Ajustorul interior, este mintea pură. „Fără sfinţenie, nimeni nu-l poate vedea pe Domnul.” Orice comunicare interioară şi spirituală de acest ordin se numeşte clarviziune spirituală. Aceste experienţe religioase rezultă din impresia făcută asupra minţii umane de operaţiunile conjugate ale Ajustorului Gândirii şi ale Spiritului Adevărului atunci când ei acţionează printre ideile, idealurile, vederile de ansamblu şi eforturile spirituale ale fiilor în evoluţie ai lui Dumnezeu, precum şi asupra acestora.

^{(1105.1) 101:1.4} Prin urmare, religia trăieşte şi prosperă, nu prin vedere şi simţire, ci mai degrabă prin credinţă şi clarviziune. Ea nu constă nici în descoperirea de fapte noi, nici în recunoaşterea unei experienţe excepţionale, ci mai degrabă în găsirea de noi semnificaţii spirituale în faptele deja bine cunoscute omenirii. Cea mai înaltă experienţă religioasă nu depinde de acte prealabile călăuzite de credinţă, de tradiţie şi de autoritate; ea nu este nici rezultatul unor sentimente sublime sau al unor emoţii pur mistice. Ea este mai degrabă o experienţă profund gravă şi efectivă de comuniune de spirit cu influenţele spirituale care rezidă în mintea umană. În măsura în care se poate defini această experienţă în termeni de psihologie, ea constă pur şi simplu în a şti experimental că realitatea credinţei în Dumnezeu este realitatea unei asemenea experienţe pur personale.

^{(1105.2) 101:1.5} Cu toate că religia nu este produsul speculaţiilor raţionaliste ale unei cosmologii materiale, ea este totuşi produsul unei clarviziuni în întregime raţionale, provenite din experienţa mentală a omului. Religia nu se naşte nici din meditaţii mistice nici din contemplaţii izolate, cu toate că ea este mereu mai mult sau mai puţin misterioasă şi întotdeauna de nedefinit şi neexplicat în termenii raţiunii pur intelectuale şi ai logicii filozofice. Germenii adevăratei religii îşi au originea în domeniul conştiinţei morale a omului şi se revelează prin creşterea clarviziunii spirituale; această facultate a personalităţii umane rezultă din prezenţa Ajustorului Gândirii revelator de Dumnezeu în mintea umană însetată de Dumnezeu.

^{(1105.3) 101:1.6} Credinţa uneşte discernământul moral cu discriminarea conştiincioasă a valorilor, şi simţul evolutiv preexistent al datoriei completează ascendenţa adevăratei religii. Experienţa religiei duce în cele din urmă la certitudinea conştientă că Dumnezeu există şi la încredinţarea indubitabilă a supravieţuirii personalităţii credincioase.

^{(1105.4) 101:1.7} Se vede, aşadar, că aspiraţiile religioase şi pornirile spirituale nu sunt de natură să îi determine de-a dreptul pe oameni să vrea să creadă în Dumnezeu; natura lor şi puterea lor au mai degrabă ca efect insuflarea profundă în oameni a convingerii că ei s- ar cuveni să creadă în Dumnezeu. Simţul datoriei evolutive şi obligaţiile care decurg din iluminarea revelaţiei fac o impresie atât de profundă asupra naturii morale a omului, încât el atinge în cele din urmă această poziţie a minţii şi acea atitudine a sufletului în care trage concluzia că nu are nici un drept să nu creadă în Dumnezeu. Înţelepciunea superioară şi suprafilozofică a acestor indivizi iluminaţi şi disciplinaţi le aduce, în ultimă instanţă, învăţătura că, dacă ei se îndoiesc de Dumnezeu sau nu au încredere în bunătatea sa, ei se arată a fi infideli faţă de elementul cel mai real şi cel mai profund care este în mintea şi în sufletul oamenilor – Ajustorul divin.

2. Faptul religiei

^{(1105.5) 101:2.1} Faptul religiei constă în întregime în experienţa religioasă a fiinţelor umane raţionale şi obişnuite. Şi acesta este singurul sens în care religia poate fi considerată vreodată ca ştiinţifică sau şi psihologică. Dovada că revelaţia este revelaţie este acest acelaşi fapt de experienţă umană: faptul că revelaţia sintetizează ştiinţele naturii şi teologia religioasă, aparent divergente, într-o filozofie a universului coerentă şi logică, într-o explicaţie coordonată şi neîntreruptă atât în ştiinţă cât şi în religie, aducând astfel armonie minţii şi satisfacţie spiritului. Ele răspund, în experienţa umană, întrebărilor minţii avide de a şti cum a pus Infinitul voinţa în executare şi cum şi-a făcut planurile în materie, cu mintea şi în spirit.

^{(1106.1) 101:2.2} Raţiunea este metoda ştiinţei; credinţa este metoda religiei; logica este tehnica pe care încearcă să o utilizeze filozofia. Revelaţia compensează absenţa punctului de vedere morontial, furnizând o tehnică pentru a ajunge la unitate în înţelegerea realităţii materiei şi a spiritului, precum şi a relaţiilor lor prin intermediul minţii. Adevărata revelaţie nu denaturează niciodată ştiinţa; ea nici nu face religia iraţională sau filozofia ilogică.

^{(1106.2) 101:2.3} Prin studiul ştiinţei, raţiunea poate, prin natură, să conducă la regăsirea unei Cauze-Prime, însă este nevoie de o credinţă religioasă pentru a transforma Cauza Primă într-un Dumnezeu al mântuirii; mai mult, revelaţia este necesară pentru a valida această credinţă, această clarviziune spirituală.

^{(1106.3) 101:2.4} Există două motive fundamentale pentru a crede într-un Dumnezeu care întreţine supravieţuirea umană:

^{(1106.4) 101:2.5} 1. Experienţa umană, încredinţarea personală, speranţa şi încrederea simţite într-un fel sau altul şi suscitate de Ajustorul Gândirii interior.

^{(1106.5) 101:2.6} 2. Revelarea adevărului, fie prin conducerea personală directă a Spiritului Adevărului, fie prin dăruirea de către Fiii divini lumii, fie prin revelaţiile cuvântului din scrieri.

^{(1106.6) 101:2.7} Căutările ştiinţei prin raţiune se termină cu ipoteza unei Cauze Prime. Religia nu şi-a întrerupt propria evoluţie a credinţei înainte de a fi sigură de existenţa unui Dumnezeu al mântuirii. Studiile ştiinţifice judicioase sugerează în mod logic realitatea şi existenţa unui Absolut. Religia crede fără rezervă în existenţa şi în realitatea unui Dumnezeu care întreţine supravieţuirea personalităţii. Acolo unde metafizica eşuează totalmente şi unde filozofia însăşi eşuează parţial, revelaţia reuşeşte: ea afirmă că acea Cauză Primă a ştiinţei şi Dumnezeul mântuirii al religiei nu sunt decât una şi aceiaşi Deitate.

^{(1106.7) 101:2.8} Raţiunea este dovada ştiinţei, credinţa este dovada religiei, logica este dovada filozofiei, dar revelaţia nu este validată decât de experienţa umană. Ştiinţa aduce cunoaşterea, religia aduce fericirea, filozofia aduce unitatea, iar revelaţia confirmă armonia experimentală a acestei apropieri triunice de realitatea universală.

^{(1106.8) 101:2.9} Contemplarea naturii nu poate revela decât un Dumnezeu al naturii, un Dumnezeu al mişcării. Natura nu lasă să se vadă decât materia, mişcarea şi însufleţirea – viaţa. În anumite condiţii, materia plus energia se manifestă în forme vii, însă, în vreme ce viaţa naturală este un fenomen relativ continuu; ea rămâne în întregime tranzitorie pentru indivizi. Natura nu furnizează baza unei credinţe logice în supravieţuirea personalităţii umane. Omul religios care îl găseşte pe Dumnezeu în natură l-a găsit deja mai întâi de toate pe acest acelaşi Dumnezeu în propriul lui suflet.

^{(1106.9) 101:2.10} Credinţa îl revelează pe Dumnezeu în suflet. Revelaţia, substitutul clarviziunii morontiale de pe lumile evolutive, îi permite omului să vadă, în natură, pe acelaşi Dumnezeu pe care credinţa îl manifestă în sufletul său. Revelaţia reuşeşte astfel să arunce o punte peste prăpastia dintre material şi spiritual, şi chiar peste aceea dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu.

^{(1107.1) 101:2.11} Contemplarea naturii conduce logic către noţiunea existenţei unei călăuziri inteligente şi chiar şi a unei supravegheri vii, dar ea nu revelează în nici o manieră satisfăcătoare un Dumnezeu personal. Pe de altă parte, nu este nimic, în natură, care să împiedice considerarea universului ca lucrarea unui Dumnezeu al religiei. Dumnezeu nu poate fi găsit doar prin natură, însă odată ce el a fost găsit altfel, studiul naturii devine în întregime compatibil cu o interpretare mai elevată şi mai spirituală a universului.

^{(1107.2) 101:2.12} Revelaţia, ca fenomen istoric, este periodică; ca experienţă umană personală, ea este continuă. Divinitatea operează în personalitatea umană ca Ajustor, care este un dar al Tatălui, ca Spirit al Adevărului al Fiului şi ca Duh Sfânt al Spiritului Universului, iar aceste trei înzestrări supramuritoare sunt unificate în evoluţia umană bazată pe experienţă ca slujire a Supremului.

^{(1107.3) 101:2.13} Adevărata religie este o pătrundere în realitate, copilul prin credinţă al conştiinţei morale, iar nu un simplu asentiment intelectual dat vreunui corp de doctrine dogmatice. Adevărata religie constă în a avea experienţa că „Spiritul însuşi stă mărturie împreună cu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu”. Religia nu constă din propoziţii teologice, ci în clarviziunea spirituală şi în sublimitatea încrederii sufletului.

^{(1107.4) 101:2.14} Natura voastră cea mai profundă – Ajustorul divin – creează în voi o foame şi o sete de justeţe, o anumită dorinţă fierbinte de perfecţiune divină. Religia este actul de credinţă prin care se recunoaşte această pornire interioară de înfăptuire divină. Astfel se naşte credinţa şi încredinţarea sufletului, pe care voi le recunoaşteţi ca fiind calea mântuirii, tehnica supravieţuirii personalităţii, precum şi toate valorile considerate ca adevărate şi bune.

^{(1107.5) 101:2.15} Realizarea religiei nu a depins niciodată şi nu va depinde niciodată de o mare ştiinţă sau de o logică abilă. Ea este clarviziune spirituală, şi tocmai din acest motiv unii dintre cei mai mari învăţători religioşi, şi chiar şi profeţi, au posedat uneori atât de puţin din înţelepciunea lumii. Credinţa religioasă este accesibilă deopotrivă erudiţilor şi ignoranţilor.

^{(1107.6) 101:2.16} Religia trebuie mereu să fie propriul ei critic şi propriul ei judecător; ea nu poate fi niciodată evaluată, şi cu atât mai puţin înţeleasă din exterior. Singura voastră încredinţare de existenţa unui Dumnezeu personal constă în propria voastră clarviziune cu privire la credinţa voastră în lucrurile spirituale şi la experienţa voastră legată de lucrurile spirituale. Pentru toţi tovarăşii voştri care au avut o experienţă asemănătoare, nici un argument referitor la personalitatea sau la realitatea lui Dumnezeu nu este necesar, pe câtă vreme, pentru toţi ceilalţi oameni care nu au această certitudine a unui Dumnezeu, nici un argument nu poate fi vreodată cu adevărat convingător.

^{(1107.7) 101:2.17} Psihologia poate într-adevăr să încerce a studia fenomenele de reacţii religioase la mediul social, însă ea nu poate spera niciodată să pătrundă mobilurile interioare şi reale ale religiei, şi nici funcţionarea ei. Numai teologia, domeniul credinţei şi tehnica revelaţiei, pot să ţină seama în mod inteligent de natura şi de conţinutul experienţei religioase.

3. Caracteristicile religiei

^{(1107.8) 101:3.1} Religia este atât de vitală încât ea persistă în absenţa credinţei. Ea trăieşte, în pofida contaminării ei de către cosmogoniile eronate şi de falsele filozofii. Ea supravieţuieşte chiar şi confuziei metafizicii. Prin toate vicisitudinile istorice ale religiei persistă mereu ceea ce este indispensabil progresului şi supravieţuirii oamenilor: conştiinţa etică şi conştiinţa morală.

^{(1108.1) 101:3.2} Clarviziunea credinţei, sau intuiţia spirituală, reprezintă înzestrarea minţii cosmice în asociere cu Ajustorul Gândirii, care este darul Tatălui pentru om. Raţiunea spirituală, sau inteligenţa sufletului, este dăruirea Duhului Sfânt, darul Spiritului Creativ pentru om. Filozofia spirituală, sau înţelepciunea realităţilor spirituale, este înzestrarea Spiritului Adevărului, darul conjugat al Fiilor de consacrare pentru copiii oamenilor. Coordonarea şi asocierea acestor înzestrări spirituale fac din om o personalitate spirituală într-un destin potenţial.

^{(1108.2) 101:3.3} Această aceeaşi personalitate spirituală, sub o formă primitivă şi embrionară, este cea care, în posesia Ajustorului, supravieţuieşte morţii naturale trupeşti. Această entitate complexă de origine spirituală, asociată cu experienţa umană, este făcută capabilă să supravieţuiască (conservată de Ajustor) disoluţiei sinelui mental şi material. Ea ajunge acolo prin intermediul căii vii oferită de Fiii divini, atunci când asocierea temporară a materialului şi a spiritualului este ruptă prin încetarea mişcării vitale.

^{(1108.3) 101:3.4} Prin credinţă religioasă, sufletul omului se revelează şi demonstrează divinitatea potenţială a naturii sale emergente prin maniera caracteristică în care ea incită personalitatea muritoare să reacţioneze în anumite situaţii de încercări intelectuale şi sociale. Credinţa spirituală autentică (adevărata conştiinţă morală) se revelează în aceasta:

^{(1108.4) 101:3.5} 1. Ea face să progreseze etica şi morala în ciuda tendinţelor animalice inerente şi adverse.

^{(1108.5) 101:3.6} 2. Ea produce o sublimă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, chiar şi în faţa decepţiilor amare şi a înfrângerilor zdrobitoare.

^{(1108.6) 101:3.7} 3. Ea generează o încredere în sine şi un curaj profunde, în pofida adversităţii naturale şi a calamităţilor fizice.

^{(1108.7) 101:3.8} 4. Ea dă dovadă de un echilibru inexplicabil şi de o linişte fortifiantă, în ciuda bolilor deconcertante şi chiar a suferinţelor fizice acute.

^{(1108.8) 101:3.9} 5. Ea păstrează în personalitate un sânge rece şi un echilibru misterios în faţa purtărilor urâte şi a celor mai flagrante nedreptăţi.

^{(1108.9) 101:3.10} 6. Ea menţine o încredere divină în victoria finală, în ciuda cruzimilor unui destin aparent orb şi a unei indiferenţe aparent complete a forţelor naturale faţă de bunăstarea umană.

^{(1108.10) 101:3.11} 7. Ea stăruie în a crede cu fermitate în Dumnezeu în ciuda tuturor demonstraţiilor contrare ale logicii, şi rezistă cu succes la toate celelalte sofisme intelectuale.

^{(1108.11) 101:3.12} 8. Ea continuă să arate o credinţă de neînfrânt în supravieţuirea sufletului, fără a se sinchisi de învăţăturile înşelătoare ale falsei ştiinţe sau de iluziile persuasive ale unei filozofii amăgitoare.

^{(1108.12) 101:3.13} 9. Ea trăieşte şi triumfă independent de greutatea zdrobitoare a civilizaţiilor complexe şi parţiale ale timpurilor moderne.

^{(1108.13) 101:3.14} 10. Ea contribuie la supravieţuirea continuă a altruismului în pofida egoismului uman, a antagonismelor sociale, a lăcomiilor industriale şi a dereglărilor politice.

^{(1108.14) 101:3.15} 11. Ea aderă ferm la o credinţă sublimă în unitatea universului şi în călăuzirea divină, fără a se preocupa de prezenţa tulburătoare a răului şi a păcatului.

^{(1108.15) 101:3.16} 12. Ea continuă imperturbabil să-l adore pe Dumnezeu în pofida a tot, şi a orice s-ar întâmpla. Ea îndrăzneşte să declare: „Chiar dacă mă jertfeşte, eu îl voi servi”.

^{(1108.16) 101:3.17} Noi ştim deci, prin trei fenomene, că omul are un spirit sau nişte spirite divine care sălăşluiesc în el; în primul rând, prin experienţa personală – credinţa religioasă; în al doilea rând, prin revelaţie – personală şi rasială; şi în al treilea rând, prin uimitoarea manifestare de reacţii extraordinare şi nenaturale la mediul lui material, după cum sunt ilustrate în relatarea precedentă a douăsprezece înfăptuiri cu caracter spiritual în faţa situaţiilor efective şi solicitante ale existenţei umane reale. Şi mai sunt şi altele.

^{(1109.1) 101:3.18} Tocmai asemenea performanţe vitale şi viguroase de credinţă, în domeniul religiei, sunt cele care dau muritorilor dreptul de a afirma posesiunea personală şi realitatea spirituală a acelui dar suprem de natură umană, experienţa religioasă.

4. Limitele revelaţiei

^{(1109.2) 101:4.1} Deoarece lumea voastră ignoră în general originea lucrurilor, chiar şi a celor fizice, a părut înţelept să i se ofere, din când în când, noţiuni de cosmologie, însă acest lucru a provocat întotdeauna necazuri pentru viitor. Legile care guvernează revelaţia ne stânjenesc foarte mult, deoarece ele interzic transmiterea de cunoştinţe nemeritate şi premature. Orice cosmologie prezentată ca parte a unei religii revelate este sortită să fi depăşită la capătul unui timp foarte scurt. În consecinţă, cei care studiază prea târziu această revelaţie sunt tentaţi să respingă orice element de adevăr religios autentic pe care ea îl poate conţine, deoarece ei descoperă erori manifeste în cosmogoniile asociate care sunt prezentate în ea.

^{(1109.3) 101:4.2} Omenirea ar trebui să înţeleagă că noi, cei care participăm la revelarea adevărului, suntem foarte riguros limitaţi de indicaţiile superiorilor noştri. Noi nu suntem liberi să anticipăm descoperirile ştiinţifice ale unui mileniu. Revelatorii trebuie să acţioneze după indicaţiile care formează o parte a ordinului de revelare. Noi nu vedem nici o cale de a înlătura această dificultate, nici acum nici în vreun viitor. Faptele istorice şi adevărurile religioase ale acestei serii de expuneri revelatoare vor subzista în analele epocilor care vin, însă, în acelaşi timp, noi ştim perfect că, în câţiva ani, multe dintre afirmaţiile noastre privitoare la ştiinţele fizice vor trebui să fie revăzute, ca urmare a dezvoltărilor ştiinţifice adiţionale şi a descoperirilor noi. Noi prevedem, încă de pe acum, aceste noi dezvoltări, dar ni s-a interzis să includem, în expunerile noastre revelatoare, aceste noţiuni pe care oamenii nu le-au descoperit încă. Să fie foarte clar că revelaţiile nu sunt în mod necesar inspirate. Cosmologia revelată aici nu este inspirată. Ea este limitată prin permisiunea pe care o avem de a coordona şi de a tria cunoştinţele de astăzi. Clarviziunea divină sau spirituală este un dar, însă înţelepciunea umană trebuie să evolueze.

^{(1109.4) 101:4.3} Adevărul este întotdeauna o revelaţie. Acesta este o autorevelaţie atunci când el se iveşte ca rezultat al muncii Ajustorului interior, şi este o revelaţie istorică atunci când el este prezentat prin alţi intermediari, prin alte grupuri sau personalităţi celeste.

^{(1109.5) 101:4.4} În ultimă analiză, religia trebuie să fie judecată după roadele ei, potrivit cu maniera în care ea îşi demonstrează excelenţa divină inerentă şi potrivit cu extinderea acestei demonstraţii.

^{(1109.6) 101:4.5} Adevărul se poate să nu fie inspirat decât relativ, cu toate că revelaţia este invariabil un fenomen spiritual. Expunerile care se referă la cosmologie nu sunt niciodată inspirate, dar astfel de revelaţii au o valoare imensă, în sensul că ele clarifică cel puţin provizoriu cunoştinţele:

^{(1109.7) 101:4.6} 1. Ele reduc confuzia prin eliminarea autoritară a erorilor.

^{(1109.8) 101:4.7} 2. Ele coordonează observaţiile şi faptele cunoscute sau pe punctul de a fi cunoscute.

^{(1110.1) 101:4.8} 3. Ele restaurează importante fragmente de cunoştinţe pierdute cu privire la evenimente istorice din trecutul îndepărtat.

^{(1110.2) 101:4.9} 4. Ele furnizează lămuriri care acoperă nişte lacune fundamentale din cunoştinţele dobândite pe altă cale.

^{(1110.3) 101:4.10} 5. Ele prezintă date cosmice într-o manieră care iluminează învăţăturile spirituale conţinute în revelaţia care le însoţeşte.

5. Expansiunea religiei prin revelaţie

^{(1110.4) 101:5.1} Revelaţia este o tehnică care permite economisirea de epoci şi epoci de-a rândul în munca indispensabilă de triere şi de cernere a erorilor de evoluţie, pentru a degaja adevărurile dobândite de spirit.

^{(1110.5) 101:5.2} Ştiinţa tratează faptele. Religia se ocupă numai de valori. Printr-o filozofie iluminată, mintea se străduieşte să unească semnificaţiile faptelor şi ale valorilor pentru a ajunge la un concept al realităţii desăvârşit. Amintiţi-vă că ştiinţa este domeniul cunoaşterii, filozofia este ţinutul înţelepciunii, în timp ce religia este sfera de experienţă a credinţei. Religia prezintă totuşi două faze de manifestare:

^{(1110.6) 101:5.3} 1. Religia evolutivă. Aceasta este experienţa cultelor primitive, religia care decurge din minte.

^{(1110.7) 101:5.4} 2. Religia revelată. Atitudinea universală care decurge din spirit; aceasta este convingerea şi încredinţarea că realităţile eterne sunt conservate, că personalitatea supravieţuieşte, şi că se atinge în cele din urmă Deitatea cosmică al cărei plan a făcut posibile toate acestea. Mai devreme sau mai târziu, religia evolutivă este menită să primească expansiunea spirituală a revelaţiei; aceasta face parte dintr-un plan al universului.

^{(1110.8) 101:5.5} Ştiinţa şi religia încep amândouă prin a admite anumite baze general acceptate pentru a face nişte deducţii logice. Aşa că, de asemenea, filozofia trebuie să îşi înceapă cariera admiţând realitatea a trei lucruri:

^{(1110.9) 101:5.6} 1. Corpul material.

^{(1110.10) 101:5.7} 2. Faza supramaterială a fiinţei umane, sufletul sau chiar şi spiritul interior.

^{(1110.11) 101:5.8} 3. Mintea umană, mecanismul de interasociere şi de intercomunicare dintre spirit şi materie, dintre material şi spiritual.

^{(1110.12) 101:5.9} Savanţii adună fapte, filozofii coordonează idei, în vreme ce profeţii exaltă idealuri. Sentimentele şi emoţiile însoţesc invariabil religia. Religia poate fi sentimentul experienţei, însă ea este doar cu dificultate experienţa sentimentelor. Nici logica (raţionalizarea) şi nici emoţiile (simţirea) nu fac în mod necesar parte din experienţa religioasă; cu toate că ambele pot fi divers asociate cu exercitarea credinţei pentru a face să progreseze clarviziunea spirituală în realitate, conform statutului şi tendinţelor temperamentale ale minţii individuale.

^{(1110.13) 101:5.10} Religia evolutivă este manifestarea practică a darului adjutantului mental al universului local, însărcinat cu crearea şi cu întreţinerea caracteristicilor adorării la omul în evoluţie. Aceste religii primitive se interesează direct de etică şi de morală, de simţul datoriei umane. Ele sunt întemeiate pe încredinţarea conştiinţei şi duc la stabilizarea civilizaţiilor relativ etice.

^{(1111.1) 101:5.11} Religiile personal revelate sunt garantate de spiritele de consacrare care reprezintă cele trei persoane ale Trinităţii Paradisului; ele se ocupă special de expansiunea adevărului. Religia evolutivă insuflă individului ideea datoriei personale; religia revelată pune tot mai mult accent pe iubire, regula de aur.

^{(1111.2) 101:5.12} Religia evoluată se sprijină în întregime pe credinţă. Revelaţia are încredinţarea suplimentară a prezentării, într-o manieră mai extinsă, a adevărurilor privitoare la divinitate şi la realitate, şi mărturia şi mai preţioasă a experienţei efective care se acumulează prin uniunea eficientă a credinţei evoluţiei şi al adevărului revelaţiei. Această uniune eficientă a credinţei umane şi a adevărului divin constituie posedarea unui caracter foarte înaintat pe drumul dobândirii efective a unei personalităţi morontiale.

^{(1111.3) 101:5.13} Religia evolutivă nu furnizează decât încredinţarea credinţei şi confirmarea conştiinţei. Religia revelată furnizează încredinţarea credinţei plus adevărul unei experienţe vii a realităţilor revelaţiei. A treia etapă a religiei, sau a treia fază a experienţei religiei, ţine de starea morontială, dominaţia mai fermă a motei. În cursul înaintării morontiale, adevărurile religiei revelate suferă o expansiune crescândă. Voi veţi cunoaşte din ce în ce mai bine adevărul valorilor supreme, binefacerile divine, relaţiile universale, realităţile eterne şi destinele ultime.

^{(1111.4) 101:5.14} În timpul întregului progres morontial, încredinţarea adevărului înlocuieşte tot mai mult încredinţarea credinţei. Când veţi fi în cele din urmă înrolaţi în lumea spirituală reală, încredinţările purei clarviziuni spirituale vor opera atunci în locul credinţei şi al adevărului, sau mai degrabă în conjuncţie cu ele şi suprapunându-se peste aceste vechi tehnici de încredinţare a personalităţii.

6. Experienţa religioasă progresivă

^{(1111.5) 101:6.1} Faza morontială a religiei revelate ţine de experienţa supravieţuirii; marele ei mobil este de a tinde spre perfecţiunea spiritului. Pornirea interioară care împinge la adorare este şi ea prezentă, asociată cu imboldul unei chemări către slujire etică sporită. Clarviziunea morontială implică o expansiune constantă a conştiinţei Septuplului, a celui Suprem şi chiar a celui Ultim.

^{(1111.6) 101:6.2} De-a lungul fiecărei experienţe religioase, de la primele începuturi de pe nivelul material până la obţinerea deplinului statut de spirit, Ajustorul este secretul care permite realizarea personală a realităţii existenţei Supremului. Acest acelaşi Ajustor deţine şi secretele credinţei voastre în realizarea celui Ultim. Personalitatea empirică a omului în evoluţie, unită cu Ajustorul, esenţa Dumnezeului existenţial, constituie desăvârşirea potenţială a existenţei supreme, şi ea este prin natură fundamentul care permite exteriorizarea suprafinită a personalităţii transcendente.

^{(1111.7) 101:6.3} Voinţa morală îmbrăţişează deciziile întemeiate pe o cunoaştere raţională, sporite prin înţelepciune şi sancţionate printr-o credinţă religioasă. Asemenea alegeri sunt acte de natură morală, şi dovedesc existenţa unei personalităţi morale, premisele personalităţii morontiale, şi în cele din urmă ale adevăratei mântuiri a spiritului.

^{(1111.8) 101:6.4} Tipul evolutiv de cunoaştere nu este decât acumularea de materiale protoplasmice ale memoriei, forma cea mai primitivă de conştiinţă a creaturilor. Înţelepciunea îmbrăţişează ideile formulate de memoria protoplasmică într-un proces de asociaţii şi de recombinări noi; acest fenomen diferenţiază mintea umană de simpla minte animală. Animalele au cunoştinţe, dar numai omul posedă aptitudine către înţelepciune. Adevărul este făcut accesibil individului înzestrat cu înţelepciune prin consacrarea peste o astfel de minte a spiritelor Tatălui şi ale Fiului, Ajustorul Gândirii şi Spiritul Adevărului.

^{(1112.1) 101:6.5} Cu ocazia coborârii sale pe Urantia, Cristos Mihail a trăit sub domnia religiei evolutive până la epoca botezării sale. Din acel moment şi până la crucificarea sa inclusiv, el şi-a continuat lucrarea prin călăuzirea combinată a religiei evolutive şi a religiei revelate. Din dimineaţa reînvierii sale până la ascensiunea sa, el a traversat multiplele faze ale vieţii morontiale de tranziţie umană de la lumea materiei până la aceea a spiritului. După ascensiunea sa, Mihail a devenit maestru al experienţei Supremaţiei, realizarea Supremului. Fiind singura persoană din Nebadon care să posede aptitudinea nelimitată de a experimenta realitatea Supremului, el a atins imediat statutul suveranităţii de supremaţie în şi pe universul său local.

^{(1112.2) 101:6.6} La om, fuziunea finală cu Ajustorul interior şi unitatea care rezultă – sinteza omului şi a esenţei lui Dumnezeu într-o personalitate – fac din el, în potenţial, o parte vie a Supremului şi asigură fiinţei odinioară muritoare dreptul de naştere etern în urmărirea la nesfârşit a finalităţii serviciului universal cu şi pentru Suprem.

^{(1112.3) 101:6.7} Revelaţia îl învaţă pe omul muritor că, pentru a întreprinde o aventură atât de magnifică şi de misterioasă prin spaţiu prin intermediul mişcării progresive a timpului, el trebuie să înceapă prin a-şi organiza cunoştinţele în idei-decizii. Trebuie apoi să poruncească înţelepciunii să lucreze fără întrerupere la nobila sa sarcină de transformare a ideilor personale în idealuri tot mai practice, dar nu mai puţin celeste. Chiar şi aceste concepte trebuie să fie destul de rezonabile ca idei şi destul de logice ca idealuri pentru ca Ajustorul să îndrăznească să le combine şi să le spiritualizeze, astfel încât să le facă disponibile pentru această asociere în mintea finită care le va face complementul uman efectiv pregătit să reacţioneze la Spiritul Adevărului al Fiilor, manifestările spaţial-temporale ale adevărului Paradisului – adevărul universal. Coordonarea ideilor-decizii, a idealurilor logice şi a adevărului divin, reprezintă posedarea unui caracter drept, condiţie prealabilă pentru ca un muritor să fie admis în realităţile mereu mai vaste şi tot mai spirituale ale lumii morontiale.

^{(1112.4) 101:6.8} Învăţăturile lui Isus au constituit prima religie a Urantiei care îmbrăţişa atât de deplin o coordonare armonioasă a cunoaşterii, a credinţei, a adevărului, a iubirii pentru a oferi complet şi simultan o linişte temporară, o certitudine intelectuală, o iluminare morală, o stabilitate filozofică, o sensibilitate etică, o conştiinţă de Dumnezeu şi o încredinţare formală asupra supravieţuirii personale. Credinţa lui Isus indica drumul către finalitatea mântuirii umane, către ultimitatea realizării universale a muritorilor, de vreme ce ea asigura:

^{(1112.5) 101:6.9} 1. Eliberarea din lanţurile materiale în realizarea personală a filiaţiei cu Dumnezeu, care este spirit.

^{(1112.6) 101:6.10} 2. Eliberarea din sclavia intelectuală: omul va cunoaşte adevărul, şi adevărul îl va elibera.

^{(1112.7) 101:6.11} 3. Eliberarea din orbirea spirituală, realizarea umană a fraternităţii fiinţelor muritoare şi a conştiinţei morontiale a fraternităţii tuturor făpturilor din univers; descoperirea realităţii spirituale prin servire şi revelarea bunătăţii valorilor spirituale prin călăuzire.

^{(1113.1) 101:6.12} 4. Izbăvirea de neplenitudinea sinelui, prin faptul atingerii nivelelor spirituale ale universului, şi în cele din urmă prin realizarea armoniei Havonei şi a perfecţiunii Paradisului.

^{(1113.2) 101:6.13} 5. Izbăvirea sinelui, scăpându-l de limitările conştiinţei de sine prin ajungerea la nivele cosmice a minţii Supreme şi prin coordonarea cu înfăptuirile tuturor celorlalte fiinţe conştiente de sine.

^{(1113.3) 101:6.14} 6. Eliberarea de timp, prin făurirea unei vieţi eterne de progres fără sfârşit în recunoaşterea lui Dumnezeu şi a servirii lui Dumnezeu.

^{(1113.4) 101:6.15} 7. Eliberarea de finit, printr-o unitate devenită perfectă cu Deitatea în şi prin Suprem, cu ajutorul căruia creatura încearcă să-l descopere transcendental pe cel Ultim, pe nivelele postfinalitare absonite.

^{(1113.5) 101:6.16} Această izbăvire septuplă echivalează atingerea realizării perfecte şi complete a experienţei ultime a Tatălui Universal. Şi toate acestea sunt potenţial conţinute în realitatea experienţei credinţei religioase umane, şi pot fi conţinute efectiv acolo, căci credinţa lui Isus era hrănită de realităţi care depăşeau chiar şi ceea ce este ultim, şi această credinţă le revela. Credinţa lui Isus se apropia de statutul uni absolut universal în măsura în care manifestarea acestui absolut este posibilă în cosmosul spaţiului şi al timpului în evoluţie.

^{(1113.6) 101:6.17} Asimilând credinţa lui Isus, omul muritor poate avea, în timp, o senzaţie anterioară realităţilor eternităţii. În cursul experienţei sale umane, Isus l-a descoperit pe Tatăl Final, iar fraţii săi din încarnarea vieţii muritoare pot să-l urmeze în aceeaşi experienţă de descoperire a Tatălui. Aşa cum sunt, ei pot chiar să atingă, în această experienţă cu Tatăl, o satisfacţie asemănătoare cu cea a lui Isus aşa cum era el. Noi potenţiale au fost actualizate în universul Nebadonului ca urmare a coborârii finale a lui Mihail, şi unul dintre ele a fost o nouă iluminare a cărării eternităţii care conduce la Tatăl tuturor şi care poate fi parcursă chiar şi de muritorii de carne şi de sânge în cursul vieţii lor iniţiale pe planetele din spaţiu. Isus era şi rămâne noua cale vie prin care omul poate intra în moştenirea divină în privinţa căreia Tatăl a decretat că îi va aparţine, cu condiţia ca el s-o ceară. În Isus sunt din abundenţă demonstrate în acelaşi timp începuturile şi rezultatele experienţei credinţei umanităţii, şi chiar a umanităţii divine.

7. Filozofia personală a religiei

^{(1113.7) 101:7.1} O idee nu este decât un plan teoretic de acţiune, în timp ce o decizie pozitivă este un plan de acţiune validat. Un stereotip este un plan de acţiune acceptat fără validare. Materialele cu care un individ poate să clădească o filozofie personală a religiei provin atât din experienţa sa interioară cât şi din experienţa sa cu anturajul său. Statutul social, condiţiile economice, posibilitatea de instruire, orientările morale, influenţa instituţiilor, dezvoltările politice, tendinţele rasiale şi învăţăturile religioase ale timpului şi locului cuiva devin toate factori în formularea unei filozofii personale a religiei. Chiar şi temperamentele înnăscute şi înclinaţiile intelectuale determină, într-un mod însemnat, tipurile de filozofie religioasă. Vocaţia, căsnicia, precum şi afinităţile, influenţează toate evoluţia nivelelor vieţii personale.

^{(1113.8) 101:7.2} O filozofie a religiei se naşte dintr-o creştere fundamentală a ideilor, sporită de viaţa experimentală, ambele modificate de tendinţa de a-şi imita tovarăşii. Soliditatea concluziilor filozofice depinde de pătrunderea, de onestitatea, precum şi de discriminarea modului de gândire, în relaţie cu sensibilitatea la semnificaţii şi cu justeţea evaluării. Fiinţele laşe din punct de vedere moral nu ating niciodată nivele elevate de gândire filozofică. E nevoie de curaj pentru a pătrunde noi planuri de experienţă şi pentru a încerca explorarea de domenii necunoscute vieţii intelectuale.

^{(1114.1) 101:7.3} Noi sisteme de valori ies în prezent la iveală; se stabilesc noi formulări de principii şi de criterii; obiceiuri şi idealuri sunt remodelate; este atinsă o anumită idee despre un Dumnezeu personal, urmată de concepte lărgite despre relaţiile cu el.

^{(1114.2) 101:7.4} Marea diferenţă dintr-o filozofie religioasă şi o filozofie nereligioasă a vieţii rezidă în natura şi în nivelul valorilor recunoscute precum şi în obiectul loialităţilor. Evoluţia filozofiei religioase comportă patru faze. Această experienţă poate deveni pur şi simplu conformistă, resemnată în supunerea faţă de tradiţie şi autoritate. Sau mai mult, ea poate să se mulţumească cu înfăptuiri minore, întrutotul suficiente stabilizării vieţii cotidiene, şi să se pomenească aşadar devreme reţinută pe acest nivel ocazional. Muritorii de acest gen cred că lucrul mai bun este duşmanul binelui. Un al treilea grup, progresează până la nivelul intelectualităţii logice, însă stagnează acolo ca urmare a sclaviei intelectuale. Este într-adevăr ceva de plâns să vezi inteligenţe gigante menţinute atât de solid sub dominaţia crudă a robiei culturale. Este tot atât de patetic să îi observi pe cei care schimbă servitutea lor culturală cu lanţurile materialiste ale unei discipline fals calificate ca ştiinţă. Al patrulea nivel de filozofie reuşeşte să se elibereze de toate handicapurile clasice şi tradiţionale; pe acest nivel, îndrăzneşti să gândeşti, să acţionezi şi să trăieşti cu onestitate, cu loialitate, fără frică şi cu sinceritate.

^{(1114.3) 101:7.5} Piatra de încercare pentru orice filozofie religioasă constă în a şti dacă ea face sau nu face distincţie între realitatea lumii materiale şi cea a lumii spirituale, pe când recunoaşte în acelaşi timp unificarea lor în efortul intelectual şi în serviciul social. O filozofie religioasă sănătoasă nu confundă lucrurile lui Dumnezeu cu acelea ale Cezarului. Ea nu admite nici cultul estetic al purei minuni ca substitut pentru religie.

^{(1114.4) 101:7.6} Filozofia transformă religia primitivă, care era în mare măsură o poveste cu zâne a conştiinţei, într-o experienţă vie a valorilor ascendente ale realităţii cosmice.

8. Credinţa şi crezul

^{(1114.5) 101:8.1} Crezul a atins nivelul credinţei atunci când el motivează viaţa şi modelează felul de a trăi. Faptul acceptării unei învăţături ca fiind adevărate nu este credinţă, ci un simplu crez. Certitudinea şi convingerea nu sunt nici ele credinţă. O dispoziţie a minţii nu atinge nivelele credinţei decât dacă ea domină efectiv modul de a trăi. Credinţa este un atribut viu al experienţei religioase personale autentice. Crezi adevărul, admiri frumuseţea, respecţi bunătatea, dar nu le adori. O asemenea atitudine de credinţă salvatoare este centrată asupra lui Dumnezeu singur, care personifică adevărul, frumuseţea, bunătatea, şi infinit mai mult de atât.

^{(1114.6) 101:8.2} Crezul limitează şi înlănţuie întotdeauna; credinţa se desfăşoară şi eliberează. Crezul ataşează, credinţa eliberează. Credinţa religioasă vie reprezintă însă mai mult decât o asociere de crezuri nobile, mai mult decât un sistem exaltat de filozofie; ea este o experienţă vie preocupată de semnificaţii spirituale, de idealuri divine şi de valori supreme; ea îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îi serveşte pe oameni. Crezurile pot deveni proprietatea unei grupări, dar credinţa trebuie să fie personală. Se pot sugera crezuri teologice unui grup, dar credinţa nu poate surveni în inima persoanelor religioase decât individual.

^{(1114.7) 101:8.3} Credinţa falsifică misiunea sa de încredere atunci când pretinde a nega realităţile şi a conferi adepţilor ei presupuse cunoştinţe. Credinţa este trădătoare atunci când încurajează la trădarea integrităţii şi la deprecierea fidelităţii faţă de valorile supreme şi de idealurile divine. Credinţa nu se sustrage niciodată de la datoria de a rezolva problemele vieţii muritorilor. Credinţa vie nu favorizează nici bigotismul, nici persecuţia, nici intoleranţa.

^{(1115.1) 101:8.4} Credinţa nu împiedică imaginaţia creatoare, nici nu întreţine prejudecăţi iraţionale contra descoperirilor cercetării ştiinţifice. Credinţa însufleţeşte religia şi obligă persoanele religioase să trăiască cu eroism regula de aur. Zelul credinţei este potrivit cu cunoaşterea, iar eforturile ei sunt preludiul unei păci sublime.

9. Religia şi moralitatea

^{(1115.2) 101:9.1} Nici o revelaţie a religiei, care se pretinde ca atare, nu poate fi considerată ca autentică dacă ea nu recunoaşte îndatoririle, impuse de obligaţiile morale, care fuseseră create şi întreţinute de religia evolutivă anterioară. Revelaţia lărgeşte infailibil orizontul etic al religiei evoluate, sporind simultan şi infailibil obligaţiile morale care rezultă din toate revelaţiile anterioare.

^{(1115.3) 101:9.2} Atunci când vă îngăduiţi libertatea de a emite o părere critică despre religia primitivă a omului (sau despre religia omului primitiv), ar trebui să vă reamintiţi că trebuie să judecaţi sălbaticii şi să evaluaţi experienţa lor religioasă potrivit cu claritatea lor şi cu statutul lor de conştiinţă. Nu comiteţi greşeala de a judeca religia aproapelui după propriile voastre criterii de cunoaştere şi de adevăr.

^{(1115.4) 101:9.3} Adevărata religie este, în interiorul sufletului, această convingere intimă şi sublimă care îndeamnă omul, într-un mod irezistibil, să considere ca rău pentru el să nu creadă în realităţile morontiale care constituie conceptele lui etice şi morale cele mai elevate, cea mai înaltă interpretare a lui asupra celor mai mari valori ale vieţii şi a celor mai profunde realităţi ale universului. Iar această religie este pur şi simplu experienţa de a-şi închina loialitatea intelectuală indicaţiilor celor mai elevate ale conştiinţei spirituale.

^{(1115.6) 101:9.5} Conştiinţa spirituală iluminată a omului civilizat nu este tot atât de preocupată de un crez intelectual specific sau de un mod de viaţă particular, pe cât este de descoperirea adevărului vieţii, a bunei şi a justei tehnici pentru a reacţiona la situaţii mereu repetate ale existenţei muritorilor. Conştiinţa morală este doar un nume aplicat recunoaşterii şi conştiinţei valorilor etice morontiale emergente la care datoria pretinde ca omul să se conformeze în controlul şi în călăuzirea conduitei sale de zi cu zi.

^{(1115.7) 101:9.6} Noi recunoaştem că religia este imperfectă, dar există cel puţin două manifestări practice ale naturii şi ale funcţiei sale:

^{(1115.8) 101:9.7} 1. Îndemnul spiritual şi presiunea filozofică a religiei îl determină pe om să îşi proiecteze aprecierea lui cu privire la valorile morale direct în exterior în treburile semenilor săi – reacţia etică la religie.

^{(1115.9) 101:9.8} 2. Religia creează, pentru mintea umană, o conştiinţă spiritualizată a realităţii divine, întemeiată pe concepte anterioare despre valori morale, provenită din ele prin credinţă, şi coordonată cu concepte suprapuse despre valori spirituale. Religia devine astfel un cenzor al treburilor muritorilor, o formă de credit moral glorificată şi de încredere în realitate, făcute din realităţile reînsufleţite ale timpului şi din realităţile mai durabile ale eternităţii.

^{(1116.1) 101:9.9} Credinţa este actul de uniune dintre conştiinţa morală şi conceptul spiritual al realităţii permanente. Religia devine drumul prin care omul scapă de limitările materiale ale lumii temporale şi naturale, şi se orientează către realităţile celeste ale lumii eterne şi spirituale prin utilizarea, cu acest scop, a tehnicii de mântuire, transformarea morontială progresivă.

10. Religia ca eliberatoare a omului

^{(1116.2) 101:10.1} Omul inteligent ştie că este un copil al naturii, o parte a universului material. El nu discerne nici o supravieţuire a personalităţii în mişcările şi în tensiunile nivelului matematic al universului energiei. Omul nici că poate vreodată să discernă realitatea spirituală prin examinarea cauzelor şi a efectelor fizice.

^{(1116.3) 101:10.2} O fiinţă umană îşi dă seama şi de faptul că ea este o parte a cosmosului ideaţional, însă, cu toate că un concept poate persista dincolo de durata vieţii unui muritor, conceptul nu conţine nimic inerent care să indice supravieţuirea personală a personalităţii care concepe. Epuizarea posibilităţilor logicii şi ale raţiunii nu va revela niciodată unui logician sau unui raţionalist adevărul etern al supravieţuirii personalităţii.

^{(1116.4) 101:10.3} Nivelul material al legii asigură continuitatea cauzalităţii, interminabila reacţie a efectului la acţiunea antecedentă; nivelul minţii sugerează perpetuarea în continuitate a ideaţiei, fluxul neîncetat al potenţialităţii conceptuale care decurge din concepţiile preexistente. Dar nici unul dintre aceste nivele universale nu revelează căutătorului muritor vreo portiţă de scăpare de statutul său parţial şi de intolerabila certitudine de a fi o realitate trecătoare a universului, o personalitate temporară condamnată la anihilare atunci când energiile sale vitale limitate vor fi epuizate.

^{(1116.5) 101:10.4} Numai calea morontială care conduce la clarviziune spirituală îi îngăduie omului să sfărâme lanţurile inerente statutului său muritor din univers. Energia şi mintea duc într-adevăr la Paradis şi Deitate, dar nici dotarea energetică nici dotarea mentală a omului nu provin direct de la Deitatea Paradisului. Omul este un copil al lui Dumnezeu numai în sens spiritual, şi acest lucru este adevărat pentru că omul este în prezent înzestrat şi locuit de Tatăl din Paradis numai în sens spiritual. Omenirea nu poate descoperi niciodată divinitatea altfel decât pe calea experienţei religioase şi prin exercitarea adevăratei credinţe. Acceptarea adevărului lui Dumnezeu prin credinţă permite omului să scape de hotarele circumscrise de limitări materiale, şi îi oferă o speranţă raţională de a obţine un permis de liberă trecere pentru a ieşi din împărăţia materială în care se găseşte moartea, spre împărăţia în care este viaţa eternă.

^{(1116.6) 101:10.5} Menirea religiei nu este de a satisface curiozitatea cu privire la Dumnezeu, ci mai degrabă aceea de a aduce statornicie intelectuală şi siguranţă filozofică, de a stabiliza şi de a îmbogăţi viaţa umană amestecând muritorul cu divinul, parţialul cu perfectul, omul cu Dumnezeu. Conceptele umane despre idealitate sunt înzestrate cu realitate numai prin experienţa religioasă.

^{(1116.7) 101:10.6} Nu pot exista niciodată dovezi ştiinţifice sau logice ale divinităţii. Raţiunea singură nu poate să valideze niciodată valorile şi binefacerile experienţei religioase. În schimb, va rămâne mereu adevărat că oricine va vrea să facă voia lui Dumnezeu, va înţelege validitatea valorilor spirituale; astfel că, pe nivelul muritor, fiinţa se apropie cel mai mult de posibilitatea de a dovedi realitatea experienţei religioase. Credinţa corespunzătoare oferă singurul mod de scăpare de dominaţia mecanică a lumii materiale şi de greşelile deformatoare care provin de la nedesăvârşirea lumii intelectuale. Ea este singura soluţie descoperită pentru a se ieşi din impasul în care se găseşte gândirea muritorilor în ce priveşte continuitatea supravieţuirii personalităţii individuale. Ea este singurul paşaport pentru desăvârşirea realităţii şi pentru eternitatea vieţii dintr-o creaţie universală a iubirii, a legii, a unităţii şi a realizării progresive în Deitate.

^{(1117.1) 101:10.7} Religia vindecă cu eficienţă sentimentul uman de izolare idealistă sau de solitudine spirituală. Ea îl admite pe credincios ca fiu de Dumnezeu, ca cetăţean al unui univers nou şi plin de înţeles. Religia îi garantează omului că, dacă el urmează licărirea de dreptate care se poate discerne în sufletul său, el se identifică prin aceea cu însuşi planul Infinitului şi cu scopul Eternului. Un suflet astfel eliberat începe imediat să se simtă la el acasă în acest nou univers, universul său.

^{(1117.2) 101:10.8} Atunci când treceţi prin experienţa unei asemenea transformări prin credinţă, voi încetaţi să mai fiţi o parte servilă a cosmosului matematic, şi deveniţi mai degrabă un fiu eliberat volitiv al Tatălui Universal. Acest fiu eliberat nu mai luptă singur contra destinului inexorabil punând capăt existenţei temporare; el nu mai combate toată natura cu perspective iremediabil ostile; el nu mai este făcut să şovăie de frica paralizantă de a-şi fi pus poate încrederea într-o himeră fără speranţă sau de a-şi fi angajat credinţa într-o eroare fantezistă.

^{(1117.3) 101:10.9} Acum, fiii lui Dumnezeu sunt mai degrabă înrolaţi împreună pentru a duce lupta în care realitatea triumfă asupra umbrelor existenţei. În sfârşit, toate creaturile devin conştiente de faptul că Dumnezeu şi toate oştirile sale divine dintr-un univers aproape infinit sunt de partea lor într-o luptă celestă pentru a atinge eternitatea vieţii şi divinitatea statutului. Aceşti fii eliberaţi prin credinţă sunt cu siguranţă angajaţi în luptele timpului de partea forţelor supreme şi a personalităţilor divine de eternitate; chiar şi stelele în cursul lor se luptă acum pentru ei. În cele din urmă, ei contemplă universul dinspre interior, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi toate incertitudinile izolării materiale sunt transformate în încredinţările progresului spiritual etern. Timpul însuşi nu devine mai mult decât umbra eternităţii proiectate de realităţile Paradisului pe panoplia mişcătoare a spaţiului.

^{(1117.4) 101:10.10} [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului]

 Până la o nouă revedere .. pace și lumină pentru toți !

Costi

Share this: