Viața și învățăturile lui Iisus – Miercuri ziua de odihnă

Continuare: Viața și învățăturile lui Iisus conform cărții Urantia

                      Miercuri ziua de odihnă

  1. O zi singur cu Dumnezeu

  2. Ziua în tabără

  3. Ziua în tabără

  4. Iuda şi mai-marii preoţilor

  5.  Ultima oră de intimitate

    Cine dorește să citească materialul în original – adică fără unele pasaje colorate, sublinieri sau boldiri care îmi aparțin – o poate face de pe linkul de mai jos :

             http://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/citeste-cartea-urantia-online

Capitolul 177

Miercuri, ziua de odihnă

(1920.1) 177:0.1 CÂND sarcina lor de învăţător al poporului le lăsa un pic de răgaz, Iisus şi apostolii săi aveau obiceiul de a se odihni după muncile lor în zilele de miercuri. În miercurea aceea ei au luat micul dejun mai târziu decât de obicei; tabăra era impregnată de o tăcere de rău augur, şi foarte puţine cuvinte s-au pronunţat în această primă jumătate din masa de dimineaţă. În cele din urmă, Iisus a zis: „Doresc ca voi să vă odihniţi astăzi. Acordaţi-vă timp pentru a reflecta la tot ceea ce s-a petrecut de la sosirea noastră în Ierusalim, şi meditaţi la ceea ce ne aşteaptă în curând şi eu v-am expus atâta de clar. Încredinţaţi-vă că adevărul se află în viaţa voastră şi că voi creşteţi zi de zi în har.”

(1920.2) 177:0.2 După micul dejun, Maestrul l-a informat pe Andrei că avea de gând să lipsească în timpul zilei. El i-a sugerat să dea apostolilor permisiunea de a-i petrece vremea după placul lor, sub rezerva că sub nici o formă ei nu vor pătrunde în Ierusalim.

(1920.3) 177:0.3 Când Iisus s-a pregătit să se ducă singur pe munte, David Zebedeu l-a acostat spunându-i: „Maestre, tu ştii bine că fariseii şi conducătorii caută să te distrugă, şi totuşi tu eşti gata să te pleci singur pe dealuri. Este o nebunie, aşa că voi pune să fii însoţit de trei oameni foarte pregătiţi să aibă grijă să nu ţi se întâmple vreun rău.” Iisus s-a uitat la cei trei galileeni voinici şi bine înarmaţi, şi i-a zis lui David: „Intenţia ta este bună, dar te înşeli, în sensul că tu nu înţelegi că Fiul Omului nu ar nevoie de nimeni care să-l apere. Nimeni nu va pune mâna pe mine înainte de ceasul în care voi fi gata să-mi abandonez viaţa potrivit cu voia Tatălui meu. Oamenii aceştia nu pot să mă însoţească. Doresc să merg singur, pentru a putea comunica cu Tatăl.”

(1920.4) 177:0.4 După ce a auzit acest răspuns, David şi gărzile sale înarmate s-au retras; însă, în vreme ce Iisus se îndepărta singur, Ioan Marcu a înaintat cu un coşuleţ care conţinea alimente şi apă, şi a sugerat că, dacă Iisus avea intenţia de a lipsi toată ziua, s-ar putea să i se facă foame. Maestrul i-a zâmbit lui Ioan Marcu şi a întins mâna ca să ia coşul.

1. O zi singur cu Dumnezeu

(1920.5) 177:1.1 În timp ce Iisus era gata să ia coşul cu mâncare din mâna lui Ioan, tânărul s-a încumetat să zică: „Dar, Maestre, s-ar putea ca tu să pui coşul pe pământ în vreme ce vei duce să te rogi, şi ca apoi să mergi în drumul tău uitând de el. În plus, dacă eu te însoţesc, purtând merindele, tu ai fi mai liber ca să îl adori pe Dumnezeu, iar eu voi păstra cu siguranţă tăcerea. Eu nu voi pune întrebări, eu voi rămâne lângă coş când tu te vei retrage singur de o parte pentru a te ruga.”

(1920.6) 177:1.2 Rostind aceste fraze, a căror temeritate i-a uimit pe unii auditori de aproape, Ioan Marcu a avut îndrăzneala de a ţine toarta. Ioan Marcu şi Iisus erau acolo, ţinând amândoi de coş. Curând, Maestrul i-a dat drumul şi uitându-se la băiat a zis: „Din moment ce tu cu ardoare doreşti din toată inima ta să mă însoţeşti, aceasta nu ţi se va refuza. Vom pleca singuri împreună şi vom avea o conversaţie. Vei putea să-mi pui toate întrebările care îţi vin în inimă, şi ne vom îmbărbăta şi ne vom consola unul pe celălalt. La început, vei purta merindele şi, când vei fi obosit, eu te voi ajuta. Urmează-mă.”

(1921.1) 177:1.3 În seara aceea, Iisus n-a revenit în tabără decât după asfinţitul soarelui. Maestrul şi-a petrecut ultima lui zi liniştită pe pământ stând de vorbă cu băiatul însetat de adevăr, şi a vorbit cu Tatăl său din Paradis. În sferele superioare, acest eveniment a fost numit „ziua pe care un tânăr a petrecut-o cu Dumnezeu pe dealuri.” Cu această ocazie dată, pentru totdeauna, exemplul bunăvoinţei arătate de Creator ca să fraternizeze cu creaturile. Chiar şi un adolescent, dacă dorinţa din inima lui este realmente supremă, poate să atragă atenţia şi să se bucure de compania plină de afecţiune a Dumnezeului unui univers; el poate să încerce extazul de neuitat de a fi singur cu Dumnezeu pe dealuri, şi aceasta o zi întreagă. Aceasta a fost extraordinara experienţă a lui Ioan Marcu, în miercurea aceea, pe dealurile Iudeei.

(1921.2) 177:1.4 Iisus a discutat îndelung cu Ioan, şi a vorbit în mod deschis despre treburile acestei lumi şi ale lumii ce va veni. Ioan Marcu i-a zis lui Iisus cât de mult regreta faptul de a nu fi fost îndeajuns de vârstnic pentru a fi unul dintre apostoli. El şi-a exprimat marea recunoştinţă de a fi avut îngăduinţa de a urma constant grupul apostolic de la prima predicare de la vadul Iordanului lângă Ierihon, cu excepţia călătoriei din Fenicia. Iisus l-a avertizat pe băiat să nu se lase descurajat de evenimentele iminente şi l-a asigurat că va deveni un puternic mesager al împărăţiei.

(1921.3) 177:1.5 Ioan Marcu a fost fascinat de reamintirea acestei zile cu Iisus pe coline, dar n-a uitat niciodată ultima recomandare a Maestrului. În momentul întoarcerii la tabăra din Gheţimani, Iisus i-a zis: „Ei bine, Ioane, am avut o bună conversaţie, o adevărată zi de odihnă, dar ai grijă să nu spui nimănui ceea ce ţi-am povestit eu.” Şi Ioan Marcu nu a dezvăluit nimănui ceea ce se petrecuse în cursul acestei zile cu Iisus pe dealuri.

(1921.4) 177:1.6 În timpul celor câteva ore pe care Iisus le mai avea de petrecut pe pământ, Ioan Marcu nu l-a mai scăpat deloc pe Maestrul său din vedere. Băiatul era mereu ascuns prin apropiere. El nu dormea decât atunci când şi Iisus dormea.

2. Copilăria acasă

(1921.5) 177:2.1 În cursul discuţiilor din această zi cu Ioan Marcu, Iisus a petrecut un timp considerabil comparând experienţele din copilăria şi din adolescenţa lor. Părinţii lui Ioan posedau mai multe bunuri pământeşti decât cei doisprezece apostoli ai lui Iisus, dar existaseră, în copilăria lor, multe experienţe foarte asemănătoare. Iisus a vorbit de o mulţime de lucruri care l-au ajutat pe Ioan să-i înţeleagă mai bine pe părinţii lui şi pe alţi membri ai familiei sale. Când băiatul l-a întrebat pe Maestru cum de ştia că el va deveni „un puternic mesager al împărăţiei”, Iisus a zis:

(1921.6) 177:2.2 ”Eu ştiu că tu te vei arăta fidel evangheliei împărăţiei, pentru că eu pot conta pe credinţa şi pe iubirea pe care tu le ai deja, dat fiind că aceste calităţi sunt bazate pe o formare atât de precoce ca aceea pe care ai primit-o tu acasă. Tu eşti rodul unui cămin în care părinţii îşi poartă unul altuia o afecţiune sinceră astfel încât tu nu ai fost răsfăţat în exces până într-atâta încât să îţi exalte în mod pernicios conceptul tău despre propria ta importanţă. Personalitatea ta n-a fost deformată de intrigi în care dragostea este absentă, făcute de către părinţi opuşi unul altuia, care să caute să câştige încrederea şi fidelitatea ta. Tu te-ai bucurat de o dragoste părintească care asigură o lăudabilă încredere în sine şi întreţine sentimentul normal de siguranţă. Dar tu ai avut în egală măsură şansa ca părinţii tăi să fie înzestraţi atât cu înţelepciune cât şi cu dragoste. Înţelepciunea este cea care i-a făcut să renunţe la majoritatea îngăduinţelor şi a lucrurilor inutile pe care le poate procura averea, în vreme ce te trimiteau la şcoala sinagogii cu tovarăşii tăi de joacă din vecinătate, şi ei te-au încurajat la rândul lor să înveţi cum să trăieşti în această lume îngăduindu-ţi o experienţă originală. Tu ai venit cu tânărul tău prieten Amos la vadul Iordanului, unde am predicat noi şi unde botezau discipolii lui Ioan. Voiaţi amândoi să ne însoţiţi. Când ai revenit la Ierusalim, părinţii tăi şi-au dat consimţământul. Părinţii lui Amos nu i-au permis asta; ei îl iubeau atât de mult pe fiul lor încât i-au refuzat experienţa binecuvântată pe care tu ai avut-o, întocmai ca aceea de care te bucuri şi azi. Fugind de la ai lui, Amos ar fi putut să ni se alăture, dar făcând astfel ar fi rănit dragostea şi ar fi sacrificat fidelitatea. Chiar dacă această linie de conduită ar fi fost înţeleaptă, ea ar fi reprezentat un preţ teribil de plătit pentru experienţă, pentru independenţă şi pentru libertate. Părinţii chibzuiţi ca ai tăi veghează ca copiii lor să nu trebuiască să rănească dragostea sau să înăbuşe fidelitatea pentru a dezvolta independenţa şi a se bucura de o libertate fortifiantă când vor fi atins vârsta ta.

(1922.1) 177:2.3 ”Iubirea, Ioane, este realitatea supremă a universului atunci când este dată de fiinţe infinit de înţelepte, dar în prezenţa unui caracter primejdios şi adesea semi-egoist aşa cum se manifestă ea în experienţa părinţilor muritori. Când vei fi şi tu căsătorit şi vei avea proprii tăi copii de crescut, încredinţează-te ca dragostea ta să fie călăuzită de înţelepciune şi îndrumată de inteligenţă.

(1922.2) 177:2.4 ”Tânărul tău prieten Amos crede tot atât de mult ca şi tine în această evanghelie a împărăţiei, dar eu nu pot cota pe deplin pe el; nu sunt deloc sigur de ceea ce va face el în anii ce vor veni. Copilăria sa în căminul său n-a fost de natură să producă un om pe care te poţi bizui întru totul. Amos seamănă prea mult cu unul dintre apostolii mei care n-a beneficiat de o educaţie familială normală, afectuoasă şi înţeleaptă. Viaţa ta ulterioară va fi mai fericită şi va merita mai multă încredere, pentru că tu ţi-ai petrecut primii tăi opt ani într-un cămin normal şi bine aranjat. Tu ai un caracter tare şi foarte echilibrat, pentru că ai crescut într-un cămin în care a prevalat iubirea şi în care a domnit înţelepciunea. O astfel de formare din copilărie produce un tip de fidelitate care mă asigură că tu îţi vei urma calea pe care te-ai angajat.”

(1922.3) 177:2.5 Vreme de peste un ceas, Iisus şi Ioan au continuat această discuţie despre viaţa de casă. Maestrul a continuat explicându-i lui Ioan că un copil depinde complet de părinţii lui şi de atmosfera din casă pentru formarea primelor lui concepte despre orice lucru, intelectual, social, moral, şi chiar şi spiritual, din moment ce familia reprezintă pentru tânărul copil tot ceea ce poate el să ştie pentru a începe relaţiile omeneşti sau divine. Copilul trebuie să primească din îngrijirile primite de la mama lui primele sale impresii asupra universului; el depinde în întregime de tatăl său pământesc pentru primele sale idei despre Tatăl ceresc. Viaţa mentală şi sentimentală a tânărului, condiţionată de relaţiile sociale şi spirituale din cămin, determină dacă viaţa ulterioară a copilului va fi fericită sau nefericită, uşoară sau grea. Toată viaţa unei fiinţe umane este imens influenţată de tot ceea ce se petrece în timpul primilor ani de existenţă.

(1922.4) 177:2.6 Noi credem cu sinceritate că învăţătura evangheliei lui Iisus, întemeiată aşa cum este ea pe relaţia dintre copil şi părinte, nu va fi uşor acceptată în toată lumea mai înainte de epoca în care viaţa de familie a popoarelor civilizate moderne va comporta mai multă dragoste şi mai multă înţelepciune. Deşi părinţii din cel de-al douăzecilea secol posedă cunoştinţe foarte lărgite şi mai mult adevăr pentru ameliorarea căminului lor şi pentru înnobilarea vieţii de familie, nu rămâne mai puţin adevărat că, pentru a creşte băieţi şi fete, foarte puţine dintre căminele moderne rivalizează cu căminul lui Iisus din Galileea şi cu acela al lui Ioan Marcu din Iudeea cu toate acestea, acceptarea evangheliei lui Iisus va produce o ameliorare imediată a vieţii familiale. O viaţă de iubire într-un cămin înţelept şi o devoţiune fidelă faţă de adevărata religie exercită una asupra celeilalte o profundă influenţă. Această casă de cămin înalţă religia, şi religia autentică preamăreşte întotdeauna căminul.

(1923.1) 177:2.7 Este adevărat că multe influenţele neplăcute şi supărătoare precum şi alte caracteristici restrictive ale vechilor cămine iudaice au fost virtual eliminate din multe dintre căminele moderne mai bine organizate. Într-adevăr, se găseşte acolo mai multă independenţă spontană şi mult mai multă libertate personală, dar această libertate nu este nici înfrânată de iubire, nici motivată de fidelitate, nici dirijată de inteligenta disciplină a înţelepciunii. Cât timp îl învăţăm pe copilul nostru să se roage: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, toţi taţii pământeşti vor purta imensa responsabilitate de a trăi şi de a-i ordona căminul în aşa fel încât cuvântul tată să fie cu demnitate păstrat în mintea şi în inima tuturor copiilor care sunt în creştere.

3. Ziua în tabără

(1923.2) 177:3.1 Apostolii şi-au petrecut cea mai mare parte a zilei plimbându-se pe muntele Măslinului şi discutând cu discipolii care campau cu ei, însă, devreme în după-amiaza aceea ei au încercat dorinţa vie de a-l vedea revenind pe Iisus. Pe măsură ce treceau orele, ei se îngrijorau tot mai mult de siguranţa sa; ei se simţeau nespus de singuri fără el. Au discutat toată ziua despre chestiunea de a şti dacă era rezonabil că l-au lăsat pe Maestru să plece singur pe dealuri, însoţit numai de un băiat mesager. Deşi nimeni nu exprima gândul acesta, nu era nimeni dintre ei, în afară de Iuda Iscariotul, care să nu fi dorit să fie în locul lui Ioan Marcu.

(1923.3) 177:3.2 A fost către sfârşitul după-amiezei când Nataniel a adresat, unei jumătăţi de duzină dintre apostoli, şi tot atâtor discipoli, discursul său despre „Dorinţa Supremă”, care s-a terminat în felul următor: „Ceea ce nu merge la cei mai mulţi dintre noi este lipsa noastră de entuziasm. Noi nu îl iubim pe Maestrul aşa cum ne iubeşte el. Dacă am fi încercat cu toţii la fel de intens ca şi Ioan Marcu dorinţa de a-l însoţi, el ne-ar fi luat în mod sigur pe toţi. Noi am rămas locului privindu-l pe băiat apropiindu-se de Maestrul şi oferindu-i coşul, dar, atunci când Maestrul a pus mâna pe el, băiatul n-a vrut să-i dea drumul. Atunci Maestrul ne-a lăsat aici, în timp ce pleca pe dealuri cu coşul, cu băiatul şi cu toate celelalte.”

(1923.4) 177:3.3 Către ora patru, au sosit la David nişte curieri pentru ai raporta din Bethsaida veşti de la mama lui şi de la mama lui Iisus. Cu mai multe zile mai înainte, David ajunsese la convingerea că mai marii preoţilor şi conducătorii aveau de gând să-l omoare pe Iisus. David ştia că ei erau hotărâţi să îl suprime pe Maestru, şi era aproape convins că Iisus nu îşi va exercita puterea divină pentru propria sa salvare şi nu va permite nici partizanilor săi să recurgă la forţă pentru a-l apăra. Ajuns la aceste concluzii, el s-a grăbit să trimită un mesager la Salomeea pentru a o determina să vină de îndată în Ierusalim şi să o aducă pe Maria, mama lui Iisus, şi pe toţi membrii familiei Maestrului.

(1923.5) 177:3.4 Mama lui David a făcut ceea ce îi cerea fiul ei, şi, acum, curierii se înapoiau la David, aducând vestea că Salomeea şi toată familia lui Iisus era în drum către Ierusalim, şi că vor ajunge târziu în ziua următoare sau peste două zile foarte devreme. Acţionând astfel din proprie iniţiativă, David a crezut înţelept să păstreze pentru el această informaţie. În consecinţă, el n-a zis nimănui că familia lui Iisus era în drum spre Ierusalim.

(1924.1) 177:3.5 Puţin după amiază, peste douăzeci de greci care îl întâlniseră pe Iisus şi pe cei doisprezece la Iosif din Arimatia au ajuns în tabără, şi Petru şi Ioan au petrecut mai multe ore la discuţii cu ei. Aceşti greci, sau cel puţin câţiva dintre ei, aveau o foarte bună cunoaştere a împărăţiei, căci fuseseră instruiţi în acest sens de către Rodan din Alexandria.

(1924.2) 177:3.6 În seara aceea, după întoarcerea lui la tabără, Iisus a stat de vorbă cu cei doisprezece douăzeci de greci; el le-ar fi conferit cu voia lor hirotonisirea la fel ca celor şaptezeci, dacă nu ar fi ştiut că acţionând astfel ar fi tulburat profund pe apostolii lui şi pe principalii lui discipoli.

(1924.3) 177:3.7 În vreme ce se petreceau toate acestea în tabără, la Ierusalim mai marii preoţilor şi bătrânii erau stupefiaţi că Iisus nu revine să cuvânteze mulţimilor. Este adevărat că părăsind templul în ajun el spusese: „Vă las casa în dezolare”. Dar conducătorii nu puteau înţelege de ce Iisus renunţa la marele avantaj de care se asigurase prin atitudinea prietenoasă a mulţimilor. Ei se temeau ca nu cumva el să stârnească vreun tumult printre oameni, deşi cele din urmă cuvinte ale Maestrului către mulţime fuseseră o încurajare la conformare, în toate felurile posibile, la autoritatea celor care „tronează pe locul lui Moise”. Totuşi ziua a fost foarte activă în oraş pentru conducători, căci ei se pregăteau pentru paşti şi puneau în acelaşi timp la punct planurile lor de a-l omorî pe Iisus.

(1924.4) 177:3.8 Tabăra n-a primit decât puţini vizitatori, căci amplasamentul ei rămăsese un secret bine păstrat de toţi cei care ştiau că Iisus era de aşteptat să stea acolo, în loc de a se duce în toate nopţile în Bethania.

4. Iuda şi mai-marii preoţilor

(1924.5) 177:4.1 La puţin timp după ce Iisus şi Ioan Marcu au părăsit tabăra, Iuda Iscariotul a dispărut din grupul fraţilor săi şi nu s-a înapoiat decât târziu după-amiază. În ciuda recomandării exprese a Maestrului său de a nu intra în Ierusalim, acest apostol tulburat şi nemulţumit s-a dus în grabă la întâlnirea sa cu inamicii lui Iisus, la marele preot Caiafa. Era vorba de o reuniune neceremonioasă a sinedriului, fixată la puţină vreme după ora zece din dimineaţa aceea, pentru a discuta despre natura acuzaţiilor pe care aveau să le aducă contra lui Iisus şi de a decide procedura de urmat pentru a face ca el să fie înfăţişat autorităţilor romane; într-adevăr, era necesar să se obţină de la aceştia confirmarea civilă a sentinţei morţii deja pronunţate de sinedriu împotriva lui Iisus.

(1924.6) 177:4.2 În ajun, Iuda dezvăluise câtorva membri ai familiei sale, şi unor saduchei, prieteni de familie ai tatălui său, că el ajunsese la concluzia că Iisus era un visător şi un idealist bine intenţionat, dar nu eliberatorul aşteptat al Israelului. Iuda a arătat că i-ar place mult să găsească o manieră elegantă de a se retrage din toată mişcarea. Prietenii săi l-au asigurat linguşitor că retragerea sa va fi salutată de către conducătorii iudei ca fiind un mare eveniment, şi, după aceea, el putea să pretindă orice. Ei l-au făcut să creadă că va primi de îndată marile onoruri ale sinedriului şi că, în cele din urmă, el va fi în poziţia de a şterge stigmatizarea „asocierii sale bine intenţionate, dar nefericită cu gentilii inculţi”.

(1924.7) 177:4.3 Iuda nu putea să creadă în întregime că marile lucrări ale Maestrului fuseseră înfăptuite prin puterea prinţului demonilor, dar era de acum înainte pe deplin convins că Iisus nu-şi va exercita puterea pentru a-şi asigura avantaje personale. El dobândise în cele din urmă certitudinea că Iisus se va lăsa omorât de conducătorii iudei, şi iuda nu putea suporta gândul umilitor de a fi identificat cu o mişcare sortită eşecului. El refuza să ia în considerare ideea unui eşec aparent. El înţelegea pe deplin fermitatea caracterului Maestrului său şi ascuţimea minţii sale maiestuoase şi îndurătoare totuşi, el a găsit plăcere în a accepta, fie şi numai parţial, sugestia unui membru din familia sa după care Iisus, deşi a fost un fanatic bine intenţionat, el nu era probabil cu adevărat sănătos în spirit şi păruse întotdeauna a fi o persoană străină şi rău înţeleasă.

(1925.1) 177:4.4 Şi, acum mai mult ca oricând, Iuda a început să aibă un ciudat resentiment pentru că Iisus nu-i atribuise niciodată o situaţie mai onorifică. Iuda gustase continuu onoarea de a fi trezorierul apostolic, dar, de acum înainte, el începea să simtă că nu era apreciat, că aptitudinile sale nu erau recunoscute. Deodată a fost cuprins de indignare de pe urma faptului că Petru, Iacob şi Ioan fuseseră onoraţi de o strânsă tovărăşie cu Iisus, şi, în momentul acela, în timp ce el se îndrepta către casa marelui preot el era cu mult mai preocupat să-şi ia revanşa faţă de Petru, Iacob şi Ioan decât de gândul de a-l trăda pe Iisus. Dar adesea, chiar în acel moment, o nouă idee dominantă a început să ocupe primul loc în mintea sa conştientă; el se pornise să strângă onoruri pentru sine însuşi, şi, dacă putea să şi le asigure în acelaşi timp în care îşi lua revanşa faţă de cei care contribuiseră la cea mai mare dezamăgire a vieţii sale, atunci, cu atât mai bine. El era cuprins de un teribil sentiment de ruşine, de orgoliu, de disperare şi de hotărâre. Trebuie deci să fie clar că nu pentru bani se ducea Iuda la Caiafa ca să ia măsuri pentru trădarea lui Iisus.

(1925.2) 177:4.5 În vreme ce Iuda se apropia de locuinţa lui Caiafa, el a luat definitiv decizia de a-l părăsi pe Iisus şi pe tovarăşii lui apostoli. Fiind astfel hotărât să abandoneze cauza împărăţiei cerurilor, el a decis să-şi asigure pentru sine maximul din această onoare şi din această glorie cu care sperase că va fi răsplătit cândva, atunci când s-a identificat, pentru prima oară, cu Iisus şi cu noua evanghelie a împărăţiei. Toţi apostolii împărtăşiseră odinioară această ambiţie cu Iuda, dar, cu trecerea anilor, ei învăţaseră să admire adevărul şi să îl iubească pe Iisus, cel puţin mai mult decât o făcea Iuda.

(1925.3) 177:4.6 Trădătorul i-a fost prezentat lui Caiafa şi conducătorilor iudei de către vărul său. Acesta a explicat că Iuda, după ce a descoperit greşeala pe care o comisese lăsându-se rătăcit de subtila învăţătură a lui Iisus, ajunsese la punctul în care dorea să renunţe public şi oficial la asocierea sa cu galileeanul, şi, în acelaşi timp, să ceară să fie restabilit în confidenţa şi în comunitatea fraţilor lui iudei. Purtătorul de cuvânt al lui Iuda a continuat arătând că, după Iuda, era mai bine, pentru pacea Israelului, ca Iisus să fie pus în închisoare. Ca dovadă a regretului său de a fi participat la această mişcare a erorii, şi ca dovadă a sincerităţii reîntoarcerii lui la învăţăturile lui Moise, Iuda venise să se ofere pe el însuşi sinedriului ca fiind cel care îl putea să ia, împreună cu căpitanul care deţinea mandatul de arestare, măsuri pentru ca Iisus să fie băgat în închisoare fără a provoca scandal, ceea ce îndepărta orice primejdie de a stârni mulţimile, sau necesitatea de a amâna arestarea sa până după Paşti.

(1925.4) 177:4.7 După ce a terminat de vorbit, vărul l-a prezentat pe Iuda, care s-a apropiat de marele preot şi a zis: „Voi face tot ceea ce a promis vărul meu, dar ce sunteţi voi dispuşi să-mi daţi pentru serviciul acesta?” Iuda nu părea să distingă expresia de dispreţ, sau chiar de dezgust, care a trecut peste chipul vanitosului Caiafa cu inima înăsprită inima lui Iuda era prea preocupată de propria sa glorie şi de dorinţa de a satisface exaltarea sinelui său.

(1926.1) 177:4.8 Caiafa şi-a coborât atunci privirea către trădător şi a zis: „Iudo, mergi la căpitanul gărzii şi aranjează cu acel ofiţer ca să ni-l aducă pe Maestrul tău în seara aceasta sau mâine seară. Când va fi fost predat de către tine pe mâinile noastre, atunci îţi vei primi recompensa pentru acest serviciu.” După ce a auzit aceste cuvinte, Iuda i-a părăsit pe mai marii preoţilor şi pe conducători pentru a discuta cu căpitanul gărzilor de la templu despre modul de a-l prinde pe Iisus. Iuda ştia că atunci Iisus lipsea din tabără, şi nu avea nici o idee de ora înapoierii lui în seara aceea. Au convenit atunci să-l aresteze pe Iisus în seara zilei următoare (joi), după ce poporul Ierusalimului şi toţi pelerinii vizitatori se vor fi retras pentru înnoptare.

(1926.2) 177:4.9 Iuda sa reîntors în tabără lângă asociaţii lui, îmbătat de gânduri de grandoare şi de glorie cum nu mai avusese de multă vreme. El se înrolase pe lângă Iisus cu speranţa de a deveni, cândva, un om mare în împărăţia cerurilor, şi îşi dăduse în cele din urmă seama că nu va exista nici un nou regat conform cu speranţele sale. Dar el se bucura de faptul de a fi destul de priceput pentru a da la schimb dezamăgirea de pe urma eşecului său, care era de a ajunge la glorie în noul regat sperat, pe obţinerea imediată de onoruri şi de recompense în vechea ordine a lucrurilor. El credea acum că această veche ordine va supravieţui şi va distruge cu siguranţă pe Iisus şi tot ceea ce reprezenta el. În ultimul său mobil de intenţie conştientă, trădarea lui Iisus de către Iuda a fost acţiunea laşă a unui dezertor egoist care nu se gândea decât la propria lui siguranţă şi la preamărirea sa, oricare ar fi putut fi rezultatele conduitei sale pentru Maestrul său şi pentru foştii lui tovarăşi.

(1926.3) 177:4.10 Dar aşa a fost întotdeauna. De multă vreme, şi cu o conştiinţă deliberată, îndârjită, egoistă şi răzbunătoare, Iuda acumulase progresiv, în mintea sa, şi nutrise, în inima sa, aceste dorinţe rele şi detestabile de răzbunare şi de infidelitate. Iisus îl iubea pe Iuda, acordându-i tot atâta încredere cât şi celorlalţi apostoli, dar Iuda nu putea să manifeste în schimb o încredere loială, nici să încerce o dragoste sinceră. Cât de primejdioasă poate deveni ambiţia când se însoţeşte pe de-a-ntregul cu egoismul şi când motivaţia sa supremă este o sumbră răzbunare îndelung refulată! Ce lucru zdrobitor este decepţia în viaţa acestor nesocotiţi care îşi fixează privirea pe atracţiile fugitive şi evanescente ale timpului, şi devin astfel orbiţi în înfăptuirile superioare şi mai efective ale realizărilor perpetue ale lumilor veşnice de valori divine şi de adevărate realităţi spirituale. În mintea sa Iuda dorea cu ardoare onorurile pământeşti, şi a ajuns să iubească această dorinţă din toată inima sa. În mintea lor, ceilalţi apostoli doreau şi ei aceleaşi onoruri ale acestei lumi, dar, în inima lor, ei îl iubeau pe Iisus şi făceau tot ce le era cu putinţă pentru a învăţa să iubească adevărurile pe care le învăţau de la el.

(1926.4) 177:4.11 În acest moment, Iuda nu realiza asta, dar el îl criticase mereu pe Iisus în subconştientul lui din ziua în care Ioan Botezătorul fusese decapitat de Irod. În străfundurile inimii lui, Iuda fusese întotdeauna supărat că Iisus nu îl salvase pe Ioan. Nu trebuie uitat că Iuda fusese un discipol al lui Ioan înainte de a începe să-l urmeze pe Iisus. În toată această îngrămădire de resentimente omeneşti şi de amarnice dezamăgiri pe care Iuda le acumulase în suflet, sub culoarea urii, era acum bine organizată în mintea sa subconştientă, şi gata să iasă la iveală şi să îl înghită dacă îndrăznea să se desprindă de sprijinul influent al tovarăşilor lui, şi, în acelaşi timp, să se expună abilelor insinuări şi subtilelor zeflemele ale duşmanilor lui Iisus. De fiecare dată când îşi lăsase speranţele să se înalţe şi când Iisus spusese sau făcuse ceva pentru a le spulbera, existase întotdeauna, în inima lui Iuda, o cicatrice de resentiment amar. Şi, cum aceste cicatrice se înmulţeau, această inimă atât de adesea rănită a pierdut, curând, orice afecţiune reală pentru cel care pricinuise această experienţă dezagreabilă unei personalităţi bine intenţionate, dar timorate şi egocentrice. Iuda nu-şi dădea seama de asta, dar era un laş. În consecinţă, el avusese întotdeauna tendinţa de a atribui laşităţii mobilurile care îl făceau atât de adesea pe Iisus să refuze să pună mâna pe putere şi pe glorie, pe câtă vreme în aparenţă, ele îi erau atât de uşor la îndemână. Şi orice muritor ştie bine că iubirea – chiar dacă a fost cândva sinceră – poate în cele din urmă să se transforme în urmă reală sub influenţa dezamăgirilor, a geloziei şi a unui resentiment îndelung nutrit.

(1927.1) 177:4.12 Şefii preoţilor şi bătrânii au putut în cele din urmă să respire liniştiţi vreme de câteva ceasuri. Ei nu aveau să fie obligaţi să-l aresteze pe Iisus în public. Serviciile lui Iuda, ca aliat şi ca trădător, îi asigurau că Iisus nu va scăpa de jurisdicţia lor aşa cum o făcuse atât de adesea în trecut.

5. Ultima oră de intimitate

(1927.2) 177:5.1 Din moment ce era într-o zi de miercuri, în această seară în tabără a fost un ceas de intimitate. Maestrul încerca să-i încurajeze pe apostolii lui abătuţi, dar era aproape imposibil. Toţi au început să-şi dea seama de iminenţa evenimentelor deconcertante şi zdrobitoare. Ei nu puteau fi înveseliţi, nici măcar atunci când Maestrul le aducea aminte de anii lor de asociere cordială şi plină de întâmplări. Iisus s-a interesat cu grijă de familiile tuturor apostolilor, apoi s-a întors către David Zebedeu şi a întrebat dacă avea cineva veşti recente de la mama sa, de la sora sa mai mică, sau de la alţi membri ai familiei sale. David şi-a plecat ochii şi s-a uitat la picioarele sale; îi era teamă să răspundă.

(1927.3) 177:5.2 Aceasta a fost ocazia în care Iisus i-a avertizat pe discipolii lui să nu se bizuiască pe susţinerea mulţimii. El le-a amintit experienţele lor din Galileea unde mari mulţimi îi urmaseră de multe ori cu entuziasm, şi apoi se întorseseră cu tot atâta ardoare dinspre ei pentru a reveni la credinţele şi modurile lor de viaţă anterioare. Apoi Iisus a zis: „Nu trebuie deci să vă lăsaţi amăgiţi de marile mulţimi care ne-au auzit la templu şi care păreau să creadă în învăţăturile noastre. Aceste mulţimi au ascultat adevărul şi mintea lor a crezut în el în mod superficial, dar puţini dintre ei au lăsat să se încrusteze adevărul în inima lor cu rădăcini vii. Cei care nu cunosc evanghelia decât în mintea lor şi care n-au experimentat-o în inima lor nu pot fi de vrednici de încredere atunci când survin necazuri reale. Când conducătorii iudei se vor pune de acord ca să-l omoare pe Fiul Omului, şi când îl vor lovi în unanimitate, voi veţi vedea mulţimea fugind buimăcită, sau rămânând acolo, mută şi stupefiată, în timp ce conducătorii înnebuniţi şi orbiţi îi vor conduce la moarte pe învăţătorii adevărului evangheliei. După aceea, când adversitatea şi persecuţiile se vor abate peste voi, încă vor mai fi alţii, de care voi credeaţi că iubesc adevărul, care vor fi împrăştiaţi, şi vor mai fi şi unii care vor renunţa la evanghelie şi vă vor abandona. Unii dintre aceia care au fost foarte aproape de noi au hotărât deja să ne părăsească. Voi v-aţi odihnit astăzi pentru acele vremuri care au să vină peste noi. Vegheaţi deci, şi rugaţi-vă pentru ca mâine voi să aveţi o forţă sporită pentru a îndura zilele următoare.”

(1927.4) 177:5.3 Atmosfera din tabără era încărcată de o tensiune inexplicabilă. Mesageri tăcuţi plecau şi veneau, comunicând numai cu David Zebedeu. Până la sfârşitul serii, unii ştiau că Lazăr fugise în grabă din Bethania. Ioan Marcu observa o tăcere de rău augur după înapoierea sa în tabără, cu toate că îşi petrecuse toată ziua în compania Maestrului. Orice efort pentru a-l incita să vorbească sfârşea numai în a face să reiasă că Iisus îi poruncise să tacă.

(1928.1) 177:5.4 Apostolii au fost chiar înfricoşaţi de buna dispoziţie a Maestrului şi de sociabilitatea lui neobişnuită. Ei simţeau cu toţii apropierea cruntei lor izolări care urma să se abată asupra lor cu o bruscheţe zdrobitoare şi cu o teroare ineluctabilă. Ei presimţeau vag ceea ce avea să se întâmple, şi nici unul dintre ei nu se simţea pregătit să facă faţă încercării. Maestrul fusese absent toată ziua şi le lipsise teribil.

(1928.2) 177:5.5 Această seară de miercuri a marcat nivelul cel mai de jos al statutului lor spiritual până în ceasul efectiv al morţii Maestrului. Cu toate că în ziua următoare îi apropiase şi mai mult de o tragică zi de vineri, cel puţin încă mai era cu ei, şi orele de nelinişte sau scurs cu mai puţină tulburare.

(1928.3) 177:5.6 Iisus ştia că aceasta va fi ultima noapte în care putea să doarmă liniştit alături de familia pe care şi-o alesese pe pământ. Cu puţin înainte de miezul nopţii, el i-a lăsat pe apostoli să se odihnească peste noapte zicându-le: „Mergeţi de dormiţi, fraţii mei, şi pacea să fie cu voi până la trezirea noastră de mâine, o zi mai mult pentru a face voia Tatălui şi a încerca bucuria de a şti că noi suntem fiii săi.”

Până la o nouă revedere … pace și lumină pentru toți !

Constantin RUSU

 

Share this:
Share this page via Email Share this page via Stumble Upon Share this page via Digg this Share this page via Facebook Share this page via Twitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.